Hamartiologie: 

STUDII ALE DOCTRINEI APROFUNDATE

CAPITOLUL PATRU 

PĂCATUL ORIGINAL

Davis W. Huckabee

Păcatul original nu este un subiect care este proeminent în teologia modernă, căci acesta este contrar cu multe din crezurile moderne mândre, şi prin urmare, nici un predicator care slujeşte în timp nu va îndrăzni să-l prezinte congregaţiei ca nu cumva să nu ofenseze sensibilităţile tandre ale cuiva. Cu toate acestea, subiectul de faţă a fost una dintre cele mai fundamentale şi mai importante doctrine ale Scripturii, căci aceasta este la baza atâtora. Căci dacă nu ar fi fost nici un păcat original, atunci nu s-ar mai fi moştenit natura păcătoasă din om, nu ar mai fost nevoie de o răscumpărare din păcat, nici de vreun Hristos crucificat, nici o lucrare de făcut pentru biserici, şi prin urmare o mare parte a crezului şi a practicii creştine este făcut dintr-o lovitură fără nici un sens. Însă Scripturile nu lasă nici un loc pentru ca cineva să nege faptul că această doctrină mare şi grea, căci una dintre revelaţiile timpurii este referitoare la păcatul original, şi tot restul Scripturilor asumă veridicitatea acestuia, şi se bazează de fapt pe aceasta. Len G. Broughton spune: „Noi nu ne putem baza prea mult pe faptul că rasa lui Adam de la căderea omului a fost sub blestemul şi pedeapsa păcatului. Aceasta este pretutindeni acolo unde nu există nici un creştin. Acesta nu ia nici un verset din Biblie pentru a dovedi că omul este o fiinţă depravată; istoria rasei dovedeşte aceasta; propria noastră experienţă o dovedeşte. Nu există nici un om în lume care să nu ştie că înclinaţiile omului natural sunt mai mult înspre rău. Este o luptă în a merge pe cealaltă cale. Tendinţa naturală este spre ceea ce este rău. Acest lucru este adevărat despre rasă oriunde” (Salvation And The Old Theology [Mântuirea şi Teologia Vechiului Testament], p. 50, Hodder and Stoughton Publishers, London, lipsă dată).

 

Cartea Geneza este, aşa cum deducem din numele ei, o carte a „începuturilor”, şi declară în capitolul trei, începutul păcatului din rasa umană; aici găsim prin urmare „păcatul original”, şi mare haos care a luat fiinţă după păcatul primului om. De sigur, mulţi neagă acum valoare istorică a cărţii Geneza, şi revendică faptul că ea nu este decât o simplă colecţie de mituri, care au ca intenţie învăţarea, într-o formă parabolică, a anumitor adevăruri, însă care nu pot fi luate literal. Se poate observa, şi încă destul de semnificativ, sperăm, că aceia care neagă adevărul literal al cărţii Geneza, sunt fără excepţie şi aceia care neagă doctrina păcatului original. Aceasta este natural, ca cele două să stea sau să cadă una de lângă alta, iar negarea adevărului primei cărţi a Bibliei este pur şi simplu strădania omului de a scăpa de problema păcatului original, căci dacă nu este nici un păcat original, atunci omul nu este o creatură căzută şi depravată, el nu e pierdut şi în drum spre iar, prin consecinţă nu ar avea nevoie de un Salvator. Aceasta este revendicarea făcută de evoluţionişti, căci ei afirmă că omul s-a dezvoltat în decursul a milioane de ani dintr-o creare a unui sediment, că el încă mai reţine o mare parte din natura animalică, şi prin urmare nu mai e responsabil că acţionează ca un animal. Însă atunci când la oameni li se spune că sunt animale drept scuză pentru păcătoşenia lor, ei vor continua să acţioneze ca animalele; adevărul este că evoluţioniştii sunt gata să facă literal nişte maimuţe din ei înşişi pentru a scăpa de problema păcătoşeniei lor înaintea lui Dumnezeu, precum şi de responsabilitatea lor înaintea Lui. Romani 1 arată că acţiunile bestiale ale omului sunt un rezultat direct al respingerii sale a adevărului lui Dumnezeu.

 

Dar negarea adevărului istoric al cărţii Geneza nu afectează în nici un fel adevărul; tot ceea ce face este să-l orbească pe om faţă de adevăr, astfel lăsându-l într-o condiţie mai rea, căci în negarea diagnosticului divin a condiţiei sale, el se depărtează de remediul divin pentru aceasta. Însă din moment ce cartea Geneza are o valoare minoră, aşa cum este susţinut de mulţi, ea este o carte a începuturilor, şi este fundamentală pentru înţelegerea noastră a restului Scripturilor. Ba mai mult, Geneza este necesară pentru înţelegerea adecvată a omului de restul Bibliei, şi chiar şi pentru corecta înţelegere despre el însuşi. Al treilea capitol din Geneza oferă de ce –ul şi prin urmare –le a mare parte a faptelor omului din restul Bibliei şi din istorie. Omul nu are nici un fel de a înţelege de ce are el înclinaţia păcătoasă pe care o are el decât atât de evidentă cu excepţia acestei revelaţii a căderii omului şi a naturii sale depravate prin consecinţă. Psihiatrii necreştini au încercat de mult să explice acţiunile omului aparte de natura sa căzută şi total depravată, şi ei au eşuat întotdeauna, şi în multe instanţe ei doar l-au scuzat şi l-au confirmat în păcătoşenia a prin „ajutorul” lor. O mare parte a nelegiuirii şi a profanităţii din prezent poate fi trasată direct din învăţăturile corupte ale psihiatrilor, şi nu este intenţia noastră prin aceasta să aruncăm o pătură de condamnare asupra tuturor psihiatrilor, căci mai sunt aceia care sunt creştini şi care învaţă o psihiatrie bazată pe Biblie. Însă ceea ce majoritatea oamenilor nu-şi dau seama este că psihiatria (de la grecescul psyche – suflet, şi iatreia – vindecare) este tratarea sufletului, iar primul pas în acest proces este de a răscumpăra sufletul din condiţia sa decăzută şi moartă. Fără aceasta, psihiatria merge spre un ţel greşit şi nu poate realiza niciodată un bun durabil.

 

Noul Testament conectează în câteva locuri căderea omului din Eden cu începutul păcatului din rasa umană; acest eveniment marchează timpul în care omul, care a fost original creat în inocenţă şi sfinţenie, a devenit prin actul său voluntar, o creatură căzută şi total depravată. Unii oameni, în timp ce cred că omul a căzut în păcat în Eden, resping un crez în depravarea totală a omului; în multe cazuri, aceasta este pentru că ei nu înţeleg ceea ce se spune prin depravare totală. Aceasta nu înseamnă că omul este atât de rău pe cât poate fii el, căci nimeni nu este aşa de rău încât să nu poată deveni cel mai rău. W. D. Nowlin spune despre aceasta: „Probabil că respingerea doctrinei depravării totale, de către mulţi oameni, este doar o altă evidenţă a depravării lor totale. Unii revendică faptul că ‚toţi sunt depravaţi dar că nu e nimeni care să fie total depravat’. Aceia care afirmă aceasta nu sunt în acord cu logica concluzie a poziţiei lor. Depravat înseamnă ‚corupt, viciat’. Care parte din om nu este ‚viciată’ sau nu este ‚coruptă’? Aceea care nu este depravată, sau viciată, care este sfântă, pură. Ceea ce este pur sau sfânt nu poate merge în iad şi ceea ce este viciat sau corupt nu poate merge în rai, deci ce dispoziţie s-ar putea face despre un om care este parţial depravat şi parţial sfânt? El nu poate merge nici în rai şi nici în iad. Respingerea doctrinei depravării totale se datorează de obicei unei înţelegeri greşite a doctrinei. Depravarea totală nu înseamnă că unul este atât de rău ca şi satana, şi nici că este atât de corupt pe câte poate fi acesta. Aceasta înseamnă că atunci când omul a căzut întregul om a căzut; că nici o parte din om nu a scăpat de cădere înseamnă că un om este depravat total – întregul om. Aceasta este mai degrabă o întrebare de proporţie mai degrabă decât de grad” (Fundamentals of the Faith, p. 41-42 [Lucrurile fundamentale ale credinţei], Şcoala Duminicală a Convenţiei Baptiste de Sud, Nashville, 1922).

 

Prin a lua în considerare învăţătura din Geneza 3, vedem câteva lucruri care sunt explicate şi care arată că omul a căzut în Eden, că el a devenit prin urmare o creatură depravată în totalitate, şi că este prin urmare posedat de o natură păcătoasă datorită păcatului său original, şi că această condiţie a fost transmisă descendenţilor lui Adam, care erau de fapt în el la vremea păcatului lui, şi au luat parte la aceasta împreună cu el. Observăm din Geneza 3 următoarele lucruri:

 

I.                  S-AU IMPUS ANUMITE RESTRICŢII

 

Este evident că trebuie să fi fost o anumită lege impusă asupra lui Adam încă de la început, căci altfel nu ar fi fost posibil pentru el să fi păcătuit. Scripturile declară necesitatea legii pentru a constitui un act sau un păcat de atitudine: „Oricine face păcat, face şi fărădelege, şi păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4). Şi din nou, „pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Şi totuşi, „Căci înainte de Lege (darea legii scrise la Sinai) păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Romani 5:13-14).

 

Dar nu numai Scripturile, ci şi chiar raţiunea arată necesitatea legilor pentru creaţie, aşa cum observă Dr. Samuel Baird atunci când spune: „Este evident faptul că exercitarea unei suveranităţi universale, absolute şi de neschimbat, printr-o anumită fiinţă, este necesară pentru armonie şi fericire – ba mai mult, la însăşi existenţa universului pe care l-a făcut Dumnezeu. Creatorul trebuie să fie acel suveran. Nici o altă fiinţă nu are permisiunea pentru această slujbă. Însăşi actul creaţiei, care implică faptul un final potrivit care trebuie atins, îl aduce pe Creator sub obligaţia faţă de propria Sa înţelepciune de a da creaturilor Sale nişte legi care să-i călăuzească la realizarea acelui fina; fie că ele sunt imprimate pe esenţa creaturii, ca în cazul elementelor materiale, sau că sunt ataşate de structura organică, ca în cazul creaţiei vegetale şi a animalelor, sau fie că sunt înscrise în inimă şi sunt făcute de cunoscut înţelegerii, aşa cum este la om şi la oştile angelice” (The Elohim Revealed [Elohim revelat], p. 187 Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

 

De la începutul istoriei omului, Dumnezeu a dat anumite restricţii şi legi care au fost desemnate pentru trei motive principale, şi din nou facem referire la cuvintele Dr. Baird.

 

Aceasta a fost cea mai perfectă lege, sub care a fost creat omul – preceptele sale sunt bazate pe motive cel mai vrednice ale lui Dumnezeu, care îşi au originea în însăşi atributele propriei Sale naturi – în influenţa sa potrivită asupra omului şi creaturilor şi esenţială pentru a putea da socoteală, însăşi existenţa creaţiei. Prin intermediul ei, sunt realizate trei scopuri. Aceasta slujeşte la revelarea perfecţiunilor morale ale lui Dumnezeu; ea constituie o afirmaţie a suveranităţii Sale; şi tot ea este criteriul pentru creaturi (Idem, p. 214).

 

Descoperim restricţiile declarate în Geneza 2:16-17, iar aceasta constituie lege pentru Adam, care a fost de fapt un test efectiv al ascultării sale: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Siguranţa pedepsei pentru încălcarea acestei legi nu i-a mai lăsat loc lui Adam să pledeze într-o ignoranţă faţă de ea şi nici oamenii de azi nu pot revendica ignoranţa responsabilităţilor lor înaintea lui Dumnezeu, căci în timp ce ignoranţa ar diminua gradul vinei, aceasta nu ar afecta faptul acestei vini.

 

Noi trebuie să realizăm faptul că Dumnezeu este suveran, şi că este dreptul Său de a impune orice restricţii asupra creaţiei Sale aşa cum îi place Lui, şi într-adevăr, El face după cum voieşte toate lucrurile: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmul 115:3); „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Psalmul 135:6). În acelaşi timp, noi trebuie să realizăm faptul că oricare restricţii pe care le impune Dumnezeu asupra omului sunt spre binele şi spre cele mai bune interese ale omului, căci „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmul 84:11). Însă Dumnezeu permite adesea să facă ceea ce face nu ca un decret pozitiv, ci alege mai degrabă să stăpânească peste rău pentru a aduce slavă pentru Sine, şi a face bine omului în cele din urmă. Acesta este cazul pe care îl avem în faţă.

 

Unii l-au criticat pe Dumnezeu că a făcut rezultatele mâncării acelui fruct atât de temute; unii spun că păcatul lui Adam de a mânca din acest fruct oprit a fost un act prea semnificativ pentru Dumnezeu pentru a aduce moartea asupra lui şi asupra urmaşilor săi pentru păcatele lor, însă nu a fost un act neînsemnat; acesta a fost un caz de rebeliune voită, pe faţă împotriva voii revelate clar a lui Dumnezeu. Nici măcar nu se poate acuza faptul că Adam a fost înşelat în a mânca acest fruct, căci este spus în mod expres: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Eva a fost ademenită de şarpe (2 Corinteni 11:3), însă nu şi Adam; el a păcătuit în întreaga sa cunoaştere a acţiunilor sale şi a consecinţelor lor, căci el a ştiut că Eva a păcătuit, şi el a ales să păcătuiască şi să rămână cu soţia sa, mai degrabă decât să îşi menţină inocenţa şi să fie separat de ea. Nu există nici o cale posibilă ori de a scuza ori de a atenua păcatul lui Adam. Pe lângă ideea că acesta este un act de rebeliune vădită împotriva a însăşi autorităţii lui Dumnezeu, care este cel mai important lucru, o chestiune pur nesemnificativă este un test mai bun de ascultare mai degrabă decât o chestiune mare.

 

J. M. Pendelton spune: „Unii au crezut că nu este vrednic din partea lui Dumnezeu să facă aceste rezultate a fi atât de grave şi atât de posibil de temut în ceea ce priveşte mâncarea rodului unui pom. Oare cum ar fi nevrednic din partea Lui? El a desemnat să testeze ascultarea celor două fiinţe raţionale pe care le-a pus în gradină. Ascultarea poate fi testată atât prin ceva mic cât şi prin ceva mare, şi probabil mai bun. În a face un lucru mare, un om poate fi influenţat mai mult de magnitudinea lucrului decât de autoritatea care a impus executarea acesteia; deşi, în a face un lucru mic, el este mai mult probabil gata să acţioneze din reverenţă pentru autoritatea lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa adevăratei ascultări. Nu există ascultare autentică fără de ea” (Christian Doctrines [Doctrinele Creştine], p. 164. American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

 

Această critică este bazată pe vechea idee greşită că omul este în libertatea de a decide care porunci ale lui Dumnezeu sunt sau nu importante, şi să le asculte doar pe acelea pe care le consideră destul de importante pentru a fi vrednice de ascultarea lui, însă nu este niciodată o întrebare despre cât de importată este o poruncă; singura întrebare este dacă sau nu Dumnezeu a poruncit-o. Dacă El a făcut-o, atunci s-a rezolvat problema, omul trebuie să asculte fără nici o întârziere sau dezbatere. Altfel el nu ar trebui să-l asculte deloc pe Dumnezeu, ci doar propria-i raţiune şi voinţă.

 

Restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus asupra activităţile omului din Eden au fost doar un test; nimic nu a fost reţinut de om de care avea el neapărată nevoie, căci proviziile lui Dumnezeu nu erau doar adecvate, ci i-au oferit acestuia oportunitatea de a se bucura pe deplin de toate lucrurile, cu o singură excepţie, şi acel singur lucru nu ar putea adăuga nimic care să fi fost bun omului. Pe de altă parte, cele mai cumplite şi mai categorice circumstanţe au fost aduse ca ameninţare împotriva încălcării acestor restricţii, aşa că omul nu avea nimic de câştigat ci totul de pierdut prin încălcare acestora; atunci de ce a încălcat omul această clară poruncă a Domnului şi a mâncat din fructul oprit? El a făcut-o în parte pentru că el a fost determinat să facă astfel printr-o ispitire exterioară; aşadar notăm –

 

II.              S-A STÂRNIT REBELIUNEA

 

Satana, folosindu-se de şarpe ca instrument, a fost agentul ispitirii acesteia: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Faptul că satana a fost forţa care a stat în acest centru al ispitirii se poate vedea clar din referinţa la Apocalipsa 12:9 unde se vorbeşte despre el ca „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana”. Despre şiretenia şarpelui se vorbeşte în alte locuri de asemenea: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui…” (2 Corinteni 11:3). „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Ambele cuvinte folosite, şiretlicul precum şi uneltirea, sugerează o înţelepciune care este întoarsă spre o folosire rea, şi exact aceasta îl descrie pe diavolul, căci în crearea lui el a fost una dintre cele mai înţelepte creaturi, însă şi-a pervertit înţelepciunea sa în ţeluri rele prin mândria şi ambiţia sa: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17).

 

Observaţi felul în care satana a mers să îl insele pe om şi să cauzeze căderea sa din starea de inocenţă. Mai întâi, a fost o insinuare a îndoielii cu privire la ceea ce a vrut să spună Dumnezeu: „Oare chiar a spus Dumnezeu: Să nu mâncaţi din toţi pomii din gradină?” (Geneza 3:1 şu.). Aceasta este o formă foarte comună de ispitire, căci dacă diavolul ajunge să-l facă pe om să pună la îndoială înţelesul sau aplicaţia a vreunei porunci a lui Dumnezeu, el a făcut mult progres în a-l face pe om să îi fie neascultător Acestuia. Din nou, Eva avea această poruncă de la mâna a doua, căci Dumnezeu nu i-a vorbit despre aceasta ei, ci lui Adam (Geneza 2:16-17) deci ea nu era în nici o poziţie de a dezbate chestiunea aceasta cu şarpele; ceea ce ar fi trebuit ea să facă era să aducă la cunoştinţa soţului ei această chestiune, care era capul ei şi cel ce făcea fiecare decizie care trebuia luată.

 

În al doilea rând, şarpele a atras atenţia la o limitare, în loc să atragă atenţia la acea permisiune aproape fără limită. Doar un singur lucru nu i-a dat voie Dumnezeu omului în Grădină, toate celelalte lucruri erau gratis date acestuia, şi nu se ducea lipsă de nimic de care să fi avut omul nevoie sau pe care sa îl dorească; totuşi, acest lucru a fost uitat, iar şarpele a atras atenţia la ceea ce ar fi păcat dacă omul s-ar împărtăşi din el. rebeliunea nu putea fi provocată dacă atenţia omului era îndreptată doar spre ceea ce era legal pentru om; omul trebuie făcut să dorească ceea ce este interzis şi nelegiuit înainte ca acesta să ajungă să se împotrivească voii lui Dumnezeu.

 

În al treilea rând, şarpele a adăugat ceva la Cuvânt şi astfel i-a inversat înţelesul acestuia: „Cu siguranţă că nu veţi muri” (Geneza 3:4). El a adăugat doar un cuvânt şi acesta este unul dintre cele mai mici din limba ebraică, fiind compus doar din două litere în textul original, însă acesta a schimbat înţelesul poruncii. Traducătorii moderni ai Bibliei trebuie să ia în considerare felul în care diavolul încă mai foloseşte această manieră pentru a corupe Cuvântul prin a conduce pe oamenii neglijenţi la a corupe treptat Biblia din ce în ce mai mult prin parafrazarea şi traducerile lor libere.

 

Apoi, în al patrulea rând, şarpele a pus sub semnul întrebării motivele lui Dumnezeu în a refuza acest fruct al unui singur pom pentru om: „dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:5). Însăşi numele „diavol” înseamnă „calomniator”, şi aceasta este ceea ce face diavolul; el îl calomniază pe Dumnezeu înaintea omului, aşa cum a făcut aici, apoi îi defăimează pe cei mântuiţi înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în Iov 1:9-11; 2:4-5. Pentru Eva, satana l-a calomniat pe Dumnezeu şi a revendicat faptul că motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis să mănânce din acel pom a fost acela de a preveni ca ei să nu devină ca El: „Dumnezeu ştie… veţi fi ca Dumnezeu” (cuvântul evreiesc Elohim = Dumnezeu Triunitar). El a făcut din motivele lui Dumnezeu să pară a fi în întregime egoiste, căci dacă el poate să-l facă pe Dumnezeu să apară ca egoist, el îi poate da omului o aparentă justificare de a acţiona în mod egoist.

 

În al cincilea rând, şarpele a făcut apel la căile principale de ispitire prin acel pom pentru a incita rebeliunea. Ioan declară că „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). Aproape orice ispită vine pe una din aceste trei căi, şi la fel a fost şi cu Eva. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat” (Geneza 3:6) – aici era pofta firii – „şi plăcut de privit” – pofta ochilor - „şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” – lăudăroşia vieţii – „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. Prin aceleaşi trei căi Acan a ajuns în păcat (Iosua 7); aceste trei lucruri au intrat în păcatul lui David cu Bat-Şeba (2 Samuel 11); şi acestea trei sunt evidenţiate şi în cadrul ispitirii lui Hristos din pustie (Matei 4). Se pare că orice ispită ar putea fi categorisită într-una din aceste trei forme de ispitire.

 

În al şaselea rând, ispita pe care a prezentat-o şarpele Evei a fost de aceeaşi natură cu acea prin care Lucifer a căzut; el a stârnit rebeliune printr-o ambiţie nesfântă de a fi ca Însăşi Dumnezeu (Geneza 3:5), şi acesta a fost felul său în care şi-a exprimat propria sa ambiţie profană: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14).

 

Prin faptul că a provocat perechea originală de oameni la rebeliune, şarpele a folosit puţin adevăr, căci pura falsitate prezintă o mică ispită, căci aceasta este văzută în toată urâciunea ei ţipătoare, însă a fost un adevăr care a fost destul de admis pentru ca omul să se poată justifica faţă de aceasta, prin urmare va cădea ca o pradă uşoară în ispită. Dacă Adam, în starea sa de inocenţă, ar fi intrat în acest păcat ştiind pe deplin că este păcat, aşa cum vom vedea în curând ca el a ştiut, atunci e mică mirarea pentru ce omul din starea sa prezentă de decădere permite aşa de uşor să fie momit de cel rău când momeala îi este aşa de frumos prezentată acestuia.

 

Însă un lucru este să fi ispitit, şi chiar un altul să dai cale liberă păcatului, şi aceste două lucruri nu trebuiesc să fie confundate, căci este scris: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc” (Iacov 1:12). O ispită este pur şi simplu un test, şi dacă nu se cedează înaintea sa, aceasta devine o binecuvântare pentru cel care este ispitit; doar atunci când cineva dă cale liberă acelei ispite ea devine păcat, aşa cum este scris: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Astfel, trebuie recunoscut faptul că toate forţele diavolului din lume nu pot înfuria bastionul sufletului unui om şi să îl preia decât dacă omul deschide mai întâi uşa din interior. Aceasta ne duce la a considera prin urmare faptul că –

 

III.          REVOLTA A FOST STÂRNITĂ

 

Cineva a afirmat bine faptul că „Păcatul este declaraţia de independenţă a omului faţă de Dumnezeu”, şi într-adevăr la aceasta se ajunge în analiza finală. Aceasta este o chestiune simplă a voinţei şi a căutării egoiste a omului în schimbul supunerii sale faţă de voia şi calea lui Dumnezeu. Aşa cum am afirmat deja, toate ticăloşiile diavolului nu l-ar fi putut forţa pe om să păcătuiască; diavolul l-a provocat însă pe acesta la păcat, însă a fost tot greşeala voluntară a omului pentru care doar el va da un răspuns înaintea judecăţii lui Dumnezeu.

 

Dintre cele două persoane, majoritatea oamenilor vor să o învinuiască cel mai mult pe Eva, şi aceasta este adevărat în privinţa acelora a căror mame, prin ipocrizia şi ticăloşia lor, le-au dat acestora motiv de a desconsidera pe femei, sau să facă chiar din ei urâtori de femei. Scripturile însă vorbesc altfel în această privinţă şi arată că vina mai mare a fost a lui Adam, şi aceasta pentru câteva motive.

 

În primul rând, Eva a fost amăgită în această chestiune, în timp ce nu o acuzăm, că şi-a atenuat cel puţin vina. Lui Eva nu i sa dat această poruncă, ci a primit-o din cuvântul gurii lui Adam; prin urmare, ea nu a înţeles tot ceea ce era implicat în privinţa restricţiilor faţă de acel pom al cunoştinţei binelui şi al răului. Ca răspuns la întrebarea şarpelui dacă ei puteau să mănânce din toţi pomii din gradină, ea a spus că acesta le fusese interzis, însă notaţi motivul oferit de ea în această privinţă: „Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Aici ea a adăugat poruncii lui Dumnezeu „nici să nu vă atingeţi de el”, care nu era parte a poruncii originale. În acelaşi timp ea a redus convingerea despre moarte din porunca originală, la doar o posibilitate a morţii: „ca să nu muriţi”. Este evident că ea a raţionalizat întreaga chestiune şi a concluzionat că Dumnezeu a limitat accesul la acest copac datorită posibilelor sale efecte otrăvitoare asupra lor, şi posibilitatea morţii în urma mâncării rodului său. Notaţi contrastul dintre porunca lui Dumnezeu…. „vei muri negreşit” (Geneza 2:17), şi interpretarea Evei despre aceasta: „ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Dacă aşa stau lucrurile, atunci oricine poate înţelege cu uşurinţă de felul cum ea a căzut aşa de uşor ca pradă în capcana şarpelui, în special după ce a văzut că roada pomului era bună de mâncat şi că nu avea efecte rele, aşa cam cum s-ar implica din Geneza 3:6: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat”.

 

În zilele noastre noi vedem aceeaşi formă de ispită foarte răspândită în care multe femei tinere justifică relaţiile sexuale premaritale pe motivul că porunca originală de a se înfrâna a fost doar o precauţie împotriva apariţiei copiilor în afara căsniciei, însă fac aceasta cu invenţia a atât de multe instrumente contraceptive încât acest pericol să fie redus la un minim, şi prin urmare porunca nu mai este în vigoare. Însă în ceea ce priveşte restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus referitoare la acest pot din Eden erau teste ale ascultării omului pe care nici o raţiune nu le poate înlătura, aşa cum nici o Lege Morală nu poate fi raţionalizată de oamenii răi.

 

În al doilea rând, Adam a fost cel mai vinovat deoarece el a păcătuit în mod voit, în deplina cunoaştere a tot ceea ce era implicat în actul său; „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Nu se neagă faptul că Eva era cea care a călcat porunca, însă ea a fost amăgită în a ajunge aici, ceea ce nu se poate spune despre Adam, căci el a intrat în acest păcat cu ochii larg deschişi, aşa cum spune B. H. Carroll: „El nu a fost amăgit. El ştia ceea ce a spus Dumnezeu şi că ceea ce i-a sugerat diavolul lui Eva nu era ceea ce a spus El. El credea că dacă mânca din acel fruct însemna moarte. El nu s-a îndoit niciodată de cuvântul lui Dumnezeu. Însă el a mâncat în mod deliberat din acel fruct pe care i l-a dat femeia. Fără îndoială că păcatul lui Adam a fost mai mare decât cel al Evei, şi moartea care a domnit peste această lume nu a venit pentru că Eva a păcătuit; să nu credeţi aceasta. Aceasta a venit pentru că Adam a păcătuit. Rasa umană nu a decăzut în Eva. Aceasta este recuperată în Eva prin Salvatorul care este sămânţa ei, şi nu a omului. Noi am căzut în Adam. El nu avea nici o scuză din lume. El a preferat-o pe femeie în schimbul lui Dumnezeu; aceasta a fost scuza sa” (An Interpretation of the English Bible [O interpretare a Bibliei englezeşti], Vol. I, pp. 105-106. Broadman Press, Nashville, 1947).

 

De îndată ce Eva a mâncat din acest fruct, ea a intrat sub blestemul morţii spirituale iar Adam nu putea să permită să fie despărţit de ea, aşa că şi el a ales să mănânce din fructul oprit şi să moară cu ea; el a preferat-o pe soţia lui în schimbul lui Dumnezeu. Câţi oameni în acelaşi fel lasă ca membrii familiei lor să stea între ei şi credincioşia faţă de Dumnezeu?

 

Dar în al treilea rând, Adam a fost mai vinovat dintre cei doi pentru că el ar fi putut să-şi interpună autoritatea sa peste soţia lui în oricare punct din această tranzacţie, şi ar fi prevenit-o de la a mânca din acest fruct oprit, şi de la a deveni o creatură căzută. Adam nu a făcut aceasta chiar după ce a avut loc ispitirea, şi nici Eva şi şarpele nu au căutat aceasta după ce s-a încheiat totul; Adam a stat tăcut pe întregul parcurs şi a urmărit cum soţia sa a fost ispitită, înşelată şi apoi să moară spiritual, căci atunci când Eva a mâncat din fructul oprit, „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6 şu.). Este destul de greu să îl justificăm pe Adam în vreun fel atunci când luăm în considerare toţi aceşti factori, căci el a fost ca un laş şi lipsit de scrupule, ca să spunem pe puţin, în a-i permite soţiei sale să între în acea postură în care era fără să dea nici un cuvânt de avertizare sau de prevenire. Şi ceea ce era mai rău este că el a încercat să „treacă răspunderea” şi să o blameze pe Eva, şi prin implicaţiei, lui Dumnezeu care i-a dăruit-o lui pe Eva: „Omul a răspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). De la primul păcat din rasa umană, pare a fi o slăbiciune înnăscută a omului de a încerca întotdeauna să dea vina pe altcineva mai degrabă decât pe sine pentru păcatele lui, însă aceasta nu funcţionează niciodată, căci vechea zicală spune, „Fiecare cadă stă pe propriu ei fund”.

 

În al patrulea rând, vina lui Adam a fost mai mare pentru că el a stat într-o relaţie diferită faţă de posteritatea sa decât Eva, căci în timp ce Eva era „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20), Adam era capul natural al întregii rase umane, şi în tip ce era strămoşul tuturor oamenilor, el a reprezentat pe fiecare din urmaşii săi în această cădere. Căci este evident faptul că păcatul lui Adam a fost imputat la toţi urmaşii lui, căci este scris, „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12); şi „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:19). „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:21-22). W. G.T. Shedd a făcut următoare observaţie cu privire la textul din Romani 5:12: „Păcatul este imputat unităţii care l-a comis, se cuvine unităţii, şi este propagat din unitate. Prin urmare, toate lucrurile particulare despre păcat care se aplică unităţii sau naturii comune se aplică în mod egal şi strict fiecărei porţiuni individualizate a acesteia” (Dogmatic Theology [Teologie Dogmatică], Vol. II, p. 43. Zondervan Publishing House, Grand Rapids, lipsă dată).

 

A existat o unitate a întregii rase şi aceasta era centrată atunci în Adam, în calitate de cap natural al rasei. Fiecare persoană care a trăit vreodată pe pământ, cu excepţia lui Hristos, a fost în Adam din punct de vedere seminal atunci când el a păcătuit, şi ca rezultat al acestui lucru cu toţi am păcătuit în şi cu Adam, iar ca rezultat al naturii depravate pe care o moştenim prin natură de la Adam, noi validăm păcatul lui Adam într-un fel sau altul atunci când ajungem la vârsta de responsabilitate. J. M. Pendleton observă următoarele: „Copiii apostaţi ai lui Adam l-au blamat întotdeauna pe strămoşul lor pentru neascultarea sa, însă ei de fapt o susţin de îndată ce sunt capabili să distingă binele de rău. Ei aleg în mod invariabil răul şi resping binele. Natura lor depravată îşi arată depravarea ei în preferinţa lor faţă de căile păcatului. Ei iubesc păcatul mai degrabă decât lumina” (Christian Doctrines [Doctrine creştine], p. 171, American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

 

Este adevărată şi afirmaţia lui A. J. Mason că „Ceea ce a fost prin naştere nenorocirea noastră a devenit prin şansă greşeala noastră” (The Faith of the Gospel [Credinţa Evangheliei], p. 117, Rivingtons, London, 1889). Astfel, în revolta lui Adam, sunt multe şi depărtate efecte, care nu au încetat nici până astăzi, însă spre deosebire de valurile produse de aruncarea unei pietre într-un bazin, valurile păcatului cresc mai mari cu fiecare generaţie care trece, aşa că astăzi au ajuns a fi nişte valuri ca a unui flux. Însă aceasta este avansul spre următorul nostru gând, care este că -

 

IV.            AU AVUT LOC REZULTATE

 

Aşa cum am observat deja, Adam a păcătuit, nu ca individ, ci în calitate de cap natural al rasei umane, căci toată omenirea se afla în el din punct de vedere seminal la momentul revoltei sale împotriva lui Dumnezeu, şi prin consecinţă, înaintea lui Dumnezeu, cu toţii au luat parte la păcatul lui. Despre faptul că Dumnezeu se uită la oameni ca fiind una cu părinţii lor înainte de naşterea lor este evident din Evrei 7:9-10: „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam”. Principiul este acelaşi în ambele cazuri, cu excepţie că în cazul lui Adam toţi urmaşii săi sunt văzuţi ca fiind în el în acelaşi timp cu păcatul lui, şi de a fi vinovaţi de acesta. Trebuie reamintit de asemenea că Adam a fost primul om creat, că tocmai apăruse proaspăt, nou şi perfect din mâinile Creatorului, şi că el avea slăbiciuni naturale, nu era înclinat spre păcat şi spre nimic altceva care să lucreze împotriva caracterului său sfânt; dar dacă, în ciuda a toate aceste lucruri, el tot s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă că toţi descendenţii săi, care acum posedă o natură căzută şi depravată, dacă ei ar fi puşi în aceleaşi circumstanţe şi situaţie, ar păcătui în modul cel mai sigur şi mai rapid.

 

Primul şi cel mai mare rezultat al păcatului omului a fost moartea care a constituit ameninţarea de la început pentru mâncarea fructului din pomul interzis. Totuşi aceasta nu a fost iniţial moarte fizică, deşi este evident faptul că moartea fizică este rezultatul acestui păcat. Dr. S. J. Baird a declarat bine despre aceasta când a spus că „Acea dizolvare trupească nu a fost ideea imediată exprimată prin cuvânt, moartea, în cadrul pedepsei legii, este încă evidentă din câteva considerente. Dacă acesta ar fi fost înţelesul, se cuvenea ca părinţii noştri care au păcătuit să se fi reîntors de fapt în ţărână în ziua păcătuirii. Legea a fost „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:14, 15). El „a nimicit moartea” (2 Timotei 1:10), şi o asigură pe depravata Marta că „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). Totuşi dintre toţi aceia care au auzit şi au crezut atunci, şi toate generaţiile viitoare care s-au încrezut în aceste promisiuni excesiv de mari şi de preţioase, nici unul nu a evitat întoarcerea în ţărână… ca să marcheze în mod accentuat că cuvântul moarte, propriu-zis exprimat mânie, este repudiat de Scripturi în folosirea sa, în ceea ce priveşte oamenii lui Dumnezeu. Vezi Matei 9:24; Ioan 11:11; 1 Tesaloniceni 4:14; 5:9-10” (The Elohim Revealed, pp. 274-276, Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

 

Prin a mânca din fructul pomului interzis, Adam a devenit imediat o creatură păcătoasă şi decăzută, care se afla sub mânia lui Dumnezeu, şi aceasta pare să fie ceea ce este indicat de cuvântul „moarte” din Geneza 3. Este adevărat că Adam şi Eva imediat după ce au mâncat din fructul oprit au devenit muritori, adică creaturi care mor, şi este de asemenea sigur că ei au fost socotiţi şi morţi spirituali până ce aceştia au fost născuţi din nou prin credinţă în răscumpărătorul promis, însă moartea care a fost ameninţată era mânia lui Dumnezeu care în mod necesar trebuie să fie peste fiecare copil al lui Adam până ce acesta este răscumpărat de la cădere.

 

Alte numeroase calamităţi au rezultat în urma păcatului omului şi acestea sunt enumerate în Geneza 3; în primul rând, Dumnezeu a înmulţit durerea naşterii femeii pentru ca ulterior ea să poată să conceapă mai des (Geneza 3:16), şi această parte a blestemului a implicat, în mod evident pentru femeie, durere, aşa cum este exprimat prin cuvântul „suferinţa”. Însă aceasta ar fi un blestem şi peste om, căci mulţi oameni suferă mintal atunci când îşi văd soţia suferind la pieptul lor.

 

În al doilea rând, femeia a fost făcută inferioară bărbatului într-un fel şi un grad diferit de ceea ce a fost moştenit în creaţie (1 Timotei 2:12-13; 1 Corinteni 11:8-9). Exact ceea ce este înţeles prin expresia „dorinţa ta va fi după soţul tău” (Geneza 3:16), nu este cunoscut, dar este clar că datorită păcatului lui Adam şi Eva, propria lor relaţie originală a fost aşa de dezmembrată încât să nu mai fie binecuvântată cum a fost înainte de cădere.

 

În al treilea rând, pământul însăşi a fost crucificat ca să aducă roadă în silă, şi aceasta în urma răspunsului munci laborioase a omului. „… blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale” (Geneza 3:17). Până în acest moment prezent, această condiţie s-a menţinut ca adevărată şi va continua până ce pământul însuşi va fi răscumpărat odată cu omul. „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”(Romani 8:20-23).

 

În al patrulea rând, căderea omului a rezultat în suferinţă – suferinţă pentru femei în sfera vieţii ei (Geneza 3:16), şi pentru bărbat în sfera vieţii lui (Geneza 3:17). Înainte de a păcătui, nici Adam şi nici Eva nu au avut niciodată vederea lor umplută de lacrimi, nici inimile care să îi doară în tristeţe şi regret, însă după păcatul lor, aceasta avea să devină o experienţă de o viaţă cu doar scurte şi ocazionale răgazuri din partea ei. Boala, păcatul, moartea, dezamăgirea, privare şi multe alte lucruri fac din această viaţă prezentă una din cele mai multe dureri ale inimii.

 

În al cincilea rând, ca rezultat al blestemului asupra pământului, avea să existe pericolul constant de frustrare a omului în încercarea de a se smulge de la nevoita trăire în urma lucrării pământului. „Spini şi pălămidă să îţi dea” (Geneza 3:18a). Fără îndoială că acest blestem nu a fost limitat doar pentru ocuparea slujbei de fermier, ci are aplicaţie la toate ocupaţiile, însă în nici o altă ocupaţie nu este mai evident blestemul ca în agricultură, căci toate roadele bune trebuiesc dirijate în ordine pentru a le face să producă, în timp ce buruienile de orice fel trebuiesc confruntate în mod constant şi acestea încă le merge bine şi se reproduc în mod extraordinar şi sufocă plantele bune.

 

În al şaselea rând, munca omului ar fi o sarcină dureroasă, neplăcută în întreaga sa existenţă pe pământ (Geneza 3:19): „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată pentru om să fie inutil, şi pentru acest motiv chiar înainte de cădere, omul a avut sarcina de cultivare a grădinii (Geneza 2:15), şi chiar după ce pământul a fost răscumpărat şi spălat de toate păcatele comise, omul încă va mai fi ocupat cu slujirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:3), însă aceasta este un strigăt îndepărtat de munca grea care a căzut în dreptul omenirii datorită acestui blestem.

 

În al şaptelea rând, moartea fizică a fost rezultatul blestemului, căci este scris: „Te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Moartea este rezultatul natural al păcatului şi îl urmează prin blestem, aşa cum scrie şi Iacov: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15). Moartea fizică nu este cea mai rea parte a blestemului, ci este cea mai manifestată şi mai considerată amintire pentru om a condiţiei sale căzute.

 

Într-un cuvânt, haosul a rezultat în urma păcatului şi a căderii lui Adam, căci el a scufundat în ruină nu numai posteritatea sa, ci a adus devastare asupra întregii creaţii, însă există o speranţă binecuvântată, căci notăm în final că –

 

V.                LA MIJLOC A FOST PUSĂ RĂSCUMPĂRAREA

 

Prin păcatul său omul a meritat moartea veşnică, totuşi Dumnezeu în harul Său a oferit răscumpărarea; da El a furnizat-o înainte de întemeierea lumii. Căderea omului nu l-a luat pe Dumnezeu prin surprindere, căci provizia pentru răscumpărarea omului a fost făcută înainte ca să existe omul, deci înainte de a apărea nevoia. Astfel se scrie că Hristos este „Mielul junghiat încă înainte de întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8). Nu numai atât, dar este de asemenea scris că „…Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui” (Efeseni 1:4).

 

Provizia lui Dumnezeu de răscumpărare este premergătoare existenţei omului, şi a nevoii sale, însă aceasta a fost proclamată imediat ce a fost necesară, căci prima promisiune a venirii Răscumpărătorului este înregistrat în Geneza 3:15: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”.

 

Dar nu numai că s-a proclamat provizia pentru răscumpărare, ci şi un loc de închinare în care Dumnezeu se va întâlni cu mul şi îi va acceptat jertfele: „Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Geneza 3:24). Heruvimii sunt simboluri ale prezenţei lui Dumnezeu, iar despre locul în care El se va întâlni cu omul este scris: „Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei…” (Exod 25:22).

 

Să înţelegem că imediat după căderea omului a intervenit harul. În primul rând cu o promisiunea a unui Răscumpărător care va distruge lucrările diavolului. Apoi, cu îmbrăcarea care simbolizează neprihănirea lui Hristos. În al treilea rând, cu un capac al îndurării indicând metoda prin care Dumnezeu poate fi abordat înspre salvare. De la acest moment şi pana la potop acel capac al îndurării este în estul grădinii şi oricine va mânca din pomul vieţii şi va trai veşnic trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu unde locuieşte între heruvimi, unde Shekinah este simbolul prezenţei Sale, şi că putem veni la el doar prin sângele ispăşirii (B. H. Carroll, An Interpretation of the English Bible, Vol. I, p. 112. Broadman Press, Nashville, 1947).

 

Faptul că lui Adam şi Eva i s-a oferit o răscumpărare este mai mult decât sigur din reprezentarea simbolică a faptului că Dumnezeu le-a îmbrăcat goliciunea lor prin a înjunghia animale şi a le lua pieile lor: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Goliciunea este folosită foarte comun în Scripturi ca simbol al păcătoşeniei sau al unei lipse a neprihănirii, în timp ce provizia de îmbrăcăminte simbolizează imputarea neprihănirii altuia asupra unui păcătos. Faptul că acestea erau piei de animale, sugerează faptul că pentru a se acoperi nelegiuirea omului, un altul trebuia să moară în locul său, şi astfel se stabileşte doctrina substituţiei. Faptul că Dumnezeu însuşi a oferit aceste haine pentru Adam şi Eva arată că El a fost încântat să le ofere un Înlocuitor prin a cărui moarte omul să poată fi iertat.

 

Acest verset ne oferă o imagine tipică a mântuirii unui păcătos. Aceasta a fost prima predică evanghelică, predicată de însuşi Dumnezeu, nu în cuvinte ci în simbol şi acţiune. Aceasta a fost o creare a căii prin care o creatură păcătoasă ar putea să se reîntoarcă şi să se apropie de Creatorul ei sfânt. Aceasta a fost declaraţia iniţial a faptului fundamental că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta a fost o ilustrare binecuvântată a substituirii – cel inocent murind în locul celui vinovat (A. W. Pink, Gleanings in Genesis [Spicuiri din Geneza], p. 44. Moody Press, Chicago, 1922).

 

Omul, prin păcatul său, a devenit o creatură căzută şi total depravată, şi astfel a intrat sub blestemul care a fost pronunţat pentru încălcarea poruncii originale a lui Dumnezeu. El merita numai iadul, şi prin propriile sale fapte nu ar putea fi altfel, aşa că dacă el avea să fie vreodată răscumpărat, aceasta trebuia să fie prin har – adică, aparte de orice consideraţie a meritului din partea sa, şi aceasta este felul cum prezintă în mod universal Scripturile că este mântuire – prin har. Însă răscumpărarea în sine nu este prin har, căci a fost realizată de Hristos, prin plătirea Lui pe deplin pentru răscumpărarea omului din blestemul legii. Într-adevăr, „a răscumpăra” înseamnă „a cumpăra de la piaţa de sclavi” sau „a elibera prin a plătii un preţ”. Răscumpărarea este cea mai mare realizare a lui Hristos pentru scăparea omului de la cădere, în timp ce mântuirea este cel mai mare rezultat al acestuia care este oferit omului căzut în mod gratuit. Astfel, omul nu are nevoie să încerce să facă o răscumpărare pentru sine din următoarele motive: (1) Este imposibil pentru el în condiţia sa decăzută şi depravată să facă ceva care să fie acceptabil înaintea lui Dumnezeu. (2) Hristos a realizat deja tot ceea ce este necesar pentru răscumpărarea omului. (3) Încercarea de a realiza o răscumpărare pentru sine înseamnă a nega ori eficienţa ori valabilitatea răscumpărării lui Hristos, şi astfel să prezinte un afront şi faţă de Tatăl. Aceasta se rezolvă de la sine foarte simplu: omul ori trebuie să accepte cu mulţumire răscumpărarea care a fost făcută, sau să meargă nerăscumpărat într-o veşnicie fără de Hristos. Nu există nici o altă alternativă.

 

Răscumpărarea este o partea a acelui mare şi larg subiect, ispăşirea, despre care sperăm să discutăm într-un studiu ulterior, aşa că pentru prezent ne mulţumim cu a oferi o schiţă sugestivă a răscumpărării, pentru studiul ulterior mai aprofundat al cititorului. Scriptura afişează în mod clar următoarele lucruri despre răscumpărarea: I. Răscumpărarea intenţionată. II. Răscumpărarea prefigurată (în jertfele Vechiului Testament). III. Răscumpărarea cumpărată. IV. Răscumpărarea predicată. V. Răscumpărarea desăvârşită (încheiată la răpire). VI. Răscumpărarea lăudată (cântecul sfinţilor în veşnicie).

 

Păcatul original al omului a fost un păcat al întregii lumi, şi acesta a afundat întreaga rasă umană într-o stare de haos din care aceasta putea fi recuperată doar prin înţelepciunea şi lucrarea Divină, totuşi binecuvântatul adevăr este că omul câştigă mai mult prin răscumpărarea care este în Isus Hristos, decât să fie pierdut prin căderea sa în Adam, însă el câştigă aceasta nu prin propriile sale eforturi sau munci, ci doar prin favoarea nemeritată şi de nemeritat a lui Dumnezeu. Prin urmare, toată lauda i se datorează lui Dumnezeu şi numai Lui.