Hamartiologie: 

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

Cartea 3—Capitolul 13

DESPRE PEDEPSIREA PĂCATULUI

Despre pedepsirea păcatului iniţial asupra celor care se presupune că nu au mai adăugat la el alte greşeli şi păcate, ca de exemplu copiii care mor când sunt mici, nu voi vorbi sau voi vorbi foarte puţin. Nu că mă îndoiesc de dreptul judecăţii de a pedepsi păcatul urmaşilor lui Adam, care nu au mai păcătuit de fapt după asemănarea păcatului lui; deoarece moartea trupească, parte a pedepsei, trece peste ei şi sunt născuţi cu o dorinţă de neprihănire iniţială, o ramură considerabilă a morţii morale; dar dacă justiţia divină procedează mai departe şi aplică moartea eternă sau pedeapsa veşnică asupra lor, crede că este într-o manieră mai blândă decât asupra celor care sunt vinovaţi de greşeli şi păcate; văzând astfel că există grade de pedeapsă cu privire la ele, după cum sunt mai mari sau mai mici. (Matei 11:20-24) deci trebuie să existe o diferenţă în pedeapsa păcatului iniţial, considerată separat; şi cea care însoţeşte multe păcate actuale. S-a renunţat la multe expresii cu privire la pedepsirea unor astfel de copii, după cum s-a menţionat mai înainte, care nu sunt deloc adevărate. S-au făcut multe presupuneri, s-au format multe planuri, care abia dacă merită să fie menţionate. Unii au spus că toţi aceşti copii sunt pierduţi; ceea ce pare să aibă ceva şocant în afirmaţie, mai ales pentru părinţi. Alţii cred că sunt salvaţi toţi, prin harul lui Dumnezeu care alege, sângele răscumpărător al lui Hristos şi regenerarea Duhului binecuvântat; spre care eu sunt mai înclinat decât faţă de prima afirmaţie: dar cred că este mai bine să o lăsăm între lucrurile secrete ale lui Dumnezeu; care putem fi siguri că nu vor face ceva nedrept, nici nu vor provoca vreo stricăciune creaturilor Lui: şi care după cum este drept în natura Sa, este îndurător în Hristos.

În acest articol nu am nimic de-a face cu oamenii ca aleşi sau nealeşi; ci după cum toţi sunt rasă căzută a lui Adam. Aleşii, consideraţi în Hristos, Capul legământului harului, nu sunt subiectul sau susceptibili de vreo pedeapsă, aici sau dincolo, „Nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”: durerile lor nu sunt pedepse pentru păcat; nici moartea fizică nu este aplicată lor ca un rău; nici vreun blestem nu nu-i va ajunge în vreo stare viitoare. Dar preocuparea mea este cu privire la oamenii consideraţi în Adam, ca şi cap al legământului total şi ca reprezentant al întregii omeniri; care au păcătuit şi au căzut în el, şi au fost implicaţi în vina păcatului lui; şi ei fiind de fapt păcătoşi, şi viind acuzaţi de păcat, conform cu declaraţia, sancţiunea şi conţinutul legii; şi consideraţi astfel, toată omenirea ce descinde din Adam prin generaţii, fără vreo excepţie sau distincţie este subiectul şi susceptibilă de pedeapsă.

Pedeapsa păcatului, iniţial şi actual, poate fi considerată ca temporală şi eternă; ambele în această viaţă şi în cea care va veni. Este o pedeapsă veşnică în care merg cei slabi după moarte; şi este o pedeapsă în această viaţă; „Pentru ce să se plângă omul de pedeapsa păcatului lui?” (La 3:37) aceasta înseamnă pentru pedeapsă în starea prezentă.  

1.         În primul rând, pedeapsa temporală, sau pedeapsa în aceastăm viaţă, se datorează păcatului; şi este aplicată pentru acesta; şi aceasta şi în interior şi în exterior, suflet şi trup.

1a. Pedeapsa interioară sau a sufletului constă în:

1a1. Pierderea chipului lui Dumnezeu peste el; toţi au păcătuit şi „sunt privaţi de slava lui Dumnezeu”; adică de chipul lui Dumnezeu, în care este slava Lui pentru om; o parte principală a cărei imagine era neprihănirea şi sfinţenia. Omul a fost dezbrăcat de aceasta şi a devenit nedrept; „Nu este nici unul drept, nici măcar unul.” (Rom. 3:10,23).

1a2. A pierdut libertatea voinţei şi puterea de a face binele. Omul nu a pierdut libertatea naturală a voinţei faţă de lucrurile naturale; ci libertatea morală a voinţei pentru lucrurile morale; voinţa lui nu este liberă pentru ceea ce este bun, ci doar pentru ceea ce este rău; şi acea libertate nu este altceva decât robie. Voinţa liberă a omului este sclava poftelor lui; el este un sclav înnăscut  (Ier. 2:14). Omul şi-a pierdut puterea de a face bine; cum să facă ce nu ştie; prin slăbiciunile cărnii, sau natura coruptă, el nu poate face ceea ce îi cere legea; nu poate gândi nimic de la el; şi, fără harul lui Dumnezeu nu poate face nimic aşa cum trebuie făcut; deoarece nu are principii de viaţă şi mişcare în el; este mort în greşeli şi păcate.

1a3. A pierdut cunoştinţa lucrurilor de sus; înţelegerea lui este întunecată cu privire la ele; el însuşi este întuneric, a pierdut cunoştinţa prin păcat, în loc să obţină mai multă; „Nu este nici unul care să înţeleagă, şi care să caute pe Dumnezeu şi cunoştinţa de El. Oamenii nu pot discerne lucrurile spirituale; nu au cunoştinţa să facă binele, nu ştiu şi nici nu vor înţelege. Şi mulţi, printr-o cale obişnuită de a păcătui, devin împietriţi; şi Dumnezeu le dă o orbire imparţială şi o împietrire a inimii; pentru sentimente stricate şi o minte destrăbălată, să facă lucruri care nu sunt convenabile; iluzii puternice, să creadă o minciună; şi poftele inimilor lor, şi nimic mai rău nu se poate întâmpla omului decât aceasta.

1a4. In pierderea legăturii cu Dumnezeu. Adam a păcătuit şi a fost alungat din Paradis, şi a fost privat de legătura cu Dumnezeu prin creatură; şi toţi fii lui sunt înstrăinaţi de de o viaţă în legătură cu El: păcatele lor sunt un zid de despărţire între Dumnezeu şi ei; şi într-adevăr ce legătură poate fi între lumină şi întuneric, între neprihănire şi păcat? Tronul nedreptăţii, sau unde domneşte nedreptatea, nu poate avea tovărăşie cu Dumnezeu, ei care fac păcatul ca şi cum au o lege pentru a-al face.

1a5. Sunt lipsiţi de speranţă şi sunt subiectul groazei şi negrei disperări. Sufletul păcătos al omului este fără speranţă şi fără ajutor: oamenii trăiesc fără speranţa reală a unei fericiri viitoare şi fără Dumnezeu în lume; dacă conştiinţa lor nu este adormită, sunt acuzaţi continuu de păcat; săgeţile Celui Atotputernic se înfig în ei; otrava mâniei Lui le inundă duhurile, şi groaza Lui este împotriva lor: neavând vederea iertării, a păcii şi a neprihănirii prin altul, nu este altceva decât o privire plină de teamă asupra judecăţii, indignării şi mâniei, încercare şi chin, acestea aşteaptă fiece suflet al omului care face răul şi de care este susceptibil; dacă harul lui Dumnezeu nu previne aceasta.

1b. Pedepsele exterioare sau cele trupeşti, sau ceea ce se leagă de lucrurile exterioare ale vieţii, sunt după cum urmează:

1b1. Pierderea nemuririi trupului. Trupul lui Adam a fost dăruit cu nemurire; dar prin păcat a fost dezbrăcat de aceasta şi a devenit muritor, şi la fel toată posteritatea lui; ceea ce nu este din constituţia naturii lor şi numit de Dumnezeu, ci este datorită păcatului; „Trupul este mort”, sau a devenit muritor „datorită păcatului” (Rom. 8:10), şi este susceptibil, pe acelaşi criteriu, de numeroase boli; toate au baza şi originea în păcat; Dumnezeu ameninţă oamenii pentru aceasta cu slăbire şi cu febră şi cu inflamare şi cu ardere extremă (Deut. 28:22), şi acestea, cu multe altele, sunt aplicate în socoteala păcatului. Unui om care a fost vindecat de o boală, Hristos i-a spus „du-te şi să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple mai rău” (Ioan 5:14), semnificând faptul că prima boală a venit peste el datorită păcatului şi ceva mai rău va veni dacă el va continua în păcat.

1b2. Munca trupului, cu trudă, oboseală şi istovire este un alt efect al păcatului Deşi Adam se ocupa de grădina Edenului, în starea lui de nevinovăţie, aceasta se făcea fără trudă şi oboseală; dar când a păcătuit, pământul a fost blestemat din cauza lui şi au apărut spini şi ciulini; şi el a fost blestemat să lucreze, să sape, să scoată buruienile şi să-l cureţe, să-l cultive şi să-l îngraşe; şi deci să-şi obţină şi mănânce pâinea în durere şi în sudoarea frunţii. Şi acest păcat continuă în posteritatea lui; omul este născut „să lucreze” pe când scânteile zboară în sus; pentru ca acest cuvânt să fie transmis. (Iov 5:7). Pământul rămâne într-o astfel de stare care necesită cultivare, arat, semănat, plivit, etc. în care oamenii trebuie să lucreze cu mâinile lor, într-un mod trudnic şi laborios, sau să obţină pâinea pentru ei şi familiile lor, şi să aibă cu ce să dea altora. Şi poate fi observat, că pedeapsa pentru Eva, ca naşterea şi durerea ei să fie mărite; şi că în durere va aduce copii, este continuată în fiicele ei; şi este remarcat că din toate creaturile, nici una nu naşte cu atâta durere ca femeile; şi deci, una dintre cele mai mari calamităţi şi necazuri în viaţă sunt descrise şi exprimate prin durerile unei femei care naşte; (vezi Gen. 3:16-19).

1b3. Pierderea stăpânirii peste creaţie este o altă pedeapsă a păcatului. Adam avea stăpânire peste toate creaturile şi ele erau supuse lui. Dar prin păcat, omul şi-a pierdut puterea asupra lor; şi multe dintre ele, în loc să se teamă şi să-i slujească, se răzvrătesc împotriva lui şi îl rănesc; lui îi este frică să se apropie de ele, dacă Dumnezeu nu face pace cu ele pentru el, şi îl păzeşte de ele; da, fiarele vătămătoare sunt una din judecăţile dureroase ale lui Dumnezeu cu care ameninţă să pedepsească oamenii păcătoşi. (Osea 2:18; Ezec. 14:21).

1b4. Necazurile omului în persoană, în familie şi în stare sunt efectele păcatului; blestemele legii, pentru încălcarea ei vin asupra oamenilor şi asupra a ceea ce ei au; în oraş, în câmp; în coş şi în depozit; în roada trupului lor şi a pământului lor; în creşterea vitelor şi oilor; când acestea sunt afectate şi există un eşec în ele, este datorită păcatului (Deut. 28:16,20).

1b5. Calamităţile publice sunt considerate în această lumină ca pedepse pentru păcat; ca înecarea vechii lumi; arderea Sodomei şi Gomorei, captivitatea evreilor, distrugerea altor naţiuni şi oraşe; devastările făcute de război, foamete, boli, cutremure, etc.

1b6. Ultima dintre toate, ca pedeapsă exterioară temporală, moartea fizică, care este dezlipirea trupului de suflet este plata dreaptă pentru păcat; a fost prevestită pentru el şi a fost aplicată pentru el, a venit peste Adam şi vine peste posteritatea lui şi păcatul este cauza; „Boldul morţii este păcatul”; păcatul îi dă puterea şi forţa destructivă şi o face un rău.

2   În al doilea rând, există o pedeapsă eternă pentru păcat, sau pedepsirea lui în lumea care va veni veşnic. Aceasta are loc parţial în oamenii slabi, imediat ce trupul se desparte de trup; sufletele lor, în perioada stării de separare, până la înviere, sunt într-o stare de pedeapsă ; bogatul păcătos care a murit „şi-a ridicat ochii din iad şi chin” (Luca 16:22,23). La înviere, trupurile păcătoşilor vor ieşi din morminte, pentru osândă, când sufletul şi trupul vor fi distruse în iad şi pedepsite cu o distrugere veşnică din prezenţa lui Dumnezeu (Ioan 5:29; Matei 10:28; 2 Tes. 1:9). Această pedeapsă va fi a pierderii sensului; va consta într-o separare veşnică de Dumnezeu, de orice bucurie a favorii Lui şi părtăşie cu El; dar vor avea locuinţă veşnică cu diavoli şi duhuri blestemate; şi într-un simţ veşnic al mâniei lui Dumnezeu, care va fi turnat ca un foc; şi ambele sunt exprimate în acea propoziţie „Plecaţi de la Mine , blestemaţi în focul veşnic” (Matei 25:41). Această pedeapsă este veşnică; se numeşte pedeapsă veşnică, distrugere veşnică: foc veşnic, foc care nu se stinge; fumul lui urcând veşnic. (Matei 25:41,46; 2 Tes. 1:9; Marcu 9:42; Apoc. 14:11). Motivul pentru durata veşnică a pedepsei pentru păcat este deoarece este comis împotriva unei Fiinţe infinite şi eterne şi este obiectiv infinit şi necesită satisfacere infinită, pe care o creatură finită nu o poate da; şi nefiind dată, pedeapsa trebuie să fie "ad infinitum", deci veşnică. Dacă satisfacţia ar fi dată, pedeapsa ar înceta; dar nici o satisfacere nu poate fi oferită în iad, prin suferinţa creaturilor finite; care deci, trebuie continuată până când este plătit şi ultimul bănuţ, sau oferită satisfacerea deplină, ceea ce nu se poate face niciodată. Pe lângă aceasta, păcătoşii în starea viitoare vor continua întotdeauna să păcătuiască şi să fie tot mai mult scandaloşi şi disperaţi în blasfemia şi ura lor pentru Dumnezeu; şi deci cum ei vor păcătui continuu, este drept ca ei să fie pedepsiţi continuu, la care adăugăm că acolo nu va fi nici o pocăinţă de păcate, nici o iertare, nici o schimbare a stării; „Cel ce este nedrept, să fie în continuare; şi cel ce este murdar, să fie în continuare” (Apoc. 22:11). Dar despre aceasta mai multe la încheierea lucrării.

Această pedeapsă a păcatului, şi cea temporală şi cea eternă, se datorează rasei căzute a lui Adam; tuturor celor ce descind din el, de-a lungul generaţiilor,fără distincţie sau excepţie, deoarece ei sunt consideraţi în el, şi încălcători ai legii drepte a lui Dumnezeu. Toţi au păcătuit la fel în el şi au murit în el; toţi sunt păcătoşi prin acuzaţia nesupunerii lui; vină de al cărei păcat şi a greşelilor lor sunt acuzaţi: lumea întreagă a devenit vinovată înaintea lui Dumnezeu; vină care înaintea Lui şi declarat de El conform legii Lui este o obligaţie la pedeapsă: toţi încălcătorii legii, cum sunt toţi oamenii stau blestemaţi şi condamnaţi de ea; „prin greşeala unuia”, a unui om Adam, „judecata a venit peste toţi oamenii,pentru condamnare”; ca toată posteritatea lui Adam să fie sub sentinţa condamnării; şi fiind consideraţi în el şi ei înşişi sunt subiecţi, expuşi şi susceptibili de pedeapsa de mai sus, fiind toţi prin natura lor copii ai mâniei, unul la fel ca altul, meritând-o, susceptibil de ea, de pedeapsă: motivul pentru care această pedeapsă la care toţi sunt subiecţi, nu este aplicată unora, este datorită garanţiei promisiunilor lui Hristos pentru ei, şi împlinirea lor de către El, El îndurând toată acea mânie şi pedeapsă pentru păcatele lor, în locul lor şi în folosul lor; şi astfel eliberându-i de ea, la care altfel erau expuşi; început pe care deosebind harul, partea următoare a acestei lucrări îl va deschide şi îl va expune.