Antropologie:

Pelagianismul:
Religia omului natural

De Michael S. Horton

 

Cicero a observat despre civilizaţia sa că oamenii le mulţumesc zeilor pentru prosperitatea lor naturală, dar niciodată pentru virtutea lor, pentru că aceasta este ceea ce fac ei. Teologul de la Princeton, B. B. Warfield a considerat Pelagianismul „reabilitarea acelei viziuni păgâne despre lume,” şi a concluzionat cu claritatea caracteristică, „Fundamental, există doar două doctrine ale mântuirii: că mântuirea este de la Dumnezeu, şi că mântuirea este de la noi înşine. Prima este doctrina comină creştinismului; ultima este doctrina păgânismului universal.”1

Dar criticile ascuţite ale lui Warfield sunt consecvente cu mărturia bisericii din vremea când Pelagius şi ucenicii săi au susţinut erezia. Sf. Ieronim, părintele latin din secolul patru, a numit-o „erezia lui Pitagora şi Zeno,” deoarece în general păgânismul se baza pe convingerea fundamentală că fiinţele umane au în ei înşişi puterea de a se mântui. Atunci ce a fost Pelagianismul şi cum s-a născut el?

Mai întâi, această erezie şi-a avut originea în primul cuplu uman, aşa cum vom vedea în curând. Ea a fost definită şi etichetată de fapt în secolul cinci, când un călugăr englez a venit la Roma. Imediat, Pelagius a fost adânc impresionat de imoralitatea din acest centru al creştinismului şi s-a pornit să reformeze principiile morale ale clerului şi ale laicilor asemenea. Campania morală cerea o mare cantitate de energie şi Pelagius a găsit mulţi suporteri şi admiratori pentru cauza sa. Singurul lucru care părea să stea în calea sa era accentul care emana în particular din episcopul influent african, Augustin. Augustin învăţa că fiinţele umane, deoarece sunt născute în păcatul original, sunt incapabile să se mântuiască pe sine însuşi. În afara harului lui Dumnezeu, este imposibil pentru o persoană să asculte şi chiar să îl caute pe Dumnezeu. Reprezentând întreaga rasă, Adam a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Aceasta a avut ca rezultat corupţia totală a fiecărei fiinţe umane de atunci, astfel că voinţa noastră este sclavă faţă de condiţia noastră păcătoasă. Doar harul lui Dumnezeu, pe care el îl acordă liber aşa cum îi place asupra aleşilor săi, este creditat cu mântuirea fiinţelor umane.

În contrast ascuţit, Pelagius a fost condus de preocupări morale şi teologia sa a fost calculată să ofere majoritatea combustibilului pentru îmbunătăţirea morală şi socială. Accentul lui Augustin asupra neputinţei omeneşti şi asupra harului divin paralizează cu siguranţă urmărirea îmbunătăţirii morale, de vreme ce oameni puteau păcătui fără teama de urmări, concluzionând fatalist, „N-am avut ce face; sunt un păcătos.” Astfel Pelagius a contracarat prin respingerea păcatului original. Potrivit lui Pelagius, Adam a fost doar un exemplu rău, nu părintele condiţiei noastre păcătoase – noi suntem păcătoşi deoarece păcătuim – mai degrabă decât viceversa. Desigur, în mod logic, al Doilea Adam, Isus Hristos, a fost un exemplu bun. Mântuirea este în principal o chestiune de a-l urma pe Hristos în locul lui Adam, mai degrabă decât să fim transferaţi din condamnarea şi corupţia rasei lui Adam şi să fim puşi „în Hristos,” îmbrăcaţi în neprihănirea sa şi făcuţi vii prin darul său milostiv. Ceea ce au nevoie oamenii este direcţie morală, nu o naştere din nou; de aceea, Pelagius a privit mântuirea în termeni pur naturalişti – progresul naturii umane de la comportamentul păcătos la cel sfânt, prin urmarea exemplului lui Hristos.

În cartea sa Comentariu asupra cărţii Romani, Pelagius a învăţat despre har ca fiind revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul şi Noul Testament, care ne iluminează şi serveşte pentru promovarea sfinţeniei noastre prin oferirea instrucţiunilor explicite despre evlavie şi multe exemple vrednice de a fi imitate. Astfel natura umană nu este născută în păcat. În cele din urmă, voinţa nu este legată de condiţia păcătoasă şi de afecţiunile ei; alegerile determină dacă cineva îl va asculta pe Dumnezeu şi astfel va fi mântuit.

În 411, Paulinus din Milan a venit cu o listă de şase puncte eretice în mesajul Pelagian. (1) Adam a fost creat muritor şi ar fi murit dacă ar fi păcătuit sau nu; (2) păcatul lui Adam l-a lezat numai pe el, nu întreaga rasă umană; (3) copiii nou născuţi sunt în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de cădere; (4) întreaga rasă umană nu moare datorită morţii lui Adam şi nu va învia datorită învierii lui Hristos; (5) legea cât şi evanghelia oferă intrare în Împărăţia Cerurilor; şi (6) chiar înainte de venirea lui Hristos, au existat oameni în întregime fără păcat.2 Mai departe, Pelagius şi urmaşii săi au negat predestinarea necondiţionată.

Merită să notăm că Pelagianismul a fost condamnat de mai multe consilii bisericeşti decât orice altă erezie din istorie. În 412, Coelestius, ucenicul lui Pelagius a fost excomunicat la Sinodul de la Cartagina; Consiliile de la Cartagina şi de la Milevis au condamnat cartea lui Pelagius, De libero arbitrio – Despre libertatea voinţei; Papa Innocent I l-a excomunicat pe Pelagius şi Coelestius, aşa cum a făcut şi Papa Zosimus. Împăratul estic Theodosius II i-a alungat pe Pelagiani din est în anul 430 d. Hr. Erezia a fost în mod repetat condamnată de Consiliul de la Efes în 431 şi de Al Doilea Consiliu din Orange în 529. De fapt, Consiliul de la Orange a condamnat chiar şi Semi-Pelagianismul, care susţine că harul este necesar, dar că voinţa este liberă prin natură de a alege dacă vrea să coopereze cu harul oferit. Consiliul de la Orange i-a condamnat chiar şi pe cei care învăţau că mântuire putea fi oferită prin rostirea unei rugăciuni, afirmând în locul acestui lucru (cu referinţe biblice abundente) că Dumnezeu trebuie să îl trezească pe păcătos şi să îi dea darul credinţei înainte ca el să îl poată căuta pe Dumnezeu.

Orice care nu recunoaşte păcatul original, sclavia voinţei şi nevoia de har pentru a accepta darul viaţii veşnice, mai puţin de a urma neprihănirea, este considerat de întreaga biserică un eretic. Erezia descrisă aici se numeşte „Pelagianism.” 

Pelagianismul în Biblie

Cain l-a omorât pe Abel deoarece Cain a căutat să îi ofere lui Dumnezeu propriul său sacrificiu. Scriitorul cărţii Evrei ne spune că Abel a oferit jertfa sa ca o anticipare a jertfei finale, Mielul lui Dumnezeu, şi a făcut aceasta mai degrabă prin credinţă decât prin fapte (Evrei 11). Totuşi, Cain a căutat să fie justificat prin faptele sale. Când Dumnezeu l-a acceptat în schimb pe Abel, Cain a devenit gelos. Ura sa pentru Abel a fost datorată probabil în parte urii sale faţă de Dumnezeu pentru că a refuzat să accepte neprihănirea sa. Acest tipar a reieşit deja în contrastul dintre frunzele de smochin pe care le-au cusut Adam şi Eva pentru a-şi acoperi goliciunea lor. Fugirea de judecata lui Dumnezeu, acoperirea ruşinii care a rezultat din păcat – acestea sunt caracteristicile naturii umane de după cădere. „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Romani 3:10-12). Cu cât Dumnezeu vine la noi mai aproape, cu atât mai mare este simţirea nevredniciei noastre, astfel că noi ne ascundem de el şi încercăm să ne acoperim ruşinea noastră cu măştile noastre inteligente.

La Turnul Babel, atitudinea exprimată este clar Pelagiană: „Haide să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.” De fapt, ei erau siguri că un astfel de proiect uman unit poate asigura că nimic nu poate fi imposibil pentru ei (Geneza 11:4-6). Dar Dumnezeu a coborât în timp ce ei construiau în sus spre ceruri. „Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea.” (v. 8). Acesta este tiparul: Dumnezeu furnizează jertfa şi îi judecă pe cei care îşi oferă jertfele lor pentru a-l satisface pe Dumnezeu. Dumnezeu vine jos să locuiască împreună cu noi, nu noi ne urcăm până la el; Dumnezeu ne găseşte pe noi, noi nu îl găsim pe el.

Poporul Israel s-au întors în mod regulat la felul păgân de gândire. Dumnezeu a trebuit să le amintească, „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul!” Ieremia răspunde, „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? ... Vindecă-mă, Tu, Doamne, şi voi fi vindecat; mântuieşte-mă Tu, şi voi fi mântuit; căci Tu eşti slava mea!” (Ieremia 17:5, 7, 9, 14). Iona a învăţat pe calea dificilă că Dumnezeu mântuieşte pe oricine vrea el să mântuiască. De îndată ce el a declarat, „mântuirea vine de la Domnul,” citim „Domnul a vorbit peştelui, şi peştele a vărsat pe Iona pe pământ.” (Iona 2:9, 10). Împăratul Babilonian Nebucadneţar s-a confruntat cu o situaţie similară, dacă încrederea în sine a fost transformată în umilinţă de Dumnezeu. În final el şi-a ridicat ochii spre cer şi a mărturisit „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică:„ Ce faci?”” (Daniel 4:35). Mesajul clar: Dumnezeu mântuieşte în mod liber, prin alegerea şi acţiunea sa, spre slava şi lauda sa.

Noi găsim Pelagianismul printre fariseii din Noul Testament. Amintiţi-vă, temelia Pelagianismului este credinţa că noi nu moştenim condiţia păcătoasă a lui Adam. Noi ne năştem neutri moral, capabili de a alege pe ce cale vom merge. Păcatul este ceva care ne afectează din exterior, astfel că dacă o persoană bună păcătuieşte, aceasta trebuie să se datoreze influenţei externe. De aceea este atât de important, potrivit acestui fel de gândire, să evităm anturajul rău şi influenţele rele: acestea vor corupe o persoană de altfel bună. Această mentalitate Pelagiană a pătruns gândirea fariseilor, ca atunci când ei l-au întrebat pe Isus de ce el nu urmează ritualurile iudaice. „Isus a chemat mulţimea la Sine şi a zis: „Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.”” Această orientare teologică era atât de neobişnuită pentru ucenicii lui Isus încât Isus a trebuit să reafirme punctul: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Matei 15:10-20). Mai târziu Isus i-a mustrat pe farisei cu aceste cuvinte aspre: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, cari, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.” (Matei 23:25-28).

De aceea, Isus le-a spus că ei trebuie să fie „născuţi de sus” (Ioan 3:5). Fariseii credeau că Dumnezeu le-a dat acest har prin faptul că le-a dat legea şi că dacă ei doar urmau legea şi tradiţiile bătrânilor, ei ar fi rămas în favoarea lui Dumnezeu. Dar Isus le-a spus că ei sunt necredincioşi care aveau nevoie să fie regeneraţi, nu oameni buni care aveau nevoie să fie călăuziţi. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6:44), pentru că noi trebuie să ne năştem din nou, „nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13). „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână” (Ioan 15:5, 16).

Acest mesaj a fost centrul mesajului apostolic, aşa cum Pavel a apărat harul lui Dumnezeu împotriva ereziei iudaizatoare care căuta să îl transforme pe Isus într-un alt Moise. Centrându-se pe persoana şi lucrarea lui Hristos, Pavel şi ceilalţi apostoli au negat orice loc pentru încrederea în sine înaintea lui Dumnezeu. În schimb, ei ştiau că noi nu posedăm nici abilitatea, voinţa liberă, puterea şi nici neprihănirea pentru a ne repara pe noi înşine şi să scăpăm de mânia lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie în întregime lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos, sau nu există nici o mântuire. Cu siguranţă că erezia iudaizatoare care i-a deranjat pe apostoli era mai largă decât problema Pelagianismului, dar neprihănirea personală şi mântuirea prin sine stă la baza ei. Astfel, Consiliul de la Ierusalim, înregistrat în Fapte 15, a fost primul consiliu bisericesc care a condamnat această erezie în era Noului Testament. 

Pelagianismul în istoria bisericii

Fiecare eră întunecată din istoria bisericii a fost datorată influenţei evangheliei centrată pe om care s-a furişat, evanghelia „ridicării în sus prin tragerea de bocanci.” Oricând Dumnezeu este văzut ca singurul autor şi cel care desăvârşeşte mântuirea noastră, acolo există sănătate şi vitalitate. În momentul în care fiinţele umane sunt văzute ca agenţi ai mântuirii lor, biserica îşi pierde puterea sa, de vreme ce Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16).

În timpul perioadei care este cunoscută în mod popular ca „era întunecată,” Pelagianismul nu a fost niciodată susţinut oficial, dar era cu siguranţă ceva comun şi probabil chiar cea mai populară şi mai răspândită tendinţă a maselor. Aceasta nu ar trebui să fie o surpriză, de vreme ce a gândi bine despre natura noastră şi despre posibilităţile îmbunătăţirii ei este tendinţa condiţiei noastre păcătoase. Noi suntem toţi Pelagiani prin natură. Au fost dezbateri, de exemplu, în secolul opt, dar acestea nu s-au terminat cu bine pentru cei care au apărat o viziune strict Augustiniană. De când Pelagianismul a fost condamnat de consilii, nimeni nu a îndrăznit să apere un punct de vedere „Pelagian,” ci Semi-Pelagianismul a fost acceptabil, de vreme ce canoanele de la Consiliul de la Orange, care condamnau Semi-Pelagianismul, s-au pierdut şi nu s-au recuperat decât după încheierea Consiliului de la Trent în secolul şaisprezece.

În ajunul Reformei, au existat dezbateri proaspete asupra voinţei libere şi a harului. Reformatorii au beneficiat de renaşterea Augustinianismului. În secolul patrusprezece, doi lectori de la Oxford, Robert Holcot şi Arhiepiscopul de Canterbury Thomas Bradwardine, au devenit antagoniştii conducători în această bătălie. Cu două secole înainte de Reformă, Bradwardine a scris The Case of God Against the New Pelagians (Cauza lui Dumnezeu împotriva noilor Pelagiani), dar „Holcot şi mai mulţi interpreţi de mai târziu au considerat apărarea lui Bradwardine a „cauzei lui Dumnezeu” că era cu preţul demnităţii omului.”3 Dacă aceasta sună familiar, ar trebuie să fie aşa deoarece adevărul şi obiecţiile sale corespunzătoare nu se schimbă niciodată. Povestea arhiepiscopului ne oferă o anumită înţelegere faţă de locul acestei dezbateri:

Indolent şi nebun faţă de înţelepciunea lui Dumnezeu, am fost condus greşit de o eroare neortodoxă în timpul în care urmăream studii filozofice. Uneori am mers ca să îi aud pe teologi discutând această problemă [despre har şi liberul arbitru], şi şcoala lui Pelagius mi s-a părut cea mai aproape de adevăr. În facultatea filozofică foarte rar am auzit o referire la har, cu excepţia unor remarci ambigue. Când am auzit zi de zi că noi suntem stăpânii faptelor noastre libere, că a noastră este alegerea de a acţiona bine sau rău, de a avea virtuţi sau păcate şi mai multe lucruri despre aceasta.” De aceea, „De fiecare dată când am ascultat la citirea Epistolei în biserică şi am auzit cum Pavel mărea harul şi micşora liberul arbitru – aşa cum este cazul în Romani 9, „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă,” şi în multe paralele – harul a fost neplăcut pentru mine, nerecunoscător cum eram.” Dar mai târziu, lucrurile s-au schimbat: „Totuşi, chiar înainte să mă transfer la facultatea de teologie, textul menţionat a venit către mine ca o boabă de har şi, capturat de o viziune a adevărului, am văzut de departe cum harul lui Dumnezeu precedă toate faptele bune cu o prioritate temporală, Dumnezeu ca Mântuitor prin predestinare, şi prioritate naturală. De aceea îmi exprim recunoştinţa faţă de El care mi-a dat acest har ca un dar gratuit.”

Bradwardine îşi începe tratatul său, „Pelagianii se opun acum întregii noastre prezentări a predestinării şi a condamnării, încercând fie să le elimine complet, sau, cel puţin să arate că ele sunt dependente de meritele personale.”4

Acestea sunt referinţe importante, de vreme ce mulţi se gândesc la accentul lui Luther din The Bondage of the Will (Sclavia voinţei) şi despre Calvin în multele sale scrieri despre subiect ca fiind extreme, când de fapt, ei au fost în curentul principal al trezirii Augustiniană. De fapt, mentorul lui Luther, Johann von Staupitz, a fost el însuşi un apărător al ortodoxiei Augustiniene împotriva noului val de Pelagianism, şi a colaborat la tratatul său, On Man's Eternal Predestination (Despre predestinarea veşnică a omului). „Dumnezeu a făcut un legământ să îi mântuiască pe cei aleşi. Hristos nu este trimis doar ca un substitut pentru păcatele credinciosului, el asigură faptul că această răscumpărare este aplicată. Aceasta se întâmplă în momentul în care ochii păcătosului sunt deschişi din nou prin harul lui Dumnezeu, astfel că el este în stare să îl cunoască pe adevăratul Dumnezeu prin credinţă. Apoi inima sa este înflăcărată astfel că Dumnezeu devine plăcut pentru el. Amândouă acestea sunt numai prin har, şi decurg din meritele lui Hristos. Faptele noastre nu pot şi nu ne aduc în starea aceasta, de vreme ce natura omului nu este capabilă să cunoască sau să dorească să facă binele. Pentru acest om sterp Dumnezeu inspiră frică.”

Dar pentru credincios, „creştinul este drept prin dreptatea lui Hristos,” şi Staupitz merge chiar mai departe spunând că această suferinţă a lui Hristos „este suficientă pentru toţi, deşi ea nu a fost pentru toţi, ci pentru mulţi pentru care a fost vărsat acest sânge.”5 Aceasta nu a fost o afirmaţie extremă, aşa cum se consideră adesea azi, ci a fost cel mai obişnuit fel de a vorbi despre efectul ispăşirii: suficient pentru toţi, eficient doar pentru cei aleşi.

Pentru a fi siguri, aceşti precursori ai Reformei nu articulau încă o doctrină clară a justificării prin imputarea dreptăţii lui Hristos, ci poziţia oficială a Bisericii Romano Catolice chiar înainte de Reformă era că harul este necesar chiar pentru voinţa de a crede şi de a trăi viaţa creştină. Acest lucru nu este suficient de mult pentru evanghelici, dar a nu ajunge la această doctrină înseamnă să pierzi contactul chiar cu mărturia „catolică” împărtăşită cel puţin pe hârtie de Protestanţi şi de Romano Catolici. 

Dar astăzi?

Încă de pe vremea Iluminismului, bisericile Protestante au fost influenţate de valuri succesive de raţionalism şi moralism care a făcut erezia Pelagiană atractivă. Este fascinant, dacă nu frustrant, să citeşti cum marii arhitecţi ai liberalismului modern îşi anunţă triumfător proiectul lor. Ei sună ca şi când aceasta ar fi o nouă aventură teologică să spui că natura umană este în esenţă bună, istoria este marcată de progres, că îmbunătăţirea socială şi morală va crea fericire, pace şi dreptate. Într-adevăr, aceasta de doar o trezire a unei religii vechi a naturii umane. Faza raţionalistă a liberalismului nu a văzut religia ca un plan de mântuire, ci ca pe o metodă de moralitate. Punctele de vedere mai vechi cu privire la păcătoşenia umană şi dependenţa de mila divină au fost considerate de teologii moderni ca stând în calea proiectului Iluminării de a construi o lume nouă, un turn care ajunge la cer, la fel cum Pelagius a văzut învăţătura Augustiniană ca o piedică pentru proiectul său de reformă morală.

În loc să definească creştinismul în termenii anunţului lui Dumnezeu a lucrării mântuitoare în Isus Hristos, Schleiermacher şi teologii liberali l-au redefinit ca un „sentiment.” Ironic, trezirile Arminiane au împărtăşit cu Iluminismul o încredere în capacitatea umană. Acest duh Pelagian a invadat graniţele trezirilor la fel de mult cât şi academia Noii Anglii. Deşi poeţi precum William Henley ar putea să îl pună într-un limbaj mai sofisticat („Sunt stăpânul sorţii mele, căpitanul sufletului meu”), evanghelicii din afara graniţei au început să adapteze acest triumf al Pelagianismului la cultura mai largă.

Puternic influenţat de teologia New Haven şi de a Doua Mare Trezire, Charles Finney a fost aproape reîncarnarea lui Pelagius în secolul nouăsprezece. Finney a negat păcatul original. „Depravarea morală este un păcat în sine şi nu cauza păcatului,”6 şi astfel el respinge explicit păcatul original în critica sa faţă de Mărturisirea de la Westminster7 referindu-se la noţiunea de natură păcătoasă ca fiind „o dogmă anti-scripturală şi fără sens.”8 Potrivit lui Finney, noi toţi suntem născuţi neutri din punct de vedere moral, capabili de a alege binele sau răul. Finney argumentează peste tot folosind aceleaşi argumente ca şi raţionaliştii germani, şi totuşi pentru că el a fost un aducător de trezire de succes şi un „câştigător de suflete,” evanghelicii îl numesc de-al lor. Finney a susţinut că alegerile noastre ne fac buni sau păcătoşi. Aici Finney stă mai aproape de farisei decât de Hristos, care a declarat că mai degrabă pomul produce fructul decât viceversa. Negarea de către Finney a ispăşirii înlocuitoare urmează această negare a păcatului original. În cele din urmă, potrivit lui Pelagius, dacă se poate spune despre Adam că este agentul condamnării noastre pentru nici un alt motiv decât că urmăm exemplul său slab, atunci se spune despre Hristos că este agentul răscumpărării noastre deoarece noi urmăm exemplul său bun. Iată ce argumentează precis Finney: „Exemplul este cea mai înaltă influenţă morală care poate fi exercitată. Dacă bunăvoinţa manifestată în ispăşire nu supune egoismul păcătoşilor, cazul lor este fără speranţă.”9 Dar cum poate fi exista o „bunăvoinţă manifestată în ispăşire” dacă ispăşirea nu ispăşeşte? Pentru cei dintre noi care au nevoie de o ispăşire care nu numai supune egoismul nostru, ci acoperă pedeapsa pentru egoismul nostru, „evanghelia” lui Finney ca şi cea a lui Pelagius este cu greu o veste bună.

Potrivit lui Finney, Hristos nu putea să împlinească ascultarea pe care noi o datoram lui Dumnezeu, de vreme ce nu ar fi raţional ca un om să poată ispăşi pentru păcatele altuia în afară de cele ale sale. Mai mult, „Dacă el a ascultat de lege ca un înlocuitor al nostru, atunci de ce întoarcerea noastră la ascultarea personală trebuie să fie accentuată ca şi rezultat al mântuirii noastre?”10 Cineva se întreabă dacă Finney nu cumva împrumută direct din scrierile lui Pelagius. Mulţi presupun „că ispăşirea a fost o plătire literală a unei datorii, ceea ce am văzut că nu este ceva consistent cu natura ispăşirii. S-a obiectat că, dacă ispăşirea nu a fost plata datoriei păcătoşilor, ci în general în natura ei, aşa cum am susţinut, aceasta nu asigură mântuirea nimănui. Este adevărat că ispăşirea în sine nu asigură mântuirea nimănui.”11

Mai departe, Finney neagă faptul că regenerarea depinde de darul supranatural al lui Dumnezeu. Ea nu este o schimbare produsă din exterior. „Dacă ar fi fost aşa, nu li s-ar mai fi putut cere păcătoşilor să o efectueze. Nu este nevoie de nici o astfel de schimbare, deoarece păcătosul are toate facultăţile şi atributele naturale necesare pentru a exprima o ascultare perfectă faţă de Dumnezeu.”12 De aceea, „... regenerarea constă în faptul că păcătosul îşi schimbă alegerea, intenţia şi preferinţa sa finală.” Cei care insistă că păcătoşii depind de mila lui Dumnezeu proclamă „cea mai dezgustătoare şi mai nimicitoare dintre toate falsurile. Aceasta este o ridiculizare a inteligenţei [păcătosului]!”13

Despre doctrina justificării, Finney a declarat că ea este o „altă evanghelie,” pentru că „pentru păcătoşi a fi declaraţi drepţi juridic, este imposibil şi absurd. Aşa cum deja s-a spus, nu poate fi nici o justificare într-un sens legal sau juridic, ci în baza ascultării universale, perfecte şi neîntrerupte faţă de lege... Doctrina dreptăţii imputate, sau că ascultarea lui Hristos faţă de lege a fost socotită ca ascultarea noastră, este întemeiată pe cea mai falsă şi mai absurdă presupunere” şi „reprezentarea ispăşirii ca temelie pentru justificarea păcătosului a fost o ocazie tristă de poticnire pentru mulţi.”14

De la Finney la trezitorii Arminiani, evanghelicii au moştenit o mare datorie faţă de Pelagianism aşa cum liberalismul modern a primit de la versiunea Iluminismului în mod direct. Când evangheliştii apelează la necredincios ca şi când ar fi alegerea sa cea care îi determină destinul său, ei nu doar operează pe baza presupunerilor Arminiane, ci pe baza presupunerilor lui Pelagius care sunt respinse chiar de poziţia oficială a Bisericii Romano Catolice ca fiind o negare a harului. Oricând se susţine că un necredincios este capabil prin natura sa să îl aleagă pe Dumnezeu, sau că bărbaţii şi femeile sunt capabili să nu păcătuiască sau să ajungă la o stare de perfecţiune morală, aceasta este Pelagianism. Finney chiar a predicat o predică intitulată, „Păcătoşii obligaţi să îşi schimbe inimile lor.” Când predicatorii îi atacă pe cei care insistă că problema umană este păcătoşenia şi răutatea inimii umane – acesta este Pelagianism. Când cineva aude argumentul, fie de la Iluministul (Kant „trebuie implică poate”), sau de la Wesley, Finney, sau alţi învăţători moderni, că „Dumnezeu nu ar fi poruncit niciodată imposibilul,”15 ei sunt ecoul cuvintelor lui Pelagius. Cei care neagă faptul că credinţa este darul lui Dumnezeu nu sunt doar Arminiani sau Semi-Pelagiani, ci Pelagiani. Chiar Consiliul de la Trent (condamnând reformatorii) a anatemizat o astfel de negare ca fiind Pelagianism.

Când evanghelicii şi fundamentaliştii presupun că copiii sunt puri până când ajung la „vârsta responsabilităţii,” sau că păcatul este ceva în afară – în lume sau în mediul păcătos sau în anturajul păcătos care îl corupe pe individ – ei practică Pelagianismul. Ceea ce evanghelicii contemporani consideră adesea „Calvinism” este de fapt „Augustinianism,” care îi include şi pe ortodocşii Romano Catolici şi pe Luterani. Şi ceea ce în cercurile noastre de azi este considerat a fi „Arminianism” este Pelagianism.

Faptul că sondajele de opinie recente indică faptul că 77% dintre evanghelicii de azi cred că fiinţele umane sunt în esenţă bune şi 84% dintre aceşti Protestanţi conservatori cred că în mântuire „Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută pe ei înşişi” demonstrează incontestabil faptul că creştinismul contemporan este într-o criză serioasă. Evanghelicii conservatori, „care cred Biblia” nu mai pot arunca îngâmfaţi insulte la linia principală de Protestanţi şi la Romano Catolici pentru trădare doctrinară. Azi evanghelicii sunt cei care au îmbrăţişat fiecare bucăţică ca şi ceilalţi, din presupunerile ereziei Pelagiane. Această erezie este cea care stă la baza majorităţii psihologiei populare (natura umană, în esenţă bună, este deformată de mediul ei înconjurător), cruciadele politice (vom aduce mântuirea şi trezirea prin această campanie), şi evanghelizarea şi creşterea bisericii (văzând convertirea ca un proces natural, ca şi schimbarea unui săpun cu altul, şi văzându-l pe evanghelist sau pe pastorul întreprinzător ca cel care de fapt adaugă la biserică pe cei care trebuie să fie mântuiţi).

La rădăcina ei, Reforma a fost un atac asupra Pelagianismului şi a influenţei sale crescânde, care a sufocat viaţa lui Hristos din lume. Acesta a afirmat că „mântuirea vine de la DOMNUL” (Iona 2:9), şi că „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:16). Dacă acest mesaj este recuperat, şi Pelagianismul este încă o dată confruntat cu Cuvântul lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu va umplea din nou pământul.

 

Note

1. B. B. Warfield, The Plan of Salvation (Grand Rapids: Eerdmans, retipărită în 1980), p. 33.
2. Luat din Westminster Dictionary of Church History despre Pelagianism.
3. Heiko Oberman, Forerunners of the Reformation (Philadelphia: Fortress, 1966), p.134.
4. Ibid., pp. 151-162.
5. Ibid., pp. 175-200.
6. Charles Finney, Finney's Systematic Theology (Minneapolis: Bethany, 1976), p. 172.
7. Ibid., p. 177.
8. Ibid., p. 179.
9. Ibid., p. 209.
10. Ibid., p. 206.
11. Ibid., p. 213.
12. Ibid., p.221.
13. Ibid., p.226.
14. Ibid., pp. 319-323.
15. B. R. Rees, ed., The Letters of Pelagius and His Followers (Woodbridge, England: The Boydell Press, 1991), p.169.

Dr. Michael Horton este preşedintele Consiliului Alianţei Evanghelicilor, şi este un profesor asociat de istorie teologică la Westminster Theological Seminary din California. Dr. Horton a absolvit Biola University (B.A.), Westminster Theological Seminary din California (M.A.R.) şi Wycliffe Hall, Oxford (doctorat). Unele din cărţile pe care le-a scris sau le-a editat includ Putting Amazing Back Into Grace (Punând din nou măreţul în har), Beyond Culture Wars (Războaiele dincolo de cultură), Power Religion (Religia puterii), In the Face of God (În faţa lui Dumnezeu), şi cel mai recent, We Believe (Noi credem).