Soteriologie:  

 Planul mântuirii – Partea I (Concepţii diferite)
Benjamin B. Warfield



Subiectul spre care ne vom îndrepta atenţia în aceste serii de lecturi este discutat în mod norma ca fiind „Planul mântuirii”. Denumirea sa mai tehnică este „Ordinea de decrete”, iar această denumire are avantajul faţă de cel popular, de definire mai clară a scopului materiei de subiect. Acesta nu este de obicei limitat de procesul mântuirii în sine, însă este făcut în mod general pentru a include întregul curs de tratare divină a omului care se încheie la mântuirea sa. Creaţia nu este înţeleasă în ea în mod neobişnuit, precum şi cursul decăderii şi condiţia omului produsă de cădere. Despre această materie de subiect poate fi privită, cu anumite proprietăţi, mai degrabă ca natura unei presupuneri, decât ca o parte independentă a materiei de subiect în sine; şi nu am produce nici un rău dacă rămânem la denumirea mai populară. Fundamentul său îi oferă acestuia un avantaj care nu ar trebui să fie socotit ca fiind mic; şi mai presus de orice acesta are meritul accentului mare pus pe această materie, mântuirea. Seriile activităţilor divine care sunt luate în considerare sunt în fiecare eveniment presupuse a se încercui şi să aibă ca ţel apropiat mântuirea omului păcătos. Atunci când sunt luate în considerare implicaţiile acesteia nu s-ar părea să necesit prea multe argumente pe a justifica denumirea întregului prin termenul de „Plan al Mântuirii”.

Nu se pare necesar să facem o pauză pentru a discuta întrebarea anterioară referitor la faptul dacă Dumnezeu, în activităţile sale de mântuire, acţionează asupra unui plan. Acel Dumnezeu acţionează asupra unui plan în toate activităţile Sale, care este deja oferit în cadrul Teismului. În ceea ce priveşte stabilirea unui Dumnezeu personal, această întrebare este încheiată. Pentru o persoană scopul reprezintă următoarele: în mod precis, ceea ce distinge pe o persoană de un lucru este că modurile sale de acţiune sunt intenţionate, că tot ceea ce face este direcţionat spre un final şi purcede prin alegerea mijloacelor spre acel final. Chiar şi Deistul, prin urmare trebuie să admită că Dumnezeu are un plan. Fără îndoială că noi ne-am imagina o formă extremă de Deism, în care să fie presupus că lui Dumnezeu nu îi pasă deloc de ceea ce se întâmplă în universul Său; că, odată ce l-a creat, El se depărtează de la acesta şi îl lasă în cursul său spre orice final ar avea acesta, fără să se mai gândească asupra acestuia. Nu mai este nevoie să spune că, totuşi, nu ar exista o astfel de formă extremă de Deism, deşi, straniu fiind a spune, există unii, aşa cum vom avea ocazia să observăm, care par să gândească asupra faptului că în materia specifică a mântuirii omului Dumnezeu acţionează cam la fel cu acest mod iresponsabil.

Ceea ce susţine de fapt Deistul este legea. El concepe faptul că Dumnezeu îşi încredinţează universul Său nu unui capriciu neprevăzut şi nepregătiţi, ci legii, acea lege pe care Dumnezeu a imprimat-o universului Său sub a cărei călăuzire a lăsat El universul. Aceasta este ca şi cum am spune că şi Deistul concepe că Dumnezeu ar avea un plan, unul care îmbrăţişează tot ceea ce se întâmplă în univers. El diferă de Teist doar prin modurile de activitate prin care el concepe pe Dumnezeu ca ducându-şi la îndeplinire acest plan. Deismul implică o concepţie mecanică a universului. Dumnezeu a făcut o maşinărie şi doar pentru că ea e bună El o poate lăsa să sfârşească nu capetele ei, ci cele stabilite de El. Deci El poate face un ceas şi apoi, doar pentru că e un ceas bun, să-l lase să-şi scurgă secundele şi să arate minutele, să anunţe orele şi să marcheze ziua lunii, să indice fazele lunii şi fluxurile aferente; şi dacă alegem, putem pune şi o cometă care să apară în viaţa ceasului, nu în mod extravagant, ci unde şi când şi cum am aranjat ca aceasta să apară. Ceasul nu merge în felul lui; el merge în felul nostru, felul în care l-am aranjat noi să meargă; şi ceasul lui Dumnezeu, universul, nu merge în felul său, ci al lui Dumnezeu, aşa cum a rânduit Acesta, eliminând evenimentele inevitabile cu precizie mecanică.

Aceasta este o mare concepţie, concepţia Deistă despre lege, care ne eliberează de şansă; însă o face numai pentru a ne arunca în dinţii ascuţiţi ai unei maşinării. Aceasta nu este, prin urmare, ce mai mare concepţie. Cea mai mare concepţie este cea a Teismului, care ne eliberează chiar şi de lege şi ne plasează în mâinile imediate ale unei persoane. E un mare lucru să fi eliberat de tărâmul necumpătat al şansei fără ţintă. Zeiţa Tyche, Fortuna, a fost una dintre cele mai teribile divinităţi ale lumii vechi, la fel de teribilă şi de greu de distins de Soartă. E un mare lucru să fi sub controlul scopului inteligent, însă întrece orice diferenţă dacă scopul este executat de simpla lege, dacă acţionează automat, sau prin controlul atotprezent personal al persoanei în sine. Nu există nimic mai ordinat decât controlul unei persoane, ale cărei acţiuni sunt guvernate de teluri inteligente, direcţionate spre un final.

Dacă credem într-un Dumnezeu personal, atunci, fiind teişti, credem în controlul imediat al acestui Dumnezeu personal a lumii pe care a făcut-o, trebuie să credem într-un plan care se află sub tot ceea ce face Dumnezeu, şi prin urmare şi într-un plan al mântuirii. Singura întrebare care se ridică se referă nu la realitatea ci la natura acestui plan. Cât despre natura sa, totuşi, trebuie să admitem că s-au susţinut multe opinii diferite. Într-adevăr că aproape oricare opinie posibilă a fost anunţată la o vreme sau alta, într-un timp sau altul. Chiar dacă lăsăm la o parte toate opiniile extra-creştine, trebuie neapărat să modificăm această afirmaţie. Liniile de divizare au fost atrase către Biserică; s-au stabilit partide împotriva altor partide şi diferite tipuri de credinţă au fost dezvoltate care nu echivalează cu mai puţin decât sistemele diferite de religii, care sunt cu puţin mai mult decât simplul nume de creştin, revendicat de toate acestea.

Este scopul meu în cadrul acestei prelegeri să aduc înaintea noastră într-o trecere rapidă în revistă a câtorva din aceste perspective variate care au fost susţinute de marile partide din Biserică, pentru a forma o anumită concepţie din rangului şi relaţiile lor. Aceasta se poate face cel mai convenabil prin observarea, în cea dintâi instanţă, doar a marilor puncte de diferenţă care le separă. Le voi enumera în ordinea semnificaţiei, începând de la cele mai profunde şi mai depărtate diferenţe care îi divizează pe creştini în acea grupare cu efect mai puţin radical.

1. Cea mai mare fisură care îi separă pe creştinii ce se numesc creştini în concepţiile lor despre planul mântuirii este ceea ce divizează ceea ce am putea numi perspectivele Naturaliste şi Supranaturaliste. Linia de divizare de aici are de a face cu motivul dacă, în cadrul mântuirii omului, Dumnezeu a planificat pur şi simplu să-i lase pe oameni, cu o întregime mai mare sau mai mică, să-i salveze, sau dacă El a planificat să intervină şi să-i salveze. Problema dintre naturalist şi supranaturalist este prin urmare una simplă dar chiar absolută: Se salvează omul pe sine sau îl salvează Dumnezeu?

Schema naturalist consistentă este cunoscută în cadrul istoriei doctrinei sub numele de Pelagianism. Pelagianismul, în puritatea sa, afirmă că toată puterea exercitată în salvarea omului este nativă însăşi lui. Însă Pelagianismul nu este doar ceva de ordin istoric, şi acesta nu există întotdeauna în puritatea sa. După cum şi săracii în cele pământeşti sunt cu noi întotdeauna, la fel şi cei săraci în cele spirituale sunt întotdeauna cu noi. Se poate crede într-adevăr că nu a fost niciodată vreo perioadă din cadrul istoriei Bisericii în care concepţiile naturaliste despre procesul de mântuire să fie mai adânc răspândite sau mai radicale decât cele din prezent. Un pelagianist care îl pelagianizează pe însăşi Pelagus în întregimea naturalismului său se află de fapt în momentul intens zugrăvit de lideri auto-constituiţi ai gândirii creştine. Şi pretutindeni, în toate comuniunile asemănătoare, există concepţii care îi atribuie omului, în cadrul folosirii sale a puterilor native proprii cel puţin activitatea decisivă din cadrul salvării sufletului, adică să putem spune, cea care presupune că Dumnezeu a planificat ca să fie mântuiţi aceia care, în punctul decisiv, într-un fel sau altul se mântuiesc pe ei înşişi.

Aceste aşa zise perspective intermediate sunt în mod evident, în principiu, perspective naturaliste, din moment ce (oricare parte îi dau ei voie lui Dumnezeu să le joace în circumstanţele mântuirii) atunci când ei ajung la punctul crucial al mântuirii ei îl aruncă pe om înapoi la puterile sale native. Făcând astfel ei se separă pe sine în mod definitiv de perspectiva supranaturalistă despre planul mântuirii şi, odată cu aceasta, formează mărturia unită a întregii Biserici organizate. Căci, oricât de mult ar fi avansat părerile naturaliste printre membrii bisericii, întreaga Biserică organizată – Ortodoxă Greacă, Romano Catolică Latină şi Protestantă în toate marile ei forme istorice, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană – îşi acordă consimţământul în mod ferm şi autoritar mărturiei faţă de concepţia supranaturalistă despre mântuire. Ar trebui să călătorim spre perifericele Creştinismului, spre acele secte care stau în îndoială în trupul Creştin, precum Unitarienii, pentru a găsi un trup organizat de creştini cu nimic altceva decât o mărturisire supranaturalistă.

Această confesiune, fiind direct opusă naturalismului, declară cu un mare accent că Dumnezeu este Domnul şi nu omul care salvează sufletul; şi că nu poate fi făcută nici o greşeală, aceasta nu se depărtează de la declaraţia completă şi afirmă, cu o deplină înţelegere a problemei, că întreaga putere exercitată în cadrul mântuirii sufletului este în mod precis de la Dumnezeu. Aici este de fapt muchia care desparte cele două partide. Supranaturalistul nu este mulţumit să spună că vreo putere care este exercitată în cadrul mântuirii sufletului, sau că majoritatea puterii care este exercitată în acest proces, este de la Dumnezeu. El declară că întreaga putere este de la Dumnezeu, că oricare parte ar juca omul în procesul de mântuire este subsidiar, este de fapt în sine efectul operării divine şi că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este acela care mântuieşte sufletul. Supranaturalistul în acest sens este întreaga Biserică organizată în cadrul deplinei extinderi a mărturiei sale oficiale.

2. Există, fără îndoială, diferenţe între supranaturalişti care nu sunt mici sau neimportante. Cea mai profundă dintre acestea separă pe Sacerdoţi de Evanghelici. Atât sacerdoţii cât şi evanghelicii sunt supranaturalişti. Adică, ei cred că întreaga putere exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu. Ei diferă în concepţia lor despre maniera în care puterea lui Dumnezeu, prin care este lucrată mântuirea, este pusă în favoarea sufletului. Punctul exact al diferenţei dintre ei dă naştere la întrebarea dacă Dumnezeu, prin a cărui putere s-a lucrat mântuirea, îi salvează pe oameni prin a se ocupa cu ei imediat ca indivizi, sau doar prin stabilirea intermediilor supranaturale oferite lumii prin a căror mijloace oamenii pot fi salvaţi. Această problemă are de a face cu urgenţa operaţiilor de salvare a lui Dumnezeu: mântuieşte Dumnezeu prin operaţii directe a harului Său asupra sufletelor lor, sau acţionează asupra lor doar prin mediul intermediilor stabilite pentru acel scop?

Forma tipică de sacerdotalism este oferită de învăţătura Bisericii din Roma. În cadrul acesteia biserica este considerată a fi instituţia mântuirii, şi că doar prin ea se poate transmite mântuirea oamenilor. În afara bisericii şi a decretelor sale nu se poate găsi mântuirea; harul este transmis prin şi doar de către slujitorii bisericii, altfel nu. Cele două maxime sunt aplicate: Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul; în afara bisericii nu este mântuire. Principiul sacerdot este prezent, totuşi, ori de câte ori intermediile, prin care harul salvator este adus sufletului, sunt făcute indispensabile mântuirii şi este un lucru dominant dacă această obligativitate este făcută absolută. Astfel, la acele lucruri care sunt numite Mijloace de Har li se acordă „necesitatea de mijloace”, şi sunt făcute în sensul strict nu doar sine quibius non, ci quibus al mântuirii.

Fiind împotriva perspectivei evanghelice, căutând să conserve ceea ce concepe aceasta a fi singurul supranaturalism consistent, elimină în întregime orice intermediar dintre suflet şi Dumnezeu său şi lasă sufletul într-o stare de dependenţă spre mântuire doar de Dumnezeu, operând asupra acesteia prin harul Său iminent. Evanghelicul se simte dependent pentru mântuirea sa doar de Dumnezeu şi nu de mijloacele harului; el priveşte mai degrabă la Dumnezeu decât la mijloacele harului pentru a găsi har; apoi el îl proclamă pe Duhul Sfânt ca fiind nu numai capabil să acţioneze şi mai degrabă fiind operativ acolo unde şi când vrea El. Biserica şi decretele sale el le concepe mai degrabă ca instrumente pe care Duhul le foloseşte decât agenţi care să-l implice pe Duhul Sfânt în înfăptuirea mântuirii. Într-o opoziţie directă faţă de maximele consistente sacerdote, el îşi ia ca moto-uri ale lui următoarele: Acolo unde este Duhul, este biserica; în afara trupului de sfinţi nu este mântuire.

Descriind astfel evanghelismul, nu ne va scăpa din vedere că îi descriem şi Protestantismul. Întregul trup de Protestantism Confesional este evanghelic în perspectiva sa despre planul mântuirii, referitor la ramurile sale Luterane şi Reformate, Calviniste şi Arminiene. Protestantismul şi evanghelismul coincid reciproc, dacă nu s-ar fi dat sinonime exacte. Aşa cum întregul Creştinism este clar şi autoritar în confesiunea sa a unui supranaturalism pur, la fel şi Protestantismul este egal de clar şi autoritar în confesiunea sa a evanghelismului. În acest fel evanghelismul vine înaintea noastră în calitate de concepţie Protestantă a planului mântuirii, şi probabil că nu este straniu faptul că, în imediata sa contradicţie a sacerdotalismului, contrazicerea cea mai profundă faţă de naturalism care se formează în mod egal şi primar, este ceva care s-a pierdut din vedere. Evanghelismul nu încetează să fie din punct de vedere fundamental antinaturalişti, totuşi, în a deveni antisacerdoţi, protestul său primar continuă să fie împotriva naturalismului, iar în opunerea faţă de sacerdotalism, acesta este simplul ‚supranaturalism consistent’ care refuză să admită orice alţi intermediari dintre suflet şi Dumnezeu, ca singură sursă a mântuirii. Doar acela este adevăratul evanghelism, prin urmare, în care se aude clar dubla mărturie că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu în operaţiile Sale de mântuire acţionează direct asupra sufletului.

3. Cu toate acestea, rămân diferenţe multe şi adânci, care îi divizează pe evanghelici. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu lucrează direct asupra sufletului în operaţiile de salvare. Însă în ceea ce priveşte metodele exacte folosite de Dumnezeu în aducerea pe mulţi fii la slavă, ei diferă mult unul de altui. Unii evanghelici şi-au atins poziţia pe care o au printr-un proces de modificare, în calea corectării, aplicat unui fundament sacerdot, din care şi-au câştigat poziţia respectivă din Evanghelism. Elementele naturale ale acestui sacertodalism accentuat au rămas întipărite în construirea lor, care le colorează întregul lor mod de concepere a evanghelismului. Sunt alţi evanghelici a căror concepţii sunt în mod similar colorate de un naturalism accentuat, din care ei şi-au format confesiunea lor mai bună printr-un proces asemănător de modificare şi corectare. Primul dintre aceste partide este reprezentat de Luteranii evanghelici care, se încântă în a vorbi despre sine ca aderenţi al unei „Reforme conservative”; aceasta e ca şi cum s-ar spune că şi-au format evanghelismul lor pe baza sacerdotalismului Bisericii din Roma, din care şi-au dedus, poate în mod dureros, dar nu întotdeauna perfect, propria lor cale. Cealaltă partidă este reprezentată de arminienii evanghelici, a căror evanghelism este o corecţie în interesul sentimentului evanghelic al semi-pelagianismului accentuat al Remonstranţilor Olandezi. Împotriva tuturor acestor forme mai există şi alţi evanghelici al căror evanghelism este mai degrabă expresia pură a principiului evanghelic fundamental, necolorat de elementele intruse din afară.

În mijlocul acestei varietăţi de tipuri nu este uşor să stabileşti un principiu de calificare care să ne permită să facem discriminarea între formele principale pe care evanghelicii le adoptă printr-o linie clară de demarcare. Un astfel de principiu, totuşi, pare a fi oferit de opoziţia dintre ceea ce am putea numi conceptele Universaliste şi Particulariste ale planului de mântuire. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că această putere este exercitată imediat asupra sufletului. Însă ei diferă în ceea ce priveşte ideea dacă Dumnezeu îşi exercită această putere salvatoare în mod egal, sau cel puţin fără discriminare, asupra tuturor oamenilor, fie că aceştia sunt sau nu mântuiţi, sau doar peste anumiţi oameni, mai cu seama pe cei care sunt de fapt mântuiţi. Punctul de divizie de aici este dacă Dumnezeu este de acord să se fi planificat pe Sine să salveze pe oameni prin harul său atotputernic şi cu siguranţă eficace, sau doar să îşi reverse harul Său peste oameni pentru a le permite acestora să fie mântuiţi, fără ca de fapt să asigure, cu toate acestea, ca într-un caz particular ei să fie mântuiţi.

Argumentul specific al acelora despre care am vorbit ca sunt universalişti este că, în timp ce toată puterea exercitată în salvarea sufletului este de la Dumnezeu, şi că aceasta are impact imediat asupra sufletului, cu toate acestea, ceea ce face Dumnezeu, privind la mântuirea oamenilor, este pentru toţi şi către toţi oamenii, fără discriminare. În faţa acestui lucru se pare că ar trebui să rezulte o doctrină a mântuirii universale. Dacă Dumnezeu este Domnul care salvează sufletul, şi nu omul pe sine, şi dacă Dumnezeu Domnul salvează sufletul prin a lucra în mod direct asupra acestuia în harul Său salvator; dacă Dumnezeu Domnul lucrează în mod egal în harul Său salvator asupra sufletelor, s-ar părea a fi inevitabil să deducem că prin urmare toţi sunt mântuiţi. În consecinţă, au apărut adesea evanghelici sinceri care au argumentat în mod viguros şi precis asupra acestor fundamente că toţi oamenii sunt salvaţi: mântuirea este în întregime de la Dumnezeu, şi Dumnezeu este atotputernic, şi după cum Dumnezeu lucrează mântuirea prin harul Său atotputernic în toţi oamenii, toţi oameni sunt mântuiţi. Din acest universalism consistent, totuşi, marea masă a universaliştilor evanghelici s-au retras întotdeauna, constrânşi fiind de claritatea şi de accentul declaraţiei Scripturale că, de fapt, nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Ei s-au descoperit pe ei înşişi înaintea unei mari probleme, şi s-au făcut eforturi variate de ei pentru a traduce activităţile lui Dumnezeu privind la mântuire ca fiind în întregime universalistă, precum şi chestiunea particularismului, în timp ce în principiul evanghelic fundamental este prevăzut că doar harul lui Dumnezeu salvează sufletele. Aceste eforturi ne-au dat în special două mari scheme ale evanghelismului Luteran şi ale celui Arminianist, argumentul caracteristic al ambelor este că întreaga mântuire este doar în mâinile lui Dumnezeu, şi că tot ceea ce face Dumnezeu, referitor la mântuire, este direcţionat fără discriminare tuturor oamenilor, însă nu toţi ci doar unii sunt mântuiţi.

Fiind împotriva acestui universalism inconsistent, alţi evanghelici au argumentat faptul că particularismul care se ataşează de chestiunea procesului de mântuire, trebuie, doar pentru că doar Dumnezeu este cel ce mântuieşte, să aparţină şi de proces în sine. În interesul evanghelismului lor comun precum şi cele ale accentuatului supranaturalism faţă de toţi creştinii, nici una dintre ele nu vine la locul potrivit – şi nici în interesele religiei – ei pledează faptul că Dumnezeu se ocupă de întregul proces al mântuiri nu cu oamenii din masă ci cu oamenii individuali unul câte unul, peste care El revarsă harul Său, şi pe care El îi aduce prin harul Său la mântuire. Aşa cum este cel ce salvează pe oameni, şi aşa cum îi salvează prin operaţiile imediate ale inimii, şi aşa cum harul Său salvator este puterea Sa atotputernică care efectuează mântuirea, oamenii datorează propria lor mântuire în fiecare caz, nu numai oportunităţii lor generale de a fi mântuiţi, Acestuia. Şi prin urmare Lui şi numai Lui îi aparţin în fiecare instanţă toată slava, pe care nimeni nu o poate împărtăşi cu El. Astfel, ei argumentează, pentru ca atributul evanghelic, Soli Deo gloria, să fie adevărat şi să nu sufere nici o diminuare în mijloc sau în forţă, că este necesar să înţelegem că datorită lui Dumnezeu fiecare dintre noi care este mântuit are tot ceea ce intră în mântuirea şi, cel mai important, că el însuşi este cel ce intră în mântuire. Chestiunea precisă care îi divizează pe universalişti şi pe particularişti este, prin urmare, ce salvează de fapt harul mântuitor al lui Dumnezeu, în care doar din El este mântuire. Oare înseamnă prezenţa sa mântuirea, sau se poate a fi prezentată, şi totuşi mântuirea să eşueze?

4. Chiar şi Particulariştii, totuşi, au diferenţele lor. Cele mai importante divizează pe aceia care susţin că Dumnezeu are în perspectivă nu pe toţi oamenii, ci mai precis pe aceia care sunt de fapt mântuiţi, în toate operaţiile Sale referitor la mântuirea oamenilor; iar aceia care vor să facă discriminare între operaţiile lui Dumnezeu din această materie şi să atribuie doar la câţiva un particularism pe care îl atribuie altora ca referinţă universalistă. Ultima perspectivă este, de sigur, o încercare de a media între conceptele particulariste şi cele universaliste, menţinând particularismul atât în procese cât şi în chestiunea legată de mântuire destul de suficient pentru a lega mântuirea doar de harul lui Dumnezeu şi să-i acorde Lui toată slava mântuirii actuale; în timp ce se cedează în faţa universalismului o mare partea a procesului de mântuire aşa cum cred aderenţii săi pot să fie făcuţi cu toţi consistenţi cu acest particularism fundamental.

Una din operaţiile de mântuirea care au renunţat aceştia în favoarea universalismului este răscumpărarea păcătosului de către Hristos. Acesta ar trebui să fie în planul lui Dumnezeu, nu ca un lucru absolut, ci ca o referinţă ipotetică faţă de toţi oamenii. Toţi oamenii sunt răscumpăraţi de Hristos – adică dacă cred în El. Însă încrederea lor în El depinde de lucrare credinţei din inimile lor a lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, în operaţiile Sale de mântuire desemnate de a da efect răscumpărării lui Hristos. Schema este astfel cunoscută nu doar după numele autorului, adică Amyraldianismul, ci mult mai descriptiv, ca Răscumpărarea Ipotetică, sau mai comun, ca Universalismul Ipotetic. Acesta transferă întrebarea care divizează pe particularist şi pe universalist despre planul de mântuire ca întreg, spre întrebarea mult mai specifică a referinţei despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Punctul precis al acestei chestiuni pare a fi dacă lucrarea de răscumpărare a lui Hristos salvează de fapt pe aceia pentru care s-a înfăptuit aceasta, sau doar le deschide acestora o posibilitate de mântuire. Universalistul ipotetic, care susţine că referinţa ei este faţă de toţi oamenii în mod indiferent şi că nu toţi oamenii sunt mântuiţi, nu poate atribui acestuia o operaţie specifică de mântuire şi prin urmare să fie obişnuit să vorbească despre ea ca oferind mântuire tuturor, ca deschiderea uşii de mântuire pentru oameni, ca înlăturarea obstacolelor spre mântuirea lor, sau în alt fel similar. Pe de altă parte, particularistul consistent este în stare să privească la răscumpărarea produsă de Hristos ca fiind de fapt ceea ce este, şi insistă că ea este în sine un act salvator care mantie, asigurând mântuirea acelora pentru care s-a înfăptuit aceasta.

Argumentul acesta vine în favoarea naturii lucrării de răscumpărare a lui Hristos; particulariştii sunt capabil să clarifice că orice s-ar adăuga la aceasta mod extensiv se preia în mod intensiv. Cu alte cuvinte, problema de aici rămâne aceeaşi ca în argumentul cu universalismul general al Luteranului şi al Arminianului, adică, dacă operaţiile lui Dumnezeu de salvare mântuiesc de fapt, deşi chestiunea de aici este concentrată doar pe una din operaţiile de mântuire. Dacă operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu mântuiesc de fapt, atunci toţi asupra cărora El lucrează sunt mântuiţi, şi particularismul este oferit chiar în natura cazului, doar dacă nu cumva suntem pregătiţi să mergem întregul drum cu universalismul şi să declarăm că toţi oamenii sunt mântuiţi. În cadrul intereselor postulatului supranaturalist fundamental prin care toată creştinătatea se separă pe sine de simplul naturalism, că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu – şi despre marele atribut evanghelic despre Soli Deo gloria – că particularistul consistent afirmă că răscumpărarea lui Hristos nu poate fi extinsă dincolo de trupul acelora care sunt de fapt mântuiţi, ci că trebuie susţinut a fi doar una dintre operaţiile prin care Dumnezeu îi salvează pe cei ce îi salvează, şi nu ei pe sine însuşi. Ei nu numai că afirmă că noi trebuie să dăm loc particularismului în cadrul procesului precum şi în chestiunea mântuirii, ci trebuie revendicat un lor pentru acesta în toate procesele de mântuire asemănătoare. Este Dumnezeu Domnul cel care mântuieşte, şi în toate operaţiile prin care El lucrează mântuirea în mod asemănător, El operează pentru şi peste, nu toţi oamenii în mod indiferent, ci doar câţiva oameni, mai precis pe aceia pe care El îi mântuieşte. Astfel îi putem atribui numai Lui slava Sa şi Lui şi numai lui să punem în seama Lui lucrarea mântuirii.

5. Diferenţele care au fost enumerate evacuează posibilităţile diferenţelor de momente lungi din cadrul limitelor planului de mântuire. Oamenii trebuie să fie ori Naturalişti ori Supernaturalişti; Supernaturalişti Sacerdoţi sau Evanghelici; Evanghelici Universalişti sau Particularişti; Particulariştii trebuie să fie particularişti în orice privinţă sau referitor la operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu. Dar particulariştii consistenţi se descoperă a fi încă posibil să difere între ei, nu neapărat în termenii planului de mântuire în sine, faţă de care toţi sunt una, cin în regiunea presupunerilor acelui plan; şi de dragul completării enumerării este de dorit ca şi această diferenţă să fie enunţată aici. Acesta nu se preocupă de ceea ce a făcut Dumnezeu în cursul operaţiilor Lui de salvare, ci lasă în urmă materia mântuirii, se întreabă de felul cu a tratat Dumnezeu în general rasa umană, ca rasă, referitor la destinul ei. Cele două partide sunt cunoscute aici în cadrul istoriei gândirii prin numele contrastante de Supralapsarienii şi Sublaspsarienii sau Infralaspsarienii. Punctul de diferenţă dintre ei este dacă Dumnezeu, în preocupare Sa cu oameni în ceea ce priveşte destinul lor, îi desparte în două clase doar de simpli oameni sau de păcătoşi. Aceasta este cu alte cuvinte, dacă decretul lui Dumnezeu de alegere şi de pierzanie îi preocupă pe oameni consideraţi doar ca oameni, sau consideraţi ca fiind deja oameni păcătoşi, un massa corrupta.

Punerea acestei întrebări pare a aduce cu sine şi răspunsul ei. În ceea ce priveşte tratarea oamenilor care este pusă în discuţie, este cu referire la ambele clase asemănătoare, acei aleşi şi acei lăsaţi, condiţionat de păcat: nu putem vorbi mai mult de mântuire decât despre dezaprobare fără a susţine păcatul. Păcatul este în mod necesar precedent în gândire, nu în ceea ce priveşte ideea abstractă de discriminare, ci instanţa concretă de discriminare care este pusă în discuţie, una care se referă la un destin care implică ori mântuirea ori pierzania. Nu putem vorbi despre un decret de discriminare dintre oameni cu referire la mântuire şi pedeapsă, deci, fără a susţine contemplaţia oamenilor în calitate de păcătoşi ca fiind prisma sa logică.

Greşeala diviziunii de opinie pusă în discuţie acum este că aceasta căută să ridice întrebarea despre discriminarea din partea lui Dumnezeu dintre oameni, prin care ei sunt împărţiţi în două clase, una care îi face destinatari ai favorului Său nemeritat, iar cealaltă care îi face obiectele neplăcerii Lui, din regiunea realităţii, astfel pierzându-se pe sine în simple abstracţii. Când o readucem pe pământ descoperim că întrebarea care este ridicată seamănă cu următoarea: dacă Dumnezeu face discriminare între oameni pentru ca El să salveze pe unii, sau dacă El îi salvează pe unii pentru a putea să facă discriminare între oameni. Este oare motivul proxim care îl determină la o dorinţă abstractă de discriminare, o dorinţă de a avea o varietate în preocupările Sale cu oamenii; şi că prin urmare El determină să facă din anumite obiecte ale favorii Sale infailibile şi să se ocupe de alţii într-o concordanţă strictă cu pustiile lor personale, ca în acest fel să-şi exercite El toate aptitudinile Sale? Sau este oare motivul proxim cel care Îl determină la o nedorinţă ca toţi să piară în păcatele lor; şi, prin urmare, pentru a gratifica imboldurile compasiunii Sale, El intervine pentru a-i salva de la ruina şi mizeria lor o mulţime pe care nimeni nu o poate număra – atât de mulţi încât sub presiunea sensului Său de dreptate El să poată obţine consensul întregii Sale naturi pentru a uşura de la dreapta pedeapsă a păcatului lor – printr-un expedient în care dreptatea şi mila Sa se întâlnesc şi se sărută reciproc? Orice am spune despre prima întrebare, cu siguranţă că ultima este cea care este orientată corect cu referire la realităţile grozave ale existenţei umane.

Unul dintre motivele principale din formarea schemei supralapsariene este dorinţa de a menţine principiul particularist în toate preocupările lui Dumnezeu cu oameni; nu doar referitor la mântuirea omului, ci prin întregul curs al acţiunii divine referitoare la oameni. Încă de la creaţie Dumnezeu, se spune, că se ocupă cu oamenii concepuţi ca divizaţi în două clase, primitorii favorului Său nemeritat şi a condamnării Sale bine meritate. În consecinţă, unii supralapsarieni pun pe prim loc de gândire decretul de discriminare, precedent chiar şi decretului creaţiei. Toate acestea le pun în ordinea gândirii precedent faţă de decretul căderii. Se potriveşte dar să arătăm că această încercare de a particulariza faptul că întreaga preocupare a lui Dumnezeu cu omul nu este de fapt parcursă, şi că într-adevăr nu poate fi parcursă în natura cazului. Decretul de a-l crea pe om, şi mai particular decretul de a-i permite acestuia a cărui creare este contemplată de căderea în păcat, sunt din necesitate universaliste. Nu doar câţiva oameni sunt creaţi, şi nici câţiva dintre cei creaţi diferă de ceilalţi, ci toată omenirea este creată în primul ei cap, şi la fel şi toată omenirea. Nu doar la câţiva oameni li se permite să cadă, ci tuturor şi toţi sunt asemenea. Încercarea de a împinge particularismul în afara sferei planului de mântuire, unde chestiunea aceasta este diversă (pentru că prim mărturisire unii oameni sunt mântuiţi), înspre sfera creaţiei sau a căderii, unde chestiune aceasta este comună (căci toţi oamenii sunt creaţi şi toţi sun decăzuţi), îl lipseşte necesitatea cazului. Particularismul poate ajunge în discuţie doar acolo un de chestiunile diverse fac apel la postulatul preocupărilor diverse referitoare la chestiunile care diferă. Aceasta nu poate fi împinsă în regiunea preocupărilor divine cu omul anterior nevoii omului de mântuire şi de preocupările lui Dumnezeu cu el referitor la o mântuire care nu este comună tuturor. Supralapsarianismul greşeşte deci pe cât de serios pe de-o parte precum o face universalismul pe de altă parte. Infralapsarianismul oferă singura schemă care este ori auto-consistentă sau consistentă cu faptele.

Nu ar fi scăpat din observaţie faptul că anumite concepţii a naturii planului de mântuire pe care le-am revizui nu stau pur şi simplu una lângă alta ca concepţii variate a acelui plan, fiecare făcându-şi apelul ei în opoziţie cu restul. Ele sunt relatate între ele mai degrabă în calitate de serii progresive de corecţii a unei greşeli primare, realizând din ce în ce mai multă consistenţă în cadrul întruchipării singurei idei fundamentale despre mântuire. Prin urmare, dacă am dori să ne găsim cale printre acestea aceasta nu trebuie să fie prin a-i compătimii în mod lipsit de discriminare împotriva unuia sau a altuia, ci prin tratarea lor regulată în serie. Supranaturalismul trebuie mai întâi validat ca fiind împotriva Naturalismului, apoi Evanghelismul împotriva Sacerdotalismului; Particularismul împotriva Universalismului, şi astfel vom ajunge la lungimea concepţiei planului de mântuire care face dreptate deplină caracterului ei specific. Asupra acestui studiu ne vom îndrepta atenţia în discursurile ce vor urma.

Diagrama următoare va expune într-o perspectivă sinoptică cele câteva concepţii care au fost enumerate în aceste discurs şi pot facilita priceperea relaţiilor lor mutuale.