Scrierile Primelor Secole:

O pledoarie1 pentru creştini
De Athenagoras Atenianul. Filozof şi Creştin


------------------------
Către Imperatorii Marcus Aurelius Anonimus şi Lucius Aurelius Commodus, cuceritori ai Armeniei şi Sarmatiei, şi mai presus de orice, filozofi.

Capitolul I – Nedreptatea manifestată faţă de Creştini.

Cei mai mari dintre suverani, în imperiul vostru diferitele naţiuni au diferite obiceiuri şi legi; şi nici una nu este împiedicată de lege sau frica de pedeapsă să-şi respecte datinile strămoşeşti, oricât de ciudat ar putea părea lucrul acesta. Un cetăţean din Ilium îl numeşte pe Hector un Dumnezeu şi acordă o onoare divină Elenei, luând-o drept Adrasteia. Lacedaemonienii îl venerează pe Agamemnon ca Zeus, şi Phylonoe (fiica lui Tyndarus); şi bărbaţii din Tenedos se închină la Tennes.2 Atenienii aduc jertfe lui Erechtheus ca Poseidon. De asemenea, Atenienii îndeplinesc ritualuri religioase şi sărbătoresc misterele în onoarea lui Agraulus şi Pandrosus, femei care au fost considerate vinovate de impietate pentru că au deschis cutia. Pe scurt, printre naţiuni şi popoare, oamenii aduc orice jertfe şi sărbătoresc orice mistere le place. Egiptenii pun printre dumnezeii lor chiar şi pisici, şi crocodili, şi şerpi, şi vipere şi câini. Şi, atât voi cât şi legea, permiteţi să se întâmple toate acestea; în acelaşi timp se consideră că a nu crede în nici un dumnezeu este o impietate şi ceva rău, în timp ce se crede că este necesar ca fiecare om să se închine dumnezeului pe care îl preferă, dorind ca prin frica de divinitate, omul să poată fi oprit de la a face rău. Dar de ce – pentru a nu fi duşi în rătăcire prin vorbe goale, ca şi mulţimea, – numai un nume vă este odios?3 Numele nu merită ura: nedreptatea este cea care cere penalizare şi pedeapsă. Prin urmare, cu o admiraţie faţă de blândeţea şi bunătatea şi atitudinea voastră paşnică şi binevoitoare faţă de fiecare om, indivizii trăiesc având drepturi egale; şi oraşele, în concordanţă cu rangurile lor, se bucură de onoare egală; şi întregul imperiu, sub conducerea voastră înţeleaptă, se bucură de o pace profundă. Dar faţă de noi care suntem numiţi Creştini4 nu aţi avut acelaşi mod de a vă purta; ci, cu toate că nu am comis nici un rău, aşa cum se va vedea din continuarea acestui discurs, având, dintre toţi oamenii, atitudinea cea mai pioasă şi mai neprihănită faţă de Divinitate şi faţă de guvernare – permiteţi să fim hărţuiţi, prădaţi şi persecutaţi, mulţimea făcând război împotriva noastră numai datorită numelui nostru. Prin urmare, ne aventurăm să ne prezentăm cauza înaintea voastră – şi voi veţi înţelege din această dezvăluire că noi suferim în mod nejust şi contrar întregii legi şi raţiunii – şi vă solicităm să ne acordaţi şi nouă o anumită consideraţie, ca, cel puţin, să nu mai fim omorâţi la instigarea falşilor acuzatori. Pentru că amenzile stabilite de persecutorii noştri nu au în vedere decât proprietăţile noastre, nu insultele aduse la adresa reputaţie noastre, nici pagubele pe care ni le provoacă în oricare din interesele noastre majore. Aceste lucruri le tratăm cu sfidare, cu toate că pentru majoritate ele par a fi lucruri de importanţă majoră; pentru că am învăţat, nu numai să nu întoarcem lovitură pentru lovitură, nici să nu ne ducem la lege cu cei care ne jefuiesc şi ne răpesc, ci celor care ne lovesc peste un obraz să li-l întoarcem şi pe celălalt, şi celor care ne iau haina să le dăm şi cămaşa. Dar atunci când am cedat proprietăţile noastre, ei au complotat împotriva trupurilor şi sufletelor noastre,5 vărsând asupra noastră tot felul de acuzaţii de crime, de care nu suntem vinovaţi nici cel puţin în gând, dar care aparţin acestor guralivi leneşi şi întregului trib al celor care sunt ca ei.

Capitolul II – Pretenţia de a fi taraţi ca şi ceilalţi atunci când sunt acuzaţi.

Dacă, într-adevăr, cineva ne poate convinge de vreo crimă, fie ea mică sau mare, nu cerem să fim iertaţi de pedeapsă, ci suntem gata să acceptăm cele mai aspre şi mai neîndurătoare pedepse. Dar, dacă acuzaţia este legată numai de numele nostru – şi este de necontestat faptul că până acum poveştile care s-au spus despre noi nu se bazează pe nimic mai mult decât pe obişnuitele bârfe populare fără discernământ, nici un creştin nu a fost condamnat pentru vreo crimă – cade în sarcina voastră, iluştri şi binevoitori şi cei mai erudiţi suverani, să înlăturaţi prin lege acest tratament nedrept, aşa încât, în întreaga lume, atât indivizii cât şi oraşele să aibă parte de bunăvoinţa voastră, şi noi să putem fi recunoscători faţă de voi, jubilând că nu mai suntem victime ale acuzei false. Pentru că nu se potriveşte cu dreptatea voastră, ca alţii, atunci când sunt acuzaţi de crime, să nu fie pedepsiţi până când sunt condamnaţi, iar în cazul nostru numele care îl purtăm să aibă o forţă mai mare decât dovezile prezentate la judecată, atunci când judecătorii, în loc să cerceteze dacă persoana judecată a comis vreo crimă, dau drumul la insulte asupra numelui, ca şi cum acesta în sine ar fi o crimă.7 Dar nici un nume în sine sau prin sine nu este considerat bun sau rău; numele sunt considerate bune sau rele în funcţie de că acţiunile care stau în spatele lor, care sunt bune sau rele. Oricum, voi înşivă ştiţi câte ceva despre aceasta, pentru că sunteţi bine instruiţi în filozofie şi în toate învăţăturile. Şi din acest motiv, cei care sunt aduşi înaintea voastră pentru judecată, cu toate că li se pot aduce acuzaţii grave, nu se tem, deoarece ei ştiu că voi îi veţi cerceta respectându-le viaţa lor dinainte şi nu veţi fi influenţaţi de nume, dacă ele nu înseamnă nimic, nici de acuzaţiile care sunt în actul de inculpare dacă el ar fi false: ei acceptă cu aceeaşi satisfacţie, din punctul de vedere al corectitudinii lor, sentinţele voastre indiferent că sunt de acuzare sau de achitare. Prin urmare, ceea ce este considerat ca un drept comun al tuturor, noi îl cerem pentru noi înşine, pentru ca să nu mai putem fi urâţi şi pedepsiţi pentru că suntem numiţi Creştini (pentru că ce are a face numele8 cu a fi oameni răi?), ci să fim judecaţi pentru toate acuzaţiile care s-ar putea aduce împotriva noastră şi fie să fim eliberaţi pe baza demontării lor de către noi, fie să fim pedepsiţi dacă suntem acuzaţi de crimă – nu datorită numelui (pentru că nici un creştin nu este un om rău, numai dacă cineva în mod fals mărturiseşte doctrinele noastre), ci pentru răul care a fost făcut. Aşa vedem că se procedează când sunt judecaţi filozofii. Nici unul dintre ei nu este condamnat de judecător, nici ca bun şi nici ca rău pe baza ştiinţei sau artei sale, înainte de a fi judecat, ci dacă este găsit vinovat de vreo faptă rea este pedepsit, fără ca prin aceasta să-i fie stigmatizată filozofia (pentru că el este un om rău pentru că nu a cultivat filozofia într-un mod legal, dar ştiinţa este fără vină), în timp ce, dacă el poate să demonteze falsele acuzaţii, el este achitat. Atunci, să lăsăm ca această justiţie egală să fie aplicată şi la noi. Să lăsăm ca viaţa persoanei acuzate să fie investigată, dar să lăsăm numele să rămână liber de orice acuzaţie. La începutul apărării mele, eu trebuie să vă implor, iluştri imperatori, să mă ascultaţi cu imparţialitate: să nu fiţi induşi în eroare de vorbăriile obişnuite iraţionale şi să prejudiciaţi cazul, ci să puneţi în aplicare dorinţa voastră de cunoaştere şi dragostea pentru adevăr şi atunci când examinaţi doctrina noastră. Prin urmare, atunci când voi de partea voastră nu veţi greşi din ignoranţă, vom înceta, şi noi, să mai fim asaltaţi, prin demontarea acuzaţiilor care se ridică din rumoarea fără discernământ a mulţimii.

Capitolul III – Acuzaţii aduse împotriva Creştinilor

Trei lucruri se afirmă împotriva noastră: ateismul, sărbători Thyesteene,9 relaţii Oedipodeene. Dar dacă aceste acuzaţii sunt adevărate, nu cruţaţi pe nimeni: acţionaţi imediat împotriva crimelor noastre; distrugeţi-ne rădăcinile şi ramurile, împreună cu soţiile şi copii noştri, dacă vreun Creştin10 va fi descoperit trăind ca brutele. Dar chiar şi brutele nu se ating de trupul propriilor lor copii; şi se împerechează după o lege a naturii şi numai în anumite perioade regulate, nu după simpla destrăbălare; ele de asemenea recunosc pe cei de la care primesc beneficii. Prin urmare, dacă cineva este mult mai sălbatic decât brutele, care ar fi pedeapsa pe care o poate răbda şi să poată fie socotită adecvată pentru asemenea ofense? Dar, dacă aceste lucruri sunt numai basme inutile şi simple bârfeli, având originea în faptul că virtutea prin natura ei este opusă viciului, şi că contrariile se luptă una împotriva altora prin legea divină (şi voi înşivă sunteţi martori că între noi nu s-au comis asemenea nelegiuiri, pentru că voi împiedicaţi ca informaţiile să fie folosite împotriva noastră), nu vă rămâne decât să faceţi cercetări cu privire la viaţa noastră, opiniile noastre, loialitatea şi ascultarea noastră de faţă de voi şi de casa şi de guvernarea voastră, şi deci în consecinţă să ne acordaţi anumite drepturi (nu cere nimic mai mult) ca a celor care ne persecută. Pentru că atunci noi îi vom cuceri, capitulând fără nici o ezitare în faţa adevărului, aşa cum facem noi acum cu propriile noastre vieţi.

Capitolul IV – Creştinii nu sunt atei, dar recunosc numai Un Singur Dumnezeu.

Mai întâi de toate, cu privire la afirmaţia că suntem atei – pentru că voi răspunde la acuzaţii una câte una, pentru a nu mai fim ridicularizaţi că nu avem să oferim un răspuns celor care le fac – Atenienii au avut un motiv atunci când l-au declarat pe Diagoras vinovat de ateism, pentru că el nu numai că a divulgat doctrina Orphică şi a publicat misterele lui Eleusis şi ale lui Cabiri şi a tăiat o statuie de lemn a lui Hercules pentru a-şi fierbe ceapa, ci în mod deschis a declarat că nu exista nici un Dumnezeu de nici un fel. Dar în ce ne priveşte, noi care facem distincţie între Dumnezeu şi materie,11 şi învăţăm că materia este un lucru şi că Dumnezeu este altul şi că ele sunt separate una de alta de o distanţă mare (acesta pentru că Divinitatea este necreată şi veşnică, pentru a fi zărită numai prin înţelegere şi raţiune, în timp ce materia este creată şi perisabilă), nu este absurd să ni se aplice numele de ateism? Dacă sentimentele noastre ar fi ca cele ale lui Diagoras, în timp ce avem asemenea motive pentru pietate, – în ordinea stabilită, armonia universală, mărimea, culoare, forma, rânduiala lumii – ar fi un motiv să fim acuzaţi pentru reputaţia noastră de impietate şi în aceeaşi măsură ar exista un motiv ca fiinţele noastre să fie hărţuite în acest fel. Dar, atâta timp cât doctrina noastră recunoaşte un Dumnezeu, Făcătorul acestui univers, care El Însuşi este necreat (pentru că cel ce creează nu este creat, numai cel ce nu creează), dar a făcut toate lucrurile prin Logosul care este din El, considerăm că suntem trataţi într-un mod nerezonabil în ambele feluri, atât prin aceea că suntem defăimaţi, cât şi prin aceea că suntem persecutaţi.

Capitolul V – Mărturia poeţilor despre Unicitatea lui Dumnezeu.12

Poeţii şi filozofii nu au susţinut ateismul în cercetările lor cu privire la Dumnezeu. Euripides, vorbind de cei care, conform percepţiei populare, sunt în mod ignorant numiţi dumnezei, spune în mod îndoielnic: -
Dacă într-adevăr Zeus domneşte în cerul de deasupra,
El nu ar trebui să trimită boli peste cei neprihăniţi”13
Dar vorbind de El care este perceput de înţelegere ca ceva din domeniul cunoaşterii sigure, el îşi exprimă opinii în mod precis şi cu inteligenţă, astfel: -
Îl poţi tu vedea, în înălţime, pe el care, cu braţe umede,
Cuprinde atât eterul fără margini, cât şi pământul?
Pe El îl socoteşti Zeus şi pe El îl priveşti ca Dumnezeu.”14
Pentru că, în ceea ce-i priveşte pe aşa numiţii dumnezei, el, nici nu vede că ei ar fi existenţe reale, la care de obicei îi este adresat numele, evidenţiindu-i (de exemplu „Zeus”: „Cine este Zeus, eu nu ştiu, numai prin zvonuri”), el nici nu vede că ar fi fost date nume unor realităţi care de fapt nu există (pentru că care ar fi rostul numelor pentru cei care nu au existenţe reale care să stea în spatele numelor?); dar pe El, el l-a văzut prin lucrările Sale, privind cu un ochi la lucrurile nevăzute care se manifestă în aer, în eter, pe pământ. Prim urmarea el a tras concluzia că Cel, în care îşi au originea toate lucrurile create, şi prin a cărui Duh sunt guvernate, este Dumnezeu; şi Sophocle este de acord cu el atunci când zice;
„Există un singur Dumnezeu, în adevăr există numai unul,
Care a făcut cerurile şi pământul întins sub ele.”15
[Euripide vorbeşte] despre natura lui Dumnezeu, care umple lucrările Sale cu frumuseţe şi învaţă atât unde trebuie să fie Dumnezeu, cât şi că El trebuie să fie Unul.
Capitolul VI – Opinii ale filozofilor cu privire la Singurul Dumnezeu.
Şi Philolaus, atunci când zice că toate lucrurile sunt cuprinse în Dumnezeu ca într-o fortăreaţă, învaţă că El este unul şi că El este superior materiei. Iată cum Lysis şi Opsimus16 îl definesc pe Dumnezeu: unul zice că El este un număr inexprimabil, celălalt că El este mai mare decât cel mai mare număr dincolo de tot ceea ce s-ar apropia de acesta. Deci, din moment ce, conform Pythagoreenilor care sunt Tertractişti17 , zece este cel mai mare număr, şi cuprinde toate principiile aritmetice şi armonice, şi Nouă stă înainte de el, Dumnezeu este o unitate – care este unu. Pentru că cel mai mare număr este mai mare, decât anteriorul, cu unu. Apoi există Plato şi Aristotel – nu că aş intenţiona să trec în revistă tot ceea ce au spus toţi filozofii despre Dumnezeu, ca şi cum aş dori să prezint o rezumare complectă a opiniilor lor; pentru că ştiu că, aşa cum voi întreceţi toţi oamenii în inteligenţă şi în puterea domniei voastre, în aceeaşi măsură îi întreceţi pe toţi într-o corectă familiarizare cu toată învăţătura, cultivându-vă, aşa cum o şi faceţi, în fiecare ramură cu un succes mai mare decât al celor care s-au dedicat în mod exclusiv numai aceleia. Cu atât mai mult, pentru că este imposibil să demonstrăm că nu suntem singurii care limităm noţiunea de Dumnezeu la unitate, fără citarea unor nume, şi eu m-a aventurat într-o enumerare de opinii. Apoi Plato zice, „A-l găsi pe Făcătorul şi Tatăl acestui univers este greu; şi, când este găsit, este imposibil să-L explici faţă de toţi,”18 concepând o imagine a singurului Dumnezeu necreat şi veşnic. Şi dacă el recunoaşte şi alţii, cum ar fi soarele, luna şi stelele, totuşi, el le recunoaşte ca create: „zei, progenituri ale zeilor, ale căror Creator sunt Eu şi Tată al lucrărilor care sunt în mod indisolubil separate de voinţa mea; dar tot ceea ce este compus poate fi descompus.”19 Prin urmare, dacă Plato nu este un ateu pentru că a conceput un singur Dumnezeu necreat, Constructorul universului, nici noi, care recunoaşte şi susţinem cu tărie că El este Dumnezeu care a dat formă tuturor lucrurilor prin Logos şi le ţine în fiinţă prin Duhul Său, nu suntem atei. Din nou, Aristotel şi urmaşii săi, recunosc existenţa unuia pe care ei îl privesc ca un fel de creatură vie compusă (ζωηον), vorbesc despre Dumnezeu ca fiind format din suflet şi trup, gândind despre trupul Său ca fiind spaţiul eteric şi stelele planetare şi sfera stelelor fixe, care se mişcă în cercuri; iar sufletul Său fiind raţiunea care prezidează peste mişcarea trupului, ea însăşi nefiind supusă mişcării, dar devenind cauza mişcării celorlalte lucruri. Şi Stoicii, cu toate că ei multiplică Divinitatea în nume, prin apelativele pe care le folosesc pentru a justifica schimbările din materie, care spun ei, este pătrunsă de Duhul lui Dumnezeu; totuşi, în realitate ei îl consideră pe Dumnezeu ca fiind unul.20 Pentru că, dacă Dumnezeu este un foc artistic care avansează în mod metodic în producerea unor lucruri din lume, cuprinzând în Sine toate principiile seminale prin care fiecare lucru este produs în concordanţă cu destinul, şi dacă Duhul Său pătrunde în întreaga lume, atunci, conform lor, Dumnezeu este unul, numit Zeus în legătură cu partea fierbinte (τον ζεηον) a materiei, şi Hera în legătură cu aerul (τον αηρ), şi numit prin celelalte nume în legătură cu aceea parte a materiei în care El pătrunde.

Capitolul VII – Superioritatea doctrinei Creştine despre Dumnezeu.

Prin urmare, din moment ce unitatea Divinităţii este mărturisită aproape de toţi, chiar şi împotriva voinţei lor, atunci când ajung la tratarea primului principiu al universului, şi când noi la rândul nostru susţinem, în acelaşi fel, că El care a ordonat acest univers este Dumnezeu – de ce ei pot să spună şi să scrie cu impunitate tot ce le place despre Divinitate, dar împotriva noastră există o lege, cu toate că noi putem demonstra cu dovezi şi motive care sunt în acord cu adevărul, ceea ce noi percepem şi în mod corect credem, adică că există un singur Dumnezeu? Cât îi priveşte pe poeţi şi filozofi, ca şi în cazul altor subiecte, şi în cazul acestuia, s-au alăturat ipotezei, a fost mişcat, fiecare în sufletul său, pe motivul afinităţii lor cu inspiraţia de la Dumnezeu,21, să încerce orice se poate pentru a afla şi percepe adevărul; dar ei nu au reuşi să-l perceapă în totalitate, pentru că au gândit că este potrivit să înveţe fiecare de la el însuşi, şi nu de la Dumnezeu, despre Dumnezeu; prin urmare au ajuns fiecare la propria lui concluzie cu privire la Dumnezeu, materie, forme şi lumea. Dar noi avem, ca o mărturie pentru lucrurile pe care le percepem şi credem, profeţii, oameni care, călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, au făcut afirmaţii despre Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Şi voi veţi admite, excelând mai mult decât toţi ceilalţi în inteligenţă şi reverenţă faţă de adevăratul Dumnezeu, că ar fi iraţional din partea noastră să încetăm să mai credem despre Duhul lui Dumnezeu, care a mişcat limba profeţilor ca pe nişte instrumente muzicale, şi să aderăm la simple opinii ale oamenilor.

Capitolul VII – Nonsensurile politeismului

Aşadar, cu privire la doctrina conform căreia, de la început, a existat un singur Dumnezeu, Creatorul universului, să consideraţi ca înţelept faptul că puteţi fi familiarizaţi şi cu bazele argumentative ale credinţei noastre. Dacă de la început ar fi existat doi sau mai mulţi dumnezei, ei ar fi fost, fie în unul şi acelaşi loc, fie fiecare din ei separat în propriul lui loc. În unul şi acelaşi loc ei nu puteau fi. Pentru că, dacă sunt dumnezei, ei nu sunt la fel; ci pentru că sunt necreaţi ei sunt diferiţi: pentru că lucrurile create sunt ca tiparele lor; dar cele necreate nu sunt la fel, ne fiind nici produse de nimeni, nici formate după tiparul cuiva. Mâna şi ochiul şi piciorul sunt părţi ale unui trup, formând împreună un om: în acest sens este Dumnezeu unul?22 Şi într-adevăr Socrates a fost compus şi divizat în părţi, şi asta pentru că el a fost creat şi perisabil; dar Dumnezeu este necreat, impasibil, şi indivizibil – prin urmare nu este format din părţi. Dar dacă, dimpotrivă, fiecare dintre ei există în mod separat, din moment ce El care a făcut lumea este deasupra lucrurilor create şi aproape de lucrurile făcute şi puse în ordine, unde poate fi celălalt sau ceilalţi? Dacă lumea care este sferică este limitată în cercurile cerului, şi Creatorul lumii este deasupra lucrurilor create, administrând23 prin grija Sa providenţială toate acestea, care este locul pentru al doilea dumnezeu sau pentru alţi dumnezei. El nu este în lume, pentru că el aparţine celeilalte; nici aproape de lume, pentru că Dumnezeu Creatorul este deasupra ei. Dar dacă el nu este nici în lume, nici aproape de lume (pentru că tot ceea ce o înconjoară este ocupat de aceasta24), unde este el? Este el deasupra lumii şi [primul] Dumnezeu? Într-o altă lume sau aproape de alta? Dar dacă el este în alta sau aproape de alta, atunci el nu este aproape de noi, pentru că el nu guvernează lumea; nici puterea sa nu este mare, pentru că el există într-un spaţiu limitat. Dar dacă el nu este nici în altă lume (pentru că toate lucrurile sunt umplute de altul), nici aproape de alta (pentru că toate lucrurile sunt ocupate de altul), este clar că el nu există de fel, pentru că nu există vreun loc unde el ar putea fi. Sau ce ar trebui să facă el, văzând că există un altul căruia îi aparţine lumea, şi el este deasupra Creatorului lumii, şi totuşi nici în lume nici aproape de lume? Atunci, există vreun loc unde ar putea sta el? Dar Dumnezeu şi ceea ce aparţine lui Dumnezeu, sunt deasupra lui. Şi de asemenea, care-i va fi locul, văzând că celălalt umple zonele care sunt deasupra lumii? Poate el exercita o grijă providenţială? [Nicidecum]. Şi totuşi, dacă nu face aşa, el nu a făcut nimic. Atunci, dacă el nu face nimic, nici nu exercită o grijă providenţială, şi dacă nu există nici un alt loc în care el să fie, atunci această Fiinţă de care noi vorbim este singurul Dumnezeu de la început, şi singurul Creator al lumii.

Capitolul IX – Mărturia profeţilor.

Dacă ne-am mulţumi să avansăm consideraţii ca acestea, doctrina noastră ar putea fi privită, de unii, ca fiind umană. Dar, dacă vocile profeţilor confirmă argumentele noastre – pentru că eu cred că şi voi, cu marele vostru zel pentru cunoaştere, şi cu marile realizări în învăţătură, nu puteţi fi ignoranţi faţă de scrierile lui Moise sau a lui Isaia şi Ieremia, şi alţi profeţi, care, fiind înălţaţi într-o stare de extaz deasupra proceselor naturale ale minţii lor, prin impulsul venit de la Duhul Divin, au spus lucrurile cu care au fost insuflaţi, Duhul folosindu-i ca un cântăreţ la flaut25, care suflă într-un flaut – atunci să vedem ce spun oamenii aceştia? „Domnul este Dumnezeul nostru, nimeni nu se poate asemăna cu El.”26 Şi din nou „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.”27. În acelaşi fel „Înainte de mine nu a fost alt Dumnezeu, şi după Mine nu va fi nici un altul; Eu sunt Dumnezeu, şi nu există altul afară de Mine.”28 Şi referitor la măreţia Sa: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie, sau care va fi locul Meu de odihnă?”29 Dar las, ca atunci când veţi avea cărţile, să examinaţi cu atenţie profeţiile conţinute în ele, pentru ca de pe o poziţie de cunoaştere să puteţi să ne apăraţi de abuzurile care vin peste noi.

Capitolul X – Creştinii se închină Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

Prin urmare, noi nu suntem atei, este evident că recunoaştem un Dumnezeu, necreat, veşnic, invizibil, impasibil, incomprehensibil, nelimitat, care este perceptibil numai prin înţelegere şi raţiune, care este învăluit de lumină şi frumuseţe, duh, şi putere inexprimabilă, prin care a fost creat universul prin Logosul Său, şi a aşezat ordine în el, şi îl ţine în fiinţă – Am adus destule dovezi. [Eu zic „Logosul Său”], pentru că noi recunoaştem şi pe Fiul lui Dumnezeu. Să nu dăm voie nimănui să gândească ca ceva ridicol faptul că Dumnezeu ar putea avea un Fiu. Pentru că deşi poeţii, în ficţiunile lor, îi reprezintă pe dumnezei ca nefiind cu nimic mai buni decât oamenii, modul nostru de gândire, despre Dumnezeu Tatăl sau Fiul, nu este acelaşi cu al lor. Ci, Fiul lui Dumnezeu este Logosul Tatălui, în idee şi în acţiune; toate lucrurile au fost făcute după tiparul Său şi prin El30, Tatăl şi Fiul fiind una. Şi, Fiul fiind în Tatăl şi Tatăl în Fiul, în unitate şi puterea Duhului, înţelegerea şi raţiune (.......) Tatălui este Fiul lui Dumnezeu. Dar, dacă în inteligenţa voastră remarcabilă,31 se va întâmpla să faceţi cercetări cu privire la ce înseamnă Fiul, eu vă voi explica pe scurt că El este primul produs al Tatălui; nu ca şi cum ar fi fost adus în existenţă (pentru că de la început, Dumnezeu, care este mintea eternă [....] a avut Logosul în sine, fiind din eternitate pătruns de Logos [......]) ci ca cel ce a ieşit pentru a fi ideea şi puterea energizatoare a tuturor lucrurilor materiale, care zac ca o natură fără atribute şi un pământ inactiv, particulele mai mari fiind mixate cu cele mai mici. Şi Duhul profetic este în acord cu afirmaţiile noastre. Acesta zice: „Domnul m-a făcut pe mine, prima dintre lucrările Sale.”32 Şi Duhul Sfânt Însuşi, care a lucrat în profeţi, susţinem că este un eflux a lui Dumnezeu, curgând din Sine, şi întorcându-se înapoi ca o rază de soare. Atunci, cine nu va fi uimit să audă că, oameni care vorbesc de Dumnezeu Tatăl, şi despre Dumnezeu Fiul şi despre Duhul Sfânt33 , şi care declară atât puterea lor în unire cât şi distincţia lor în ordine, sunt numiţi atei? Nu că învăţătura noastră legată de natura divină este limitată la aceste puncte, dar noi recunoaştem şi o mulţime de îngeri şi slujitori34 , pe care Dumnezeu Creatorul şi Modelatorul lumii i-a distribuit şi numit în poziţiile lor prin Logosul Său, pentru a-i aşeza aproape de elemente, cerurile, lumea, de lucrurile din ea şi de minunata ordonare a acestora.

Capitolul XI – Învăţăturile morale ale Creştinilor respinge acuza adusă împotriva lor.

Să nu vă surprindă dacă voi trata în mod amănunţit în detaliile doctrinei noastre. Fac aceasta pentru ca voi să nu puteţi fiţi înşelaţi de opinia populară şi iraţională, ci să puteţi avea adevărul clar înaintea voastră. Pentru a ne prezenta opiniile la care aderăm ca nefiind umane ci rostite şi învăţate de Dumnezeu, a trebuit să fim în stare să vă convingem să nu ne priviţi ca fiind atei. Prin urmare, care sunt acele învăţături cu care noi ne evidenţiem? „. Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”35 Permiteţi-mi, aici, să-mi înalţ glasul cu curaj într-un strigăt puternic şi audibil, stăruind, aşa cum o şi fac, înaintea prinţilor filozofi. Care sunt aceia care traduc silogismele, clarifică ambiguităţile, şi explică etimologiile,36 sau aceia care învaţă omonime şi sinonime, categorii şi axiome, care este subiectul şi care este predicatul, şi care promit discipolilor lor prin asemenea învăţături şi altele ca ele să-i facă fericiţi: care dintre ei şi-au curăţit sufletele aşa încât în loc să-şi urască duşmanii, să-i iubească; şi, în loc să vorbească cu răutate despre cei care i-au ocărât (a se abţine de la ceea ce este în sine o dovadă a răbdării fiecărui om), să-i binecuvânteze şi să se roage pentru cei care complotează împotriva vieţilor lor? Dimpotrivă, având intenţii rele, ei niciodată nu încetează să descopere cu îndemânare secretele artei lor,37 şi sunt mereu înclinaţi spre a face ceva rău, făcând din arta cuvintelor, şi nu din manifestarea faptelor, afacerea şi profesiunea lor. Dar printre noi vei găsi persoane ne-educate, meseriaşi, şi femei în vârstă, care, dacă nu pot prin cuvinte să dovedească care sunt beneficiile doctrinei noastre, totuşi prin faptele lor prezintă beneficiile care izvorăsc din convingerea lor cu privire la adevărul ei: ei nu repetă cuvântări, dar arată fapte bune; când sunt loviţi, ei nu lovesc înapoi; când sunt tâlhăriţi ei nu se duc la lege; ei dau celor ce le cer şi îşi iubesc vecinii ca pe ei înşişi.

Capitolul XII – Absurditatea care rezultă din acuzaţia de ateism.

Prin urmare, în afară de situaţia în care noi credem că Dumnezeu conduce rasa umană, ar mai trebui noi oare să ne curăţim de rău? Cel mai sigur nu. Dar pentru că noi suntem convinşi că va trebui să dăm socoteală de toate lucrurile din viaţa prezentă înaintea lui Dumnezeu, care ne-a creat pe noi şi lumea, noi adoptăm un mod de viaţă temperat, binevoitor şi în general dispreţuit, crezând că nu vom suferi nici un rău aşa de mare aici, chiar şi luarea vieţilor noastre, ca să se compare cu ceea ce vom primi pentru viaţa noastră blândă, binevoitoare şi cumpătată din partea marelui Judecător. Într-adevăr Plato a spus că Minos şi Rhadamanthus vor judeca şi pedepsi pe cei răi; dar noi zicem că chiar dacă un om ar fi Minos şi Rhadamanthus însuşi , sau părintele lor, nici chiar el nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, să fie socotiţi ca pioşi cei care privesc viaţa ca fiind cuprinsă în aceasta „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” şi care privesc moartea ca un somn adânc şi uitare („somnul şi moartea, fraţi gemeni”38 ); în timp ce oamenii care recunosc în viaţa prezentă o foarte mică valoare, şi care sunt mânaţi spre viaţa viitoare de acest unic lucru, că ei îl cunosc pe Dumnezeu şi Logosul Său, care este unitatea Fiului cu Tatăl, care este comuniunea Tatălui cu Fiul, ce este Duhul, care este unitatea dintre acestea trei, Duhul, Fiul, Tatăl şi care este distincţia lor în unitate; şi care ştiu că viaţa după care noi căutăm este mult mai bună decât poate fi descrisă în cuvinte, au siguranţa că noi intrăm în ea purificaţi de orice fapte rele; mai mult, noi care mergem în bunătatea noastră până acolo că ne iubim nu numai prietenii (El zice „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi?”39 ), - n-ar trebui, zic eu, când aşa este caracterul nostru şi când trăim o asemenea viaţă, încât s-ar putea să scăpăm de condamnare în final, să fim socotiţi pioşi? Totuşi, acestea sunt numai o mică parte luată din întregul, şi câteva din multele lucruri, ca să nu profităm de răbdarea voastră; pentru că cei care gustă mierea şi zerul, pot judeca chiar şi după o cantitate mică dacă întregul este bun.

Capitolul XIII – De ce Creştinii nu aduc jertfe

Dar, aşa ca mulţi care ne acuză de ateism, şi fac aceasta pentru că ei nu au nici cea mai vagă idee despre ce este Dumnezeu, şi sunt grei de cap şi total nefamiliarizaţi cu lucrurile naturale şi divine, şi prin urmare măsoară pietatea după regula jertfelor, ne acuză că nu recunoaşte aceeaşi dumnezei ca oraşele, O imperatori, să vă facă plăcere să analizaţi următoarele observaţii asupra acestor două puncte. Mai întâi, legat de faptul că noi nu aducem jertfe: Modelatorul şi Tatăl universului nu are nevoie de sânge, nici de mirosul arderilor de tot, nici de mireasma făinii şi a tămâiei, 40 deoarece El Însuşi este mireasma perfectă şi nu are nevoie de nimic din interior sau din exterior; ci cea mai nobilă jertfă41 pe care i-o putem aduce este ca noi să cunoaştem cine a întins şi a boltit cerurile şi a fixat pământul în locul lui ca un centru, cine a adunat apele în mări şi a despărţit lumina de întuneric, cine a împodobit cerul cu stele şi a făcut pământul să producă seminţe de tot felul, cine a făcut animalele şi a dat formă omului. Atunci când, susţinând că Dumnezeu este acest Modelator al tuturor lucrurilor, care le păstrează în fiinţă şi le supraveghează pe toate cu cunoaştere şi pricepere, „ridicăm mâini curate” către El, ce nevoie mai are El de o jertfă publică?
„Atunci când muritorii au încălcat legea sau au falimentat
În a face binele; prin jertfe şi rugăciuni,
Beţii şi arderi de tot, ei pot fi potoliţi”42
Şi ce am realizat cu o jertfă publică, de care Dumnezeu nu are cu adevărat nevoie? – cu toate că într-adevăr aceasta ne obligă să aduce o jertfă fără sânge şi „slujirea raţiunii noastre”43 .
Capitolul XIV – Lipsa de consistenţă a celor care îi acuză pe Creştini.
Apoi, legat de alte plângeri, că noi nu ne rugăm şi nu credem în aceeaşi dumnezei ca oraşele, aceasta este una extrem de stupidă. De ce, chiar oamenii care ne acuză de ateism pentru că nu recunoaştem aceeaşi dumnezei pe care ei îi recunosc, nu se înţeleg între ei cu privire la dumnezei. Atenienii şi-au stabilit ca dumnezei pe Celeus şi Metanira; Lacedaemonienii pe Menelaus şi ei aduc jertfe şi ţin sărbători lui, în timp ce oamenii din Ilium nu pot suferi nici chiar sunetul numelui lui şi îşi manifestă adorarea faţă de Hector. Ceanii se închină lui Aristaeus, considerându-l ca fiind acelaşi ca Zeus şi Appolo; Thasianii lui Theagenes, un om care a comis crimă la jocurile Olimpice; Samianii lui Lysander, fără a ţine seama de toate omorurile şi crimele perpetuate de acesta; Alcman şi Hesiod Medea şi Cilicienii pe Niobe; Sicilienii pe Philip fiul lui Butacides; Amathusienii lui Onesilus; Cartagienii lui Hamilcar. Timpul nu-mi ajunge să-i enumăr pe toţi. Prin urmare, atunci când se diferenţiază între ei cu privire la dumnezeii lor, de ce ne acuză pe noi că nu suntem de acord cu ei? Apoi uitaţi-vă la practicile care predomină între Egipteni: nu sunt ele de-a dreptul ridicole? În temple, la sărbătorile lor solemne ei se bat pe piept ca pentru mort şi aduc jertfe aceloraşi fiinţe ca dumnezei; şi nu este nici o mirare; atunci când ei se uită la brute ca dumnezei, se bărbieresc atunci când mor, îi îngroapă în temple şi fac bocete publice. Prin urmare, dacă noi suntem vinovaţi de impietate pentru că nu practicăm o pietate care este conformă cu a lor, atunci toate oraşele şi toate naţiunile sunt vinovate de impietate, pentru că ei toţi nu recunosc aceeaşi dumnezei.

Capitolul XV – Creştini fac distincţie între Dumnezeu şi materie

Dar admiteţi că ei recunosc aceleaşi lucruri. Atunci ce urmează? Datorită mulţimii care nu poate distinge între Dumnezeu şi materie, sau să vadă cât de mare este spaţiul care stă între ele, se roagă la idoli făcuţi din materie, prin urmare ar trebui noi care distingem şi despărţim ceea ce este creat de ceea ce este necreat, ceea ce este de ceea ce nu este, ceea ce este perceput prin înţelegere şi ceea ce este perceput prin simţuri, şi care dăm nume corespunzătoare fiecăruia dintre ele – ar trebui noi să venim şi să ne închinăm la imagini? Dacă, într-adevăr, materia şi Dumnezeu sunt acelaşi, două nume pentru un singur lucru, atunci cu certitudine, prin faptul de a nu privi lemnul şi piatra, aurul şi argintul ca dumnezei, ne facem vinovaţi de impietate. Dar dacă ei sunt despărţiţi unul de celălalt de cea mai mare distanţă posibilă – aşa separaţi de mult unul de altul ca artistul de materialele artei sale – de ce suntem noi traşi la socoteală? Pentru că aşa cum este olarul şi lutul (materialul fiind lutul şi artistul fiind olarul), la fel este şi Dumnezeu, Modelatorul lumii, şi materia, care este subordonată lui pentru a-şi realiza scopurile artei Lui.44 Dar aşa cum lutul nu poate deveni vase prin el însuşi fără artă, la fel nici materia, care este capabilă să ia toate formele, primeşte numai de la Dumnezeu Modelatorul, distincţie, formă şi ordine. Şi aşa cum noi nu dăm vasului o valoare mai mare decât celui ce l-a făcut, nici vaselor sau sticlei şi aurului mai mare decât celui care le-a prelucrat; şi dacă, în ceea ce priveşte arta, este ceva de lăudat, noi lăudăm artistul, şi el este cel care va aduna gloria vaselor: exact aşa este şi cu materia şi Dumnezeu – gloria şi onoarea aranjamentului ordonat din lume aparţine de drept nu materiei, ci lui Dumnezeu, Modelatorul Materiei. Aşa încât, dacă noi privim diferitele forme ale materiei ca dumnezei, lăsăm să se înţeleagă că nu avea nici o înţelegere despre adevăratul Dumnezeu, pentru că noi ar trebui să punem lucrurile care sunt netrainice şi perisabile la acelaşi nivel cu ceea ce este veşnic.

Capitolul XVI – Creştinii nu se închină Universului

Fără nici o îndoială lumea este minunată, excelând,45 în aceeaşi măsură şi prin măreţia componentelor ei, atât prin orbitele înclinate şi cele apropiate de nord, cât şi prin forma sa sferică46 Şi totuşi nu ea este ceea la care trebuie să ne închinăm, ci artizanului ei. Atunci când unul dintre supuşii voştri vine la voi, ei nu uită să vă aducă omagiul lor vouă, conducătorii şi domnitorii lor, de la care ei obţin tot ceea ce au nevoie, şi îşi adaptează felul de a vorbi după măreţia palatului vostru, dar, dacă ei au şansa de a veni la reşedinţa regală, ei vor arunca în treacă o privire plină de admiraţie la structura lui: dar totuşi voi sunteţi cei faţă de care îşi manifestă onoarea, ca fiind „totul în toate”. Într-adevăr, voi suveranii, vă construiţi şi împodobiţi palatele pentru voi înşivă; dar lumea nu a fost creată pentru că Dumnezeu avea nevoie de ea; pentru că Dumnezeu însuşi este totul pentru Sine, - lumină de care nu te poţi apropia, o lume perfectă, duh, putere, raţiune. Prin urmare, dacă lumea este un instrument acordat şi se mişcă într-un ritm bine stabilit, eu ador Fiinţa care i-a oferit această armonie şi îi atinge coardele pentru a cânta pe coardele acordate, şi nu instrumentul. Într-o dispută muzicală cei care jurizează nu neglijează cântăreţii pentru a încorona alăutele. Prin urmare, atunci când Plato spune că lumea ar fi produsul artei divine, eu îi admir frumuseţea şi ador Constructorul; sau indiferent care ar fi esenţa şi trupul Său, aşa cum zic Peripateticii, noi nu uităm să-l adorăm pe Dumnezeu, care este cauza mişcării trupului; nu coborâm „la elementele sărace şi slabe”, venerând în aerul impasibil47 (aşa cum îl numesc ei), materia impasibilă, sau, dacă cineva percepe cele câteva elemente ale lumii ca fiind puteri ale lui Dumnezeu, noi nu ne închinăm şi nu onorăm puterile, ci Făcătorul şi Domnul lor. Eu nu cer materiei să dea ceea ce nu are de dat, şi nu trec cu vederea pe Dumnezeu aducând onoare elementelor, care nu fac nimic mai mult decât ce li s-a ordonat să facă; căci, cu toate că, prin arta Modelatorului lor, ele sunt minunate pentru privire, ele au totuşi natură materială. În favoarea acestei concepţii aduce mărturie şi Plato: „Pentru că” zice el „ceea ce este numit cer şi pământ a primit multe binecuvântări de la Tatăl, şi totuşi sunt părtaşe la trup; prin urmare nu pot fi libere de schimbare.”48 De aceea, în timp ce eu admir cerurile şi elementele legate de arta lor, dar nu mă închin lor ca dumnezei, ştiind că sunt dominate de legea trecerii; cum pot eu numi dumnezeii acele elemente despre care ştiu că făcătorul lor este omul? Vă rog stăruitor, mai acceptaţi câteva cuvinte la subiectul acesta.

Capitolul XVII – Numele Dumnezeilor şi imaginile lor sunt numai de dată recentă

Un apologet trebuie să aducă argumente mult mai precise decât cele pe care vi le-a oferit eu, atât cu privire la numele dumnezeilor, pentru a arăta că ele au o origine recentă, cât şi cu privire la imaginile lor, pentru a arăta că ele sunt, să zicem aşa, numai de ieri. Oricum, voi înşivă sunteţi întru totul familiarizaţi cu aceste probleme, pentru că sunteţi pricepuţi în toate departamentele cunoaşterii, şi mai mult ca oricare alt om sunteţi familiarizaţi cu gânditorii antici. Atunci, eu presupun că Orpheu şi Homer şi Hesiod au fost cei care49 au oferit atât genealogiile cât şi numele celor pe care ei îi numesc dumnezei. Aceeaşi este şi mărturia lui Herodotus.50 „Opinia mea este” zice el, „că Hesiod şi Homer sunt înaintea mea cu vreo patru sute de ani, şi nu mai mult; şi ei au fost cei care au elaborat o teologie a Grecilor, şi a dat dumnezeilor numele lor şi le-a atribuit câteva onoruri şi funcţii, şi le-au descris formele.” Din nou, reprezentările dumnezeilor nu au fost din totdeauna, din moment ce arta statuară, pictura şi sculptura erau necunoscute; şi nici nu au devenit comune până la Saurias din Samian şi Crato din Sicyon, şi Cleanthes din Corint, şi până a apărut domnişoara din Corint, până când desenul schiţat a fost inventat de către Saurias, care a schiţat un cal în soare, şi pictura de către Crato, care a pictat în ulei pe o tablă albă siluetele unui bărbat şi a unei femei; şi arta realizării figurilor în relief (κοροπαςικη) a fost inventată de domnişoare, 52 care, fiind îndrăgostite de o anumită persoană, i-a schiţat umbra pe un perete acolo unde dormeau, şi tatăl ei fiind încântat de exactitatea asemănării (el era un olar) a scobit schiţa şi a umplut-o cu lut: această figură încă se păstrează în Corint. După acestea, mai târziu, Daedalus şi Theodorus din Milesia, au inventat sculptura şi arta statuară. Deci, voi înţelegeţi că vremea de când a început reprezentarea formelor şi confecţionarea de imagini este atât de scurtă, că putem da numele artistului pentru fiecare dumnezeu în parte. De exemplu, imaginea lui Artemis din Efes şi cea a Atenei (sau mai degrabă a Athelei, pentru că aşa este numită de cei care vorbesc mai mult în limbajul misterelor; pentru că aşa au fost făcute imaginile antice, din lemn de măslin), şi figurile în poziţie şezând ale aceloraşi dumnezei, au fost făcute de Endoeus, un discipol al lui Daedalus; dumnezeul Pythian a fost lucrarea lui Theodorus şi Telecles; şi dumnezeul Delian şi Artemis exsită datorită artei lui Tectaeus şi Angelio; Hera din Samos şi din Argos au ieşit din mâinile lui Smilis şi alte statuete53 au fost făcute de Phidias. Aphrodite curtezana lui Cnidus este produsul lui Praxiteles; Asclepius din Epidaurus este lucrarea lui Phidias. Într-un cuvânt, despre nici una dintre aceste statuete nu se poate spune că nu a fost făcută de om. Atunci, dacă acestea sunt dumnezei, de ce nu au existat ei de la început? Într-adevăr, de ce ele sunt mai tinere decât cei ce le-au făcut? De ce pentru a veni în existenţă au avut nevoie de ajutorul omului şi al artei? Ele nu sunt nimic, decât pământ, şi pietre, şi materie, şi artă stranie.54

Capitolul XVIII – Aşa după cum mărturisesc poeţii, chiar şi Dumnezeii au fost creaţi.

Dar, din moment ce se afirmă de către unii că, cu toate că acestea sunt numai imagini, totuşi există acei dumnezei în onoarea cărora ele au fost făcute; şi că rugăciunile şi jertfele care se aduc imaginilor trebuie să facă referinţă la dumnezei şi de fapt sunt aduse dumnezeilor;55 şi că nu există alt mod de a te apropia de ele, pentru că
„Este greu pentru om
Să intre în prezenţa vizibilă a unui Dumnezeu;”56
şi cu toate că, în practică aceasta este realitatea şi ei vorbesc despre energiile posedate de anumite imaginii, hai să examinăm puterea ataşată numelor lor. Şi eu vă rog, mari imperatori, înainte de a intra în această discuţie, să fiţi îngăduitori cu mine în timp ce prezint adevăratele argumente; pentru că scopul meu nu este să dovedesc falsitatea idolilor, ci, prin demonstrarea lipsei de temei a calomniei aruncată împotriva noastră; să vă ofer un motiv pentru modul de viaţă pe care îl trăim noi. Fie ca voi, cercetându-vă pe voi înşivă, să fiţi în stare să descoperiţi şi împărăţia cerească! Pentru că aşa cum toate lucrurile vă sunt supuse vouă, tată şi fiu,57 care aţi primit împărăţia de sus (pentru că „inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu,”58 zice Duhul profetic), la fel este şi cu singurul Dumnezeu şi Logosul care purcede de la El, Fiul; perceput de noi ca inseparabil de El, în acelaşi fel toate lucrurile îi sunt supuse. Vă rog în mod special să luaţi în considerare cu atenţie aceste lucruri. Dumnezeii, aşa după cum afirmă ei, nu au fost de la început, ci fiecare dintre ei a venit în existenţă exact ca noi înşine. Şi cu această opinie ei sunt de acord în marea lor majoritate. Homer vorbeşte despre
„Vechiul Oceanus,
Străbunul dumnezeilor, şi Tethys;”59
şi Orpheus (care, mai mult decât oricare, a fost primul în a le inventa numele şi a relatat naşterile lor şi a narat isprăvile fiecăruia, şi este crezut de ei aşa încât îi acordă mai mult credit decât altor lucruri divine, pe care Homer însuşi le urmează în cele mai multe situaţii, în special când e vorba de dumnezei) – şi el, le-a fixat originea ca fiind din apă: -
„Oceanus, originea tuturor.”
Pentru că, conform lui, apa a fost începutul tuturor lucrurilor şi din apă s-a format lutul, şi din ambele a fost produs un animal, un dragon cu un cap de leu care îi creştea, şi între cele două capete era o faţă de dumnezeu , numit Heracles şi Kronos. Acest Heracles a generat un ou de o mărime enormă, care, ajungând matur, prin fricţiunea puternică cu generatorul său, s-a crăpat în două, partea de sus a primit forma cerului (ουρανοσ) şi partea de jos aceea a pământului (γε). Mai mult, dumnezeirea Gę a apărut cu un trup; şi Ouranos, prin unirea sa cu Gę, a născut femelele, Clotho, Lachesis şi Atropos; şi masculii, cei cu o sută de mâini Cottys, Gyges, Briareus şi Cyclopes Brontes, şi Steropes, şi Argos, pe care el i-a silit şi l-au aruncat jos pe Tartarus, învăţaţi fiind că el trebuia să fie eliminat din guvernarea sa de către copii săi; la care Gę, mânios fiind, l-a născut pe Titanus.60
„Gala, cea asemănătoare cu dumnezeu, i-a născut lui Ouranos
Fii care după nume sunt cunoscuţi ca Titani,
Pentru că ei au adus răzbunarea61 peste Ouranos,
Măreţ, inel strălucitor cu coroana sa înstelată!”62
Capitolul XIX – Filozofii sunt în acord cu poeţii cu privire la Dumnezei.
Acesta a fost începutul existenţei atât a dumnezeilor lor cât şi a universului. Acum, ce să facem cu toate acestea? Fiecare dintre aceste lucruri, căruia i se atribuie divinitate este considerat că ar fi existat de la început. Dacă ele au venit în existenţă, înainte neavând nici o existenţă, aşa cum spun cei care dezbat problema dumnezeilor, ele nu există. Pentru că, un lucru este fie necreat şi etern, fie creat şi perisabil. Între mine şi filozofi nu este nici o diferenţă în ceea ce gândim. „Ce este aceea ce totdeauna este, şi nu are nici o origine; şi ce este aceea ce a avut o origine, şi totuşi nu este din totdeauna?”63 Conferenţiin despre inteligibil şi sensibil, Plato învaţă că ceea ce întotdeauna este, inteligibilul, este neoriginat, dar ceea ce nu este, sensibilul, este originat, având un început şi un sfârşit al existenţei. În acelaşi fel, şi Stoicii susţin că toate lucrurile vor fi arse şi vor exista din nou, lumea va primi o altă fiinţă. Dar dacă, conform lor, există o cauză dublă, una activă şi guvernatoare, adică providenţă, cealaltă pasivă şi schimbătoare, adică materia, este totuşi imposibil pentru lume, chiar dacă şi sub grija Providenţei, să rămână în aceeaşi stare, pentru că ea este creată – atunci cum poate structura acestor dumnezei să rămână, ei care nu există prin ei înşişi,64 ci au avut o origine? Şi prin ce sunt dumnezeii superiori materiei, din moment ce ei îşi derivă existenţa din apă? Dar, conform lor, nici chiar apa nu este începutul tuturor lucrurilor. Ce se poate constitui din elementele simple şi omogene? Mai mult, materia cere un meşter, şi meşterul cere materie. Pentru că cum ar putea fi făcută o imagine fără materie sau meşter? Din nou, este rezonabil ca materia să fie mai veche decât Dumnezeu; pentru că cauza eficientă trebuie, în mod necesar, să existe înainte de lucrurile care sunt făcute.

Capitolul XX – Reprezentări absurde ale Dumnezeilor

Dacă absurditatea teologie lor este limitată la a spune că dumnezeii au fost creaţi, şi îşi datorează existenţa apei, din moment ce eu am demonstrat că tot ceea ce este făcut este supus dezintegrării, eu aş putea purcede la acuzaţiile care au mai rămas. Pe de altă parte, ei le-au descris forma trupurilor lor: de exemplu, vorbind de Hercules ca un dumnezeu care are forma unui dragon înfăşurat; despre alţii că ar avea sute de mâini; despre fiica lui Zeus că a fost născută de mama ei Rhea, sau despre Demeter, ca având doi ochi în poziţia naturală, şi doi în partea dinainte a capului şi faţa unui animal, la partea din spate a gâtului ei, şi ca având şi coarne, aşa încât Rhea, s-a înspăimântat la vederea copilului său ca un monstru, a fugit de ea şi nu i-a dat sân (.......), de unde în mod mistic ea este numită Athela, dar în mod obişnuit Phersephone şi Koré, cu toate că ea nu este aceeaşi cu Athena,65 care este numită Koré de la pupila ochiului; - pe de altă parte, ei le-au descris realizările admirabile66 , aşa cum au considerat ei că trebuie: cum, de exemplu, Kronos şi-a mutilat tatăl şi l-a aruncat jos din carul său şi cum el şi-a ucis copii şi a înghiţi femelele lor; şi cum Zeus şi-a legat tatăl şi l-a aruncat în Tartarus, aşa cum a făcut şi Ouranos cu fii săi, şi s-a luptat cu Titanii pentru guvernare; şi cum el a persecutat pe mama sa Rhea atunci când a refuzat să se căsătorească cu el, şi, ea devenind un dragon feminin, şi el însuşi a fost schimbat într-un dragon, a legat-o cu ceea ce se numeşte nodul Herculian, şi şi-a atins scopul, fapt pentru care nuiaua lui Hermes este un simbol; şi din nou, cum el şi-a violat fiica Phersephone, în cazul acesta toţi primind forma unui dragon, şi a devenit tatăl lui Dionysus. În faţa unor naraţiuni ca cestea, Eu trebuie să spun cel puţin atât, în asemenea istorii, la ce vor deveni folositoare sau sunt folositoare acestea, ca noi să credem că Kronos, Zeus, Koré şi ceilalţi, ar fi dumnezei? Este aceasta descrierea trupurilor lor? De ce, un om care judecă şi reflectă, va crede că o viperă a fost născută de un dumnezeu (în acest fel Orpheus: -
„Dar Pahnes a născut din pântecele sacru
Un alt urmaş, oribil şi înfiorător,
Sub ochii viperei înfricoşătoare, pe căprui mână
Erau fire de păr: faţa ei era drăgălaşă; dar restul,
De la gât până jos, avea aspectul cumplit
Al unui dragon înfricoşător”67 );
sau cine va admite că Phanes însuşi, fiind un dumnezeu întâi născut (pentru că el este ceea ce a produs oul), a avut trupul sau forma unui dragon, sau a fost înghiţit de Zeus, şi că Zeus ar fi putut fi atât de mare ca să-l încapă? Pentru că dacă ei nu se deosebesc cu nimic de brutele cele mai de jos (pentru că este evident că divinitatea trebuie să fie diferită de lucrurile de pe pământ şi de cei care sunt derivaţi din materie), ei nu sunt dumnezei. Atunci, eu întreb, cum ne putem apropia noi de ei în rugăciune, atunci când originea lor este asemănătoare ce cea a caprei, şi ei înşişi au forma brutelor şi sunt respingători pentru privire?
Capitolul XXI – Dragostea impură atribuită Dumnezeilor.
Dar chiar dacă s-ar spune că ei au doar forme trupeşti şi posedă sânge şi sămânţă, şi sentimente de mâniei şi dorinţă sexuală, chiar şi atunci trebuie să privim asemenea presupuneri ca nonsens şi ridicole; pentru că în dumnezei nu există nici mânie, nici dorinţe şi apetituri, nici sămânţă reproductivă. Atunci, să-i lăsăm să aibă forme trupeşti , dar să-i lăsăm să fie superiori în mânie şi supărare, ca Athena să nu fie văzută
„Arzând cu furie şi mânie interioară faţă de Jove;”68
nici Hera să nu apară ca: -
„Pieptul lui Juno,
Nu i-ar putea încăpea mânia ei.”69
Şi să-i lăsăm să fie superiori în supărare: -
„O privelişte înspăimântătoare vede ochii mei: un om
Îl iubesc în zbor în jurul zidurilor! Inima mea
Suspină după Hector”.70
Pentru că chiar şi oamenii care îşi dau drumul la mânie şi supărare, eu îi numesc primitivi şi stupizi. Dar când „tatăl omului şi al dumnezeilor” plânge după fiul său, -
„Vai, vai! Soarta a stabilit pe cel mai preaiubit
Saperdon, să cadă prin mâna lui Patroclus;”71
şi, în timp ce plânge nu este în stare să îl scape de la pieire:-
„Fiul lui Jove, şi totuşi Jove nu l-a ferit;” 72
cine nu va acuza nebunia acelora care, cu basme ca acestea, sunt iubitor de dumnezei, mai de grabă decât să trăiască fără nici un dumnezeu? Să-i lăsăm să aibă forme trupeşti, dar să n-o lăsăm pe Afrodita să fie rănită, în trupul ei, de Diomedes: -
„Diomed, fiul trufaş al lui Tydeus,
M-a rănit;”73
Sau pe Arę în sufletul ei: -
„Eu, stângaciul de mine, ea mă dispreţuieşte; şi îşi arată farmecul
Acelui atrăgător desfrânat, dumnezeul tare al braţelor.”74
„Arma a străpuns trupul.”75
El, cel care era teribil în luptă, aliatul lui Zeus împotriva Titanilor, este prezentat ca fiind mai slab decât Diomedes: -
„El a urlat, ca Mars, când îşi răsucea suliţa.”76
Sst! Homer, un dumnezeu nici odată nu urlă. Dar voi mi-l descrieţi pe Dumnezeu ca afectat de sânge şi de blestemul muritorilor: -
„Mars, Mars, blestemul muritorilor, pătat cu sânge;”77
şi voi îmi spuneţi de adulterul său şi legăturile sale: -
„Apoi, nimic potrivnic, el a condus bâlciul înarmat,
Şi s-a cufundat transportat pe patul conştient.
A desfăcut repede mrejile.”78
În acest fel, nu varsă ei, din abundenţă, material lipsit de pietate despre dumnezei? Ouranos este mutilat; Kronos este legat şi împins la Tartarus; revolta Titanilor; Styx moare în luptă; da, ei chiar îi reprezintă ca muritor; ei sunt îndrăgostiţi unul de altul; ei sunt îndrăgostiţi de fiinţe umane: -
„Aenuas, în vârful ghiarei lui Ida,
De nemuritorul Venus a fost adus la Anchises.”79
Nu sunt ei îndrăgostiţi? Nu sufăr ei? Ba mai mult, fără îndoială, ei sunt dumnezei, şi dorinţa nu îi poate atinge! Chiar dacă un dumnezeu îşi asumă un trup pentru a urmări un scop divin,80 ca o consecinţă, el este sclavul dorinţei.
„Pentru că nici odată până acum, un asemenea potop de dragoste,
Pentru dumnezeire sau pentru muritori, nu mi-a umplut sufletul;
Nici pentru viaţa mândră a lui Ixion, care l-a adus pe
Piritho (noi, înţelept în consiliu ca dumnezeii);
Nici pentru fecioara vacă cu picior Danäe
Şi fiică a lui Crisius, ea pe care Perséus a purtat-o,
Observatorul tuturor; nici copilul nobil al lui Phoenix;
.... nici pentru Semele;
Nici pentru atrăgătorul Alcmena;....
Nu, nici pentru Cres, regina cu plete de aur;
Nici pentru Latona cea strălucitoare; nici pentru sine.”81
El este creat, el este perisabil, cu nici o urmă de dumnezeu în el. Ba mai mult, ei sunt slujitori angajaţi ai oamenilor: -
„Sălile lui Admetus, în care eu am suportat
Să laud lista de bucate, cu toate acestea un dumnezeu.”82
Şi ei mână vitele:
„Şi ajungând la această laudă, eu hrănesc caprele,
Pentru el aceea era oştirea mea şi au păstrat această casă.”83
Prin urmare, Admetus, era superior dumnezeului. Un profet şi unul înţelept şi care nu poate vedea, pentru alţii, dinainte lucrurile care vor fi, tu nu divinizezi pe ucigaşii preaiubiţilor tăi, dar nici nu îi ucizi cu propria ta mână, oricât ar fi fost de drag: -
„Şi eu cred că limba divină a lui Apollo
A fost plină de adevăr, la fel ca şi arta profetului.”
(Aeschylus îi reproşează lui Apollo că ar fi un profet fals:) –
„Chiar cel care leneveşte în timpul sărbătorii,
Cel care a zis aceste lucruri, vai! Este el
Cel care mi-a ucis fiul”84
Capitolul XXII – Pretinsele explicaţii simbolice.
Dar poate aceste lucruri sunt excentricităţi poetice, şi există o explicaţie naturală a lor, cum ar fi aceasta dată de Empedocles: -
„Fie ca Jove să fie foc şi Juno sursa vieţii,
Cu Pluto şi Nęstis, care se scaldă în lacrimi,
Izvoarele umane.”
Atunci, dacă Zeus este foc şi Hera pământul, şi Aďdoneus aerul, şi Nę apele stătătoare, şi acestea sunt elemente – foc, apă, aer – nici unul dintre ele nu este dumnezeu, nici Zeus, nici Hera, nici Aďdoneus; pentru că originea şi structura lor este materia separată în părţi de Dumnezeu: -
„Foc, apă, pământ şi înălţimile dulci ale aerului,
Şi armonia cu acestea.”
Acestea sunt lucruri care nu pot coexista fără armonie; pe care luptele le vor fi duce la ruină de: cum poate cineva zice că sunt dumnezei? Conform lui Empedocles, prietenia are o aptitudine de a guverna, lucrurile care sunt compuse sunt guvernate, şi că ceea ce este apt să guverneze are dominarea; aşa încât dacă face puterea celor guvernaţi şi cea a celor care guvernează una şi aceeaşi, nu vom fi conştienţi de noi înşine, punând materia care este pieritoare şi fluctuantă şi schimbătore la un nivel egal cu ceea ce este necreat şi etern, şi mereu auto-armonizatul Dumnezeu. Conform Stoicilor, Zeus este partea fierbinte a naturii; Hera este aerul (.....) – chiar numele, dacă este ataşat la el, înseamnă aceasta;85 Poseidon este cel ce este beat (apă, ..........). Dar aceste lucruri sunt explicate de diferite persoane, în diferite feluri, ca obiecte naturale. Unii îl numesc pe Zeus în două feluri aerul masculin-feminin; alţii sezonul care aduce vreme moale, pe baza căruia spun că el singur a scăpat de Kronos. Dar, dacă recunoaşteţi un singur Dumnezeu, Stoicii ar putea spune, Cel suprem şi necreat şi etern, şi atât de multe trupuri compuse câte schimbări sunt în materie, şi zic că Duhul lui Dumnezeu, în timp ce domneşte peste materie, obţine, în concordanţă cu variaţiunile acesteia, o diversitate de nume pentru diferite forme ale materiei care vor deveni trupul lui Dumnezeu; dar atunci când elementele sunt distruse în conflagraţie, în mod necesar numele vor pieri împreună cu formele, numai Duhul lui Dumnezeu rămâne. Atunci, cine poate crede că acele trupuri, a căror variaţiune în conformitate cu materia este aliatul descompunerii, sunt dumnezeu? Dar celor care spun că Kronos este timp, şi Rhea pământul, şi că ea a ajuns să fie însărcinată de la Kronos, şi să reproducă, motiv pentru care ea este privită ca mama tuturor; şi că el naşte şi îşi devorează urmaşii; şi că multilarea este relaţia sexuală dintre un bărbat şi o femeie, care separă sămânţa şi o aruncă în pântec, şi generează fiinţa umană, care are în ea însăşi dorinţa sexuală, care este Aphrodité; şi că nebunia lui Kronos este schimbarea anotimpurilor, care distruge lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite; şi că oasele şi Tartarus sunt timp; care este schimbat de anotimp şi dispare; - la asemenea lucruri, noi persoanele zicem, dacă Kronos este timp, el se schimbă; dacă este un anotimp, el se schimbă ca atare; dacă este întuneric, sau ger, dau partea umedă a naturii, nici una dintre acestea nu este trainică; dar Divinitatea este nemuritoare, şi imutabilă şi neschimbătoare; deci nici Kronos şi nici imaginea lui nu este Dumnezeu. Să ne uităm din nou la Zeus: Dacă el este aerul, născut din Kronos, a cărui parte masculină este numită Zeus şi cea feminină Hera (de unde ea este şi soră şi soţie), ea este supusă schimbării; dacă este un anotimp, el se schimbă: dar Divinitatea nici nu se schimbă nici nu-şi schimbă locul. Dar de ce să profit de răbdarea voastră spunându-vă mai multe, când voi ştiţi atât de bine ce a fost spus de fiecare dintre cei care au rezolvat lucrurile în natură, sau ce au gândit diferiţi scriitori despre natură, sau ce spun ei despre Athena, despre care ei afirmă că ar fi înţelepciunea (.....) străbătând toate timpurile; şi despre Isis, pe care ei o numesc naşterea întregului timp (..................) din care au izvorât toate şi prin care toate există; sau despre Osiris, la uciderea cărui, de către Typhon, fratele său Isis cu fiul ei Orus au cătat după mădularele sale; şi găsindu-le le-au onorat împreună cu un mormânt, mormânt care până în aceste zile este numit mormântul lui Osiris? Pentru că în timp ce ei rătăcesc în sus şi în jos cu privire la formele materiei, ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu care poate fi zărit numai prin raţiune, în timp ce ei divinizează elementele şi cele câteva părţi ale lor, atribuind-le diferite nume în vremuri diferite: de exemplu, numind semănatul grâului Osiris (de unde spun ei, că în mistere, în găsirea membrelor trupului lor, sau roadele, se adresează lui Isis: Am găsit, vrem bucuria ta), rodul viţei Dionysus, viţa în sine Semelé, căldura soarelui trăsnetul. Şi totuşi, de fapt, ei care fac referinţe la mituri ca adevăraţii dumnezei, nu fac nimic mai mult decât că adauge la caracterul divin al lor; pentru că ei nu percep, că prin însăşi apărarea care o aduc dumnezeilor, ei confirmă lucrurile care sunt afirmate despre ei. Ce are a face Europa şi taurul, şi lebăda, şi Leda, cu pământul şi aerul, pentru ca relaţia sexuală a lui Zeus cu ele să fie luată ca relaţia sexuală dintre pământ şi aer? Dar ne fiind în stare să descopere măreţia lui Dumnezeu, şi neputând să se ridice deasupra prin raţiunea lor (pentru că nu au nici o afinitate cu locul ceresc), ei se pierd printre formele materiei, şi înrădăcinaţi în pământ, divinizează schimbările elementelor: exact ca şi cum cineva şi-ar pune vasul pe care l-a cârmuit în locul cârmaciului. Dar ca şi vasul, deşi este echipat cu toate lucrurile, este nefolositor dacă nu are un cârmaci, la fel nici elementele, deşi sunt aranjate într-o ordine perfectă, nu sunt de nici un folos fără providenţa lui Dumnezeu. Pentru că vasul nu se cârmuieşte pe sine şi nici elementele nu se vor mişca fără Modelatorul lor.

Capitolul XXIII – Opiniile lui Thales şi Plato.

Cu toate acestea, pentru că voi excelaţi în toate înţelegerile oamenilor, aţi putea întreba, Cum se face atunci că unii dintre idoli manifestă putere, dacă cei cărora le acordăm statutul nu sunt dumnezei? Pentru că nu este verosimil că imaginile fără viaţă şi mişcare să poată ele să facă ceva fără unul care le pune în mişcare. Noi nu contestăm că în diferite locuri, oraşe, şi naţiuni, sunt obţinute anumite efecte în numele idolilor. Atât şi nimic mai mult, oricum dacă cineva a primit beneficii, şi alţii dimpotrivă suferă vătămare, noi ar trebui să socotim că zeii sunt cei care au produs efectul în ambele cazuri. Dar eu am făcut cercetări amănunţite, atât despre motivul pentru care voi credeţi că idolii au această putere, cât şi cine sunt cei care, uzurpând-le numele, produc efectele. Oricum, în încercarea de a arăta cine sunt cei care produc efectele atribuite idolilor, şi că ei nu sunt dumnezei, trebuie să recurg la anumiţi martori dintre filozofi. Primul este Thales, conform celor care i-au studiat cu acurateţe expunerea opiniilor, el divide [fiinţele superioare] în Dumnezeu, demoni şi eroi. Pe Dumnezeu ei îl recunosc ca Inteligenţa (........) lumii; prin demoni ei înţelege fiinţe posesoare de Suflet (........); şi prin eroi ei separă sufletul oamenilor în fiinţele bune cu suflete bune şi cele rele cu cele fără valoare. Din nou Plato, în timp ce nu îşi exprimă acordul asupra altor părţi, împarte [fiinţele superioare] şi în Dumnezeul necreat şi cei care au fost produşi de Cel necreat pentru a împodobi cerul, planetele, şi stelele fixe, cât şi în demoni; demoni despre care, în timp ce el nu consideră potrivit să-şi exprime părerea, el crede că trebuie ascultat de aceia care au vorbit despre ei. „A vorbi despre alţi demoni, şi a cunoaşte originea lor, este peste puterile noastre; dar noi trebuie să-i credem pe cei care au vorbit mai înainte, descendenţii dumnezeilor, aşa cum zic ei – căci cu siguranţă ei trebuie să fie bine familiarizaţi cu proprii lor strămoşi: prin urmare, este posibil să nu credem fii dumnezeilor, atunci când ei vorbesc fără presupuneri sau probe convingătoare; dar atunci când declară că spun despre chestiuni legate de propriile familii, noi suntem obligaţi, în virtutea obiceiului, să îi credem. Prin urmare, lăsaţi-ne să susţinem şi să vorbim aşa cum o fac ei despre originea dumnezeilor lor. Despre Ge şi Ouranos care s-au născut din Oceanus şi Tethys; şi despre aceşti Phorcus, şi Rhea, şi ceilalţi; şi despre Kronos şi Rhea, Zeus, Hera şi toţi ceilalţi, care, noi ştim, sunt toţi numiţi fraţii lor; pe lângă alţi descendenţi ai acestora.”86 Atunci, cel care a contemplat Inteligenţa eternă şi Dumnezeu care este perceptibil prin raţiune şi i-a declarat atributele – existenţa Sa reală, simplitatea naturii Sale, binele care curge din el care este adevărul, şi a conferenţiat despre puterea primară, şi cum „toate lucrurile se mişcă în jurul Regelui tuturor, şi toate lucrurile există de dragul Lui, şi El este cauza tuturor lucrurilor” şi despre doi şi trei, că „el este a doua mişcare în jurul celui de la doilea, şi al treilea în jurul celui de la treilea;”87 – a gândit acest om că, a învăţa adevărul despre cele ce se spune că s-au produs din lucruri sensibile, adică pământul şi cerul, era o îndatorire care era transcendentă puterilor lui? Acest lucru nu trebuie crezut de moment. Dar pentru că el a considerat ca imposibil de crezut faptul că dumnezeii nasc şi sunt născuţi, pentru că tot ceea ce începe a exista este urmat de sfârşit, şi (pentru că aceste lucru este mult mai dificil) pentru a schimba concepţia mulţimilor, care au primit miturile fără a le examina, în acest context el a declarat că ar fi dincolo de puterile sale să cunoască şi să vorbească despre originea altor demoni, din moment ce el nu a fost în stare nici să admită sau nici să înveţe că dumnezeii au fost născuţi. Cu privire la ceea afirmaţie a lui, „Zeus , marele suveran în cer, a avansat primul, conducând un car înaripat, făcând ordine şi administrând toate lucrurile, şi după el urmează o armată de dumnezei şi demoni,”88 aceasta nu se referă la Zeus, despre care se zice că a ieşit din Kronos; pentru că aici numele este atribuit Făcătorului universului. Acest lucru este arătat de însuşi Plato: neputând să-l desemneze cu alt titlu care i s-ar fi potrivit, el a apelat la numele popular, nu pentru că ar fi specific pentru Dumnezeu, ci pentru diferenţiere, pentru că nu este posibil să-l prezinţi pe Dumnezeu tuturor oamenilor aşa de deplin cum ar dori cineva; şi, în acelaşi timp, el adaugă epitetul „Marele”, asta pentru a distinge cerescul de pământesc, necreatul de creat, cel care este mai tânăr ca cerul şi pământul, şi mai tânăr ca Cretanii, care l-au furat, ca să nu poată fi ucis de tatăl său.

Capitolul XXIV – Despre îngeri şi uriaşi.

Atunci când vorbesc cu voi care aţi făcut cercetări în toate domeniile cunoaşterii, ce nevoie ar mai fi să menţionez poeţii, sau să examinez opiniile de altă natură? Să acceptăm ca suficient atât cât s-a spus până acum. Dacă poeţii şi filozofii nu au recunoscut că există un singur Dumnezeu, şi cu privire la aceşti dumnezei nu aveau aceeaşi opinie, unii că ei sunt demoni, alţii că ei sunt materie şi alţii că cândva ei au fost oameni – pot exista unele dovezi raţionale pentru care noi suntem hărţuiţi aş acum suntem, numai pentru că noi folosim un limbaj care face o distincţie între Dumnezeu şi materie, şi naturile celor două. Pentru că, aşa cum recunoaştem un Dumnezeu, şi un Fiu în Logosul Său, şi un Duh Sfânt, uniţi în esenţă, - Tatăl, Fiul, Duhul, pentru că Fiul este Inteligenţa, Raţiunea, Înţelepciunea Tatălui şi Duhul o emanaţie, ca lumina din foc; în acelaşi fel percepem existenţa altor puteri, care exercită domnie asupra materiei, şi prin intermediul acesteia, şi în mod special existenţa uneia care este ostilă lui Dumnezeu: nu că ar fi ceva care este cu adevărat opus lui Dumnezeu, cum ar fi lupta opusă prieteniei, conform lui Empedocles, şi noaptea opusă luminii, conform apariţie şi dispariţiei stelelor (pentru că dacă ceva s-a plasat pe sine în opoziţie cu Dumnezeu, ar fi înceta să existe, structura lui fiind distrusă de puterea şi tăria lui Dumnezeu), dar aceasta este legată de binele care este în Dumnezeu, care aparţine din necesitate de El, şi coexistă cu El, ca culoarea cu trupul, fără de care acesta nu are existenţă (nu ca fiind parte a cestuia, ci ca o proprietate concomitentă care coexistă cu acesta, unit şi amestecat, la fel cum este natural pentru foc să fie galben şi eterul să fie albastru închis), - binele care este în Dumnezeu, zic eu, este în opoziţie cu spiritul care este deasupra materiei, 89 care a fost creat de Dumnezeu; la fel cum ceilalţi îngeri au fost creaţi de Ei, şi le-a încredinţat controlul materiei şi a formelor materiei. Pentru că aceasta este slujba îngerilor, - de a exercita providenţa din partea lui Dumnezeu asupra lucrurilor create şi ordonate de El; aşa încât Dumnezeu să poată avea providenţa universală şi generală a întregului, în timp ce părţile individuale sunt asigurate de îngeri aşezaţi peste ele.90 La fel cum este cu omul, noi avem libertatea alegerii atât asupra virtuţii cât şi asupra viciului (pentru că voi nu aţi onora binele sau pedepsi răul, dacă viciul şi virtutea nu ar fi fost în puterea lor; şi unii sunt harnici în materia încredinţată lor de voi, şi alţii necredincioşi), la fel este şi între îngeri. Veţi observa că unii agenţi liberi, aşa cum au fost ei creaţi de Dumnezeu, au continuat în acele lucruri pentru care Dumnezeu i-a făcut şi peste care El i-a aşezat; dar unii au încălcat atât constituţia naturii lor cât şi guvernarea încredinţată lor: adică, acest domnitor al materiei şi diferitele lui forme, şi alţii dintre cei care au fost plasaţi pe acest prim firmament (voi ştiţi că noi nu spunem nimic fără martori, ci afirmăm lucrurile care au fost declarate de profeţi); aceştia a căzut în dragostea impură a fecioarelor, şi au fost subjugaţi de trup, şi au ajuns neglijenţi şi răi în administrarea lucrurilor care le-au fost încredinţate lor. Prin urmare din aceste fecioare inferioare s-au născut cei care sunt numiţi uriaşii.91 Şi dacă s-a spus ceva, despre uriaşi, şi din partea poeţilor nu fiţi surprinşi de acest lucru: înţelepciunea lumească şi cea divină sunt atât de diferite una de cealaltă ca adevărul de probabilitate: una este din cer şi alta este pe pământ; şi într-adevăr, în acord cu prinţul materiei, -
„Ştim că deseori spunem minciuni care par a fi adevăruri.”92

Capitolul XXV – Poeţii şi filozofii au negat existenţa unei providenţe divină.

Aceşti îngeri care au căzut din cer şi vizitează cerul şi pământul, şi nu mai sunt în stare să se ridice la nivelul lucrurile cereşti, sunt sufletele uriaşilor, care sunt demonii care rătăcesc prin lume şi acţionează în mod similar, unii (aceştia sunt demonii) conform naturii pe care ei au primit-o, alţii (aceştia sunt îngerii) după poftele cu care se răsfaţă. Dar prinţul materiei, aşa cum se va vedea numai din ceea ce transpiră, exercită un control şi o administrare contrară binelui care este în Dumnezeu. –
„Nu de puţine ori gândurile sale de anxietate mi-au trecut prin minte,
Indiferent că este şansa sau divinitatea care domneşte
Peste facerile mărunte ale oamenilor; şi în ciuda nădejdii
La fel cum dreptatea, cere a exila pe unii
Au privat toţi oamenii de viaţă, în timp ce alţii încă
Continuă să se bucure de prosperitate.”93
Prosperitate şi adversitate, contrară nădejdii şi dreptăţii, a făcut imposibil ca Euripide să spună cui aparţine administrarea afacerilor pământeşti, care sunt de aşa natură că cineva ar putea zice despre ea: -
„Atunci cum, văzând aceste lucruri, putem spune
Există o rasă a dumnezeilor, sau cedează în faţa legilor?”94
Acelaşi lucru l-a făcut pe Aristotel să spună că lucrurile de supt cer nu sunt în grija Providenţei, cu toate că providenţa eternă a lui Dumnezeu este preocupată în aceeaşi măsură de noi cei de jos, -
„Pământul, s-o mişte sau nu de bună voie,
Trebuie să producă ierburi şi să susţină turmele mele,”95 -
şi se adresează celui merituos în mod individual, conform adevărului şi conform opiniei; şi toate celelalte lucruri, conform structurii generale a naturii, sunt asigurate prin legea raţiunii. Dar datorită mişcărilor şi acţiunilor demonice care vin din partea duhului advers şi produc aceste manifestări dezordonate, şi în special asupra oamenilor, unii într-o parte şi alţii în alta, ca indivizi şi ca naţiuni, în mod separat şi în comun, pe de o parte în acord cu tendinţa materiei şi pe de altă parte a afinităţii cu lucrurile divine, din interior şi din exterior, - unii care nu au nici o reputaţie omenească au gândit că acest univers este structurat fără nici o ordine definită şi este mânat încoace şi încolo de întâmplarea iraţională. Dar ei nu înţeleg, că în acele lucruri care aparţin structurii întregii lumi nu există nimic în afara ordinii sau neglijat, ci că fiecare dintre ele au fost produse prin raţiune, şi că, prin urmare, ele nu calcă ordinea care le-a fost stabilită; şi că, chiar şi omul, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Cel care l-a făcut, este bine pus în ordine, atât prin natura sa originară, care are un caracter comun pentru toate, cât şi prin structura trupului său, care nu calcă legile care i-au fost impuse, şi prin terminarea vieţii sale, care rămâne egală şi comună tuturor în acelaşi fel;96 dar că, în acord cu caracterul propriu lui şi cu activitatea prinţului domnitor şi a demonilor urmaşi ai săi, el este impulsionat şi mişcat într-o direcţie sau în alta, fără a ţine seama că toate au în comun aceeaşi structură şi gândire originară.97

Capitolul XXVI – Demonii momesc pe oameni să se închine la imagini.

Atunci, ei care transformă oamenii în idoli sunt demonii de care am vorbit mai devreme, care tânjesc după sângele jertfelor şi le ling; dar dumnezeii care satisfac mulţimea, şi a căror nume le sunt atribuite imaginilor, sunt oameni, şi pot fi cunoscuţi din istoria lor. Şi faptul că cei care acţionează sub numele lor sunt demonii, este dovedit de însăşi natura acţiunilor lor. Pentru că unii sunt castraţi, ca Rhea; alţii răniţi şi măcelăriţi, ca Artemis; dumnezeirea Taurică omoară toţi străinii. Am trecut peste cei care măcelăresc cu cuţite şi biciuiesc oasele oasele, şi nu voi încerca să descrie tot felul de demoni; pentru că nu este din partea lui dumnezeu să inciţi la lucruri care sunt împotriva naturii.
„Dar când demonul conspiră împotriva unui om,
El prima dată îi dă o lovitură în mintea sa.”98
Dar Dumnezeu, fiind în mod desăvârşit bun, în mod etern face bine. Mai mult, cei care exercită puterea nu sunt aceeaşi ca cei căror le sunt ridicate statuile, dovezi foarte solide sunt oferite de Troas şi Parium. Primul are statuile lui Neryllinus, un om din vremea noastră; şi Parium ale lui Alexander şi Proteus; atât mormântul, cât şi statuia lui Alexander sunt încă în forum. Apoi, celelalte statui ale lui Neryllinus sunt podoabe publice, dacă este nevoie, un oraş poate fi împodobit de obiecte ca acestea; dar una dintre ele se presupune că ar rosti oracole şi ar vindeca pe cei bolnavi, şi pe baza acestui fapt oamenii din Troad aduc jertfe statuii lui, şi o poleiesc cu aur, şi pun coroane deasupra lor. Dar despre statuia lui Alexander şi Proteus (despre cea din urmă ştiţi, s-a aruncat în foc aproape de Olympia), ştiţi că în acelaşi fel Proteus se spune că rosteşte oracole, şi cea a lui Alexander –
„A distrus pe Paris, deşi într-o formă atât de atrăgătoare,
Tu sclav al femeii”99
îi sunt aduse jertfe şi se ţin sărbători pe bani publici ca unui dumnezeu care poate auzi. Prin urmare Neryllinus şi Proteus şi Alexander sunt cei care exercită aceste energii în legătură cu statuile, sau este natura materie în sine? Dar materia este aramă. Şi ce poate arama, care poate fi refăcută într-o formă diferită, să facă pentru sine, aşa cum Amasis s-a purtat cu urma piciorului,100 după cum spune Herototus? Şi Neryllinus şi Proteus şi Alexander, la ce sunt ei buni pentru cei bolnavi? Pentru că ce se spune că face acum imaginea, aceasta a făcut şi când Neryllinus era viu şi bolnav.

Capitolul XXVII – Vicleniile demonilor.

Atunci ce urmează? În primul rând, mişcările iraţionale şi fantastice ale sufletului printre opţiuni produc, din timp în timp, o diversitate de imagini (.....): unele din ele le derivă din materie, şi altele le produc ei şi le inventează ei înşişi; şi acest lucru i se întâmplă, în mod special, unui suflet atunci când acesta ia parte la spiritul materiei101 şi se amestecă cu acesta, uitând-se nu la lucrurile cereşti şi la Creatorul lor, ci în jos la lucrurile pământeşti, complect la pământ, ca şi cum ar fi numai carne şi sânge, şi nu spirit pur.102 Apoi, aceste mişcări iraţionale şi fantastice ale sufletului dau naştere, în minte, la tot felul de viziuni goale, prin care aceasta devine, într-un mod bolnăvicios, fixată pe idoli. Şi, când un suflet tandru şi superstiţios, care nu are nici o experienţă cu doctrinele mai sănătoase, şi nu este obişnuit cu contemplarea adevărului, şi cu a se gândi meditativ la Tatăl şi Creatorul tuturor lucrurilor, ajunge să fie impresionat cu opinii false despre sine, atunci demonii care zboară peste materie, avari după odorurile jertfei şi sângele victimelor şi întotdeauna gata să ducă oamenii în eroare, profită de aceste momente iluzorii ale sufletelor mulţimii; şi, punând stăpânire pe gândurile lor, fac să le curgă în minte tot felul de viziuni goale ca şi cum acestea ar veni de la idoli şi statui; şi când un suflet prin sine, fiind nemuritor, 103 se mişcă în mod confortabil spre raţiune, fie prezicând viitorul, fie vindecând prezentul, demonii pretind slava pentru ei înşişi.

Capitolul XXVIII – Dumnezeii păgânii sunt simpli oameni.

În concordanţă cu ceea ce deja a fost argumentat, poate că este necesar să spun câteva lucruri despre numele lor. Herodotus, apoi, Alexander fiul lui Philip, în scrisoarea către mama sa (şi despre fiecare din ei se spune că a conversat cu preoţii de la Helipolis, şi Memphis, şi Thebes), afirmă că ei au învăţat de la ei că dumnezeii au fost oameni. Prin urmare aşa vorbeşte Herodotus: „Ei spun că de aşa natură au fost fiinţele reprezentate de aceste imagini încât erau, într-adevăr, foarte departe de a fi dumnezei. Cu toate acestea, în vremurile anterioare lor a fost altfel; Egiptul avea dumnezei pe conducătorii lui, care locuiau pe pământ cu oamenii, o fiinţă mereu supremă deasupra celorlalte. Ultimii dintre aceştia au fost Horus fiul lui Osiris, numit de Greci, Apollo. El l-a detronat pe Typon, şi a domnit peste Egipt ca ultimul său dumnezeu-rege. Osiris este numit, de Greci, Dionysus (Baxxhus)”104 „Aproape toate numele dumnezeilor au venit în Grecia din Egipt.”105 Apollo a fost fiul lui Dionysus şi Isis, aşa cum, în aceeaşi manieră, afirmă Herodotus: „Conform Egiptenilor, Apollo şi Diana sunt copii lui Bacchus şi Isis; în timp ce Latona este doica şi păstrătorul lor.”106 Aceste fiinţe de origine cerească le-au avut ei ca primii lor regi: parţial din ignoranţă faţă de închinarea la adevărata Divinitate, parţial dintr-un sentiment de gratitudine pentru guvernarea lor; ei i-au cinstit ca dumnezei, împreună cu soţiile lor. „Boul şi viţei, dacă sunt curaţi, sunt folosiţi, de către Egipteni, în mod universal, la jertfe; dar femelele, ele nu sunt acceptate la jertfe, pentru că ele sunt sfinte pentru Isis. Statuia acestor dumnezei are forma unei femei, dar cu coarne ca o vacă, asemănând-se cu reprezentările Greceşti ale lui Io.”107 Şi în afirmarea acestor lucruri cui i se poate da mai multă crezare decât acelora care, prin succesiunea familiară de la tată la fiu, au primit nu numai preoţia, ci şi istoria? Pentru că nu este nimerit ca preoţii, care îşi fac afacerile din a porunci oamenilor reverenţa faţă de idoli, să susţină în mod fals că ei au fost oameni. Dacă numai Herodot ar fi spus că Egiptenii au vorbit în istoriile lor despre dumnezei ca fiind oameni, atunci când zice, „Nu este intenţia mea să repet ce mi-au spus ei despre religie, cu excepţia numelor divinităţilor lor, lucruri de o importanţă minoră,”108 aceasta nu ne-ar oferi destul credit nici să spunem că Herodotus a fost un mitolog. Dar aşa cum Alexander şi Hernes porecliţi şi Trismegistus, care sunt părtaşi cu ei la atributele eternităţii, şi alţii fără număr, fără a-i numi în mod individual, [declară acelaşi lucru], nu mai rămâne loc pentru a te îndoi că ei, fiind regi, erau dumnezei respectaţi. Şi cel mai învăţat dintre Egipteni mărturiseşte că ei erau oameni, atunci când el, în timp ce spune că eterul, soarele, luna sunt dumnezei, îi priveşte pe restul ca oameni muritori şi templele ca mormintele lor. Şi Apollodorus susţine aceleaşi lucruri în tratatul lui despre dumnezei. Dar Herodotus numeşte chiar şi suferinţa lor mistere. „Ceremoniile de la sărbătoarea lui Isis din oraşul Busiris, s-a vorbit deja despre ele. Se întâmplă acolo ca o întreagă mulţime, atât bărbaţi, cât şi femei, numărând multe mii, se lovesc pe ei înşişi în apropierea jertfei adusă în onoarea dumnezeului, a cărui nume îmi este interzis să-l pronunţ, dintr-un scrupul religios.”109 Dacă ei sunt dumnezei, ei sunt şi nemuritori; dar dacă oamenii sunt bătuţi pentru ei, şi suferinţele lor sunt mistere, ei sunt oameni, aşa cum zice Herodotus însuşi: „Şi aici, în aceeaşi incintă a Minervei la Sais, este locul de îngropare a unuia care, cred eu, nu este corect să-l menţionez într-o asemenea relaţie. Acesta se află în spatele templului în faţa zidului negru, care îl acoperă în întregime. Există acolo, în împrejmuire câteva obeliscuri mari din piatră şi aproape de ele există un lac împodobit cu o bordură de piatră. Ca formă el este circular, şi ca mărime, după cum mi se pare mie, aproape egală cu lacul de la Delos, numit Inelul. Pe acest lac se află, ceea ce Egiptenii reprezintă prin noapte, suferinţele celui a cărui nume evit să-l menţionez, şi această reprezentare ei o numesc misterele lor.”110 Şi nu numai că se vede mormântul lui Osirsi, ci şi îmbălsămarea lui. „Când li se aducea un trup, ei arătau celui ce îl aduce diferite forme de cadavre făcute din lemn şi le pictau aşa încât să semene cu natura. Cel mai perfect, se spune, că ar fi după chipul celui care eu nu cred că este religios să-l menţionez în legătură cu acest subiect.”111

Capitolul XXIX – Aceeaşi dovadă din Poeţi.

Dar şi printre Greci, cei care sau remarcat în poezie şi istorie spun acelaşi lucru. Aşa ar fi Heracles: -
„Acel vrăjitor nelegiuit, acel om al forţei brute,
Surd la vocea Cerului, a încălcat ritul social.”112
Aceasta fiind natura lui, în mod meritat a nebunit, şi în mod meritat a luminat stâlpul funerar şi s-a ars murind. Despre Askepius, Hesiod spune:
„Tatăl atotputernic atât al dumnezeilor cât şi al oamenilor
A fost plin de mânie, din vârful Olimpului
Aruncă cu tunete fulgerătoare şi a ucis
Pe preaiubitul fiu al lui Latona – aşa a fost de mare supărarea sa.”113
Şi Pindar; -
„Dar chiar şi înţelepciunea este ademenită de câştig.
Mita strălucitoare din aur, văzută în mână
L-a pervertit chiar şi pe el: de aceea fiul lui Kronos
Cu ambele mâini i-a luat repede vitala respiraţie,
Şi cu o săgeată de foc i-a pecetluit pierirea.”115
Prin urmare, fie că ei erau dumnezei şi nici nu tânjesc după aur –
„O aur, cel mai atrăgător premiu pentru omul muritor,
Pe care nici mama nu-l egalează în desfătare,
Nici copii nepreţuiţi”116 -
pentru că Divinitatea nu doreşte nimic, şi este superioară dorinţelor carnale, şi nici nu mor; fie, fiind născuţi oameni, ei erau răi din cauza ignoranţei, şi biruiţi de dragostea de bani. Ce ar mai trebui eu să zic, sau să mă refer la Castor, sau Pollux, sau Amphiaraus, care, fiind născuţi, vorbind aşa, numai de ieri, om din om, sunt priviţi ca dumnezei, atunci când ei şi-o imaginează chiar şi pe Ino după nebunia ei şi suferinţa care a urmat că ar fi devenit dumnezeu? Drumeţii mărilor vor auzi numele Leucothea.”117 Şi fiul său: -
„August Palaemon, va fi invocat de marinari.”
Capitolul XXX – Motive pentru care divinitatea a fost atribuită omului.
Dacă oameni demni de dispreţ şi urâţi de dumnezeu au reputaţia de a fi dumnezei, şi fiica lui Derceto, Semiramis, o femeie lascivă şi pătată de sânge, a fost respectată ca un dumnezeu în Syria; şi dacă, pe baza relatării lui Derceto, Sirienii se închină porumbeilor şi lui Semiramis (pentru că, un lucru imposibil, o femeie a fost schimbată într-un porumbel: povestea este în Ctesias), ce mirare este dacă unii ar fi numiţi dumnezei de poporul lor pe baza domniei şi suveranităţii lor (Sibyl, pe care Plato îl menţionează, spune: -
„A fost atunci generaţia a zecea
După Potop, când oameni înzestraţi cu vorbirea
Au cercetat vremurile dinainte,
Când Kronos, Japetus, şi Titan domneau,
Pe care oameni ai lui Ouranos şi Gaďa
I-au proclamat ca cei mai nobili fii, şi le-a dat nume, aşa că,118
Datorită oamenilor înzestraţi cu darul vorbirii
Ei au fost cei dintâi”);119
şi alţii pentru puterea lor, ca Hercules şi Pereseus; şi alţii pentru arta lor, ca Asclepius? Prin urmare, cei cărora fie că supuşii le acordau onoare, fie că chiar conducătorii înşişi [presupunând aceasta], au obţinut un nume, unii din frică, alţii din răzbunare. Deci, Antinous, prin bunăvoinţa strămoşilor voştri faţă de supuşii lor, a ajuns să fie privit ca dumnezeu. Dar cei care au urmat i-au adoptat închinarea fără nici o cercetare.
„Cretanii întotdeauna mint; Pentru că, O rege, ei
Ţi-au construit un mormânt, ţie celui a cărui artă nu moare.”120
O Callimachus, cu toate că tu crezi în naşterea lui Zeus, tu nu crezi în mormântul lui; şi în timp ce te gândeşti să întuneci adevărul, de fapt tu proclami moartea lui, chiar şi faţă de cei care sunt ignoranţi; şi dacă vezi peştera, îţi aduci aminte naşterea copilului Rhea; dar atunci când vezi coşciugul, tu arunci o umbră asupra morţii lui, fără a lua în considerare că numai Dumnezeul nenăscut este veşnic. Pentru că, fie că basmele spuse de mulţime şi poeţi despre dumnezei nu sunt vrednice de crezare, şi reverenţa arătată lor este superficială (pentru că ei nu există, cei despre care basmele sunt neadevărate); fie că, dacă naşterile, armurile, crimele, hoţiile, castraţii, tunetele, sunt adevărate, ei nu mai există, încetând să mai existe de când s-au născut, şi înainte neavând nici o fiinţă. Şi după care principiu ar trebui noi să credem sau să nu-i credem pe alţii, când poeţii le-au scris poveştile pentru a câştiga un mai mare respect pentru ei? Pentru că cu siguranţă cei prin care ei au ajuns să fie consideraţi dumnezei, şi care s-au luptat pentru a le reprezenta faptele ca vrednice de reverenţă, nu ar fi putut să aibă în intenţie suferinţele lor. Deci, faptul că noi nu suntem atei, recunoscând, aşa cum şi o facem, Dumnezeul Creator al acestui univers şi Logosul Său, a fost deja dovedit după abilităţile mele, chiar dacă nu în conformitate cu importanţa subiectului.

Capitolul XXXI – Răspunsul la alte acuzaţii care se aduc împotriva Creştinilor.

Dar ei au mai inventat despre noi şi poveşti despre petreceri necuviincioase121 şi relaţii sexuale interzise între sexe, ambele părânduli-se că le oferă o bază raţională a ne urâ, şi pentru că ei gândesc ca, fie prin frică să ne îndepărteze de modul nostru de viaţă, fie să-i facă pe conducători duri şi implacabili prin mulţimea de acuzaţii pe care le aduc. Dar ei îşi pierd vremea atunci când e vorba de cei care ştiu că din vechime a fost obiceiul, şi nu numai în vremea noastră, ca viciile să războiască cu virtuţile. Deci Pythagoras, împreună cu alţi 300, a fost omorât prin ardere; Heraclitus şi Democritus au fost alungaţi, unul din oraşul Efesenilor, celălalt din Abdera, pentru că a fost acuzat că ar fi nebun; şi Atenienii l-au condamnat la moarte pe Socrate. Dar după cum ei nu au făcut nici rău virtuţii, datorită opiniei mulţimii, la fel calomniile nediscriminatoare ale unor persoane nu aruncă nici o umbră asupra noastră în ceea ce priveşte corectitudinea vieţii, pentru că cu Dumnezeu noi rămânem cu o reputaţie bună. Cu toate acestea, eu voi răspunde şi la aceste acuzaţii, cu toate că eu sunt sigur că din ceea ce deja s-a spus eu mi-am clarificat poziţia faţă de voi. Pentru că aşa cum voi întreceţi toţi oamenii în inteligenţă, ştiţi că acei a căror viaţă este direcţionată înspre Dumnezeu ca domn al ei, aşa încât fiecare dintre noi să poată fi fără vină şi fără reproş înaintea Lui, nu vor accepta nici măcar gândul celui mai neînsemnat păcat. Pentru că dacă am crede că am putea trăi numai viaţa prezentă, atunci am putea fi suspectaţi că am păcătuit, fiind înrobiţi de carne şi sânge, sau prea stăpâniţi de câştig sau dorinţe carnale; dar atâta vreme cât ştim că Dumnezeu este martor la tot ceea ce gândim şi ce spunem atât ziua cât şi noaptea, şi că El, fiind El Însuşi lumină, vede toate lucrurile din inima noastră, suntem convinşi că atunci când plecăm din viaţa aceasta vom trăi o altă viaţă, mai bună decât cea prezentă, şi cerească, nu pământească (pentru că va trebui să locuim aproape de Dumnezeu şi cu Dumnezeu, eliberaţi de orice schimbare sau suferinţă în suflet, nu ca trup, chiar dacă vom avea trup, 122 ci ca spiritele cereşti), sau, căzând împreună cu ceilalţi, vom trăi o viaţă mai rea în foc; deoarece Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe o oaie sau o vită pentru ardere, un simplu produs, ca să pierim şi să fim anihilaţi. Pe baza acestor lucruri nu credem că este potrivit ca noi să vrem să facem răul, şi astfel să ne dăm pe noi înşine în mâna marelui Judecător pentru a fi pedepsiţi.

Capitolul XXXII – Moralitatea înaltă a Creştinilor.

Cu toate acestea, nu este nimic de mirat în faptul că ei trebuie să inventeze basme ca cele care le spun despre proprii lor dumnezei, sau incidente din a căror trăire ei fac mistere. Dar, dacă ei au înţeles să condamne relaţiile sexuale neruşinate şi promiscuitatea, erau datori să urască pe Zeus, care i-a făcut un copil mamei sale Rhea şi fiicei sale Koré, şi şi-a luat de nevastă propria sa soră, sau pe Orpheus, inventatorul acestor basme, care l-a făcut pe Zeus mult mai nesfânt şi demn de dispreţ decât Thyestes însuşi; pentru că cel din urmă şi-a necinstit fiica în îndeplinirea unui oracol şi atunci când a dorit să obţină împărăţia şi s-a răzbunat. Dar noi suntem atât de departe de practicarea relaţiilor promiscuioase, încât, între noi, nu este legitim să tolerăm nici privirea pofticioasă. „Pentru că” a zis El ”vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”123 Atunci, cei la care le este interzis să se uite la orice altceva decât la acele lucruri pentru care Dumnezeu a făcut ochii, care au fost intenţionaţi să fie o lumină pentru noi, şi pentru care o privire pofticioasă este adulter, ochii fiind făcuţi pentru alte scopuri, şi cărora li se va cere socoteală chiar şi pentru gândurile lor, cum poate cineva să se îndoiască că asemenea persoane practică stăpânire de sine? Dar răspunderea noastră nu este faţă de o lege umană, care poate fi evitată de omul rău (la început v-am dovedit aceasta, suverani domni, că doctrina noastră este din învăţătura lui Dumnezeu), dar noi avem o lege care măsoară corectitudinea consistenţei prin a-i tratat pe semenii noştri ca pe noi înşine.124 În această idee, conform vremurilor, noi recunoaştem pe unii ca fii şi fiice, pe alţii îi privim ca fraţi şi surori, 125 şi celor mai înaintaţi în vârstă noi le dăm onoarea care se cuvine taţilor şi mamelor. Atunci, spre binele celor la care aplicăm nunele de frate şi soră, şi alte denumiri ale relaţiilor, exercităm cea mai mare grijă ca trupurile lor să rămână nepângărite şi neprihănite; pentru că Logosul126 ne spune din nou: „Dacă cineva sărută a doua oară pentru că aceasta i-a făcut plăcere, [el păcătuieşte];” adăugând, „Prin urmare, sărutul, sau mai degrabă salutul, trebuie să fie dat cu multă grijă, pentru că, dacă există în acesta un amestec cu gânduri nelegiuite, acela ne exclude din viaţa eternă.”127

Capitolul XXXIII – Castitatea Creştinilor cu privire la căsătorie.

Prin urmare, având nădejdea vieţii veşnice, noi dispreţuim lucrurile acestei vieţi, chiar şi plăcerile sufletului, fiecare dintre noi apreciindu-şi soţia cu care s-a căsătorit după legile stabilite de noi, şi aceasta numai cu scopul de a avea copii. Pentru că aşa cum semănătorul atunci când aruncă sămânţa pe pământ aşteaptă recolta, nesemănând mai mult pe acesta, la fel, şi la noi procreerea copiilor este măsura toleranţei noastre faţă de pofte. Ba mai mult, veţi găsi printre noi, atât bărbaţi cât şi femei, îmbătrânind necăsătoriţi, cu dorinţa de a trăi într-o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu.128 Dar dacă a rămâne fecioară şi eunuc te aduce mai aproape de Dumnezeu, în timp ce tolerarea gândurilor şi dorinţelor carnale ne îndepărtează de El, şi în acest caz evităm gândurile, cu atât mai mult noi respingem faptele. Pentru că noi acordăm toată atenţia noastră; nu studiului cuvintelor, ci prezentării şi învăţării faptelor, - că o persoană trebuie să rămână aşa cum s-a născut, sau să fie mulţumit cu o căsătorie; pentru că o a doua căsătorie este numai un adulter amăgitor. 129 El a spus „că oricine îşi va lăsa nevasta... şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte;”130 în acest fel nepermiţând unui bărbat s-o alunge pe cea a cărui virginitate a fost curmată, nici să se căsătorească din nou. Pentru că cel care se lipseşte pe sine de prima sa soţie, chiar dacă ea ar fi moartă, este un adulter mascat, 131 opunându-se mâinii lui Dumnezeu, pentru că la început Dumnezeu a făcut un bărbat şi o femeie, şi dizolvând cea mai strictă unire dintre două trupuri, întemeiată pentru relaţia sexuală a rasei.

Capitolul XXXIV – Marea diferenţă dintre Creştini şi acuzatorii lor, în ceea ce priveşte moralitatea.

Dar cu toate că acesta este caracterul nostru (Oh! de ce aş vorbi despre lucruri care nu se potrivesc a fi spuse?), lucrurile care se spun despre noi sunt un exemplu al proverbului, „Adultera mustră pe cel necăsătorit”. Pentru că cei care au înfiinţat o piaţă pentru adulter şi au aşezat în ea, pentru tineri, surse infame pentru tot felul de plăceri. – care nu se abţin nici chiar de la bărbaţi, bărbaţi cu bărbaţi comiţând monstruozităţi şocante, siluind toate trupurile cele mai nobile şi cele mai graţioase în toate felurile, în felul acesta dezonorând opera desăvârşită a lui Dumnezeu (pentru că frumuseţea pe pământ nu s-a făcut prin sine, ci a fost trimisă la noi prin mâna şi voia lui Dumnezeu), - zic eu, că aceşti oameni ne învinuiesc pe noi chiar de lucrurile pe care ei le recunosc în ei înşişi, şi le atribuie dumnezeilor lor, lăudându-se cu ele ca fapte nobile, şi vrednice de dumnezei. Aceşti adulteri şi homosexuali defaimă pe fameni şi pe cei căsătoriţi o singură dată (în timp ce ei înşişi trăiesc ca peştii; 132 pentru că înghit cu lăcomie orice le iese în cale, şi cel tare îl vânează pe cel slab: şi, de fapt, fac aceasta pentru a-şi desfăta trupul uman, pentru a săvârşi violenţa prin încălcarea chiar a legilor pe care voi şi strămoşii voştri, le-au legiferat cu o deosebită grijă faţă de ceea ce este frumos şi drept), aşa încât nici chiar guvernatorii provinciilor, trimişi de voi, nu sunt suficienţi pentru a auzi plângerile împotriva acelora, pentru care nu este nici măcar legitim ca atunci când sunt loviţi să nu se expună la mai multe lovituri, nici atunci când sunt defăimaţi să nu binecuvânteze: pentru că nu ajunge să fii drept (şi dreptate înseamnă a întoarce lovitură pentru lovitură), dar este datoria noastră să fim buni şi răbdători cu răul.

Capitolul XXXV – Creştinii condamnă şi dispreţuiesc orice cruzime.

Prin urmare, în timp ce aşa este caracterul nostru, care om cu o minte sănătoasă va afirma că noi suntem ucigaşi? Pentru că noi nu putem mânca trup uman dacă nu am ucis pe cineva. Prin urmare învinuirea anterioară fiind falsă, dacă cineva vrea să îi întrebe, cu privire la a doua, dacă ei au văzut ceea ce pretind, nici unul dintre ei nu vor fi atât de sincer încât să spună că el a văzut. Deşi noi avem sclavi, unii mai mulţi şi alţi mai puţini, de care noi nu ne putem ascunde; dar cu toate acestea, nici unul dintre ei nu s-a găsit să inventeze asemenea lucruri împotriva noastră. Pentru că ei ştiu că noi nu putem accepta nici măcar să vedem un om dat la moarte, chiar dacă pe drept; care dintre ei ne-ar putea acuza de crimă şi canibalism? Cine nu recunoaşte că printre lucrurile care stârnesc cel mai mare interes sunt luptele gladiatorilor şi cu fiarele sălbatice, în mod special cele care sunt oferite de voi? Dar noi, socotind că a vedea un om dat la moarte este aproape acelaşi lucru cu a-l ucide, am abjurat asemenea spectacole. 133 Deci, când noi nici nu ne uităm la aceste lucruri, ca nu cumva să ne facem vinovaţi sau să ne pângărim, am putea noi oare să dăm oamenii la moarte? Şi atunci când zicem că acele femei care folosesc droguri pentru a face un avort fac o crimă, şi vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu134 pentru avort, pe baza cărui principiu a-m putea noi comite crimă? Pentru că nu se poate ca aceleiaşi persoană, care priveşte chiar şi fetusul din uter ca o fiinţă creată, şi deci ca un obiect al griji lui Dumnezeu, când l-a adus la viaţă, să-l ucidă sau să abandoneze un copil, pentru că cei care îl abandonează sunt consideraţi ca ucigători de copii; sau pe de altă parte, atunci când a fost deja crescut să-l distrugă. Dar în toate lucrurile noi suntem mereu la fel şi aceeaşi, supunându-ne raţiunii şi nu trecând peste ea.

Capitolul XXXVI – Susţinerea doctrinei Învierii pe baza Practicilor Creştinilor.

Apoi, cine este cel care crezând într-o înviere, se va transforma pe sine într-un mormânt pentru trupurile care vor învia din nou? Pentru că nu se poate ca aceeaşi persoană care crede că trupurile noastre vor învia din nou, să le mănânce ca şi cum nu ar învia; şi să creadă că pământul va da înapoi trupurile păstrate în el, dar că, nu se va cere înapoi, de la aceia în care a fost înmormântat un om. Dimpotrivă, este rezonabil să presupunem, că cei care cred că nu vor da socoteală pentru viaţa lor prezentă, petrecută rău sau bine, şi că nu există înviere, ci socotesc că sufletul piere odată cu trupul, fiind ca şi cum acesta ar fi stins în el, nu se vor abţine de la nici o faptă îndrăzneaţă; dar cât îi priveşte pe cei care sunt convinşi că nimic nu va scăpa privirii lui Dumnezeu, ci chiar şi trupul care a slujit impulsurilor iraţionale ale sufletului, şi dorinţelor lui, va fi pedepsit împreună cu acesta, nu este potrivit să comită nici cel mai mic păcat. Dar dacă cuiva i se pare un nonsens total faptul că trupul care s-a ruinat, a fost descompus, s-a redus la nimic, va fi reconstruit, noi cu siguranţă, sub nici un motiv, nu putem fi acuzaţi de răutate de ce cei care nu cred, ci numai de nebuni; pentru că prin opiniile cu care noi ne înşelăm pe noi, noi nu prejudiciem pe nimeni altcineva. Dar, credinţa că trupurile vor învia din nou, nu este numai noastră, ci că şi mulţi filozofi au aceeaşi părere, nu este locul potrivit pentru a o arăta chiar acum, ca nu cumva să se creadă despre noi că introducem teme care sunt irelevante pentru subiectul în discuţie, fie prin vorbirea despre lucruri inteligente şi sensibile, şi respectiv natura acestora, fie prin discuţia că imamterialul este mai vechi decât materialul, şi că inteligibilul precede sensibilul, cu toate că noi am fost familiarizaţi mai întâi cu cel din urmă, pentru că materialul este făcut din imaterial, prin combinarea cu acesta a inteligibilului, şi că sensibilul este făcut din inteligibil; pentru că, conform lui Pythagora şi Plato, când are loc dezintegrarea trupurilor nimic nu poate împiedica ca ele să fie să fie reconstruite din nou din chiar acele elemente din care au fost construite la început.135 Dar hai să lăsăm pe altă dată discursul despre înviere.136

Capitolul XXXVII – Apelul de a fi judecaţi corect.

Şi acum voi, care sunteţi desăvârşiţi în toate lucrurile, prin natură şi prin educaţie, moderaţi şi binevoitori, demni de domnia voastră, acum că am înlăturat câteva acuzaţii, şi am dovedit că noi suntem pioşi, şi buni, şi cumpătaţi în spirit, plecaţi-vă capetele regale în semn de aprobare. Pentru că cine merită mai mult să primească lucrurile pe care le cer, decât acei care, ca şi noi, se roagă pentru guvernarea voastră, ca voi să puteţi, aşa cum este cel mai echitabil, să primiţi împărăţia, fiu de la tată, şi ca imperiul vostru să aibă parte de progres şi lărgire, toţi oamenii să ajungă supuşi sub sceptrul vostru. Acest lucru este şi spre avantajul nostru, pentru ca noi să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, şi ca noi înşine să putem realiza cu bucurie tot ceea ce ne este poruncit.137