Apologetică:

O privire calvinistă la Ortodoxism

de Jack D. Kinneer

 

 

În timpul studiilor mele la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, eram adesea întrebat de studenţi, „Sunteţi ortodox?” Mi se părea adesea penibil să fiu întrebat o asemenea întrebare. Credem despre mine că sunt din punct de vedere doctrinar ortodox. Am fost un slujitor în Biserica Presbiteriană Ortodoxă. Aşa că puteam pretinde cuvântul ortodox.

 

Însă eu nu aparţineam comuniunii bisericilor adeseori numite Ortodox Răsăritene, ci mai adecvat numite simple Ortodoxe. Nu eram nici ortodox grec, ortodox rus, sau ortodox antiohian. Pe cât erau de preocupaţi ortodocşii de la Sf. Vladimir, eu nu eram ortodox, indiferent de acordul meu asupra diferitelor doctrine.

 

Studiile mele de la Sf. Vladimir mi-au permis să devin mult mai obişnuit cu Ortodoxia şi să mă împrietenesc cu un număr de profesori ortodocşi, preoţi şi seminarişti. Chiar şi diploma mea a fost semnată de Metropolitanul Theodosius, capul Bisericii Ortodoxe din America. De la Metropolitan la seminarişti, eu am fost primit bine şi tratat cu respect şi prietenie.

 

Nu sunt singurul calvinist care să se obişnuiască cu Ortodoxia în anii recenţi. Din nefericire, unii nu numai că au făcut cunoştinţă, ci au şi părăsit credinţa Reformată pentru Ortodoxie. Ce este Ortodoxismul şi care este apelul ei pentru unii din bisericile Reformate?

 

Apelul Ortodoxiei

Încă din vremea apostolilor, au existat comunităţi creştine în oraşe antice precum Alexandria din Egipt, Antiohia din Siria şi Corint din Grecia. În astfel de locuri, biserica creştină a crescut, a suferit necazul persecuţiei romane, şi în cele din urmă a predominat atunci când Imperiul Roman a fost în mod oficial convertit la Creştinism. Dar, spre deosebire de creştinii din jumătatea vestică a Imperiului Roma, creştinii estici nu s-au supus revendicărilor episcopului Romei de a fi capul pământesc al întregii biserici. Şi de ce să o facă? Centrele Creştinismului Ortodox erau pe atât de vechi, dacă nu şi mai vechi, precum oraşul Romei. Toate marile concilii ecumenice au avut loc în Est şi au fost frecventate în mod copleşitor de lideri creştini din Est, cu doar o idee vagă de reprezentanţi din Vest. Într-adevăr, majoritatea marilor teologi şi scriitori din biserica antică (numiţi în mod comun Părinţii Bisericeşti) erau creştini vorbitori de greacă în Est.

 

Bisericile ortodoxe au descins într-o succesiune ruptă de generaţii din aceste rădăcini antice. Aşa cum văd ortodocşi aceasta, biserica Apuseană a urmat episcopul Romei într-o schismă (în parte prin a adăuga o frază la Crezul Nicean). Astfel, din perspectiva lor, noi Protestanţii suntem produsul unei schisme dintr-o schismă. Ortodocşi cred că ei au continuat fără rupere bisericile fondate de apostoli. Ei admit că reformaţii ar fi creştini, dar bisericile noastre nu sunt parte a adevăratei biserici, ordinările noastre nu sunt valide, şi sacramentele noastre nu sunt deloc sacramente.

 

Rădăcinile aparent apostolice ale Ortodoxiei oferă o mare parte a apelului său pentru mulţi protestanţi evanghelici. În plus, acesta nu este îngreuiat cu dezvoltările ulterioare Romano-Catolice precum Papalitatea, purgatoriul, indulgenţele, concepţia imaculată a Mariei, şi preluarea ei în cer. Ortodoxia este antică; ea este unificată într-un fel în care Protestantismul nu este; acesteia îi lipseşte majoritatea doctrinelor şi practicilor medievale care au dat naştere la Reformă. Aceasta oferă pentru mulţi un apel fascinant.

 

Parte din acel apel este că bogata moştenire liturgică a Ortodoxiei, cu liturghiile sale elaborate, hainele glorioase ale clerului, şi gesturile sale, simboluri şi icoane. Dacă este adevărat că semnul distinct al închinării Reformate este simplicitatea, atunci cu atât mai mult este mai slăvit semnul distinct al închinării ortodoxe. Un alt aspect apelant al închinării ortodoxe este deosebirea sa. Aceasta este misterioasă, senzuală, şi aşa cum o văd ortodocşi, cerească. Închinarea ortodoxă în cel mai bun caz te face să te simţi că ai fost transportat într-una din scenele de închinare din Apocalipsa. De sigur, psalmodierile preotului false sau corul cântă slăbuţ, aceasta nu este chiar aşa de minunat.

 

Există multe alte lucruri care ar putea fi menţionate, însă eu am menţionat doar acelea care m-au izbit. Acestea sunt şi lucrurile pe care convertiţii din Protestantism spun că i-a atras.

 

Neajunsurile Ortodoxiei

Deci, va renunţa acest Ortodox Prezbiterian la „Prezbiterian” şi să devină un simplu Ortodox? Nu! În estimarea mea, neajunsurile Ortodoxiei depăşesc cu mult fascinaţiile sale. O comparaţie a credinţei Reformate cu cea Ortodoxă ar fi o preluare masivă, ar face toate mult mai dificile deoarece Ortodoxia nu are nici o declaraţie doctrinară comparabilă cu Mărturisirea de Credinţă de la Westminster. Ortodoxia este consensul credinţei ce reiese din Părinţii antici şi conciliile ecumenice. Aceasta include cele 49 de volume ale ante şi post Părinţilor Niceani, plus scrierile pustnicilor şi ale monasticilor cunoscuţi drept Părinţii Deşertului! Ar fi nevoie de un număr întreg din New Horizons doar pentru a sublinia acele subiecte ce trebuiesc acoperite într-o comparaţie cu Ortodoxia şi Creştinismul Reformat. Prin urmare următoarele comentarii sunt mai degrabă selective decât sistematice.

 

În primul rând, în experienţa mea, ortodocşii nu înţeleg justificarea prin credinţă. Unii o resping. Alţii o tolerează, însă nici unul pe care l-am întâlnit eu s-au l-am citit nu părea să o înţeleagă. La fel cum Protestanţii pot justifica întreaga (mai degrabă decât începutul) evangheliei, în acelaşi fel şi ortodocşi tind să sfinţească (pe care ei îl numesc „theosis” sau divinizare) întreaga evanghelie. În estimarea mea, aceasta este un defect serios. Aceasta slăbeşte înţelegerea ortodoxă a naturii credinţei salvatoare.

 

Ortodoxia are de asemenea o problemă cu membrii nominali. Mulţi creştini ortodocşi au o înţelegere foarte neadecvată a evangheliei aşa cum o înţeleg ortodocşii. Religia lor este adesea aşa de împletită cu etnia încât a fi rus sau grec devine aproape sinonim cu a fi ortodox. Aceasta este, apropo, o critică pe care am auzit-o de pe buzele liderilor ortodocşi. Aceasta nu este o problemă chiar atât de serioasă în biserica Reformate deoarece predicarea noastră accentuează în mod continuu necesitatea unei încrederi personale, intime, primirea şi bazarea doar pe Isus Hristos pentru mântuire. Un astfel de accent este mâzgălit printre ortodocşi.

 

În al doilea rând, ortodocşii au o înţelegere foarte inadecvată a harului suveran. Nu este corect să spui că ei sunt pelagieni (Pelagius era un creştin Apusean care a negat păcatul original şi a învăţat faptul că voinţa omului este liberă să aleagă binele). În mod definit ei nu sunt augustinieni (calvinişti) în privinţa păcatului şi a harului. Într-o conversaţie cu profesori şi studenţi doctoranţi în privinţa naturii mântuirii, am citat Ezechiel 36:26-27 arătând că există un har al lui Dumnezeu care precede credinţa şi permite acel răspuns uman. Un profesor a replicat, „Eu nu m-am gândit niciodată la acest verset în acest fel”. Ortodocşii nu au gândit deloc la păcat, regenerarea, alegere, şi aşa mai departe. Părerea lor despre păcatul original (un termen pe care ei îl evită) este lipsit cu mult de învăţătura lui Pavel. În mod corespunzător, înţelegerea lor despre ispăşirea lui Hristos şi chemarea lui Hristos este şi ea slabă. Părerile lor ar putea fi cel mai bine descrise drept nedezvoltate. Dacă vreţi să vedeţi aceasta pentru voi înşivă, citiţi-l pe Chrysostom despre Ioan 6:44-45 şi apoi citiţi-l pe Calvin în acelaşi pasaj.

 

În al treilea rând, ortodocşii sunt pasionat de dedicaţi în folosirea icoanelor (imagini turtite ale lui Hristos, Maria, sau a unui sfânt) în închinare. Într-adevăr, Sărbătoarea Ortodoxiei anuale celebrează restaurarea icoanelor în biserici la sfârşitul controversei Iconoclaste (843 d. Hr.). Pentru ortodox, facerea şi venerarea icoanelor este semnul Ortodoxiei – arătând că cineva crede într-adevăr că Dumnezeu Fiul, care este consubstanţial cu Tatăl, a devenit şi om într-adevăr. Din moment ce eu nu veneram icoanele, am fost întrebat în mod repetat dacă credeam sau nu în Întrupare. Ortodocşii sunt profund ofensaţi la sugestia că venerarea lor a icoanelor este o violare a celei de-a doua porunci. Însă după ascultarea cu atenţie a justificărilor lor, sunt convins că oricare ar fi intenţiile lor, practica lor nu este biblică. Totuşi, dialogul nostru în acest subiect m-a trimis înapoi la Biblie ca să studiez subiectul într-un fel pe care nu l-am făcut mai înainte. Critica pe care o ofer acum este în mod considerabil diferită decât critica Reformată tradiţională a practicii.

 

În final, mulţi dintre ortodocşi tindă să aibă o părere scăzută faţă de Biblie decât au avut Părinţii antici. Cel puţin la Sf. Vladimir, scolasticii ortodocşi au fost în mod semnificativ influenţaţi de păreri mai înalt de critice ale Scripturii, în special ca acele păreri ce s-au dezvoltat în erudiţia Romano-Catolică. Aceasta este, totuşi, un punct de controversă între ortodocşi, la fel cum este şi între catolici şi protestanţi. Ortodoxia îşi are de asemenea şi diviziunile sale între liberali şi conservatori. Dar chiar şi aceia care nu sunt pătaţi de părerile de critică mai înaltă sunt rareori acordă Scripturii autoritatea pe care o pretinde pentru sine care a fost acordată de Părinţii ei. Vocea Scripturii este în mod larg de limitată la interpretările Scripturii descoperite în Părinţi.

 

Există multe alte lucruri care se pot spune. Ortodoxismul este în mod pasionat dedicat monasticismului. Liturghia sa include rugăciuni la Maria. ŞI Liturghia Divină, tot toată antichitatea sa, este produsul unul lung proces istoric. Dacă vrei să urmezi „liturghia” care este incontestabil de apostolică, atunci ia parte la Cina Domnului, roagă-te Rugăciunea Domnului, cântă „psalmi, imnuri şi cântări spirituale”, şi spune „amin”, „aleluia” şi „maranata”. Aproape orice altceva din liturghie este o adaptare şi o dezvoltare mai târzie.

 

O estimare de încheiere

Dar aceste critici nu înseamnă că noi nu avem nimic de învăţat de la Ortodoxism. La fel cum Ortodoxismul nu s-a gândit mult la chestiuni care ne-au consumat pe noi (precum justificarea, natura Scripturii, harul suveran, şi lucrarea lui Hristos pe cruce), la fel nici noi nu ne-am gândit mult la ceea ce a fost pasiunile lor consumatoare: Întruparea, însemnătatea închinării, perfecţiunea sufletului în atribuţiile comunicabile ale lui Dumnezeu (pe care ei le numesc energiile lui Dumnezeu), şi disciplinele prin care creştem în har. Să avem maturitatea să păstrăm credinţa aşa cum o ştim noi, şi să învăţăm de la alţii acolo unde este nevoie să învăţăm.

 

Ortodoxia mă fascinează în multe feluri, însă aceasta nu îmi pretinde inima şi nici nu-mi înflăcărează sufletul precum credinţa Reformată. Expunerea mea primară cu Ortodoxismul m-a lăsat să fiu şi mai convins asupra lucrurilor esenţiale ale păcatului uman, iertării divine, şi sacrificiul ispăşitor al lui Hristos, credinţa Reformată este credinţa biblică. Mi-ar plăcea să-i văd pe prietenii mei ortodocşi îmbrăţişând o înţelegere mai biblică a acestor chestiuni. Şi sunt mâhnit atunci când prietenii reformaţi sacrifică acest bine mai mare pentru lucrurile considerabile dar mai puţin bune ale liturghie şi pietăţii ortodoxe.

 

Dr. Kinneer este director la Echo Hill Christian Study Center in Indian Head, Pa.