Elemente practice ale trăirii în nădejde

126
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

Așa cum am văzut la credință și dragoste, nădejdea trebuie să se manifeste și ea în mod concret în trăirea creștină. Nădejdea nu poate fi doar un concept teoretic al credinciosului. Atunci când apostolul Pavel se adresează credincioșilor din Tesalonic, el scoate în evidență lucrarea credinței lor, osteneala dragostei lor și tăria nădejdii lor în Domnul Isus Cristos (1 Tes. 1:3). Așadar, credincioșii manifestau efectiv credința, dragostea și nădejdea lor în trăire practică și acestea erau văzute de cei care îi cunoșteau. Noi trebuie să ținem cont de faptul că faptele vieții noastre trebuie să mărturisească despre ceea ce noi considerăm a fi elementele de bază ale vieții noastre creștine. Noi trebuie să ne dăm toate silințele să unim cu credința noastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni (2 Pet. 1:5:7). Doar în acest fel, ni se spune, ni se va da din belșug intrare în împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos (2 Pet. 1:11).

Ne vom uita la câteva dintre elementele practice ale trăirii în nădejde și vom căuta să înțelegem ce ar trebui să lucreze nădejdea creștină în viața noastră.

1. Natura nevăzută a nădejdii creștine
Înainte de a privi la aceste elemente practice ale trăirii în nădejde noi trebuie să înțelegem bine un aspect care este o caracteristică definitorie a acestei nădejdi creștine. Apostolul Pavel ne spune, atunci când ne arată care este nădejdea mântuirii noastre, „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Rom. 8:24-25). Aspectul definitoriu al nădejdii este că noi nădăjduim ce nu vedem (altminteri, nădejdea noastră nu mai este nădejde) și ea ne conduce înspre o așteptare în răbdare a ceea ce nădăjduim. Apostolul Petru întărește această idee și ne spune: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme prin felurite încercări, …pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1 Pet. 1:5-9). Așadar, noi nădăjduim că vom primi, la sfârșit, mântuirea promisă. Dar, până atunci, noi trebuie să așteptăm cu credință, cu răbdare și cu bucurie împlinirea acestei nădejdi.

De ce este important să știm că nădejdea ne oferă ceva ce acum și aici nu vedem încă și care va fi împlinită după un timp de așteptare din partea noastră, cu răbdare în credința că, la momentul hotărât de Dumnezeu, vom primi în mod sigur ceea ce nădăjduim?

– Pentru că așa a hotărât Dumnezeu din veșnicie. Viața pământească este de fapt o perioadă de așteptare a lucrurilor nădăjduite. Așa au trăit toți înaintașii noștri – patriarhii, credincioșii din Vechiul Testament și toți cei din perioada Noului Testament. Nădejdea este nădejde tocmai prin acest fapt.

– Pentru că nădejdea are un rol determinant în formarea caracterului nostru asemenea Domnului Isus Cristos. Credința noastră în Dumnezeu și în promisiunile Sale necesită timp pentru desăvârșirea noastră, în vederea intrării în împărăția veșnică a lui Cristos (vezi 2 Pet. 1:3-11; 1 Pet. 1:3-9).

– Pentru că nădejdea ne ferește de credința prost înțeleasă. Sunt unii creștini care așteaptă intervenția Domnului „aici și acum”, în vederea primirii vindecării sau a altor binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Unii spun (în special cei dintre charismatici) că dacă ești bolnav și nu primești vindecare acum, înseamnă că nu ai credință deplină în Dumnezeu. Ei spun că este de neconceput ca un creștin să fie bolnav, sau în criză financiară, sau fără trecere în societate. Atunci, cum sunt considerați credincioșii din Evrei 11:35-40, care, deși „au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit”? Sunt aceștia credincioși pedepsiți de Domnul? În nici un caz, din moment ce Dumnezeu a apreciat așteptarea încrezătoare, din partea lor, a lucrurilor nădăjduite. Există lucruri pe care Dumnezeu ni le-a promis și suntem chemați să așteptăm în răbdare, cu nădejde, împlinirea a ceea ce El ne-a promis – aceasta este adevărata viață creștină.

2. Cei credincioși Îl proclamă-L pe Domnul ca sursă a nădejdii lor
Atunci când ne aducem aminte de nașterea Domnului Isus Cristos ne aducem aminte și de oamenii care au iubit pe Dumnezeu și au așteptat nădejdea mântuirii prin nașterea fiului Său. Dintre acești oameni au fost și doi bătrâni, Simeon și Ana, fata lui Fanuel (Lc. 2:25-38). Ceea ce a caracterizat viața acestor doi bătrâni a fost că ei duceau o viață sfântă, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, erau cu frica lui Dumnezeu, slujeau Domnului cu post și rugăciuni și așteptau mângâierea (sau mântuirea) lui Israel (Lc. 2:25, 37,38). Am putea spune că viața lor dedicată lui Dumnezeu își avea secretul în faptul că așteptau cu încredere nădejdea lui Israel (promisă de Domnul), adică venirea lui Mesia.

– O asemenea așteptare a nădejdii pentru poporul lui Dumnezeu a însemnat secretul vieții lor binecuvântate. Faptul că ei puteau trăi o viață sfântă și dedicată lui Dumnezeu, o viață plină de realizări și satisfacții se datora acestei nădejdi și Dumnezeului care le-a dat această nădejde a mântuirii. (Lc. 2:25-26,29). Moartea care se apropia de ei nu îi înspăimânta și nici nu îi descuraja pentru că nădejdea lor îi făcea să se bucure de viață veșnică.

– Nădejdea lor se baza pe promisiunile cuvântului Scripturilor. Ei puteau mărturisi foarte clar ce așteptau – nădejdea lor era clară pentru ei și putea fi comunicată și altora (Lc. 2:30-32, 38).

– Nădejdea lor a fost văzută ca fiind reală în pruncul Isus, pe care l-au văzut (Lc. 2:28,38). Pentru ei a fost suficient să vadă pruncul și astfel să se bucure de credincioșia lui Dumnezeu că El își va împlini promisiunile.

– Nădejdea lor a fost atât de reală încât ei au putut vedea în Cristos viitorul luminos al poporului lui Dumnezeu cât și suferințele care vor însoți moartea ispășitoare a lui Cristos (Lc. 2:29-35, 38). Practic ei puteau vedea întreaga mântuire a lor și realizarea ei în istorie, doar privind la pruncul Isus. Mai mult, ei au putut mărturisi și altora această nădejde. Ei trăiau prin credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7).

– Când Îl cunoști pe Dumnezeul care S-a revelat în Scripturi, atunci tu te poți bucura de Dumnezeu ca fiind Dumnezeul nădejdii tale (Rom. 15:13). Mărturisește-L pe Dumnezeu în toate circumstanțele vieții ca fiind Dumnezeul nădejdii tale. Nu aștepta să vezi neapărat experiențe mântuitoare ca să te bucuri de nădejdea mântuirii. Privește la Isus doar și încrede-te în Dumnezeu care este Dumnezeul nădejdii tale! (Ps. 73:28). „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine” (Ps. 34:5).

3. Cei credincioși dau socoteală de nădejdea care este în ei
Domnul ne-a spus foarte clar că în lume, din cauza Lui, vom avea necazuri și oamenii ne vor urî și ne vor prigoni (Ioan 15:18-16:4,33). Cum am putea scăpa de o asemenea eventualitate? Adevărații credincioși nu vor face demersuri disperate să se salveze de asemenea dificultăți, dimpotrivă, ei vor folosi aceste situații pentru a vesti Evanghelia cu orice risc (vezi Pavel – Fap. 9:15-16; 24:10-21; 26; Mat. 10:18-20). Ce îi face pe aceștia să nu caute salvarea vieții lor pe pericolele cu care ajung să fie confruntați ci ei fac tocmai ceea ce ar putea să le distrugă orice posibilitate de salvare omenească (adică să predice Evanghelia lui Cristos)? Ei consideră că salvarea lor este în nădejdea Evangheliei (Rom. 8:17-18). Ei nu caută neapărat salvarea dată de oameni ci mântuirea dată de Dumnezeu (2 Tim. 4:17-18). Ei urmăresc cu credincioșie să fie până la capăt martori ai lui Cristos (Apoc. 12:11). De aceea, în situația în care ni se cere să dăm socoteală de nădejdea noastră, noi trebuie să nu ne dăm la o parte de la vestirea Evangheliei, nici chiar în fața celor care par să aibă în mână soarta vieților noastre (1 Pet. 3:15; Mat. 10:18-20; Ioan 19:9-11).

– Pentru Pavel singura apărare în fața judecătorilor lui a fost vestirea Evangheliei (Fap. 26:1-23). Curajul lui Pavel în asemenea situații a venit din și prin Evanghelia însăși.

– Pavel nu a fost un om care putea fi acuzat de fapte contra Legii și contra normelor societății; nimeni nu putea să-l acuze de așa ceva, chiar dacă au încercat acuzatorii lui (Fap. 22-26; 1 Pet. 4:15-16). El a fost acuzat doar din pricina lui Cristos. El a dat socoteală doar de nădejdea pe care o avea în Cristos (Fap. 24:14-16).

– Pavel nu a putut fi acuzat, ca și creștin, nici de prostie și nici de nebunie (Fap. 26:24-29). Se putea dovedi în mod clar că predicarea și trăirea sa erau de fapt înțelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă impresia celor care îl cercetau părea a fi alta (vezi și atitudinea sinedriului față de Ștefan – Fap. 7:51-60; vezi și reacția lui Festus, dregătorul roman și a împăratului Agripa, înaintea mărturiei lui Pavel – Fap. 26:19-29). Întotdeauna când martorii Evangheliei sunt acuzați de împotrivitorii lor, va ieși în evidență că cei care dețin adevărul sunt doar martorii Evangheliei, în timp ce cei care îi acuză se dovedesc ei înșiși a fi vrednici de acuzare.

– Insistența lui Pavel de a fi judecat de cezarul de la Roma nu s-a datorat faptului că astfel spera să scape cu viață (viața lui i-a fost asigurată deja de Irod Agripa. Pavel de fapt dorea să aibă posibilitatea de a vesti Evanghelia și cezarului, și în Roma – Fap. 23:11; 28:17-31). Adevărul a fost că Pavel nu avea nevoie de apărarea omenească (el era nevinovat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor – lucru dovedit chiar de cuvintele împăratului Irod Agripa – Fap. 26:30-32). Pavel și-a dorit cu ardoare să ajungă la Roma și să vestească și acolo pe Cristos și nădejdea pe care o avea în El (Rom. 1:9-17).

– Și noi suntem chemați să mărturisim pe Cristos și să dăm socoteală de nădejdea pe care o avem în El, indiferent de ceea ce ni se va întâmpla (Fap. 1:8; 2 Tim. 4:16-18; Filip. 1:12-26). Nădejdea Evangheliei nu ni se poate lua sub nici o formă (1 Pet. 1:3-9).

4. Cei credincioși veghează în nădejde
Nevoia de cunoaștere a viitorului este puternic înrădăcinată în om. Profețiile despre viitor se găsesc în toate religiile și în toate activitățile umane. Iată de ce oamenii fac previziuni cu privire la cum va fi vremea, care va fi viitorul societății, etc. Însă numai religia creștină poate pretinde că deține cheia cunoașterii viitorului pentru că Domnul Isus Cristos a afirmat despre Sine: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24:35). Numai Dumnezeul cel adevărat este Cel care ține istoria omenirii în mâinile Sale și cheile viitorului; de aceea numai profețiile făcute de El și consemnate în Biblie sunt pe deplin adevărate (Isa. 43:9-13; Apoc. 1:8,11,17,18; 21:5-6; 22:13). De aceea numai Domnul nostru ne poate spune cum să trăim în mod potrivit pentru a ne bucura de nădejdea viitoare promisă de El. Cuvântul de ordine pentru sfinții Domnului, atunci când vorbim despre atitudinea potrivită față de viitor, este „Vegheați dar…!” (Mat. 24:42,44; 25:13). De ce să veghem? Ce înseamnă să veghem?

– Noi trebuie să cunoaștem bine faptul că Domnul nostru va reveni în glorie, dar nu știm deloc când El va reveni (Mat. 24:3,30,36,42). De aceea suntem chemați să veghem permanent. Așteptarea împlinirii nădejdii noastre trebuie să fie făcută printr-o atitudine de veghere permanentă. Doar așa putem fi gata pentru acel moment al revenirii Sale (vezi și 1 Tes. 5:1-11; Dan. 12:6-10). De ce Domnul nu ne-a descoperit momentul revenirii Sale? Pentru că viitorul este în totalitate sub stăpânirea lui Dumnezeu și nouă nu ne este dat să-l controlăm în nici un fel (1 Tes. 5:1; Deut. 29:29). Pentru că omul, în starea lui pământească, are tendința să facă calcule nepotrivite cu privire la viitor și să ignore obiectivele importante pe care Dumnezeu le are în vedere pentru el (Mat. 24:42-51; Fap. 1:6-8). Singurul lucru care ne este permis este acela de a fi fii ai luminii, nu ai nopții. Această stare de a fi în lumină nu înseamnă cunoaștere calendaristică a viitorului ci o trăire permanentă în lumina nădejdii viitorului glorios (1 Tes. 5:1-5). Caracterul nostru spiritual lăuntric este avut aici în vedere și trăirea noastră în lumina transformatoare a nădejdii viitoare (1 Tes. 5:6-11; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-3; Mat. 24:1-41), nu cunoașterea cu mintea noastră a ceea ce ne va rezerva viitorul.

– Noi trebuie să cunoaștem chemarea Domnului, pentru noi, de a-I fi martori până la marginile lumii și de a-I fi credincioși până la sfârșit în lucrarea la care El ne-a chemat (Fap. 1:6-8; Mat. 24:42-51; 25:14-46). Credincioșie față de Domnul înseamnă a duce însărcinarea pe care o avem de la El până la capăt în condițiile stabilite de El (Mat. 24:14, 42-51, 31-46), a folosi cum trebuie talanții dați de El (Mat. 25:14-30), a avea suficiente resurse ale harului Său pentru a reuși să fim în stare să fim gata pentru venirea Sa (Mat. 25:1-13; Efes. 5:25-27; Rom. 13:11-14) și a nu ne lăsa prinși de lucrurile acestei vieți pământești care ne împiedică să beneficiem de revenirea Sa în glorie (Lc. 21:34-35).

– Noi trebuie să cunoaștem bine nădejdea viitoare a celor credincioși, pentru a fi, noi înșine, cu adevărat mângâiați și pentru a ne mângâia unii pe alții și să nu ne trezim că ne mângâiem cu nădejdi înșelătoare (1 Tes. 4:18; 1 Cor. 15:57-58; Ierem. 2:12-13; 17:13). Vegherea presupune mare atenție cu privire la ceea ce nădăjduim și aceasta este posibil doar când umblăm în lumina adevărului lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1-7; 1 Tes. 5:1-6).

5. Adevărații credincioși nădăjduiesc până la sfârșit
Perseverența în credincioșie și nădejde este o caracteristică importantă a adevăratului credincios. Lipsa perseverenței în credință și nădejde îl descalifică pe acesta înaintea lui Dumnezeu (Evr. 10:39; 6:11-12; 3:6). Cum putem fi noi perseverenți în nădejde?

– Putem fi perseverenți până la capăt în nădejde printr-o bună ancorare în făgăduințele lui Dumnezeu (Evr. 6:13-20). O asemenea ancorare înseamnă mai întâi să-L cunoști bine pe Dumnezeu. El este credincios cuvântului Său și hotărârea Sa de a-Și împlini promisiunile este de nezdruncinat (Evr. 10:23). Pe de altă parte, Dumnezeu Și-a întărit foarte bine promisiunile Sale în fața credincioșilor Lui. Ni se spune că Dumnezeu S-a jurat pe Sine Însuși pentru a întări promisiunile Lui. De aceea, nădejdea împlinirii lor este ca o ancoră a sufletului, tare și neclintită, care pătrunde chiar în locul preasfânt.

– De asemenea, mântuirea noastră se bazează pe lucrarea Fiului lui Dumnezeu, nu pe un anume slujitor al Său, precum Moise (Evr. 3:6; 6:20). Calitatea celui care garantează nădejdea noastră este excelentă – nimeni nu se compară cu Fiul lui Dumnezeu, Cel deopotrivă cu Dumnezeu (Evr. 1:2-3).

– Noi suntem chemați să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre (Evr. 10:23). „Fără șovăire” înseamnă că nimic nu poate zdruncina nădejdea noastră viitoare. La Dumnezeu nu există „dacă se poate, atunci țineți nădejdea voastră”. Dumnezeu ne asigură în totalitate perseverarea noastră până la capăt. De aceea nu există nici o scuză pentru cei care au abandonat nădejdea lor, din diverse cauze. Astfel, nici o piedică, nici un păcat, nici o legătură pământească nu ar putea să ne rețină din alergarea noastră, pentru a ajunge la Cristos (Evr. 12:1-2). Este interesant că în acest context ni se spune că Cristos a disprețuit rușinea, a suferit din plin împotrivirea păcătoșilor și s-a împotrivit până la sânge împotriva păcatului (Evr. 12:2-4). Ceea ce l-a motivat pe El să suporte atâtea provocări a fost bucuria care Îi era pusă înainte de Dumnezeu și gloria care a primit-o la dreapta măririi cerești. La fel și noi ar trebui să știm că nimic nu ar trebui să ne oprească din perseverarea până la capăt în nădejde. Noi suntem chemați să privim la Cel care a mers înaintea noastră, care ne-a asigurat o mântuire desăvârșită și veșnică, care ne asigură că a luat asupra Lui păcatele și poverile noastre, a suferit în locul nostru chiar moartea. De aceea să ne întărim până la capăt în această nădejde (Evr. 2:9-18).