Biserica Creștină Baptistă Română din Baia Mare Istorie și Reflecții (partea 5)

69
views

Vasile Belde Vasile Bel

Capitolul 5 Persecuții

5.1. Diverse situații de prigoană

Bucuria unui grup de oameni a declanșat o izbucnire de mânie din partea iadului și a celor ce sunt agenți ai acestui loc de chin, și a pornit prin oameni un atac de intimidare, ca cei credincioși să renunțe la convingerile lor.

Este de neînțeles această izbucnire de mânie, ură și dispreț pentru că cei credincioși proveneau dintr-o cultură mai înaltă decât cea balcanică, din cultura occidentală unde libertatea de conștiință era la ea acasă, unde se punea un mare accent pe om, pe libertatea lui de a crede ce voiește. Cuvintele grele ale celor din jur erau îndreptate cu puterea unei săgeți, pentru a face o rană adâncă în sufletele celor credincioși, apoi învârteau cuțitul în rană ca să facă victima să sufere în întreaga sa ființă. Era și mai greu de înțeles că nu oamenii lumii erau la baza suferinței, ci oamenii altarelor și ai familiei.

Oamenii bisericii aveau această apucătură, încă din vremea împăratului Constantin61, și ajungând la putere uitau porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:30-31, VDCC)

Prigonitorii au începeau să trimită în exil forțat, iar apoi în temniță62, prin „persecutați fără cruțare”63, „edicte severe”64 și apoi „trimiși la moarte”65 pe toți adversarii.

Mircea Eliade scria și el despre „un val de violențe săvârșite de călugări: în 338 ei incendiază o sinagogă […] în anul 415 un grup de călugări fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie.”66

Persecuția Bisericii Ortodoxe pentru „eretici” a durat până în zilele noastre sub diverse forme și șmecherii inventate de ei. Mărturie sunt evenimentele din 17.08.2012, când Biserica Penticostală din Rohia a organizat un program religios la Căminul cultural. Deoarece era o vreme frumoasă afară, s-a decis ca programul și predica să se țină în curtea căminului. În momentul în care programul penticostal a început, și preotul ortodox a început să tragă clopotele bisericii aflate lângă cămin și a ținut până la sfârșit, când a venit și poliția anunțată de călugării de la mănăstire. Penticostalii au avut autorizație, dar preotul și-a justificat intervenția spunând că vrea să-și apere turma.

Muscan Teodor, născut în 1930, povestește cum jandarmii duceau la post pe toți cei ce erau în adunare (adunarea din case) chiar și pe copii, dar aceștia fugeau, iar jandarmii îi lăsau să fugă. Pe frați îi țineau în arest până a doua zi și apoi îi lăsau să meargă acasă. Într-o zi, prin anul 1935, părinții lui Toader Gheorghe și Ana au fost chemați de preotul catolic la niște vecini ca să fie lămuriți să se lase de credință. Aici a fost de față și copilul Toader, care avea 5 ani, dar și jandarmii veniți să-i intimideze ca să renunțe la credința lor. Văzându-se încolțiți din toate părțile cu întrebări și cu învățături, dar și cu o asistență cam ostilă, acești doi credincioși s-au gândit să aplice mai bine metoda Mântuitorului lor, care nu a răspuns acuzațiilor, și ei au tăcut. Atunci diacul a luat cuvântul și le-a spus clar și răspicat: „Auzi Gheorghe, mai bine ai fi murit prizonier în Rusia decât să fi adus această cale greșită.” Așa de mare era ura unor oameni față de acești credincioși, care aveau pacea lui Dumnezeu în inimă. Că lucrurile stăteau așa, avem mărturii scrise în mai multe lucrări care se pot verifica.67

Este de neînțeles cum se poate întâmpla în această parte de țară așa ceva, pentru că acești oameni, nu cu mult timp în urmă aparțineau unei alte culturi, unui sistem ce accepta și alte curente de gândire decât cel impus de religia oficială.

Ura aceasta a oamenilor a lăsat semne adânci în ființele fraților și chiar peste timp apar lacrimile pe obrazul celor ce au fost agresați de nesăbuința unora care s-au lăsat antrenați de valul distrugător al urii. Se poate vedea și din mesajul trimis de sora Maria Elisabeth Hotz:

Un creștin mai mic – Era prima dată când îl vedeam pe bunicul cu lacrimi în ochi. Alfred, băiatul din vecini, a observat și el și a întrebat-o pe sora mea Kati, cu grijă, ca sa nu-l observe: „De ce plînge bunicul tău?” Kati i-a șoptit ceva în ureche. Doamna Anger, vecina, venise cu băiatul să întrebe ceva. Nebănuind nimic – nu văzuse ceea ce au observat copiii – a început să râdă gălăgios. „Ați văzut, domnul Dragoș, copii noștri au deja secrete.”
Noi, copiii am privit-o cam perplex. Ce remarcă deplasată!

Tatăl nostru ne explicase deja motivul tristeții bunicului. Îl rugase să construiască o cruce de metal, în speranța să fie mai durabilă decât una de lemn, pentru mormântul fiului său, Ionuț. Era probabil timpul unei aniversări, în care dorea să caute acel mormânt și să-l prevadă cu o cruce durabilă, cât de cât.

Și acum gândurile lui se aflau la acel prunc, primul născut, un fecior, căruia i-au fost dăruite numai trei zile de viață. Își închipuia poate, ce ar fi devenit el, la nepoții cari i-ar fi dăruit, și la timpul care l-ar fi petrecut împreună în împărtășirea gândurilor și viziunilor. Dar Neluțu i-a părăsit prea curând. S-a născut în 1932, și a murit neașteptat după trei zile, fără un semn de boală. În acel an au murit mai mulți copii în acest fel, cel puțin 5 în familiile credincioșilor din Baia-Mare.

Și poate s-a reîmprospătat și durerea legată de nedreptatea ce i s-a făcut acestui copil nevinovat.

În anul 1932, Vasile și Maria Dragoș erau viticultori în via evreului Kövess, și locuiau în căsuța mică în via din Tăuții Măgherăuș. Nu era nici o taină că perechea Dragoș aparținea „sectei” acelea noi de-a baptiștilor. Familiile lor s-au distanțat deja de ei. Dar ei se bucurau în credința lor și așteptau cu nerăbdare primul lor copil, e drept ceva cam târziu. Pe vremea aceea nu era ușor să găsești un partener credincios. Și de multe ori se ocupau păstorii – ce cutreierau țara și cunoșteau diverse biserici – ca agenți de căsătorie. Astfel s-au găsit și bunicii mei, și s-au căsătorit la o vârstă cam înaintată.

Și iată că bucuria nu a durat prea mult. Și bunicul meu se vedea pe drum în căutarea unui loc de îngropăciune pentru fiul lui iubit. L-a întâmpinat însă un vânt aspru. „Copilul tău, nu are loc în cimitirul celor dreptcredincioși, botezați ca lumea după naștere”, i-a spus responsabilul cimitirului din Tăuți. Cu chiu cu vai au primit permisiunea să-l îngroape pe deal, unde cândva poate se va deschide un al doilea cimitir.
Dealul a rămas însă mai departe cum a fost, se pare un loc al nimănui.

Cu crucea de metal sub braț, ne-am pus pe drum să căutăm acel mormânt. Ajunși pe deal, am dat de o sălbăticie de nedescris. Chiar și bunicul era difuz. Cum să găsim aici, între arbuști și pomuleți, într-o junglă de plante și scaieți, locul unde zace Ionuț. Cam nesigur, în fine, bunicul a ales o movilă și am înfipt crucea în acel loc. Până în ziua de azi mă întreb dacă am nimerit cu adevărat. Undeva pe dealul Tăuților ruginește o cruce între pomi și arbuști care au crescut între timp și mai des, pe care stă „aici odihnește Ioan Dragoș”. Îmi închipui înaintea ochilor cum în ziua în care Domnul îi va aduce pe ai săi, de pe acest deal îi va zbura înainte acel suflețel stingher părăsit.

Și fără să vreau îmi vin lacrimile ca și pe vremea aceea bunicului meu.”68

În revista Farul Mântuirii – Revistă religioasă a Uniunii Bisericilor Baptiste Române din România nr.12/13 din 1929, găsim un articol tulburător intitulat: „Primejdia Sectară și esența propagandei baptiste.”. Acest titlu a fost postat de episcopul Aradului Dr. Gr. G. Comșa, publicat în ziarul Universul din 27 Mai 1929 precum și în revista Eparhiei ortodoxe române din Arad. Baptiștii sunt acuzați că primesc bani de la stat, dar răspunsul fraților este categoric NU! Sunt acuzați că „predicatorii baptiști nu sunt instrumente pentru restabilirea echilibrului moral al societății omenești, ci mai curând ei sunt cei care răspândesc bolșevismul” și sunt acuzați ca au luat parte la comploturile organizate de bolșevici. Episcopul acuză că baptiștii sunt rodul politicii maghiare. Frații dau exemplu ce a pățit un frate maghiar de prin Sălaj, când s-a aflat în sediul primăriei iar autoritățile erau tot maghiare: „Fața mi-a fost acoperită de palmele notarului și ale primarului comunal, unguri de origine, și pe când mă băteau strigau: „Türjel kutya baptista neked türnod kell!” („Rabdă tu câine de baptist, tu trebuie să rabzi”). După bătaie m-au escortat afară din comună cu furcile de fier și țipau după mine: „Most megy, a paradicsomban a hivo pap” (Acum merge în paradis preotul pocăit)”. Frații atrag atenția episcopului că el știa foarte bine de persecuțiile baptiștilor din Ungaria.

Articolul este scris de Ioan Ungurean, Secretar General al Uniunii Bisericilor Baptiste din România, care era un bun cunoscător a ceea ce se petrecea în țară cu frații noștri baptiști.

Glasul Adevărului din 30 Iulie 1932 scrie un articol intitulat: „Vizita fr. Ungureanu, secr. Gen. U.B.B.R. în jud. Satu-Mare”, din care spicuim:

Am fost invitat de frățietatea din jud. Satu Mare să le fac o vizită și să-i ajut în greutățile lor, întrucât sunt persecutați și bisericile le sunt închise. În jud. Satu-Mare, sub guvernarea d-lui Iorga se află un preot care în calitate de prefect a închis bisericile baptiste. Toate intervențiile noastre pentru libertatea în acel județ, au rămas nefructuoase. Predicatorul nostru fr. Miclăuș a fost mai de multe deținut și purtat din post în post, iar unii dintre credincioși bătuți de jandarmi, ca de exemplu: în comuna Comârsana, pe data de 3 iulie trebuia să fie un botez, pe care dl. prim-pretor în loc să-l aprobe, a dat ordin jandarmilor să-l oprească. Frații noștri au găsit pe prefectul avocat dr. Oșan Ioan în localitatea Baia Mare și i-a primit bine, cu bunăvoință și a ascultat pledoariile fraților, la care prefectul a spus: „Am dat ordin jandarmilor să nu mai bată și baptiștii să fie tratați în cadrele legii, făgăduind că va cerceta cazurile cu bisericile închise, întrucât a fost informat că credincioșii se adunau în case particulare, ceea ce era contrar legilor.”

Spunem noi azi că întotdeauna legea a fost în favoarea tuturor credincioșilor, dar nu a fost respectată de cei puși să o ducă la îndeplinire.

Calea Mântuirei– Foaie religioasă pentru popor – apare duminica sub patronajul P.S. Episcop Andrei al Aradului. Este o revistă Ortodoxă ce apare din 1941 și se pare că scopul lor era să prezinte credința lor și să atace pe baptiști. În această revistă din 23 August 1942 apare următorul articol la pag. 94, „Cuvânt către baptiști” și subtitlul, versetul 16 din Matei 5, apoi începe articolul cu o afirmație de nu îți vine să crezi: „Iubiți baptiști! În primul meu articol publicat în foaia Calea MântuireiNr.9, din 2 August, spuneam că văd în voi niște drumeți în căutare după mântuire, și cred că n-am greșit. Într’adevăr. Din sbuciumul vostru se desprinde clar că doriți mântuirea sufletelor voastre. E frumos și chiar impresionant. Trebuie să știți însă că spre mântuire calea este foarte îngustă și plină cu spini.”

Se vede aici dar și în continuarea articolului care se întinde pe două pagini, ironia și disprețul pe care îl avea acest preot cu numele de I.R. Botto. Vine apoi și le arată baptiștilor cât sunt de răi și plini de ură și apoi le dă lovitura decisivă spunându-le: „Până în prezent nimeni n-a fost aruncat în temniță, nimeni n-a fost pus în lanțuri și nimeni n-a fost ars pe rug, și iată că începeți deja să cârtiți pentru că vi s’au închis casele de rugăciune. Cine poate să știe oare ce-a vrut Dumnezeu de la voi prin această încercare? Poate a vrut să vă pedepsească pentru dezbinarea, ura și fățărnicia ce există între voi.” Vorbele sunt vorbe, din ele ești cunoscut cine ești și ce gândești, pentru onorabilul preot era un nimic că unor creștini li se închid casele de rugăciune și sunt împiedicați cu brutalitate să se închine Domnului împreună.

Odată cu venirea comunismului a început un alt sistem de persecuție, care era mai perfid și cu o viclenie șireată care făcea suferința mai profundă, dar cu toate acestea, frații aveau o înfățișare plăcută, care nu trăda deloc zbuciumul din viață și din suflet.

Un articol scris în Farul Creștin nr. 1. din 04 Ianuarie 1947 pe pagina întâi, sub titlul „Călăuza mea” spune: „Anul 1947 stă închis înaintea mea. Mă aflu în fața unui nou necunoscut. Ce va mai aduce și acest an? Nu știu. Cum va fi? Nu știu. Ce va trebui să fac în acest an? Nu știu. Pe unde voi ajunge în acest an? Nu știu. Dar știu că El mă va învăța. Da, mă va învăța când trebuie să vorbesc și când trebuie să tac.”

Aerul apăsător se simte între frați, în popor, se simte că vremea se schimbă, că nu vei mai putea să vorbești liber ce gândești, că se restricționează vorbirea după un șablon bolșevic, criticat până în anii 1935-44. Acum acuzele de prigoană din URSS au încetat, deși ele erau ferme, și se cerea insistent încetarea persecuției religioase; acum se vorbea de libertatea din U.R.S.S. într-un articol semnat de Petre N. Popa.69 Articolele despre frații din America erau înlocuite cu știri de la Moscova și spațiul sovietic.

Mai marii noștri își schimbă și ei mesajul, după orânduire. Un exemplu vreau să dau, pentru cunoașterea fratelui Ioan Dan. Revista Îndrumătorul Creștin din mai 1945 prezintă cuvântarea noului președinte, ales la Congresul Cultului, cu ocazia depunerii jurământului. Spicuim câteva fraze: „Lumea cea nouă, în care ne-am încadrat și noi, sub cârmuirea înțeleaptă a M. S. Regelui, a adus libertate și pentru noi”; în încheiere fratele rostește:
„Trăiască Majestatea Sa Regele MIHAI I. Trăiască Majestatea Sa Regina Mamă Elena, Trăiască România Liberă și democrată.”

Apoi, în ziua de 13.12.1950 în cuvântarea sa, cu ocazia recunoașterii Statutului Cultului, fratele spune: „Acea lume, dinainte de 23 august 1944, când creștinii baptiști alături de frații lor de credință erau clasați în rândurile sectelor periculoase neamului și orânduirii, ne rămâne ca o tristă amintire”[…] „Credincioși moțiunii votate de Congresul din Octomvrie 1948, în care «Declarăm în mod neîndoios că nu avem nimic comun și ne desolidarizăm de oricine, din lăuntrul țării fie din afară ei, care, în mod tendențios și sub orice formă, ar încerca să aibă atitudine și manifestare potrivnică intereselor R.P.R.»” În încheiere se rostește: „Trăiască Republica Populară Română! Trăiască Prezidiul Marii Adunări Naționale! Trăiască guvernul Țării!”70Motivul îl găsim în „Cuvânt frățesc – Tuturor Credincioșilor Creștini Baptiști din R. P. R.” din care cităm:

Statul nostru creat de clasa muncitoare, fiind călăuzit de principiile democratice, a oferit vieții religioase un cadru nou: egalitatea de drepturi a cultelor religioase. Aceasta a fost năzuința și idealul nostru trecut, când am fost supuși tuturor șicanelor, opreliștilor și prigonirilor uneori barbare. Ca o situație firească a egalității dintre culte, și un pas înainte spre înfăptuirea acestei noi așezări a vieții religioase, cultul nostru are azi statutul legiferat. Comitetul executiv al Uniunii n-a cruțat nici un efort pentru cucerirea acestei poziții de unde putem scruta viitorul. Acordarea libertății de manifestare a credinței după convingerile noastre și atitudinea înțelegătoare a autorităților de Stat, precum și învățătura limpede a Bibliei ne-au ajutat să adoptăm cea mai justă atitudine față de stat. Această atitudine firească și proprie însăși structurii sufletești a credincioșilor baptiști, poate fi concretizată astfel: colaborare cu toate autoritățile de Stat; apreciere sinceră pentru libertatea acordată; sprijin în toate eforturile de a face viața poporului mai fericită, fiind pe deplin conștienți că credincioșii trebuie să facă întotdeauna cauză comună cu poporul; îndeplinirea cu toată conștiinciozitatea, a îndatoririlor cetățenești în câmpul muncii.”71

Au semnat: Ioan Dan președinte; Constantin Adorian și Alexa Popovici vicepreședinți; Viorel Goroiu secretar general; Rusu Ioan secretar general adjunct; Nicoară Macavei casier. Fratele Ioan Dan a fost decorat de M. S. Regele Mihai I. cu „Crucea Meritul Sanitar” clasa II. Decret regal No.902 din 17.03.1930.72

În vremea Domnului Isus, oamenii simplii se întrebau: Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul? (Ioan 7:26). Tot așa putem spune că în istorie oamenii mari gândeau mai nuanțat decât cei simpli. Amintim aici pe Jacqueline Pascal, sora binecunoscutului Blaise Pascal, care îi scrie sorei Angelique de Saint-Jean, în 23 iunie 1661: „Știu bine că nu e de nasul unor biete fete să sară în apărarea adevărului. Deși am putea foarte bine spune, în nenorocita răsturnare pe care o trăim, că, dacă episcopii au ajuns să aibă curajul fetelor, atunci le revine fetelor să dovedească un curaj de episcop”.73 Înțelept mesaj, dar și îndeobște cugetat bine.

Daca mă întrebi pe mine, eu cred că mai marii noștri au căutat să salveze ce se putea salva, au procedat după cugetul lor, poate de eram eu, făceam mai rău, sau de erai tu poate că erai mai nervos și avem cu toții multe motive pentru ceea ce presupunem că am fi făcut. Critici avem destui, dar Domnul nu ne-a găsit vrednici să ne pună în slujba lui acolo, și cred că El știe mai bine de ce.

Acum trecem la lupta poporului, la ceea ce se întâmpla în armata care lupta neîncetat, lupta și câștiga teritoriu pe terenul întunericului, însă mulți oameni veneau la Lumină. A Domnului este biruința!

În amintirile sale, Iosif Miclăuș ne spune:

Între anii 1950-1952 eram la liceu în Satu Mare și făceam religie. În această vreme eu trebuia să aduc certificat pentru materia de religie și notele. De la baptiști, liceul nu primea astfel de certificate, dar primea de la Biserica Prezbiteriană și mergeam la ei, mă examinau și primeam certificatul necesar. În 1955 am terminat școala. În anul 1959 după ce am terminat și armata am lucrat câteva luni la moara lui tata și el și-a luat concediu. M-am dus să mă angajez în Baia Mare, dar orașul era declarat închis. Cineva m-a învățat să merg să dau examen la ansamblu de cântece și dansuri că aceia primeau dreptul la spațiu locativ. Eu am dat examen la un post în cor, am câștigat și am fost angajat. De mine se spunea că sunt pruncul popii pocăiților, dar pe mine nu mă deranja și m-am obișnuit”.

Fratele avea la serviciu un subaltern care îi făcea multe șicane, dar într-o zi l-a chemat la birou și i-a spus:

„S-a deschis un curs de maistru, de ce să stai tu ca șofer la alții, uite, ai ocazia și te propun să te faci maistru”, la care omul a refuzat, dar fratele a spus și soției acestuia și după câteva șovăieli omul se înscrie la școala de maistru. Directorul de la Tust l-a întrebat pe fratele Iosif: „Ce i-ai făcut lui, că dintr-un mare dușman îți este cel mai mare apărător?”

Fratele Pop Ioan, tâmplarul, era criticat în ședințe că merge le sectanți, iar când a fost ridicat în picioare în fața tuturor a spus: „Eu merg la o biserică care este recunoscută de stat, alături de biserica ortodoxă, la care colegul meu este dirijor de cor”. Lumea a râs și acuzele s-au oprit.

Sora Susana Pocol, născută Cupșa, mi-a povestit că vecinii de la bloc au pârât că în apartament se face adunare de pocăiți. Familia era compusă din 8 persoane, iar secretarul de partid de la Uzina 1 Mai, unde lucra fratele Ioan Cupșa, i-a mai repartizat o familie în apartamentul de 3 camere, așa că a trebuit să elibereze o cameră și bucătăria. Așa au stat lucrurile între anii 1958-1961, deși fratele a făcut diferite demersuri.

Sora Florica Vâț, născută Oanță, povestește și azi cu mult drag și seninătate cum veneau de la Baia Sprie în Baia Mare la Biserică și își puneau merinde pentru amiază în cazul în care nu-i va lua cineva la masă, dar erau găzduiți cu mare plăcere. Când rămâneau fără gazdă mergeau în parc și serveau mâncarea pusă. Aveau ei o mare bucurie în suflet și nimic nu trăda că tatăl lor, fratele Ion, mai avea unele probleme din cauza credinței, era amenințat și chiar au vrut să-l aresteze.

Sora Magdalena Miclăuș a simțit pe pielea ei batjocura din partea celor din jur: „Îmi ziceau „aia pocăita”, profesorii mă desenau pe tablă și își băteau joc. Pe mine nu m-a putut boteza aici pentru că nu am fost aprobată de împuternicit, fiindcă nu aveam 18 ani, deși eram din familie de baptiști.”
Nicu Zaharia ne spune experiența lui:

În anul 1973 lucram la Revizia de vagoane Baia Mare ca lăcătuș de revizie la plecări trenuri de marfă. În parcurs s-a rabatat o țepușă de la un vagon și s-a tratat ca eveniment de cale ferată. Revizia la vagonul respectiv a făcut-o colegul meu Vezentan Gh., dar Colonelul Serac, care răspundea de transporturi m-a luat și m-a dus în birou, m-a amenințat că mă bagă în pușcărie dacă nu lucrez pentru securitate. M-a terorizat tot timpul până când nu am mai rezistat și am plecat de la C.F.R. Domnu mi-a purtat de grijă și la noul loc de muncă.

Fratele Matei Aurel a mers la liceu să discute cu directoarea, care scotea copiii baptiștilor în careu, ca să fie cunoscuți de toți și să fie denigrați.

Sora Iuliana Ionaș, născută în 1950, primește pe Domnul Isus in viața ei, în ultimul an de studenție, anul 1971, când își pune întrebarea: „Cum voi face eu? Cum să afirm că nu este Dumnezeu? Dar dacă El există ce va fi cu mine? Oare nu voi denatura un adevăr fundamental care stă la baza creației?”

Dornică să afle adevărul, face rost de o Biblie, iar persoana ce i-a dăruit-o, a îndemnat-o să meargă la Biserica Baptistă. După convertire a urmat o perioadă de mari încercări și persecuții. I s-a spus să renunțe la credință dacă dorește o diplomă. Dânsa nu a renunțat, ba vorbea studenților despre credință, ceea ce a determinat pe decanul facultății să o cheme la el și să o amenințe cu exmatricularea. A fost urmărită pas cu pas și la școală, dar și acasă și se făceau percheziții în căutarea Bibliei și a altor cărți. Cu toate acestea, a primit post, dar a fost mutată mereu și mereu in 16 locuri. Domnul a fost cu dumneaei și fața nu a trădat-o vreo clipă că este nemulțumită și că are probleme, ci vorbea cu un zâmbet plăcut, de se putea spune „Ce fericită este!” pentru că avea pacea Domnului în sufletul ei.

Gabi Tincu a vrut să dea examen la Facultatea de Drept, dar când a văzut chestionarul și cerințele lui, și-a dat seama ca nu are nicio șansă, mai ales că provenea și dintr-o familie de pocăiți.

Angela Bel, născută Miclăuș, fiica lui Andrei, povestește: „Tata nu a avut voie să facă liceul pentru că bunicul era pastor și i-au spus clar că dacă nu mai merge duminica la biserică și renunță la religia lui, va putea să se înscrie la liceu .. altfel nu se poate …avea în dosar subliniat cu roșu că era baptist …”

Marina Glodici scrie în cartea sa, Durutele iubiri, despre tot felul de purtări nedemne ale celor din jur, doar pentru faptul că era pocăită. La pagina 17 scrie ce i-a spus profesorul examinator de la filologie: „Păi, dumneata ești și de religie neoprotestantă, du-te și dă admitere la Facultatea Tehnică. Ai notă mare la bacalaureat. Acolo sunteți mai tolerați.”

Un caz mai dureros l-a trăit fratele Nelu Bânjan, care a fost anchetat de Securitate și mi-a spus: „Când am intrat în cameră, securistul mi-a dat o palmă de am și căzut jos.” A avut percheziții, iar el a împărțit din cărțile religioase pe la prieteni, ca să nu i le găsească. În biserică s-a indus ideea să nu cumva să mergem pe la el, și s-a instalat o frică de a nu se întâmpla ceva rău. Dar într-o seară, împreună cu soția, am plecat în apropierea „Filaturii”, fabrica unde lucra el și soția lui Vica, știind că sunt pe schimbul doi și ieșeau la ora 22. Când privirile noastre s-au întâlnit, fratele s-a mirat puțin, necrezând că cineva îl caută, dar apoi fața i s-a înseninat și i-a apărut un zâmbet. Credeam că va fi trist, supărat, nemulțumit dar a spus că totul a trecut.

Trăiam totuși într-o expansiune de putere, de curaj din multe motive și treceam limita impusă de autorități. Frații nu trăiau cu spinarea gârbovită, ca cineva să dea cât voiește cu gârbaciul înveninat al comunismului.

După ce s-a construit noua clădire a bisericii, autoritățile puneau bețe în roate la demolarea vechii clădiri, care acum trebuia demolată ca să se poată turna treptele.

Cineva de la primărie a venit și a susținut că într-o țară ca România, nu se demolează biserici așa ușor cum se întâmplă în alte țări. „Ce credeți voi? Să o demolați și apoi să trimiteți la Europa Liberă că s-a demolat în România?!”

Fr. Rusu era tare necăjit și mai ales că unii frați mai tineri din biserică insistau să se urce pe acoperiș și să înceapă la demolat. Ceea ce au și făcut: Grigore Pop, Isai Sabău, Cornici Gheorghe, Nicu Zaharia. Astfel de acte, pe vremea construcției clădirii, au fost destule. Cel ce suferea cel mai mult era fr. Rusu, că pe el „se răsturna căruța”, era certat, amenințat, dar tăcea omul, ce sa facă?

Acea vreme a fost foarte înșelătoare, multă lume a alunecat de pe cale. Sora Pocol Susana ne explică acest fenomen sinistru:

În vremea școlii am fost atrasă de ateism pentru că lumea prezentată era ideală, mamei nu i-am spus nimic, pentru că eram ascultătoare, îi iubeam și nu le băgam de vină pentru că erau pocăiți. În liceu am învățat bine și la examenul de bacalaureat, când ieșeam din casă, mama îmi spunea: „Roagă-te să te ajute Domnul!” Eu răspundeam „Bine, bine!” dar în gândul meu ziceam: „Dacă știu, atunci o să mă ajute.” Dar s-a întâmplat ca la materia Socialism științific, cea care m-a făcut să alunec și la care știam, să nu pot scrie nimic, nici un gând să nu îmi treacă prin cap, așa că am pierdut toate examenele și toată vara m-am rugat Domnului și I-am mulțumit că m-a lecuit de ateism.

Astfel, frații trăiau fiecare drama, experiența, încercarea lui, mare sau mică, prin șicane, jigniri, dispreț, dar fața fiecăruia era senină, luminoasă și nu lăsa vreo urmă de regret, nemulțumire, răzvrătire sau alte stări ce ar putea da impresia că ceva nu este cum ar trebui. Am trăit și am văzut aceste fețe minunate care vorbeau cu bunătate și răbdare erau prietenoși și căutau să te ajute, căutau să îți dea ceea ce aveai nevoie, nu erau închiși, nu aveau răutate, nu erau posaci, ci aveau umor, zâmbet și bună dispoziție de ziceai că aceștia le au pe toate, ei Îl aveau pe Dumnezeu care le purta de grijă și dădea copiilor Săi ce oamenii lumii nu puteau să aibă: fericirea!

În adunarea generala, cred din 1986, era prezent și fratele Talpoș Vasile ca Secretar General al Uniunii și observă că vine împuternicitul cultelor domnul Muscă. Fr. Vasile spune că la Adunarea Generală, conform Statutului, participă doar membrii bisericii așa ca domnul împuternicit nu este membru în biserică, iar dacă Adunarea Generală votează rămânerea împuternicitului voi pleca eu. Biserica a votat ca împuternicitul să nu rămână, iar fr. Rusu Simion i-a dus vestea în holul bisericii, unde aștepta împuternicitul ca fr. Rusu sa vină și să-l ducă înăuntru, dar i-a dat o veste proastă. Dl. Muscă a plecat supărat și nervos.

Paisprezece ani am fost părtaș la multe întâmplări din viața fraților, ne-am întâlnit în autobuz, pe la rânduri de tot felul, dar nimic nu îmi produce amărăciune sau resentimente. La locurile de muncă, frații erau poate lăudați sau ocărâți, apreciați sau marginalizați, dar au răbdat, au tăcut, au muncit și și-au făcut datoria. În biserică Îl lăudau pe Domnul, cântau, se bucurau, vorbeau cu voioșie, iar Domnul lucra în această Biserică și o binecuvânta. El să fie slăvit!

Note de subsol:

61 Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească universala, manual pentru institutele teologice, București: Ed. Institutului Biblic si de misiune Ortodoxă, 1975, p.232.
62 Ibidem p. 253.
63 Ibidem p.254.
64 Ibidem p.261.
65 Ibidem p.265.
66 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase vol. 2. Chișinău, Universitas, 1992, pp.399-400.
67 Alexa Popovici Istoria Baptiștilor din Romania Vol. II. 1919-1944, Ghicago, Biserica Baptistă Română,1989, p.412; Simion Costea, O viată de slujire, SUA, Vestea Bună,1992, p. 22-35; Vasile Bel Lupta credinței, Dej: editura Astra,2010, pp.19-26
68 Maria Elisabeth Hotz, nepoata fratelui Vasile Dragoş, mi-a trimis acest mesaj.
69 Îndrumătorul creștin Baptist, iunie-iulie 1950.
70 Îndrumătorul Creștin, 1951 p. 9.
71 Îndrumătorul Creștin Baptist, martie – aprilie, 1951.
72 Farul Mântuirii, Anul XI, Nr.7-8, 1 și 15 aprilie 1930, p.7.
73 H.-R. Patapievici, „Despre dovezile existenței lui Dumnezeu şi rugăciune. Cazul fraților Pascal”, conferință, Cluj: Octombrie 30, 2013.

VA URMA