Cele cinci puncte ale Calvinismului (partea 4)

26
views

Robert Lewis Dabneyde R. L. Dabney

4. Răscumpărarea particulară

„A murit Cristos doar pentru cei aleși, sau pentru toţi oamenii?” Răspunsul a fost mult prejudiciat prin termeni ambigui, cum ar fi „ispășirea particulară,” „ispășirea limitată,” sau „ispăşirea universală,” „ispăşirea nelimitată,” „ispăşirea nedeterminată.” Ce vor să spună ei prin ispășire? Cuvântul (ispășire) este folosit doar o dată în Noul Testament (Romani 5:11), şi acolo el înseamnă în mod expres şi exact împăcarea. Aceasta este dovedit astfel: acelaşi cuvânt grecesc în următorul verset, purtând chiar acelaşi înțeles, este tradus împăcare. Acum, oamenii continuă să amestece două idei când ei spun ispășire: Unul, este cel al expiației pentru vină oferite în jertfa lui Cristos. Celălalt, este împăcarea individuală a credinciosului cu Dumnezeul lui, întemeiată pe jertfa făcută de Cristos odată pentru toţi, dar de fapt îndeplinită doar când păcătosul crede şi prin credinţă. Ultimul şi adevăratul înțeles al ispăşirii, şi în acel sens, ispășirea (atonement, at-one-ment, în engleză, ispășire, se-referă-la-unul, n. tr.), împăcarea, trebuie să fie individuală, particulară, şi limitată la acest păcătos care acum crede. Deja au fost la fel de multe ispășiri precum atâția credincioşi adevărați există în cer şi pe pământ, fiecare dintre ei în mod individual.

Dar jertfa, expiația (ispășirea, n. tr.), este una – singurul, gloriosul, indivizibilul act al Răscumpărătorului divin, infinită şi inepuizabilă în merit. Dacă ar fi existat doar un păcătos, Set, ales al lui Dumnezeu, întreaga jertfă divină ar fi fost necesară pentru a ispăși vina lui. Dacă fiecare păcătos al rasei lui Adam ar fi fost ales, aceeaşi unică jertfă ar fost suficientă pentru toţi. Noi trebuie să scăpăm în mod categoric de greșeala că expiația este o grămadă de daruri a fi împărțită şi distribuită, o bucată pentru fiecare primitor, ca monedele dintr-un sac către o mulțime de săraci. Dacă mulțimea de săraci ar fi mai mare, fundul sacului ar fi atins înainte ca fiecare sărac să obțină darul său, şi mai mulți bani ar fi trebuit să fie asigurați. Repet, această noțiune este cu totul falsă când este aplicată la ispășirea lui Cristos, pentru că aceasta este un act divin. El este indivizibil, inepuizabil, suficient în sine pentru a acoperi vina tuturor păcatelor care vor fi comise vre-odată pe pământ. Acesta este sensul binecuvântare în care Apostolul Ioan spune (1 Ioan 2:2): „El (Cristos) este jertfa de ispăşire (acelaşi cuvânt precum expiație, n. tr.) pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” 2

Dar se va presa întrebarea, „Este jertfa lui Cristos limitată prin scopul şi planul Trinităţii?” Cel mai bun răspuns alcătuit de Prezbiterieni este acesta: În scopul şi planul Divinității, jertfa lui Cristos a fost intenționată să efectueze doar rezultatele, şi toate rezultatele, care ar fi găsite decurgând din aceasta în istoria răscumpărării. Spun că acesta este exact răspunsul pe care îl alcătuim noi Prezbiterienii, pentru că noi credem în predestinarea universală a lui Dumnezeu ca fiind la fel de sigură şi eficientă încât întregul rezultat final al planului său trebuie să fie interpretarea exactă a ceea ce a fost planul său la început. Şi această afirmaţie Arminianul de asemenea este obligat să o adopte, cu excepția faptului în care el are intenția să îl acuze pe Dumnezeu de ignoranță, slăbiciune, sau nestatornicie. Căutați şi vedeți.

Ei bine, atunci, rezultatele realizate ale jertfei lui Cristos nu sunt doar unul, ci multe şi felurite:

1. Aceasta arată binevoința generală a lui Dumnezeu şi mila față de toţi păcătoșii pierduți, spre slava harului său infinit. Căci, binecuvântat să fie numele lui, el spune, „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare” (Ezechiel 18:32).

2. Jertfa lui Cristos a cumpărat cu siguranţă pentru întreaga rasă umană o milostivă amânare a osândei atrase prin păcatele noastre, incluzând toate binecuvântările temporale ale vieții noastre pământești, toate restricțiile evangheliei asupra depravării umane, şi oferta sinceră a cerului pentru toţi. Căci, dacă nu ar fi fost Cristos, osânda omului ar fi urmat instantaneu după păcatul lui, precum a făcut păcatul îngerilor căzuți.

3. Jertfa lui Cristos, în mod voit respinsă de oameni, pune încăpățânarea, răutatea, şi vina naturii lor într-o lumina mult mai puternică, spre slava justiției finale a lui Dumnezeu.

4. Jertfa lui Cristos a cumpărat şi a asigurat chemarea eficientă a celor aleși, cu toate harurile care asigură credinţa, pocăinţa, îndreptățirea, perseverența, şi glorificarea lor. Acum, de vreme ce jertfa de fapt are ca rezultat toate aceste consecinţe diferite, ele toate sunt incluse în planul lui Dumnezeu. Această viziune satisface toate acele texte citate împotriva noastră.

Dar noi nu putem să admitem că Cristos a murit în acelaşi sens şi pe deplin pentru Iuda precum a făcut aceasta pentru Saul din Tars. Aici noi suntem obligați să afirmăm că, în timp ce ispășirea este infinită, răscumpărarea este particulară. Motivele incontestabile în baza cărora noi dovedim că răscumpărarea este particulară sunt acestea: Din doctrinele alegerii necondiţionate, şi legământul harului. (Argumentul este unul, căci legământul harului este doar un aspect al alegerii.) Scripturile ne spun că aceia care sunt de mântuit în Cristos sunt un număr definit ales şi dat lui din veşnicie pentru a fi răscumpărați prin mijlocirea lui. Cum poate fi ceva mai clar din aceasta decât că a fost un scop în ispăşirea lui Dumnezeu, față de ei, altul decât acela care a fost față de restul omenirii? (Vezi Scripturile referitoare la caracterul imuabil al scopurilor lui Dumnezeu – Isaia 46:10; 2 Timotei 2:19.)

Dacă Dumnezeu a intenționat vre-odată să mântuiască vre-un suflet în Cristos (şi el are o intenție clară cu privire la suflete de a mântui sau a nu mântui), acel suflet cu siguranţă va fi mântuit (Ioan 10:27-28; 6:37-40). De aici, toţi pe care Dumnezeu a intenționat vre-odată să mântuiască în Cristos vor fi mântuiţi. Dar unele suflete nu vor fi niciodată mântuite; de aceea unele suflete Dumnezeu niciodată nu a intenționat să fie mântuite prin ispăşirea lui Cristos. Tăria acestui argument nu prea poate fi supraevaluată. Aici se vede că o limită cu privire la intenția de ispășire trebuie să fie afirmată pentru a salva puterea, scopul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru este dovedit de aceasta, că mijlocirea lui Cristos este limitată (vezi Ioan 17:9, 20). Noi știm că mijlocirea lui Cristos este mereu predominantă (Romani 8:34; Ioan 11:42). Dacă el mijlocea pentru toţi, toţi ar fi mântuiți. Dar nu toţi vor fi mântuiți. De aici, există unii pentru care el nu pledează meritul ispăşirii lui. Dar el este „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). De aici, au existat unii pentru care, când s-a făcut ispășirea, el nu a intenționat să o susțină. Unii păcătoși (în exemplu, aleșii) primesc de la Dumnezeu darurile de convingere, regenerare, credinţă, convingându-i şi făcându-i capabili să îl îmbrățișeze pe Cristos, şi astfel să facă ispăşirea lui eficientă pentru ei înșiși, în timp ce alți păcătoși nu primesc. Dar aceste haruri sunt o parte a răscumpărării cumpărate, şi acordate prin Cristos. De aici răscumpărarea lui a fost intenționată să aibă efect asupra unora în timp ce aceasta nu a avut efect asupra altora (vezi mai sus.)

Experiența dovedește la fel. O mare parte din rasa umană era deja în iad înainte ca ispăşirea să fie făcută. O altă mare parte niciodată nu a auzit de ea. Dar „credinţa vine prin auzire” (Romani 10:17), şi credinţa este condiția aplicării ei. De vreme ce condiția lor este hotărâtă în mod intenționat prin providenţa lui Dumnezeu, nu ar fi putut fi intenția lui ca ispășirea să folosească pentru ei în mod egal cu cei care aud şi cred. Această viziune din schema Arminiană în deosebi este distructivă.

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13) Dar cea mai mare o include pe aceea mai mică, de unde rezultă, că dacă Dumnezeu Tatăl şi Cristos au nutrit pentru un suflet dat iubirea alegătoare clară, care a fost suficient de puternică să plătească sacrificiul din Calvar, nu este credibil că această iubire ar refuza darurile mai puţin valoroase ale chemării eficiente şi a harului susținător. Chiar acesta este argumentul din Romani 5:10 şi 8:31-39. Această deducție nu ar fi convingătoare, dacă iubirea extrasă doar din bunăvoința naturii lui Dumnezeu, care uneori este numită în Scriptură „iubirea lui,” pe când, în fiecare caz al iubirii sale alegătoare, clare, iubirea alegătoare este demonstrativă.

De aici, este absolut imposibil pentru noi să reținem învăţătura că Cristos în plan a murit în mod egal pentru toţi. Noi suntem constrânși să susținem că el a murit pentru Petru şi Pavel într-un anumit sens în care el nu a murit pentru Iuda. Nici o minte consecventă nu poate susține crezul Calvinist despre depravarea totală a omului față de Dumnezeu, incapacitatea lui de voință, decretul lui Dumnezeu, atributele imuabile ale lui Dumnezeu de suveranitate şi omnipotență față de agenții liberi, de omniscienţă şi înţelepciune, şi să nu ajungă la această concluzie. Atât de mult admite orice oponent inteligent, şi în disputa răscumpărării particulare, cel puţin până în această măsură, el mereu atacă aceste adevăruri conectate ca intrând unul împreună cu celălalt.

Într-un cuvânt, lucrarea lui Cristos pentru cei aleși nu doar îi pune într-o stare mântuibilă, ci cumpără pentru ei o mântuire completă şi asigurată. Pentru cel care cunoaşte depravarea şi sclavia din inima lui proprie, nici o răscumpărare mai mică decât aceasta nu i-ar aduce nici o mângâiere.