Manual de Teologie (continuare)

49
views

John Leadley Daggde John Leadley Dagg, D. D.

Capitolul VI – Spălarea picioarelor

Când Isus le-a cerut apostolilor săi să-şi spele unul altuia picioarele, nu a intenţionat să creeze o ceremonie religioasă, ci doar să impună o categorie întregă de datorii morale.

Cerinţa legată de acest subiect reiese din următoarele cuvinte: “Dacă eu, Dumnezeul şi Stăpânul vostru, v-am spălat vouă picioarele, atunci şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele.”(1)

Fiecare cuvânt al lui Isus Hristos este important, iar fiecare poruncă pe care a lăsat-o ca regulă pentru noi, trebuie ascultată fără abatere. Cuvintele citate mai sus ar putea fi privite ca o parte a instrucţiunilor date de el, pe patul de moarte, apostolilor săi. Fiecare circumstanţă legată de timpul şi modul în care au fost rostite, par să le facă mai importante. Nimeni nu merită numele de discipol al său, dacă ar neglija intenţionat o datorie recomandată de asemenea dragoste de neegalat şi bunăvoinţă.

Care să fi fost, atunci, intenţia Mântuitorului? “Dacă cunoaşteţi aceste lucruri,” zise el,(2) “veţi fi fericiţi dacă le faceţi.” Trebuie să cunoaştem pentru a face; iar dacă greşim planul său, oricât de bune ar fi intenţiile noastre, nu îi vom îndeplini porunca. Dacă, în această noapte unică, când el a participat la ultimul Paşte împreună cu apostolii săi, şi când a instituit ruperea pâinii ca un omagiu adus lui “Hristos, Paştele nostru, sacrificat pentru noi”, a creat spălarea picioarelor ca un alt ritual religios, până la a doua venire a sa, împreună cu botezul şi ruperea pâinii; atunci, această instituire ar trebui să fie obervată cu atenţie, iar nicio rugăminte nu ar trebui admisă, după neglijarea ei, ca o justificare a neglijenţei a oricărei alte porunci divine. Dar, dacă ar fi fost creaţia Mântuitorului, nu pentru a institui o ceremonie religioasă pentru a-i respecta pe apostolii săi, ci pentru a le impune o nouă categorie de datorii morale de o mare importanţă, ar fi o greşeală lamentabilă, dacă noi am adăuga pentru aceste datorii un simplu ritual extern pe care el nu a vrut niciodată să-l instituie.

Pentru a stabili creaţia Mântuitorului, luaţi în considerare cu mare atenţie următoarele lucruri:

1. Datoria specială impusă este morală, aşa cum este evidenţiată printre cele ce sunt categorice.

Botezul şi Împărtăşania sunt creaţii categorice, deoarece obligaţia de a le observa nu poate fi dedusă din nici un folos sau capacitate evidenţiată din lucrurile însele. Din contră, spălarea picioarelor nu a fost o simplă ceremonie, ci doar un act de ospitalitate necesar, care era practicat încă de pe vremea lui Avraam;(3) şi este recunoscut cum se cuvine de Apostolul Pavel, împreună cu alte datorii morale asemănătoare, fiind o bază bună pentru reputaţia lucrărilor bune. “Este bine apreciată pentru lucrările bune, dacă ea a adăpostit străini, dacă a spălat picioarele sfinţiilor, dacă a îngrijit bolnavii, dacă a urmat cu sârguinţă fiecare lucrare bună.”(4) Importanţa faptei o plasează printre lucrările “bune” menţionate aici. În acele zile, când călătoritul era în mare parte făcut pe jos, iar picioarele erau acoperite doar de nişte sandale simple; a spăla picioarele străinilor nu era o simplă ceremonie, ci mai degrabă una dintre acele “lucrări bune care sunt profitabile omului”, şi care trebuiesc menţionate “pentru uz necesar”.(5)

2. Exemplul Mântuitorului recomandă fapta de pe pământ pentru folosul ei.

Când Petru a vrut ca mâinile şi capul să-i fie spălate, “Isus i-a spus, Cel ce este spălat nu are nevoie de altceva decât să-i fie spălate picioarele.” Cele două cuvinte asociate aici spălatului, sunt diferite în original: anteriorul, indică o spălare a întregului corp; iar cealaltă, care este un cuvânt folosit altundeva în text, o spălare parţială, a picioarelor şi mâinilor. Sensul este: cel care a fost îmbăiat, trebuie doar să-şi spele picioarele, care ar fi putut fi murdărite după ce a umblat de la baie.(6) Apostolii s-au îmbăiat înainte de a lua loc la masa pascală, astfel nu au mai avut nevoie de altă spălare decât cea a picioarelor. În această nevoie mică, după cum ar părea, Mântuitorul a plasat, cu iscusinţă şi bunăcuviinţă, fapta pe care a făcut-o. El a vrut să dea un exemplu prin îndeplinirea unui act de bunăvoinţă, foarte puţin posibil; dar nu a extins acel act mai mult decât era necesar, astfel nu ar mai fi făcut acest act să fie un act de bunăvoinţă. Însă Isus l-a săvârşit ca pe o lucrare bună pentru utilizarea necesară; şi ţinând cont că le-a dat apostolilor un exemplu cum că ar trebui să-şi facă unul altuia la fel cum le-a făcut el lor,(7) este evidenţiat că el a intenţionat să le impună un ajutor reciproc, practic şi util.

3. Mântuitorul nu a intenţionat să impună nicio datorie.

Aceasta este aparent din versetul 17: “Dacă cunoşti aceste lucruri, atunci eşti fericit că le faci.” Datoriile erau, evident, destinate dincolo de simpla faptă a spălatului picioarelor. Din aceste datorii, acest act era doar un simplu exemplu prin care ei le vor cunoaşte pe restul; ştiindu-le şi practicându-le.

O dovadă cum că spălarea, făcută de Mântuitorul nostru, a fost o parte şi nu un exemplu al unei categorii întregi de datorii, ar putea fi observat şi în versetul 8: “Petru i-a zis, Tu nu îmi vei spăla picioarele niciodată. Isus i-a răspuns, Dacă nu te spăl, atunci nu vei face parte din mine.” Advevăratul motiv al acestui răspuns poate fi următorul: “Dacă nu îmi spăl picioarele, (deci cuvântul folosit aici implică), nu voi profita în egală măsură de orice beneficiu ce reiese din umilinţa mea, prin care nu am ajuns să fiu slujit, ci să slujesc şi să-mi dau viaţa pentru mulţi. Dacă nu îndeplinesc aceste acte de bunătate, tu nu ai nici o legătură cu mine.”Prin această declaraţie, spălarea picioarelor lui Petru a fost făcută, de către Mântuitor, un exemplu şi reprezentant al tuturor actelor sale de bunăvoinţă; deci spălarea picioarelor, impusă lui Petru şi celorlalţi apostoli, a vrut să includă toate actele de bunăvoinţă pe care aceştia le vor face celor de un neam cu ei.”O nouă poruncă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul: la fel cum v-am iubit eu şi v-aţi iubit unul pe celălalt: prin aste toţi oamenii vor ştii că voi aţi fost discipolii mei, dacă vă purtaţi dragoste unul altuia.”(8)

4. Este un argument cu greutate împotriva spălării picioarelor, ca fiind o ceremonie religioasă instituită de biserică, care în comparaţie cu botezul şi împărtăşania, nu îi este tipică lui Hristos.

Împărtăşania, într-o manieră mai vioaie, scoate în evidenţă moartea lui Hristos; iar botezul, înmormântarea şi învierea sa. Aceste decrete ale bisericii Creştine, ne fac să ne gândim direct la marele Autor la salvării noastre şi sacrificiul suprem prin care această salvare a fost înfăptuită. Aceste decrete ne învaţă despre marea doctrină a salvării, printr-un limbaj în care înţelepciunea infinită a fost inventată cu un scop. Prin această mare doctrină, aceste mărturii poartă declaraţii, într-o voce, lungă şi puternică, prin toate revoluţiile secolelor şi deasupra tuturor ereziilor. Ce ne învaţă spălarea picioarelor despre Hristos sau despre salvarea prin El? Îl îndepărtează pe credincios de el însuşi şi de toate lucrările sale de salvare, spre ispăşirea sacrificiului sau justificarea dreptăţii pe care el trebuie să se bazeze pentru a fi salvat? Ar putea ajuta ca un ritual religios, pentru a le aminti lor de datoria ce trebuie efectuată, a cărei credinţă se bazează pe asemenea datorie a dreptăţii; dar despre cel ce este sfârşitul legii pentru dreptate, pentru credinţa fiecăruia, prin suferinţele sale şi moarte ca mijloace pentru salvarea noastră, nu se spune nimic.

5. Spălarea picioarelor nu a fost practicată ca un ritual religios de către primii Creştini.

Dspre faptul că botezul şi împărtăşania erau practicate, avem dovezi clare, atât din Scripturi cât şi din scrierile părinţilor Creştini; dar nu prea multe legate de spălarea picioarelor. Nu este necesar să urmărim acest subiect dincolo de Scriptură, în domeniul negru al investigaţiei, pe care istoria ecleziastică îl prezintă, ca mărturie pe care acestă sursă mai puţin satisfăcătoare îl arată, deşi plin de dovezi din Scriptură, ca nefiind necesar atât pentru clarificare cât şi pentru confirmare. La deschiderea istoriei inspirate a bisericii, cititm, chiar la început: “Cei ce primesc de bunăvoie cuvântul său, au fost botezaţi, şi au continuat cu statornicie în doctina apostolilor, în tovărăşie, în ruperea pâinii şi în rugăciuni.” Botezul este frecvent menţionat ca un subiect de istorie, iar în capitolul 20 versetul 7 este menţionat că “discipolii s-au adunat împreună să rupă pâinea.” Însă nici un capitol, nici un verset, din toate Faptele Apostolilor, nu conţine vreo sesizare despre biserică sau orice alt anturaj vreodată, să sărbătorească spălarea picioarelor. În Epistola către Romani,(9) este făcută o referire la botez, iar o explicaţie este dată despre înţelesul acestuia. Primul capitol din următoarea epistolă (prima către Corinthinieni), conţine rapoarte despre câteva botezuri; şi al 11-lea capitol un raport mai special privind instituirea împărtăşaniei şi despre abuzurile din timpul ei, care s-au strecurat deja în biserica Corinth. Dar în aceste epistole şi în toate cele ce au urmat, nu s-a găsit nici o aluzie la spălarea picioarelor ca fiind un ritual folosit de biserici.

Există, cu adevărat, un pasaj, şi numai unul, în care spălarea picioarelor este menţionată; iar acest pasaj, 1 Tim.v.10, furnizează destule dovezi decisive conform cărora biserica nu practică acest lucru ca pe un decret, cum sunt botezul şi împărtăşania. Pentru a demonstra asta, trebuie să substituim, în pasaj, menţiunea acestor decrete recunoscute, iar incompatibilitatea unei asemeni conexiuni va apărea imediat: “Este bine apreciată pentru lucrările bune, dacă ea a adăpostit străini, dacă a fost botezată, dacă a primit împărtăşania, dacă a îngrijit bolnavii, dacă a urmat cu sârguinţă fiecare lucrare bună.” După cum trebuie cerut fiecăre văduve din cadrul bisericii, ce a fost botezată şi a primit împărtăşania; nici un “dacă”, cu respect faţă de aceste decrete, nu poate fi admis, şi nici o văduvă, după ce a observat aceste decrete, nu ar trebui să fie mai presus decât alta. Acelaşi lucru ar fi adevărat în legătură cu spălarea picioarelor, dacă acest lucru ar fi fost deasemnea un ritual religios, folosit des în biserici; şi ar fi fost o absurditate să declarăm că orice membru al bisericii, care a îndeplinit acest ritual, ar fi fost privit mai presus decât ceilalţi şi ar fi primit o reputaţie pentru lucrările bune sau cinste din partea bisericii.

Există, deci, nu doar o dorinţă totală de a avea dovezi că asemenea ritual religios a fost studiat în vechime, ci (ce puţine cazuri în dispută furnizează) o dovadă negativă care este la fel de clară şi satisfăcătoare ca orice altă dovadă.

Aceste reflectări arată clar că a fost lucrarea Mântuitorului ce a impus o nouă categorie de datorii morale, şi nu să instituie o ceremonie religioasă, iar el a fost complet înţeles de apostolii săi. Cel ce spală picioarele unui sfânt atunci când acele picioare nu trebuie să fie spălate, este ca şi când ar da un pocal cu apă rece unui discipol căruia nu îi este sete. Ar da dovadă, întradevăr, de o umilinţă voluntară, însă nu ar îndeplini porunca lui Hristos şi nici nu i-ar imita exemplul. Trebuie să-şi amintească că Hristos a refuzat să-i spele capul şi mâinile lui Petru; nu că ar fi dat dovadă de mai puţină umilinţă prin asta, ci pentru că acele părţi nu au avut nevoie de spălare. Aşadar, cel ce spală picioarele unui sfânt atunci când acestea nu trebuiesc spălate, în loc să-l asculte şi să-l imite pe Hristos, face ceea ce Hristos a refuzat să facă. Iar cel ce spală picioarele unui sfânt şi consideră acest lucru doar un ritual religios, fără să ia în considerare sau să-i pese dacă acţiunea pe care o savârşeşte este necesară sau utilă, este la fel de departe de a asculta sau imita pe Mântuitor, ca şi celălalt.

Dacă, după o reflectare amănunţită asupra subiectului, ajungem la concluzia că Mântuitorul a intenţionat ca discipolii să săvârşească un lucru de bunătate nemărginită unul altuia, chiar şi celui mai neînsemnat şi slugarnic, atunci ar trebui să ne pregătim, repede şi cu plăcere, să-i îndeplinim voia. Dacă cunoaştem aceste lucruri, atunci suntem fericiţi să le facem. Dacă avem spiritul lui Hristos, vom fi pregătiţi, când este necesar, să ne dăm vieţile pentru aproapele nostru, să le dăm un pocal cu apă rece, să le spălăm picioarele sau să le aducem orice comfort. Dacă prin oricare din aceste lucruri căutăm să sporim fericirea unui discipol de-al lui Hristos, faptele noastre bune nu vor fi uitate; iar marele Judecător, în ultima zi, uitând de orice ritual religios pe care l-am făcut, îşi va aminti de acel act de bunătate şi va spune: “Ce ai făcut unuia din neamul tău, mi-ai făcut mie.”

Note de subsol:
1. John xiii. 14.
2. V. 17.
3. Gen. xviii. 4; xix. 2.
4. 1 Tim. v. 10.
5. Titus iii. 8, 14.
6. Câţiva interpreţi înţeleg primul cuvânt după sens, nu o baie a întregului corp, ci o spălare a mâinilor şi feţei, lucru pe care discipolii se presupune că l-ar fi făcut înainte să ocupe locurile la cină. “Cel ce şi-a spălat faţa şi mâinile, este considerat suficient de curat şi nu are nevoie de altă spălare, doar dacă politeţea o cere, ca picioarele să-i fie spălate de un servitor. Această politeţe v-o prezint vouă, astfel luând rolul de servitor.” Această interpretare, deşi mai puţin satisfăcătoare, din pricina depărtării de semnificaţia normală a termenilor implicaţi, cu toate acestea, va fi folosită pentru a susţine argumentul prezentat mai sus, la fel de bine.
7. John xiii. 15.
8. V. 34, 35.
9. Chap. vi.

VA URMA