Cele cinci puncte ale Calvinismului (partea 5)

15
views

Robert Lewis Dabneyde R. L. Dabney

5. Perseverența sfinţilor

Mărturisirea noastră, în Capitolul 17, Secţiunile 1 şi 2, afirmă această doctrină astfel: „Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în preaiubitul lui, eficient chemați şi sfinţiți prin Duhul său, nu pot nici cădea total din starea de har, ci vor persevera cu siguranţă în aceasta până la sfârşit, şi sunt mântuiți veşnic” (1). „Această perseverență a sfinţilor nu depinde de voința lor liberă, ci de caracterul neschimbător al decretului alegerii, curgând din iubirea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl; pe eficiența meritului şi mijlocirii lui Isus Cristos; locuirea Duhului şi a seminței lui Dumnezeu din ei; şi natura legământului de har, din care toate reiese de asemenea siguranţa şi infailibilitatea din ea.”

Eu implor cititorul să cântărească aceste afirmaţii cu atenție imparțială şi strânsă, el va descoperi că noi nu atribuim această stabilitate a harului în credincios la vre-o excelență în sufletul lui, chiar regenerat, ca sursă şi cauză, ci noi o atribuim scopului neschimbător şi harului eficient al lui Dumnezeu locuind şi lucrând în ei. Toţi îngerii, şi Adam, au primit de la Creatorul lor naturi sfinte; totuşi primul nostru părinte şi îngerii căzuți arată că ei au putut cădea cu totul în păcat. Nimeni în el însuși nu este absolut incapabil să păcătuiască, cu excepția neschimbătorului Dumnezeu. Oamenii convertiți, care încă au păcat care locuiește în ei, trebuie cu siguranţă să fie la fel de capabili de cădere ca Adam, care nu a avut nici unul. Noi credem că sfinţii vor rămâne credincioşi cu siguranţă, pentru că Dumnezeu care îi alege cu siguranţă îi va susține.

Noi nu credem că toţi credincioşii profesanți şi membri ai bisericii vor persevera cu siguranţă şi vor ajunge în cer. Este de temut că mulți dintre aceștia, chiar pretendenți plauzibili, trăiesc doar cu numele în timp ce ei sunt de fapt morți (conform Apocalipsa 3:1). Ei cad fatal deoarece ei nu au avut niciodată har adevărat din care să cadă.

Noi nu învățăm că orice om are dreptul creadă că el este îndreptățit, şi de aceea nu va ajunge din nou în condamnare bazat pe propoziţia „odată în har mereu în har,” deşi el acum trăiește în păcat intenționat, voit. Ne este silă de această falsitate a lui Satan. Noi spunem, faptul că acest om înșelat poate trăi în păcat voit este cea mai puternică dovadă că el nu a fost niciodată îndreptățit, şi niciodată nu a avut vre-un har din care să cadă. Şi, o dată pentru orice, nici un credincios inteligent nu poate abuza de această doctrină într-un pretext pentru siguranța carnală. Aceasta promite către credincioşii adevărați o perseverenţă în sfinţenie. Cine, cu excepția unui idiot, ar putea deduce din acea promisiune privilegiul de a fi nesfânt?

Încă o dată. Noi nu învățăm că credincioşii autentici sunt asigurați de lepădarea de credință, dar dacă ei devin nevegheatori şi nerugativi, ei pot cădea pentru o vreme în ispite, păcate, şi să piardă speranţa şi mângâierea, (care poate să le cauzeze multă suferință şi rușine) şi din care un Dumnezeu care ține legământul, îi va recupera prin pedepse disciplinare şi adâncă pocăinţă. De aici, atât de mult cât interesele personale pot fi un motiv corespunzător pentru efortul creştin, acestea vor opera asupra Prezbiterianului sub această perseverență doctrinală, mai mult decât asupra Arminianului cu doctrina lui a căderii din har. Cel dintâi nu poate spune, „nu trebuie să fi alarmat deşi aș fi recidivat”; căci el este un credincios adevărat şi trebuie să fie adus înapoi prin tristețe şi probabil prin teribile dureri; el mai bine a fi alarmat de acestea! Dar mai departe, o iubire de sine iluminată îl va alarma mai înțepător decât doctrina i se va opune doctrina Arminianilor. Aici este un Arminian care se găsește a fi recidivat. Oare simte el o alarmă totală, spunându-şi, „Ah, eu, eu eram pe drumul drept spre cer, dar am ieșit de pe el; trebuie să mă întorc la el”? Ei bine, Prezbiterianul similar recividat, este învățat de doctrina lui să spună: Am gândit că eram pe drumul corect spre cer, dar acum văd că am greșit în tot acest timp, pentru că Dumnezeu spune că dacă aș fi fost cu adevărat pe drumul drept nu aș fi putut să îl părăsesc (1 Ioan 2:19). Vai! De aceea, eu trebuie fie să pier fie să mă întorc, nu la acel drum înșelător pe care eram, ci la unul nou, esenţial diferit, mai îngust şi mai drept. Care dintre cei doi oameni are cel mai ascuțit motiv de a se strădui?

Deoarece am luat definiţia doctrinei din Mărturisirea noastră, voi lua de acolo capetele dovezii sale:

(a) Imuabilitatea alegerii lui Dumnezeu dovedește aceasta. Cum poate acum acest păcătos dat să fie cu adevărat convertit? Pentru că Dumnezeu l-a ales spre mântuire. Dar Dumnezeu spune, „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” (Isaia 46:10). De vreme ce Dumnezeu este neschimbător şi atotputernic, acest scop de a-l mântui trebuie să reușească cu certitudine. Dar nici un om nu poate fi mântuit în păcatele lui, de aceea acest om va fi făcut cu siguranţă să persevereze în har.

(b) Doctrina rezultă din faptul că alegerea lui Dumnezeu este suverană şi necondiţionată, nu întemeiată în vre-un merit prevăzut în păcătosul ales. Dumnezeu a știut că nu era nici un merit de prevăzut în el. Dar Dumnezeu a prevăzut toată neascultarea, nemulţumirea, şi provocarea pe care acel păcătos nevrednic urma veşnic să o săvârșească. De aceea, viitoarea dezvăluire a acestei neascultări, nemulţumiri, şi provocări de către acest sărac păcătos, nu poate să devină un motiv prin care Dumnezeu să revoce alegerea lui. Dumnezeu a știut totul despre aceasta la fel de bine atunci când el l-a ales prima dată, şi totuşi, mișcat de motivele sale de iubire, milă, şi înţelepciune, el l-a ales, cunoscând mai dinainte toate mârșăviile lui posibile.

(c) Aceeaşi concluzie urmează din legământul de răscumpărare al lui Dumnezeu cu Fiul său Mesia. Aceasta a fost un acord făcut din veşnicie între Tatăl şi Fiul. În acesta Fiul în mod liber s-a obligat să moară pentru păcatele lumii şi să îşi îndeplinească celelalte slujbe ale sale ca Mijlocitor pentru răscumpărarea poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ că în baza acestei condiții să ofere Fiului său acest popor răscumpărat ca recompensă a lui. În acest legământ de răscumpărare Cristos a furnizat şi a îndeplinit toate condițiile; poporul său răscumpărat nici una. Deci, când Cristos a murit, spunând „S-a sfârşit,” acordul s-a încheiat în final; nu există nici un loc, fără necredincioșie în Tatăl, pentru căderea definitivă a unei singure stele din coroana cumpărată a Mântuitorului nostru; citiți Ioan 17. Aceasta este „un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare.” (2 Samuel 23:5).

(d) Trebuie să deducem acelaşi adevăr binecuvântat din dragostea lui Cristos în moartea pentru poporul său deşi eram păcătoși, din meritele supreme ale neprihănirii sale imputate, şi din puterea mijlocirii lui: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:8-10) „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Despre Cristos, Mijlocitorul, se spune că Tatăl îl aude mereu (conform Ioan 11:42). Dar vedeți Ioan 17:20: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Dacă atot-predominantul Mare Preot se roagă pentru toţi credincioşii, ei toţi vor primi ceea ce el cere. Dar ce şi cât de mult cere el pentru ei? Un anumit har temporar, neesențial şi schimbător, întâmplător precum voința umană schimbătoare şi supusă greșelilor? Vedeți versetul 24: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.”

(e) Dacă vre-un om este convertit, aceasta este deoarece Duhul Sfânt este venit în el; dacă vre-un păcătos trăiește pentru o vreme viața divină, aceasta este aşa deoarece Duhul Sfânt locuiește în el. Dar Biblia ne asigură că Duhul Sfânt este sămânța trainică a vieții spirituale, arvuna cerului, şi pecetea răscumpărării noastre. 3 Credincioşii sunt „născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Apostolul Pavel declară 4 că ei primesc arvuna Duhului, şi că locuirea lui este „o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:14). 5 Acelaşi apostol spune, „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

O arvună, sau un acont, este o sumă mai mică plătită în numerar când un contract este în final încheiat, ca un angajament neschimbător că plățile viitoare vor fi făcute la timpul lor cuvenit. Un sigiliu este o ștanță finală adăugată de părțile contractante la numele lor pentru a semnifica faptul că, contractul este încheiat şi obligatoriu. Aşa este prezența sfinţitoare a Duhului Sfânt în fiecare credincios autentic; un principiu nemuritor de perseverență în el, angajamentul avansat al lui Dumnezeu al scopului său de a dărui cerul, de asemenea, sigiliul lui Dumnezeu aplicat pe legământul său de har. Aceasta, atunci, este binecuvântata asigurare a speranţei pe care credinciosul adevărat este privilegiat să ajungă la ea: nu doar că Dumnezeu este angajat în mod condiționat să îmi dea cerul, cu condiția că eu continui să mă țin de datoria mea în evanghelie în exerciţiul voinței mele slabe, schimbătoare şi imperfectă. O consolare nenorocită, că, spre credinciosul care îşi cunoaşte inima lui! Dar deplina asigurare a speranţei este aceasta: Lasă Duhul Sfânt să atingă odată această inimă moartă a mea cu lumina sa învietoare, pentru ca eu să îl îmbrățișez pe Cristos cu o credință penitentă reală; atunci am binecuvântata certitudine că acest Dumnezeu care a început în mine lucrarea bună o va desăvârşi până în ziua lui Isus Cristos (ziua judecății lui), 6 că aceeaşi iubire divină va continua infailibilă cu mine – şi în ciuda ulterioarelor păcate şi provocări, mă va mustra, restaura, şi susține, şi îmi va da victoria finală asupra păcatului şi asupra morții. Aceasta este speranţa inexprimabilă şi plină de slavă, de o mie de ori mai bine adaptată pentru a încuraja în mine ascultarea, rugăciunea, vegherea, strădania, care sunt mijloacele victoriei mele, decât îndoielile reci ale posibilei căderi din har. Din nou, Scripturile sunt cel mai bun argument al nostru. Adaug câteva texte printre mai multe: Vedeți Ieremia 32:40: „Voi încheia cu ei un legământ veşnic că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.” Oile mele nu pier niciodată, şi nimeni nu le va smulge din mâna mea. 7 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.” Cristos însuși sugerează că nu este posibil să înșele aleșii săi: 8 1 Petru 1:5: Credincioșii „sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Acelaşi apostol explică astfel apostazia celor care se leapădă definitiv de credință. 2 Petru 2:22: „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” Ea încă este scroafă în natura ei, deşi cu suprafața exterioară spălată, dar niciodată schimbată într-un miel; căci dacă ar fi fost schimbată, ea niciodată nu ar fi ales mocirla. Apostolul (1 Ioan 2:19) explică lepădările definitive de credință în acelaşi fel, şi în cuvinte care simplu închid dezbaterea: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”

Argumentul meu afirmativ practic respinge toate obiecțiile. Dar există două cărora le voi da un cuvânt. Arminianii solicită mereu o obiecție extrasă din filozofia lor falsă. Ei spun că dacă harul lui Dumnezeu în regenerare ar fi eficient, determinând fără îndoială voia convertitului departe de păcat spre datoria evangheliei, aceasta ar distruge liberul său arbitru. Atunci nu ar exista nici o calitate morală sau meritorie în ascultarea lui evanghelică ulterioară pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, nu mai mult decât în culoarea naturală a părului său, pe care el nu o poate ajuta. Răspunsul meu este, că filozofia lor este falsă. Prezența şi operarea unui principiu drept într-un om, în mod sigur determinându-l spre sentimente şi acțiuni corecte, nu încalcă liberul său arbitru ci mai degrabă este esenţial pentru tot liberul arbitru corect. Dovezile mele sunt, că dacă această filozofie falsă ar fi adevărată, sfinţii şi îngerii aleşi din cer nu ar putea avea nici liberul arbitru nici un caracter sau comportament vrednic de laudă. Căci acestea sunt cu siguranţă şi pentru totdeauna hotărâte spre sfinţenie. Omul Isus nu putea să fi avut vre-un liber arbitru sau merit, pentru că voința sa umană era întru totul hotărâtă spre sfinţenie. Dumnezeu însuși nu ar fi putut avea vre-o libertatea sau sfinţenie vrednică de laudă. El cel mai puţin dintre toţi! Căci voința lui este veşnică, neschimbătoare, şi în mod inevitabil hotărâtă spre sfinţenie absolută. Dacă există ceva care se apropie de blasfemie în aceasta, observaţi, nu este a mea. Eu dau la o parte de la mine cu dezgust acest fel de filozofie.

Este obiectat, din nou, că Biblia este plină de avertizări către credincioşi să vegheze împotriva apostaziei, cum ar fi aceasta din 1 Corinteni 10:12: „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” Sofismul este, că dacă credincioşii nu pot cădea din har, toate aceste avertizări sunt absurde. Eu răspund, ele sunt rezonabile, pentru că credincioşii ar putea cădea din har dacă ei ar fi lăsați doar cu puterile lor naturale. În acest sens, ei în mod natural ar cădea, şi de aceea vegherea este în mod rezonabil îndemnată asupra lor, pentru că scopul lui Dumnezeu de har care nu se poate schimba înspre ei este realizat în ei, nu ca şi când ei ar fi bușteni sau pietre, sau fiare mute, ci agenți raționali liberi, pentru a fi călăuziți şi guvernați de Duhul atotputernic prin mijloacele motivelor raționale. De aceea, când îl vedem pe Dumnezeu asaltându-i pe credincioşi cu aceste motive raționale ca ei să nu recidiveze, nu este de dedus că el în mod secret intenționează ca să îi lase să recidiveze în mod fatal, ci mai degrabă exact contrariul.

Voi încheia cu o mică parabolă: eu privesc o mamă înțeleaptă, inteligentă, vegheatoare şi iubitoare, care este ocupată cu munca din gospodăria ei. Mai este o fetiță luminată care se joacă prin cameră, draga mamei. O aud pe ea spunând, „Ai grijă, dragă copilă, nu te duce aproape de acel foc strălucitor, căci s-ar putea să te arzi.” Oare argumentez eu astfel: „Auzi cuvintele acelei femei! Eu deduc din ele că mintea femeii este hotărâtă să o lase pe draga copilă să se ardă singură până moare dacă nu cumva vegherea ei proprie va fi suficientă să o țină departe de foc, avertizarea unui copilaș ignorant, impulsiv, nestatornic. Ce mamă fără inimă!”? Dar eu nu deduc aşa, decât dacă sunt un nebun fără inimă. Eu știu că această mamă știe că copilul este o creatură rațională, şi că avertizările raționale sunt un o categorie de mijloace pentru a o ține la o distanță sigură de foc; de aceea ea este corectă în faptul că adresează astfel de avertizări copilului; ea nu ar vorbi aşa dacă ea ar gândi că aceasta este doar o simplă pisicuță sau un cățeluș, şi nu s-ar baza decât pe a o lega de gât şi de piciorul mesei. Dar eu de asemenea știu că mintea vegheatoare a mamei este pe deplin hotărâtă că draga copilă nu se va arde la acest foc. Dacă impulsivitatea şi memoria scurtă a micuței o face să neglijeze avertizările maternale, eu știu că o voi vedea pe acea femeie bună lăsând să cadă instantaneu toate instrumentele ei de muncă şi că o va trage înapoi pe copila ei cu forța fizică din acel foc, şi apoi cel mai rațional va reînnoi avertizările ei către copilă ca un agent rațional într-un mod mai accentuat. Şi dacă micuța încă se dovedește a fi nepăsătoare şi încăpățânată, o voi vedea din nou salvată prin forța fizică, şi în final o voi vedea pe mamă imprimând avertismentele ei asupra minții copilei şi mai eficient, probabil prin mângâieri cu pasiune, sau probabil printr-o nuia bună, amândouă similar fiind expresii ale unei iubiri credincioase.

Aşa este sistemul Bibliei de har pe care oamenii îl numesc Calvinism, atât de des în discreditare. Cel mai mic merit al său este că acesta corespunde exact cu experiența, bunul simț, şi filozofia adevărată. Marea lui evidență este că acesta corespunde cu Scriptura. „Dumnezeu să fie adevărat şi fiecare om să fie găsit mincinos.” Această doctrină îl înalță pe Dumnezeu, puterea lui, suveranitatea lui, dragostea şi mila lui care nu se cumpără. Acestea sunt îndeptățite să fie înălțate în mod suprem. Această doctrină îl smerește pe om în țărână. El trebuie să fi umilit; el este un păcătos vinovat, piedut, singurul, dar totuşi arhitectul sigur al propriei sale ruine. Neajutorat, totuşi vinovat de tot ceea ce îl face neajutorat, el trebuie să îşi ia locul său în cea mai adâncă pocăinţă, şi să dea toată slava răscumpărării sale lui Dumnezeu. Această doctrină, în timp ce așează mândria omului jos, îi dă o ancoră de speranţă, sigură şi neclintită, atrăgându-l la cer; căci speranţa lui nu se bazează pe slăbiciunea, nebunia, şi nestatornicia voinței sale umane, ci în veşnica iubire, înţelepciune, şi putere a Dumnezeului atotputernic. „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul!” „Dumnezeul cel Veşnic este un loc de adăpost, şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.” (Deuteronom 33:29, 27)
________________________________________

Note:

1. Nota editorului: Aici Dabney pare să vorbească neglijent. Cristos nu l-a iubit pe tânărul bărbat de dragul binelui pe care el l-a văzut în el, ci deoarece aşa este natura divină de a iubi (1 Ioan 4:8, 16). Scriptura este clară în afirmația că „cei care sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8), astfel că temeiul iubirii Mântuitorului față de acest tânăr bărbat nu ar fi putut să fie ceva din omul tânăr în sine.

2. Forța argumentului lui Dabney este aceasta: Prețul pe care Mântuitorul l-a plătit pentru păcat este infinit în suficiența sa. Dacă ar mai fi fost încă un păcătos ales, Cristos nu ar mai fi trebuit să mai sufere încă o lovitură sau să îndure ceva mai mult din mânia lui Dumnezeu. Aceasta este în armonie perfectă cu Canoanele Sinodului din Dordt (al 2-lea cap., articolul 3): „Moartea Fiului lui Dumnezeu este singura şi cea mai perfectă jertfă şi ispășire pentru păcat, şi este de un merit şi o valoare infinintă, abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii luminii.”

Am putea totuşi să ne eschivăm față de interpretarea lui Dabney față de 1 Ioan 2:2. Este un lucru să spui că moartea lui Cristos este suficientă pentru a ispăși o lume de vină. Este totuşi un alt lucru să sugerezi (după cum foloseşte Dabney 1 Ioan 2:2) că împăcarea a fost făcută – şi astfel mânia lui Dumnezeu de fapt a fost satisfăcută – în folosul întregii lumi. Din nou, opinia noastră este că Dabney a vorbit aici neglijent.

O mai bună explicație a lui 1 Ioan 2:2 este aceasta: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre [ale națiunii evreiești], ci pentru ale [aleșilor din fiecare națiune în] întreaga lume.” În altă parte, apostolul foloseşte în mod clar expresii paralele exact în acest sens: „… că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11:51-52).

3. Vezi 1 Ioan 3:9: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.”

4. 2 Corinteni 1:22: „El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”; 2 Corinteni 5:5: „Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.”

5. Efeseni 1:14: „şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.”

6. Filipeni 1:6: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

7. Ioan 10:27: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.”

8. Matei 24:24: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”