Manual de teologie (continuare)

84
views

John Leadley Daggde John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL VII – ÎNCHINAREA PUBLICĂ

SECȚIUNEA I. — TIMPUL

Prima zi a săptămânii este sabatul creștin, dedicat închinării publice înaintea lui Dumnezeu.

Împărțirea timpului în săptămâni a apărut în vechime. Se poate descoperi încă din vremea lui Laban, care i-a spus lui Iacov: “împlinește-i săptămâna. 1 O urmă mai puțin vizibilă este în scrierile despre Noe, care a așteptat șapte zile și apoi încă șapte zile 2 în încercarea lui de a descoperi dacă potopul s-a oprit. Diviziunea hebdomadală a timpului a existat din vechime în lumea neamurilor. Nu sunt dovezi că Noe a primit-o ca pe ceva nou, instituit de Dumnezeu, sau că are originea acolo. Afirmația Scripturii este „Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi și a sfințit-o”. 3 Aceasta este originea instituției. Când decalogul a fost promulgat de pe Sinai, nu vorbea de sabat ca de o instituție cunoscută anterior. Porunca: amintește-ți de ziua sabatului 4 implică cunoașterea existenței ei și aceasta este confirmat de faptul istoric anterior anume căderea manei a încetat în ziua sabatului.

Deoarece sabatul a originat la creație și a fost cunoscut înainte de a se da legea izraeliților, nu poate fi una din ceremoniile ebraice abrogate. Sabatul a fost făcut pentru om și nu exclusiv pentru evrei. Motivul este odihna lui Dumnezeu în ziua a șaptea, supă șase zile de muncă în crearea lumii și nu după ceva ce aparținea lui Israel. Instituția este adaptată naturii omului, ca ființă religioasă și relației pe care acesta o are cu Creatorul.

Decalogul a fost dat ca o lege pentru izraeliți. prefața sa arată: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău , care te-a scos din Egipt.” S-a dovedit prin promisiunea anexată la porunca a cincea: ca zilele tale să fie lungi în pământul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat. dar deși dat izraeliților, a fost dat lor ca oameni. Legea ceremonială le-a fost dată, ca și congregație a lui Dumnezeu și legea judiciară le-a fost dată, ca Națiunea Israel.

Dar decalogul a fost adaptat la relațiile pe care le aveau cu Dumnezeu și unul cu altul, ca oameni. Aceleași relațiisunt în societatea umană peste tot și deci aceleași obligații leagă peste tot. Această parte a codului mozaic are o obligație universală și perpetuă, și această parte, Dumnezeu a distins-o special de celelalte. A rostit-o de pe Sinai și de două ori a săpat-o în piatră, ca simbol al perpetuității. În scrierile către neamurile din Roma și Efes, Pavel se referă la decalog ca la o lege pe care erau obligați să o respecte și a decis astfel că nu este limitat la evrei sau limită la legământul abrogat. Lucrarea legii este distinctă de lucrarea Duhului și el declară că se va face când vălul va fi dat la o parte de pe inimă, 5 dar schimbarea nu constă în a face o lege nouă, ci în transferul scrierilor de pe tablele de piatră pe cele ale inimii.

Între preceptele decalogului găsim porunca: amintește-ți de ziua sabatului. Decalogul ne obligă, la fel și această poruncă. Nici un om nu are dreptul să o separeu de restul și să o anuleze.

Creștinii trebuie să respecte sabatul și ca o zi sfințită de Dumnezeu, este potrivită pentru închinare înaintea lui Dumnezeu.

Unii baptiști, cu privire la poruncile divine, respectă aceeași zi de sabat ca și evreii, și sunt numiți baptiști de ziua a șaptea. Dar greșesc adevăratul sens al preceptului. Ei o interpretează ca și când ar fi fost exprimată: a șaptea zi a săptămânii este sabatul, și ca și când împărțirea ebraică a săptămânii a fost recunoscută și fixată, „șase zile să muncești, dar a șaptea este sabatul Domnului.” A șaptea zi este cea care urmează celor șase de muncă. Întoarcerea la sabat, la intervale egale de timp, trebuie să urmeze. Avem lumină cu privire la adevăratul sens al limbajului folosit, comparându-l cu cel cu privire la respectarea anului sabatic. Comparația poate fi avantajoasă în aces scop, examinând pasajul în care ziua sabatică și anul sabatic sunt alăturate. 6 „Șase anui să semeni pământul și să aduni roadele, și al șaptelea an să-l lași să se odihnească.” „Șase zile să muncești și a șaptea zi să te odihnești” al șaptelea an nu este determinat de o divizare de timp în săptămâni de ani, la fel și a șaptea zi nu este determinată de o împărțire naturală de săptămâni de zile.

Nimeni nu se gândește la al șaptelea an decât ca la anul ce urmează șase ani de muncă de cultivare a pământului și întoarcerea la intervale regulate. Similaritatea precisă a poruncii despre a șaptea zi de sabat, dovedește că aceeași metodă de interpretare trebuie aplicată. Dacă există o obligație de a respecta sâmbăta sau duminica, și nu altă zi a săptămânii, nu se găsește în acest precept al decalogului și trebuie creat altfel.

Decalogul, în adaptarea sa la relațiile societății umane, arată înțelepciunea Autorului. Vedem această înțelepciune în adaptarea celei de a patra porunci la respectarea universală. Deoarece forma rotundă a pământului a fost demonstrată, a devenit aparent că un precept ce necesită respectarea celei de-a șaptea zi a săptămânii nu poate primi supunere universală, doar dacă autoritatea divină stabilește vreun meridian pentru raportarea universală la timp. Cu câțiva ani în urmă s-a spus în cadrul misiunilor noastre că o întrebare practică despre datoria de a respecta sabatul s-a ridicat între unii misionari, care s-au întâlnit în câmpul de misiune, pe partea cealaltă a globului pământesc, navigând spre acest punct pe rute diferite, unii prin est, alții prin vest. Comparând standardul temporal, sabaturile lor erau diferite și ceea ce era sâmbătă pe o parte a globului, era duminică pe cealaltă. Dacă porunca a fost cu privire la a șaptea zi a săptămânii, acești misionari erau încălcători ai sabatului celuilalt, și dacă nici o înțelepciune mai înaltă decât a lui Moise, care era ignorant cu privire la forma pământului, nu dicta decalogul, adaptarea sa admirabilă la condițiile și circumstanțele oamenilor din diferite vremi și țări, nu ar fi fost asigurată.

O altă obiecție la interpretarea ce presupune ziua a șaptea a săptămânii se poate vedea din faptul că face Scriptura dependentă de tradiție. Observarea lunii noi sau lunii pline dacă era poruncită, mijloacele stabilirii timpului ar fi fost la îndemâna oricui, dar dacă Scriptura spunea să respectăm a șaptea zi a săptămânii, cine putea ști care este ziua aceea? Nici un afiș nu este atârnat din cer pentru a distinge zilele săptămânii. Limitele săptămânii nu sunt stabilite, ca anotimpurile, prin fenomene naturale. Preceptul săpat în piatră și înregistrat în Cartea lui Dumnezeu, ar sta în fața noastră legându-ne la supunere, și totuși, preceptul nu ar oferi lumină cu privire la sensul real. Cum ar ști omul că nu a greșit timpul și a profanat chiar ziua intenționată de Dumnezeu? Nu are alte mijloace de cunoaștere decât tradiția. Sabatul corect poate să fi fost transmis fără eroare, din vremea creației sau din timpul lui Moise, dar ce dovezi avem? Nici una, doar tradiția. Dumnezeu a decis cu înțelepciune să își facă voia cunoscută oamenilor prin Scriptură, nu prin tradiție, dar care este avantajul , dacă sensul Scripturii trebuie determinat prin tradiție?

Un alt argument al interpretării preceptului este din cuvântul folosit de NT, pentru denotarea săptămânii. Este același cuvânt folosit pentru sabat, apărând uneori la singular, alteori la plural. „prima zi a săptămânii” 7 înseamnă ad literam prima zi a sabatului sau sabaturilor. Aceasta se explică ca prima zi conform cu timpul sabatului. Dar indică faptul că sabatul determină săptămâna și nu săptămâna determină sabatul.

Conform acestei vederi luate din porunca a patra, creștinii se supun ei la fel ca și evreii. Ultimii derivă seria de săptămâni prin tradiție, din vremea lui Moise, noi o derivăm prin tradiție din vremea lui Hristos. Vedem cu bucurie că începutul seriei noastre , în înregistrările scripturale, ziua în care se întâlneau creștinii pentru închinare este specificată. În prima zi a săptămânii, Domnul a înviat din morți. această zi poartă dovezile învierii și bucuria ucenicilor și în încheiere, o întrunire a ucenicilor în care Isus a apărut personal. Evanghelistule este atent în reproducerea acestei întâlniri să repete că era prima zi a săptămânii. 8

A mai trecut o săptămână și a avut loc o adunare a ucenicilor, în care Isus a fot din nou prezent. A intervenit un sabat evreiesc și dacă era dorința Domnului să se perpetueze acest sabat ca zi de închinare publică a ucenicilor, de ce a lăsat-o să treacă, și s-a întâlnit ziua următoare cu ucenicii? Afirmația evanghelistului este „după opt zile ucenicii Lui s-au întâlnit și Toma era cu ei, apoi a venit Isus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor.” 9 Când preoții au cerut lui Pilat ca mormântul să fie păzit, au spus că „înșelătorul a zis că după trei zile voi învia . poruncește să se păzească mormântul trei zile.” 10 Cuvintele „după trei zile” sunt echivalente cu „până a treia zi”. Dacă „DUPĂ OPT ZILE” din Ioan este interpretat la fel, aduce a doua apariție a lui Hristos, la o săptămână după prima, și deci în prima zi a săptămânii. Sărbătoarea cincizecimii, după lege 11 este în ziua de după sabatul evreiesc. Deci, în prima zi a săptămânii, DS a fost turnat și 3000 s-au convertit la predicarea lui Petru.

Ucenicii din Troa, s-au întâlnit să frângă pâinea 12 și istoricul ne spune că a fost în prima zi a săptămânii. Pavel către corinteni le spune să facă milostenie sfinților săraci din Ierusalim „în prima zi a săptămânii” 13 Descriind revelația avută în Patmos, Ioan spune „eram în Duhul, în ziua Domnului”. 14 Prin aceasta, el desemnează ziua învierii Domnului, dedicată închinării.

Legea mozaică arată înțelepciunea divină în a patra poruncă. La fel și revelația creștină, în felul în care recomandă prima zi a săptămânii. Vechiul legământ, cu preoția și închinarea a trecut și s-a instituit o nouă formă de închinare și învierea Domnului desemnează noul început și este comemorată. În timp ce prima zi a săptămânii este menționată expres, ar fi întâmpinat aceleași dificultăți ca respectarea zilei a șaptea a săptămânii. Ar fi făcut Scripturile dependente de tradiție pentru interpretare și sabatul creștin imposibil de respectat în lume, în supunere strictă. Decalogul ne-a fost transmis, cerând respectarea unei zile din șapte și NT ne învață că zilele nu sunt sfinte în sine și respectarea cerută de evrei pentru ziua sabatului săptămânal nu este obligatorie la creștini și este inconsistentă cu natura economiei creștine. 15 Proporția și succesiunea timpului, prescrise în porunca a patra sunt obligatorii, dar nici o perioadă anume nu este sfântă în sine. Suntem legați de exemplul apostolilor de a respecta prima zi a săptămânii ca și sabat creștin, dar nu în sensul de a ne chinui conștiința ca misionarii aceia.

Închinarea adaptată zilei necesită să fie socială și fiecare creștin se poate uni cu frații lui în închinarea înaintea lui Dumnezeu, în ziua pusă deoparte pentru aceasta, cu convingerea deplină că, făcând acesta, îl onorează pe Autorul creștinismului și se supune strict decalogului.

SECȚIUNEA II. — MODUL

Închinarea publică ar trebui să includă rugăciuni, cântări de laudă și citire și explicarea Bibliei.

Rugăciunea este datoria naturală a omului, nelimitată condiției de viață sau religie. Se poate face în particular, în familie, în asocieri accidentale sau desemnate expres pentru aceasta și în adunări publice de închinare divină, este parte a serviciului.

În rugăciunile publice, unul din închinători conduce slujba, vorbește tare. Cum făcea Solomon la închinarea templului și ceilalți se unesc cu inimile în închinare. Liderii sunt lucrătorii cuvântului. Primii creștini au fost constanți în doctrina apostolilor, în părtășie, frângerea pâinii și rugăciuni. Toate acestea erau conduse de apostoli și când aceștia nu au mai slujit la mese, era pentru a se dedica cuvântului lui Dumnezeu și rugăciunii. Rugăciunea privată nu este exclusiv intenționată aici, deoarece obligația la aceasta aparținea egal diaconilor aleși și tuturor membrilor bisericii. Dar deși lucrătorii cuvântului conduc rugăciunile publice, alți bărbați din biserică o pot face. „oamenii să se roage pretutindeni” 16 când spune oamenii, se referă la bărbați, și este distinct de femei, menționat în versetul următor. Femeilor nu li se cere să se roage în public. Pavel spune că este o rușine ca femeile să vorbească în public sau în biserică. Dar este o adunare separată a femeilor, pentru rugăciune și beneficiază mult lor și cauzei Domnului.

Salvatorul a dat o formă de rugăciune ucenicilor ca idee generală. Dar ucenicii nu au înțeles niciodată că ar fi limitați la această formă, nici în public și nici în particular. Forme prescrise de rugăciune întâmpină obiecții deoarece rețin emoțiile inimii, descurajează dependența de DS, produc formalitate și nu sunt adaptate tuturor circumstanțelor și ocaziilor.

Lauda se poate amesteca cu cererile și mulțumirea oferite în rugăciune, în proză sau poezie au muzică. Erau folosite în vechime și erau parte importantă a închinării publice. Găsim în NT cântările folosite frecvent și chiar poruncite 17. Fraza, „vorbiți între voi cu psalmi” se adresează bisericii și indică folosirea cântărilor ca parte a închinării publice.

Cartea psalmilor a fost compusă pentru închinarea la templu. Este un ajutor și o direcție generală a slujbei publice, dar nu este nici o dovadă că laudele noastre ar trebui exprimate doar în cuvintele găsite în Biblie. Nu avem cărți de rugăciune în Biblie și vedem că o carte de rugăciuni nu este necesară la închinare, dar avem cartea Psalmilor deoarece trebuie o pregătire pentru vorbirea în public. De aici folosirea cărților de imnuri.

Muzica instrumentală este parte a închinării la templu, dar nu este poruncită în NT și nu este adaptată la slujba prezentei dispensații.

La închinarea publică ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune și îl onorăm prin atenția față de Cuvânt. Citirea Scripturilor este parte importantă în sinagogă și a fost aprobată de Salvator când a citit din Isaia în sinagoga din Nazaret. În sfaturile lui Pavel către Timotei „, citește, explică și învață 18, acestea sunt părți ale închinării publice, deci citirea nu era ceva privat. Citirea publică a cuvântului lui Dumnezeu este inclusă. În zilele lui Ezra, când se citeau Scripturile, se explica oamenilor sensul lor. 19 Când Hristos a citit în sinagogă, la Nazaret, la încheiere, a explicat și aplicat pasajul citit. Sfatul dat lui Timotei cerea explicarea și învățarea împreună cu citirea. Dumnezeu este onorat când cuvântul Său este explicat oamenilor, ca să audă cu urechea și să înțeleagă senul și să simtă puterea în inimile lor. Dumnezeu a pregătit oameni care să explice în fiecare biserică.

Note de subsol:
1. Gen. xxi. 27.
2. Gen. viii. 10, 12.
3. Gen. ii. 2, 3.
4. Ex. xx. 8.
5. Rom. xiii. 8-10; Efes. vi. 2.
6. Exods xxiii. 10, 12.
7.Ioan xx. 1.
8. Ioan xx. 19.
9. Ioan xx. 26.
10. Mat. xxvii. 63, 64.
11. Lev. xxiii. 16.
12. Fapte xx. 7.
13. 1 Cor. xvi. 2.
14. Apoc. i. 10.
15. Col. ii. 16; Gal iv. 10, 11; Rom. xiv. 5, 6.
16. 1 Tim. ii. 8.
17. Col. iii. 16; Efes. v. 19; Iacov v. 13.
18. 1 Tim. iv. 13.
19. Neemia viii. 8.

Va urma