Ce credem noi despre cele cinci puncte ale Calvinismului

82
views
John Piper - imagine preluată de pe site-ul gospelherald.com
John Piper – imagine preluată de pe site-ul gospelherald.com

NOTĂ: Deoarece acest material este mai lung și prezintă un singur subiect în întregime, am decis ca în următoarele 3 luni să nu mai postăm alt material la această pagină de apologetică, urmând să reluăm seria despre Calvinism în iunie 2017.

Revizuită în martie, 1998

1 Martie, 1985

De: John Piper

Subiect: Doctrinele harului / Calvinism

Articolul a fost revizuit semnificativ şi extins şi publicat în formă de carte în 2014 sub titlul Cinci Puncte: Spre o experiență mai adâncă a harului lui Dumnezeu. Versiunea în engleză în format PDF este disponibilă gratuit aici.

Această explicație, redactată de John Piper şi Consiliul Bătrânilor, reprezintă poziția doctrinală a Bisericii Baptiste Bethlehem.

  1. Prefață
  2. Informații istorice
  3. Depravarea totală
  4. Harul Irezistibil
  5. Ispăşirea limitată
  6. Alegerea necondiționată
  7. Perseverența sfinţilor
  8. Mărturii finale
  9. Un apel final

1. Prefață

Noi îl iubim pe Dumnezeu. El este cea mai mare Comoară a noastră, şi nimic nu se poate compara cu el. Unul dintre cele mai vechi catehisme spune, „Dumnezeu este un Duh, infinit, veşnic, şi neschimbător, în a lui ființă, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate, şi adevăr.” Acesta este Cel pe care îl iubim. Noi iubim întreaga panoramă a perfecțiunilor lui. A-l cunoşte şi a fi iubit de el este finalul căutării sufletului nostru pentru satisfacția veşnică. El este infinit; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după deplinătate. El este veşnic; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după permanență. El este neschimbător; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după stabilitate şi siguranță. Nu este nimeni ca Dumnezeu. Nimic nu se poate comparara cu el. Banii, sexul, puterea, popularitatea, cucerirea – nimic nu se poate compara cu Dumnezeu.

Cu cât îl cunoşti mai mult, cu atât mai mult vrei să îl cunoşti. Cu cât mai mult te ospătezi din părtășia lui, cu atât mai flămând eşti după o comuniune mai adâncă, mai bogată. Satisfacția la cele mai adânci nivele naște o tânjire sfântă pentru timpul în care vom avea chia puterea lui Dumnezeu de a-l iubi pe Dumnezeu. În acest fel se roagă Isus către Tatăl, „… pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:26). După aceasta tânjim noi: chiar dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul să ne umple, făcându-ne în stare să îl iubim pe Fiul chiar cu dragostea Tatălui. Apoi frustrările de iubire inadecvată se vor sfârşi.

Da, cu cât mai mult îl cunoşti şi îl iubeşti şi te încrezi în el, cu atât mai mult tânjești să îl cunoşti. De aceea noi am scris acest articol. Noi tânjim să îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de Dumnezeu. Un alt mare catehism vechi spune, „Care este scopul suprem al omului?” Și răspunde: „Scopul suprem l omului este să îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure de el pentru totdeauna.” Noi credem că a ne bucura de Dumnezeu este calea spre a-l glorifica pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel mai glorificat în noi când noi suntem cei mai satisfăcuți în el. Dar pentru a ne bucura în el noi trebuie să îl cunoaştem. Vederea este savuroasă. Dacă el rămâne o ceață neclară, nedeslușită, noi am putea fi intrigați pentru o vreme. Dar noi nu vom fi uluiți cu bucurie, astfel precum ceața se curăță şi te regăsești pe marginea unei prăpăstii întinse.

Experiența noastră este că, cunoştinţă clară a lui Dumnezeu din Biblie este înflăcărarea care susține focurile iubirii de Dumnezeu. Şi probabil cel mai hotărâtor fel de cunoştinţă este cunoştinţa despre cum este Dumnezeu în mântuire. Despre aceasta sunt cele cinci puncte din Calvinism. Noi nu începem ca şi Calvinişti şi apărăm un sistem. Noi începem ca şi creştini care cred în Biblie, care vor să pună Biblia mai presus de toate sistemele de gândire. Dar de-a lungul anilor – mulți ani de luptă – ne-am adâncit în convingerea noastră că învăţăturile Calviniste despre cele cinci puncte sunt biblice şi de aceea adevărate.

Lupta noastră proprie ne face răbdători cu alții care sunt pe cale. Noi credem că toată lupta de a înțelege ceea ce învață Biblia despre Dumnezeu este vrednică. Dumnezeu este o stânca de putere într-o lume a nisipurilor mișcătoare. A-l cunoaşte pe el în suveranitatea lui înseamnă a deveni ca stejarul în vântul adversității şi confuziei. Şi alături de putere este dulceața şi gingășia dincolo de imaginație. Suveranul Leu din Iuda este dulcele Miel al lui Dumnezeu.

Noi sperăm că veți fi ajutați. Vă rugăm să simțiți că trebuie să citiți articolul în vre-o anumită ordine specială. Mulți dintre voi vor dori să sară peste Introducerea Istorică pentru că aceasta nu este la fel de imediat relevantă pentru întrebările biblice. Există o ordine planificată în articol. Dar simțiți-vă liberi să începeți oriunde vi se pare urgent. Dacă obțineți ajutor, atunci veți fi atrași spre restul acestuia. Dacă nu, ei bine, atunci doar întoarceți-vă la Biblie şi citiți-o cu toată puterea voastră. În orice caz, acolo vrem noi să ajungeți în final: citind şi înțelegând şi iubind şi bucurându-vă şi ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvântul nostru.

Pentru supremația lui Dumnezeu în toate lucrurile, pentru bucuria tuturor oamenilor,

Pastor John Piper

Din partea Redacției Pastorale

Minneapolis

Aprilie 1997

2. Informații istorice

John Calvin, faimosul teolog şi pastor din Geneva, a murit în 1564. Alături de Martin Luther în Germania, el a fost cea mai influentă forță din Reforma Protestantă. Comentariile lui şi Institutele religiei creştine încă exercită o imensă influenţă asupra Bisericii creştine la nivel mondial.

Bisericile care au moștenit învăţăturile lui Calvin sunt de obicei numite Reformate ca opuse față de ramurile Luterane sau Episcopaliene ale Reformei. În timp ce nu toate bisericile Baptiste se țin de o teologie reformată, există o tradiţie Baptistă care a crescut din aceasta şi încă hrănește doctrinele centrale moştenite din ramura reformată a Reformei.

Controversa între Arminianism şi Calvinism a apărut în Olanda la începutul anilor 1600. Întemeietorul partidei Arminiane a fost Jacob Arminius (1560-1609). El a studiat sub strict Calvinistul Theodore Beza la Geneva şi a devenit profesor de teologia la Universitatea din Leyden în 1603.

În mod treptat, Arminius a ajuns să respingă anuminte învățături Calviniste. Controversa s-a răspândit în toată Olanda, unde Biserica Reformată a fost majoritatea covârșitoare. Arminianii şi-au extras crezul lor în Cinci Articole (scrise de Uytenbogaert), şi le-a așezat înaintea autorităţilor de stat din Olanda în 1610 sub numele de Protest, semnat de patruzeci şi şase de slujitori. (Aceste Cinci Articole pot fi citite în Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol. 3, pp. 545–547.)

Calviniştii au răspuns cu un Contra-Protest. Dar răspunsul Calvinistic oficial a venit de la Sinodul din Dort care a fost ținut pentru a considera cele Cinci Articole din 13 noiembrie 1618 până în 9 mai 1619. Au fost optzeci şi patru de membri şi optsprezece membri seculari ai comisiei. Sinodul a scris ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Canoanele din Dort. Acestea încă sunt parte din mărturisirea Bisericii Reformate din America şi a Bisericii Reformate creştine. Ele afirmă Cinci Puncte ale Calvinismului în răspuns la cele Cinci Articole ale Protestatarilor Arminiani. (Vezi Schaff, vol. 3, pp. 581–596)

Aşa-numitele Cinci Puncte nu au fost alese de Calvinişti ca un sumar al învăţăturii lor. Ele au apărut ca un răspuns la Arminianii care au ales aceste cinci puncte pentru a se opune.

Este mai important să oferim o poziție biblică pozitivă cu privire la cele cinci puncte pentru a şti forma exactă a controversei originale. Aceste cinci puncte încă sunt la inima teologiei biblice. Ele nu sunt neimportante. Unde stăm noi referitor la aceste lucruri afectează profund viziunea noastră despre Dumnezeu, om, mântuire, ispăşire, regenerare, siguranță, închinare, şi misiuni.

Undeva de-a lungul drumului cele cinci puncte au ajuns să fie sumarizate sub acronimul TULIP.

T-Totala depravare

U-Alegerea necondiționată

L-Limitata ispășire

I-Irezistibilul har

P-Perseverența sfinţilor

NOTĂ: Nu vom urmări această ordine în prezentarea noastră. Există un raționament bun pentru ordinea tradițională: Ea începe cu omul în nevoia de mântuire şi apoi dă, în ordinea apariției lor, paşii pe care Dumnezeu îi face pentru a salva poporul său. El alege, apoi el îl trimite pe Cristos ca să ispășească pentru păcatele celor aleși, apoi el atrage irezistibil poporul său la credinţă, şi în final lucrează pentru a-i face să persevereze până la sfârşit.

Totuşi, noi am descoperit, că oamenii oamenii îşi însușesc aceste puncte mai uşor dacă urmăm o prezentare bazată pe ordinea în care noi le experimentăm.

  1. Mai întâi experimentăm depravarea și nevoia noastră de mântuire.
  2. Apoi experimentăm harul irezistibil al lui Dumnezeu care ne conduce spre credință.
  3. Apoi avem încredere în suficiența jertfei ispășitoare a lui Cristos pentru păcatele noastre.
  4. Apoi, descoperim că în spatele lucrării lui Dumnezeu de a ispăși pentru păcatele noastre și a ne aduce la credință a fost alegerea necondiționată a lui Dumnezeu.
  5. Și, în final ne odihnim în harul Său alegător pentru a ne da puterea și voința de a persevera până la sfârșit în credință.

Aceasta este ordinea pe care o vom urma în prezentarea noastră.

Am dori să prezentăm ceea ce credem că Scriptura ne învață cu privire la aceste cinci puncte. Marea noastră dorință este de a-L onora pe Dumnezeu prin a înțelege și a crede adevărul Său revelat în Scriptură. Suntem deschisi să schimbăm oricare dintre ideile noastre, care pot fi arătate că contrazic adevărul Scripturii. Nu avem nici un interes personal în John Calvin însuși, și noi găsim o parte din ceea ce el a învățat a fi greșit. Dar, în general, suntem dispuși să ne lăsăm numiți Calviniști în cele cinci puncte, pentru că găsim poziția Calvinistă a fi biblică.

Noi împărtășim sentimentele lui Jonathan Edwards care a spus în prefața la marea lui carte Libertatea Voinței, „Eu nu ar trebui să consider deloc greșit, faptul de a fi numit un Calvinist, de dragul distincției: deşi eu neg cu totul o dependență de Calvin, sau că cred doctrinele la care susțin, pentru că el le-a crezut și le-a predat; și nu pot fi acuzat pe bună dreptate că cred în fiecare lucru așa cum el l-a predat.”

3. Depravarea totală

Când vorbim despre depravarea omului înțelegem starea naturală a omului despărțită de orice har exercitat de Dumnezeu pentru a restrânge sau transforma omul.

Nu există nici o îndoială că omul poate face mai multe fapte rele semenilor lui decât face el. Dar, dacă el este restrâns din a face mai multe fapte rele prin motive care nu se datorează supunerii sale bucuroase față de Dumnezeu, atunci chiar „virtutea” lui este rea în ochii lui Dumnezeu.

Romani 14:23 spune: „Tot ce nu vine din credință este păcat.” Acesta este o acuzare radicală a tuturor „virtuțiilor” naturale care nu decurg dintr-o inimă care se bazează cu umilință pe harul lui Dumnezeu.

Condiția teribilă a inimii omului nu va fi recunoscută niciodată de oamenii care o evaluează doar în relație cu ceilalți oameni. Romani 14:23 arată clar că depravarea este condiția noastră în relaţie cu Dumnezeu în primul rând, și numai în al doilea rând, în relaţie cu omul. Dacă nu începem de aici nu vom înțelege niciodată totalitatea depravării noastre naturale.

Depravarea omului este totală în cel puțin patru sensuri.

Rebeliune noastră împotriva lui Dumnezeu este totală.

În afara harului lui Dumnezeu, nu există nici o plăcere în sfințenia lui Dumnezeu, și nu există nici o supunere bucuroasă față de autoritatea suverană a lui Dumnezeu.

Desigur, oamenii total depravați pot fi foarte religioși și foarte filantropici. Ei se pot ruga și da milostenie și posti, așa cum a spus Isus (Matei 6:1-18). Dar chiar religia lor este o răzvrătire împotriva drepturilor Creatorului lor, dacă aceasta nu vine dintr-o inimă ca de copil de încredere în harul gratuit al lui Dumnezeu. Religia este una dintre căile principale prin care omul își ascunde refuzul său de a părăsi încrederea în sine și să îşi depună toate speranțele sale la mila nemeritată a lui Dumnezeu (Luca 18:9-14; Coloseni 2:20-23).

Totalitatea rebeliunii noastre este văzută în Romani 3:9-11 și 18. „Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar; Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu … frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

Este un mit că omul, în starea lui naturală caută cu adevărat pe Dumnezeu. Bărbații îl caută pe Dumnezeu. Dar ei nu-l caută pentru cine este el. Ei l-au căutat ca într-un clește ca unul care i-ar putea feri de moarte sau care să sporească plăcerile lor lumești. În afara cazului convertirii, nimeni nu vine la lumina lui Dumnezeu.

Unii vin la lumină. Dar ascultați la ceea ce spune Ioan 3:20-21 despre ei. „Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Da, există cei care vin la lumină – şi anume cei a căror fapte sunt lucrarea lui Dumnezeu. „Făcute în Dumnezeu” înseamnă lucrate de Dumnezeu. Despărțiți de această lucrare milostivă a lui Dumnezeu, toţi oamenii urăsc lumina lui Dumnezeu şi nu vor veni la el ca nu cumva răul lor să fie expus – aceasta este răzvrătirea totală. „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu … frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor!”

În răzvrătirea lui totală tot ceea ce face omul este păcat.

În Romani 14:23 Pavel spune, „Orice nu vine din credinţă este păcat.” De aceea, dacă toţi oamenii sunt în răzvrătire totală, tot ceea ce fac ei este produsul răzvrătirii şi nu poate fi o onoare către Dumnezeu, ci doar o parte a răzvrătirii lor păcătoase. Dacă un rege îi învață pe supușii săi cum să lupte bine şi apoi acești supuşi se răzvrătesc împotriva regelui lor şi folosesc chiar abilitatea pe care el i-a învățat pentru a se împotrivi lui, atunci chiar aceste abilități devin rele.

Astfel, omul face multe lucruri, pe care el le poate face, doar pentru că el este creat după chipul lui Dumnezeu, şi care în slujba lui Dumnezeu ar putea fi lăudate. Dar în slujba răzvrătirii justificatoare de sine a omului, chiar aceste lucruri sunt păcătoase.

În Romani 7:18 Pavel spune, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească.” Aceasta este o mărturisire radicală a adevărului că în răzvrătirea noastră nimic din ceea ce gândim sau simțim nu este bun. Este totul o parte din răzvrătirea noastră. Faptul că Pavel califică depravarea lui cu cuvintele, „adică în firea mea pământească” arată că el dorește să afirme binele a orice produce Duhul lui Dumnezeu în el (Romani 15:18). „Firea pământească” se referă la om în starea lui naturală despărțit de lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Astfel că ceea ce spune Pavel în Romani 7:18 este că despărțiți de Duhul lui Dumnezeu tot ceea ce noi gândim şi spunem şi facem nu este bun.

NOTĂ: Noi recunoaștem că cuvântul „bun” are o rază largă de înțelesuri. Noi va trebui să îl folosim într-un sens restricționat pentru a se referi la acțiunile oamenilor căzuți care în relaţie de fapt nu sunt bune.

De exemplu, va trebui să spunem că este bine că majoritatea necredincioşilor nu se ucid şi unii necredincioşi înfăptuiesc acte de binefacere. Ceea ce vrem să spunem când noi numim astfel de acțiuni bune este că ei se conformează mai mult sau mai puţin modelului de viață exterior pe care Dumnezeu l-a poruncit în Scriptură.

Totuşi, o astfel de conformare în exterior față de voia revelată a lui Dumnezeu nu este dreptate în relaţie cu Dumnezeu. Aceasta nu este făcută din bizuirea pe el sau pentru slava lui. El nu este crezut pentru resurse, deşi el le dă pe toate. Nici onoarea lui nu este înălțată, chiar dacă aceasta este voia lui în toate lucrurile (1 Corinteni 10:31). De aceea, chiar aceste fapte „bune” sunt parte din răzvrătirea noastră şi nu sunt „bune” în sensul care contează cu adevărat în final – în relaţie cu Dumnezeu.

Incapacitatea omului de a se supune lui Dumnezeu şi de a face binele este totală.

Culegând termenul „firea pământească” de mai sus (omul despărțit de harul lui Dumnezeu) îl găsim pe Pavel declarând că ea este total înrobită spre răzvrătire. Romani 8:7-8 spune, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.”

„Mintea firii pământești” este mintea omului despărțit de locuirea Duhului lui Dumnezeu („Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi”, Romani 8:9). Astfel, omul natural are o mentalitate nu se supune şi nu se poate supune lui Dumnezeu. Omul nu se poate reforma pe sine.

Efeseni 2:1 spune că noi creştinii eram toţi odată „morţi în greşeli şi în păcate.” Punctul morții este că noi eram incapabili de vre-o viață cu Dumnezeu. Inimile noastre erau ca o piatră față de Dumnezeu (Efeseni 4:18; Ezechiel 36:26). Inimile noastre erau oarbe şi incapabile de a vedea slava lui Dumnezeu în Cristos (2 Corinteni 4:4-6). Noi eram total incapabili de a ne reforma pe noi înșine.

Răzvrătirea noastră este cu totul vrednică de pedeapsa veșnică.

Efeseni 2:3 continuă să spună că în moartea noastră noi eram fost „copii ai mâniei.” Adică, noi am fost sub mânia lui Dumnezeu din cauza corupției inimii noastre, care ne-a făcut la fel de buni ca morți înaintea lui Dumnezeu.

Realitatea iadului este incriminarea clară a lui Dumnezeu, a vinei noastre infinite. Dacă corupția noastră nu ar fi meritat o pedeapsă veşnică, Dumnezeu ar fi nedrept să ne amenințe cu o pedeapsă atât de severă precum chinul veșnic. Dar Scripturile ne învață că Dumnezeu este drept în condamnarea necredincioșilor la iadul veșnic (2 Tesaloniceni 1:6-9; Matei 5:29 şi următoarele versete; 10:28, 13:49 şi următoarele versete; 18:8 şi următoarele versete, 25:46, Apocalipsa 14:9-11; 20:10). De aceea, în măsura în care iadul este o sentință totală de condamnare, în această măsură trebuie să ne gândim la noi înșine ca fiind totul condamnabili dacă nu ținem seama de harul mântuitor al lui Dumnezeu.

În rezumat, depravarea totală înseamnă că răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală, orice facem în această răzvrătire este păcat, incapacitatea noastră de a ne supune lui Dumnezeu sau de a ne reforma pe noi înșine este totală, şi de aceea noi merităm pe deplin pedeapsa veşnică.

Este greu să exagerezi importanța de a admite faptul că condiția noastră este atât de rea. Dacă noi gândim despre noi înșine ca fiind în esenţă sau mai puţin decât total în dezacord cu Dumnezeu, înțelegerea noastră a lucrării lui Dumnezeu în răscumpărare va fi deficientă. Dar dacă noi ne smerim sub acest adevăr teribil al depravării noastre totale, vom fi într-o poziție de a vedea şi de a aprecia slava şi minunăția lucrării lui Dumnezeu discutată în următoarele patru puncte.

4. Harul Irezistibil

Doctrina harului irezistibil nu înseamnă că fiecare influenţă din Duhul Sfânt nu poate fi rezistată. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt poate birui toată rezistența şi să îşi facă influenţa irezistibilă.

În Fapte 7:51 Ștefan spune liderilor evrei, „…Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Şi Pavel vorbeşte despre întristarea şi stingerea Duhului Sfânt (Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19). Dumnezeu dă multe rugăminți şi îndemnuri care sunt rezistate. De fapt întreaga istorie a lui Israel din Vechiul Testament este o istorie tergiversată de împotrivire, după cum arată pilda arendașilor răi (Matei 21:33-43; conform Romani 10:21).

Doctrina harului irezistibil înseamnă că Dumnezeu este suveran şi poate birui toată împotrivirea când vrea el. „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui!” (Daniel 4:35). „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” (Psalmul 115:3). Dacă Dumnezeu întreprinde să îşi îndeplinească scopul lui suveran, nimeni nu poate să i se împotrivească cu succes.

Aceasta este ceea ce Pavel a învățat în Romani 9:14-18, care l-a făcut pe oponentul său să spună, „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” La care Pavel răspunde „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:19-21).

Mai specific, harul irezistibil se referă la lucrarea suverană a lui Dumnezeu de a învinge răzvrătirea inimii noastre şi de a ne aduce la credinţa în Cristos pentru ca noi să putem fi mântuiți. Dacă doctrina noastră a depravării totale este adevărată, nu poate fi nici o mântuire fără realitatea harului irezistibil. Dacă noi suntem morți în păcatele noastre, total incapabili să ne supunem lui Dumnezeu, atunci noi nu vom crede niciodată în Cristos decât în cazul în care Dumnezeu biruiește răzvrătirea noastră.

Cineva ar putea spune, „Da, Duhul Sfânt trebuie să ne atragă la Dumnezeu, dar noi putem să ne folosim libertatea pentru a ne împotrivi sau a accepta acea atragere.” Răspunsul nostru este: cu excepția exercitării continue a harului mântuitor, noi ne vom folosi totdeauna libertatea ca să ne împotrivim lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce înseamnă a fi „incapabil să te supui lui Dumnezeu.” Dacă o persoană devine destul de umilă pentru a se supune lui Dumnezeu, aceasta este pentru că Dumnezeu a dat acelei persoane o natură nouă, umilă. Dacă o persoană rămâne prea împietrită în inimă şi prea mândră ca să se supună lui Dumnezeu, aceasta este pentru că acelei persoane nu i s-a dat un astfel de duh binevoitor. Dar pentru a vedea aceasta cel mai persuasiv, ar trebui să ne uităm în Scripturi.

În Ioan 6:44 Isus spune, „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Această atragere este lucrarea suverană a harului fără de care nimeni nu poate fi mântuit din răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu. Din nou, unii spun, „El îi atrage pe toţi oamenii, nu doar pe unii.” Dar aceasta pur şi simplu se sustrage de la implicația contextului, că „atragerea” Tatălui este motivul de ce unii cred şi alții nu cred.

În mod specific, Ioan 6:64-65 spune, „Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Observaţi două lucruri.

Primul, observaţi că venirea la Isus este numit un dar. Nu este doar o oportunitate. Venirea la Isus este „dată” unora şi nu altora.

Al doilea, observaţi că motivul pentru care Isus spune aceasta, este ca să explice de ce „există unii care nu cred.” Am putea parafraza aceasta astfel: Isus a știut de la început că Iuda nu va crede în el în ciuda întregii învățături şi a invitațiilor pe care el le-a primit. Şi pentru că el a știut aceasta, el o explică prin cuvinte, „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Iuda nu a fost dat lui Isus. Existau multe influenţe asupra acestei vieți pentru bine. Dar darul harului decisiv, irezistibil, nu a fost dat.

2 Timotei 2:24-25 spune, „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.”

Aici, ca în Ioan 6:65, pocăinţa este numită un dar al lui Dumnezeu. Observaţi, el nu spune doar că mântuirea este darul lui Dumnezeu. El spune că premizele mântuirii sunt de asemenea un dar. Când o persoană aude un predicator chemarea la pocăință el poate să se împotrivească la acea chemare. Dar dacă Dumnezeu îi dă lui pocăința el nu poate să reziste pentru că darul este înlăturarea rezistenței. A nu fi dispus să te pocăiești este acelaşi lucru precum a te împotrivi Duhului Sfânt. Deci dacă Dumnezeu dă pocăinţă aceasta este acelaşi lucru cu îndepărtarea rezistenței. De aceea noi numim această lucrare a lui Dumnezeu „harul irezistibil”.

NOTĂ: Ar trebui să fie evident din aceasta că harul irezistibil niciodată nu implică faptul că Dumnezeu ne forțează să credem împotriva voinței noastre. Aceasta ar fi o contradicţie în termeni. Dimpotrivă, harul irezistibil este compatibil cu predicarea şi mărturisirea care încearcă să convingă oamenii să facă ceea ce este rezonabil şi ceea ce va fi de acord cu cele mai bune interese ale lor.

1 Corinteni 1:23-24 spune, „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” Observaţi două feluri de „chemări” implicate în acest text.

Prima, predicarea lui Pavel merge afară către toţi, deopotrivă evrei şi greci. Aceasta este chemarea generală a evangheliei. Ea oferă mântuire tuturor celor care cred pe Cristosul răstignit. Dar prin lărgimea ei, ea cade şi pe urechi nereceptive şi este numită nebunie.

Dar apoi, în al doilea rând, Pavel se referă la un alt fel de chemare. El spune că printre cei care aud există unii care sunt „chemați” în aşa fel încât ei nu mai consideră crucea ca o nebunie dar ca fiind puterea lui Dumnezeu. Ce altceva poate fi această chemare decât chemarea irezistibilă a lui Dumnezeu din întuneric la lumina lui Dumnezeu? Dacă TOŢI care sunt chemați în acest sens consideră crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu, atunci ceva în chemare trebuie să efectueze credinţa. Acesta este harul irezistibil.

Este explicat mai departe în 2 Corinteni 4:3-6, „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

De vreme ce oamenii sunt orbiți față de vrednicia lui Cristos, este nevoie de un miracol pentru ca ei să vină şi să creadă. Pavel compară acest miracol cu prima zi a creației, când Dumnezeu a spus, „Să fie lumină.” Aceasta este, de fapt, o creație nouă, o naștere nouă. Aceasta este înțeles prin chemarea eficace în 1 Corinteni 1:24.

Cei care sunt chemați au ochii lor deschiși prin puterea creativă suverană a lui Dumnezeu astfel că ei nu mai văd crucea ca pe o nebunie, ci fiind puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Chemarea eficace este minunea de a avea orbia noastră înlăturată. Acesta este harul irezistibil.

Un alt exemplu al acestuia este în Fapte 16:14, unde Lidia ascultă predicarea lui Pavel. Luca spune, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.” Dacă Dumnezeu nu ne deschide inimile noastre, noi nu vom lua aminte la mesajul evangheliei. Această deschidere a inimii este ceea ce vrem noi să spunem prin harul irezistibil.

Un alt fel de a-l descrie este „naşterea din nou” sau a fi născut din nou. Noi credem că noua naștere este o creație miraculoasă a lui Dumnezeu care abilitează o persoană fostă „moartă” să îl primească pe Cristos şi să fie mântuită. Noi nu credem că credinţa precede şi cauzează noua naștere. Credinţa este dovada că Dumnezeu ne-a născut din nou. „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1).

Când Ioan spune că Dumnezeu dă dreptul de a deveni copii ai lui Dumnezeu tuturor celor care îl primesc pe Cristos (Ioan 1:12), el continuă să spună că cei care îl primesc pe Cristos „au fost născuți, nu din sânge nici din voia firii pământești nici din voia unui om, ci din Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, este necesar să îl primești pe Cristos pentru a deveni un copil al lui Dumnezeu, dar nașterea care îl aduce pe cineva în familia lui Dumnezeu nu este posibilă prin voia omului.

Omul este mort în greșeli şi păcate. El nu se poate face pe sine nou, sau să creeze noua viață în el însuși. El trebuie să fie născut din Dumnezeu. Apoi, cu noua natură a lui Dumnezeu, el imediat îl primește pe Cristos. Cele două acte (regenerarea şi credinţa) sunt atât de strâns conectate încât în experiență noi nu le putem distinge. Dumnezeu ne naște din nou şi prima licărire de viață în copilul nou-născut este credinţa. Astfel noua naștere este efectul harului irezistibil, pentru că este un act de creație suverană – „nu din voia unui om ci din Dumnezeu.”

5. Ispăşirea limitată

Ispăşirea este lucrarea lui Dumnezeu în Cristos pe cruce prin care el a anulat datoria păcatului nostru, a liniștit mânia lui sfântă împotriva noastră, şi a câștigat pentru noi toate beneficiile mântuirii. Moartea lui Cristos a fost necesară deoarece Dumnezeu nu ar fi arătat o dreaptă considerație pentru slava lui dacă el ar fi măturat păcatele sub covor fără nici o recompensă.

Romani 3:25-26 spune că „Pe El (Cristos), Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Cu alte cuvinte, moartea lui Cristos a fost necesară pentru a apăra dreptatea lui Dumnezeu în justificarea celui păcătos prin credinţă. Ar fi nedrept să ierte păcătoșii ca şi când păcatul lor ar fi nesemnificativ, când de fapt el este o insultă infinită împotriva valorii slavei lui Dumnezeu. De aceea, Isus poartă blestemul, care a fost datorat păcatului nostru, astfel că noi putem fi îndreptățiți şi dreptatea lui Dumnezeu poate fi răzbunată.

Termenul „ispăşirea limitată” adresează întrebarea, „Pentru cine a murit Cristos?” Dar dincolo de întrebarea extinderii ispășirii, stă întrebarea, la fel de importantă despre natura ispăşirii. Ce a realizat de fapt Cristos pe cruce pentru cei pentru care el a murit?

Dacă tu spui că el a murit pentru fiecare ființă umană în acelaşi fel, atunci trebuie să definești natura ispăşirii foarte diferit, decât dacă ai fi făcut aceasta, în cazul în care ai fi crezut că Cristos a murit doar pentru cei care de fapt cred. În primul caz, tu ai crede că moartea Lucian Cristos de fapt nu a salvat pe nimeni; ea doar i-a făcut pe toţi oamenii salvabili. Aceasta de fapt nu a înlăturat mânia pedepsei lui Dumnezeu de la nimeni, ci în schimb a creat un loc unde oameni să poată veni şi să găsească milă – DACĂ ei ar putea să realizeze propria lor nouă naștere şi să se aducă pe ei înșiși la credinţă fără harul irezistibil al lui Dumnezeu.

Căci dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel când el nu a cumpărat harul regenerator pentru cei care sunt mântuiți. Ei trebuie să se regenereze pe ei înșiși şi să se aducă ei înșiși la credinţă. Atunci şi numai atunci ei devin părtași ai beneficiilor crucii.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, atunci benficiile crucii nu pot include mila prin care noi suntem aduși la credinţă, pentru că atunci toţi oamenii ar fi aduşi la credinţă, dar ei nu sunt aduși. Dar dacă mila prin care noi suntem aduși la credinţă (harul irezistibil) nu este parte din ceea ce Cristos a cumpărat pe cruce, atunci noi suntem lăsați să ne mântuim noi înșine de sclavia păcatului, de împietrirea inimii, de orbia corupției, şi de mânia lui Dumnezeu.

De aceea, devine evident că nu Calvinistul este cel care limitează ispăşirea. Ci, Arminianul, pentru că el neagă că moartea ispășitoare a lui Cristos realizează ceea ce noi avem nevoie cel mai disperat – şi anume, mântuirea din condiția de moarte şi împietrire şi orbie sub mânia lui Dumnezeu. Arminianul limitează natura şi valoarea eficienței ispăşirii astfel că el poate spune că ea a fost realizată chiar pentru cei care mor în necredinţă şi sunt condamnați. Pentru a spune că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, Arminianul trebuie să limiteze ispășirea la o oportunitate fără putere pentru ca oamenii să se mântuiască ei înșiși de situația lor teribilă de depravare.

Pe de altă parte, noi nu limităm puterea şi eficacitatea ispăşirii. Noi spunem simplu că în cruce Dumnezeu a avut în vedere răscumpărarea efectivă a copiilor săi. Şi noi afirmăm că atunci când Cristos a murit pentru aceștia, el nu doar a creat oportunitatea pentru ca ei să se mântuiască ei înșiși, ci cu adevărat a cumpărat pentru ei tot ceea ce a fost necesar ca să îi mântuiască, incluzând harul regenerării şi darul credinţei.

Noi nu negăm că toţi oamenii sunt intenționați a fi beneficiarii crucii într-un anumit sens. 1 Timotei 4:10 spune că Cristos este „Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.” Ceea ce noi negăm este că toţi oameni sunt intenționați ca beneficiari ai morții lui Cristos în acelaşi fel. Toată mila lui Dumnezeu înspre necredincioși – de la răsăritul soarelui (Matei 5:45) până la predicarea mondială a evangheliei (Ioan 3:16) – este făcută posibilă datorită crucii.

Aceasta este implicația lui Romani 3:25 unde crucea este prezentată ca bază a dreptății lui Dumnezeu în trecerea peste păcate. Fiecare suflare pe care un necredincios o ia este un act al milei lui Dumnezeu care reține judecata (Romani 2:4). De fiecare dată când evanghelia este predicată necredincioşilor este mila lui Dumnezeu care dă această oportunitate pentru mântuire.

De unde curge această milă către păcătoși? Cum este Dumnezeu drept să rețină judecata de la păcătoșii care merită să fie aruncați imediat în iad? Răspunsul este că moartea lui Cristos demonstrează atât de clar dreptul dezgust al lui Dumnezeu față de păcat încât el este liber să trateze lumea cu milă fără a compromite dreptatea lui. În acest sens Cristos este mântuitorul tuturor oamenilor.

Dar el este în special Mântuitorul celor care cred. El nu a murit pentru toţi oamenii în acelaşi sens. Intenția morții lui Cristos pentru copiii lui Dumnezeu a fost să cumpere cu mult mai mult decât răsăritul soarelui şi oportunitatea de a fi mântuiți. Moartea lui Cristos de fapt mântuiește de TOT răul pe cei pentru care Cristos a murit „în special.”

Există multe Scripturi care spun că moartea lui Cristos a fost planificată pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, nu pentru fiecare individ. De exemplu:

Ioan 10:15, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.” Oile lui Cristos sunt cei pe care Tatăl îi atrage spre Fiul. „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26) Observaţi: a fi o oaie te face în stare să devii un credincios, nu invers. Astfel că oile pentru care moare Cristos sunt cele alese de Tatăl pentru a le da Fiului.

În Ioan 17:6, 9, 19 Isus se roagă, „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” Sfinţirea sau consacrarea avută în vedere aici este moartea lui Isus prin care el este aproape să treacă prin ea. Moartea Lui şi mijlocirea lui sunt unice pentru ucenicii lui, nu pentru lume în general.

Ioan 11:51-52, „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela [Caiafa], a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” Există copii ai lui Dumnezeu care sunt răspândiți în lume. Aceştia sunt oi. Aceștia sunt cei pe care Tatăl îi va atrage la Fiul. Isus a murit pentru a aduna aceşti oameni într-unul. Punctul este acelaşi ca în Ioan 10:15-16, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.” Cristos a murit pentru oile lui, adică, pentru copiii lui Dumnezeu.

Apocalipsa 5:9, „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” În acord cu Ioan 10:16, Ioan nu spune că moartea lui Cristos i-a răscumpărat pe toţi oamenii ci că a răscumpărat oameni din toate triburile lumii.

Acesta este felul în care noi înțelegem texte precum 1 Ioan 2:2 care spune, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Aceasta nu înseamnă că Cristos a murit cu intenția de a liniști mânia lui Dumnezeu pentru fiecare persoană din lume, ci că „oile,” „copiii lui Dumnezeu” răspândiți în toată lumea, „din orice limbă, din orice norod şi de orice neam” sunt intenționați prin ispășirea lui Cristos. De fapt paralela gramaticală între Ioan 11:51-52 şi 1 Ioan 2:2 este atât de apropiată încât este dificil să scapi de convingerea că acelaşi lucru este intenționat de Ioan în ambele versete.

Ioan 11:51-52, „a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.”

1 Ioan 2:2 „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

Cuvintele „întregii lumi” se referă la copiii lui Dumnezeu risipiți în întreaga lume.

Dacă „întreaga lume” s-a referit la fiecare individ din lume, atunci am fi forțați să spunem că Ioan învață că toţi oamenii vor fi mântuiți, ceea ce el nu crede (Apocalipsa 14:9-11). Motivul pentru care noi am fi forțați să spunem aceasta este că termenul ispășire se referă la o înlăturare reală a mâniei de la păcătoși. Când mânia lui Dumnezeu împotriva unui păcătos este ispășită, ea este înlăturată de la păcătos. Şi rezultatul este că toată puterea lui Dumnezeu curge acum în slujba milei lui, cu rezultatul că nimic nu îl poate opri să îl mântuiască pe acel păcătos.

Păcatele ispăşite nu pot fi pedepsite. Altfel ispăşirea îşi pierde semnificaţia ei. De aceea, dacă Cristos este ispăşirea pentru toate păcatele fiecărui individ din lume, ei nu pot fi pedepsiți, şi trebuie să fie mântuiți. Dar Ioan nu crede în astfel de universalism (Ioan 5:29). De aceea este poate improbabil că 1 Ioan 2:2 învață că Isus este ispăşirea fiecărei persoane din lume.

Marcu 10:45, în acord cu Apocalipsa 5:9, nu spune că Isus a venit să răscumpere toţi oamenii. Acesta spune, „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”

În mod similar în Matei 26:28 Isus spune, „căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.”

Evrei 9:28, „tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Vezi de asemenea Evrei 13:20; Isaia 53:11-12.)

Unul dintre cele mai clare pasaje despre intenția morții lui Cristos este Efeseni 5:25-27. Aici Pavel nu doar spune că beneficiarul intenționat al morții lui Cristos este Biserica, dar de asemenea, că efectul intenționat al morții lui Cristos este sfinţirea şi glorificarea bisericii. Acesta este adevărul pe care noi vrem foarte mult să îl păstrăm: că crucea nu a fost intenționată pentru a da tuturor oamenilor oportunitatea de a se mântui ei înșiși, ci a fost intenționată de fapt ca să mântuiască biserica.

Pavel spune, „Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită.”

În mod similar, în Tit 2:14 Pavel descrie scopul morții lui Cristos ca acesta: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Dacă Pavel era un Arminian, nu ar fi spus el, „El s-a dat pe sine însuşi ca să răscumpere pe toţi oamenii din fărădelege şi să-Şi cureţe toţi oameni pentru el însuși”? Dar Pavel spune că planul ispăşirii este să curețe pentru Cristos un popor din afara lumii. Aceasta este întocmai ceea ce a spus Ioan în Ioan 10:15; 11:51 şi următoarele versete; şi în Apocalipsa 5:9.

Unul dintre cele mai decisive texte cu privire la această chestiune este Romani 8:32. Acesta este unul dintre cele mai prețioase promisiuni din toată Biblia pentru poporul lui Dumnezeu. Pavel spune, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Lucrul decisiv de văzut aici este cum Pavel bazează siguranţa moștenirii noastre pe moartea lui Cristos. El spune, „Dumnezeu vă va da cu siguranţă toate lucrurile pentru că el nu și-a cruțat propriul lui Fiu ci l-a dat pentru voi.” Ce devine acest argument prețios dacă Cristos este dat pentru cei care de fapt nu primesc toate lucrurile ci în schimb sunt pierduți? Argumentul dispare.

Dacă Dumnezeu Și-a dat Fiul Său pentru necredincioşii care în final sunt pierduți, atunci el nu poate spune că darea Fiului garantează „toate lucrurile” pentru cei pentru care el a murit. Dar iată ce spune el! Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru voi, atunci el cu siguranţă vă va da toate lucrurile. Structura gândului lui Pavel aici este simplu distrusă prin introducerea ideii că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel.

Putem concluziona această secțiune cu următorul argument rezumat. Care dintre aceste afirmaţii este adevărată?

  1. Cristos a murit pentru unele dintre păcatele tuturor oamenilor.
  2. Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni.
  3. Cristos a murit pentru toate păcatele tuturor oamenilor.

Nimeni nu spune că numărul 1 este adevărat, pentru că atunci toţi ar fi pierduți datorită acelor păcate pentru care Cristos nu a murit. Singura modalitate de a fi mântuit de păcat este ca Cristos să îl acopere cu sângele lui.

A treia afirmaţie este ceea ce ar spune Arminianii. Cristos a murit pentru toate păcatele tuturor oamenilor. Dar atunci de ce nu sunt toţi mântuiți? Ei răspund, pentru că unii nu cred. Dar această necredinţă nu este unul dintre păcatele pentru care a murit Cristos? Dacă ei spun da, atunci de ce acesta nu este acoperit prin sângele lui Isus şi toţi necredincioşii să fie mântuiți? Dacă ei spun nu (necredinţa nu este un păcat pentru care Cristos a murit) atunci ei trebuie să spună că oamenii pot fi mântuiți fără a avea toate păcatele lor ispășite de către Isus, sau ei trebuie să se alăture nouă în afirmarea numărului 2: Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni. Adică, el a murit pentru necredinţa celor aleși astfel că mânia pedepsitoare a lui Dumnezeu este liniștită față de ei şi harul lui este gratuit ca să îi atragă irezistibil din întuneric în lumina lui minunată.

6. Alegerea necondiționată

Dacă noi toţi suntem atât de depravați încât nu putem veni la Dumnezeu făr a fi născuți din nou prin harul irezistibil al lui Dumnezeu, şi dacă acest har particular este cumpărat de Cristos pe cruce, atunci este clar că mântuirea oricăruia dintre noi este datorată alegerii lui Dumnezeu.

Alegerea se referă la alegerea lui Dumnezeu pe cine să mântuiască. Ea este necondiţionată, în faptul că nu există nici o condiție pe care omul trebuie să o îndeplinească mai înainte ca Dumnezeu să aleagă să îl mântuiască. Omul este mort în greșeli şi păcate. Deci nu există nici o condiție pe care el poate să o îndeplinească înainte ca Dumnezeu să aleagă să îl mântuiască din starea lui de moarte.

Noi nu spunem că mântuirea finală este necondiţionată. Ea nu este. Noi trebuie să îndeplinim condiția de credinţă în Cristos pentru a moșteni viaţa veşnică. Dar credinţa nu este o condiție pentru alegere. Este exact invers. Alegerea este o condiție pentru credinţă. Deoarece Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, el cumpără răscumpărarea noastră la cruce şi ne înviază cu harul irezistibil şi ne aduce la credinţă.

Fapte 13:48 raportează cum neamurile au răspuns la predicarea evangheliei în Antiohia din Pisidia. „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Observaţi, nu spune că toţi cei care au crezut au fost aleşi să fie rânduiți spre viaţa veşnică. Alegerea anterioară a lui Dumnezeu este motivul de ce unii au crezut în timp ce alții nu au crezut.

Similar, Isus spune evreilor în Ioan 10:26, „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” El nu spune, „Voi nu sunteți oile mele pentru că voi nu credeți.” A fi o oaie este ceva ce Dumnezeu decide pentru noi înainte ca noi să credem. Aceasta este baza şi capacitarea credinţei noastre. Noi credem deoarece suntem oile alese ale lui Dumnezeu, nu invers. (Vezi Ioan 8:47; 18:37.)

În Romani 9 Pavel accentuează necondiționalitatea alegerii. De exemplu, în versetele 11-12 el descrie principiul folosit de Dumnezeu în alegerea lui Iacov dincolo de Esau: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Alegerea lui Dumnezeu este păstrată în necondiționalitatea ei pentru că ea este încheiată înainte ca noi să ne naștem sau să fi făcut vre-un bine sau rău.

NOTĂ: Unii interpreți spun că Romani 9 nu are nimic de a face cu alegerea indivizilor către destinele lor veşnice. Ei spun că acest capitol are legătură doar cu rolurile istorice care sunt jucate de oamenii care se trag din Iacov şi Esau.

Noi recomandăm The Justification of God (Îndreptățirea lui Dumnezeu, n. tr.), de John Piper (Baker Book House, 1983), care a fost scrisă pentru a investiga chiar această chestiune. Ea concluzionează că Romani 9 nu se referă doar la rolurile istorice a popoare întregi, dar de asemenea la destinele veşnice ale indivizilor, pentru că printre alte motive (Justification, pag. 38-54), versetele 1-5 pun o problemă cu privire la pierzania israeliților individuali care nu a fost pe deplin neadresată dacă capitolul nu are nimic de a spune despre indivizi.

Necondiţionalitatea harului alegător al lui Dumnezeu este accentuată din nou în Romani 9:15-16, „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”

Noi nu înțelegem cu adevărat mila dacă ne gândim că o putem imita prin voința sau efortul nostru. Noi suntem legați neajutorați în întunericul păcatului. Dacă vom fi mântuiți, Dumnezeu va trebui în mod necondiţionat să ia inițiativa în inima noastră şi să ne facă în mod irezistibil să fim dispuși să ne supunem lui. (Vezi Romani 11:7.)

Efeseni 1:3-6 este o altă afirmaţie puternică a necondiţionalității alegerii noastre şi a predestinării noastre pentru a avea calitatea de fii.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.”

Unii interpreți argumentează că această alegere înainte de întemeierea lumii a fost doar o alegere a lui Cristos, dar nu o alegere al căror indivizi ar fi de fapt în Cristos. Aceasta echivalează cu a spune că nu există nici o alegere necondiţionată a indivizilor spre mântuire. Cristos este pus înainte ca fiind alesul lui Dumnezeu şi mântuirea indivizilor depinde de propria lor inițiativă de a birui depravarea lor şi de a fi uniți cu Cristos prin credinţă. Dumnezeu nu îi alege şi de aceea Dumnezeu nu poate să îi convertească în mod eficace. El poate doar să aștepte să vadă cine se va învia pe sine din morți şi îl va alege pe el.

Această interpretare nu este cinstită față de versetul 11 unde se spune că „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale.”

Nici exprimarea literală a versetului 4 nu se potrivește cu această interpretare. Înțelesul obişnuit al cuvântului „ales” din versetul 4 este a selecta sau a culege dintr-un grup (conform Luca 6:13; 14:7; Ioan 13:18; 15:16, 19). Astfel că înțelesul natural al versetului este că Dumnezeu alege poporul său din toată umanitatea, înainte de întemeierea lumii prin a-i vedea în relaţia cu Cristos răscumpărătorul lor.

Toată alegerea este în relaţie cu Cristos. Nu ar fi nici o alegere de păcătoși spre mântuire dacă Cristos nu ar fi fost rânduit să moară pentru păcatele lor. Astfel că în acest sens ei sunt aleși în Cristos. Dar sunt ei, şi nu doar Cristos, cei care sunt aleşi din lume.

De asemenea, formularea versetului 5 sugerează alegerea oamenilor de a fi în Cristos, şi nu doar alegerea lui Cristos. Literal, el spune, „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos.” Noi suntem cei predestinați, nu Cristos. El este cel care face posibilă alegerea de păcătoși, şi astfel alegerea noastră este „prin el,” dar aici nu se vorbeşte că Dumnezeu are în vedere doar pe Cristos în alegere.

Probabil cel mai important text dintre toate în relaţie cu învăţătura alegerii necondiţionate este Romani 8:28-33.

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!”

Adesea acest text este folosit pentru a argumenta împotriva alegerii necondiţionate în baza versetului 29 care spune, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte…” Astfel că unii spun că oamenii nu sunt aleși în mod necondiţionat. Ei sunt aleși în baza credinţei lor pe care ei o produc fără ajutorul harului irezistibil şi care Dumnezeu o vede mai dinainte.

Dar aceasta nu este cinstit față de context. Observaţi că Romani 8:30 spune, „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Concentrați-vă pentru un moment pe faptul că toţi pe care Dumnezeu îi cheamă el de asemenea îi îndreptățește.

Această chemare în versetul 30 nu este dată tuturor oamenilor. Motivul pe care îl știm noi că nu este aşa, este că toţi cei care sunt chemați sunt de asemenea îndreptățiți – dar nu toţi oamenii sunt îndreptățiți. Deci această chemare în versetul 30 nu este chemarea generală la pocăinţă pe care o dau predicatorii sau care Dumnezeu o dă prin slava naturii. Toţi primesc acea chemare. Chemarea din versetul 30 este dată numai celor pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie modelați potrivit chipului fiului său (v. 29). Ei este o chemare care conduce în mod necesar la îndreptățire: „pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi.”

Dar noi ştim că această îndreptățire este prin credinţă (Romani 5:1). Atunci ce este această chemare care este dată tuturor celor care sunt predestinați şi care conduce la îndreptățire? Aceasta trebuie să fie chemarea harului irezistibil. Este chemarea din 1 Corinteni 1:24 despre care am discutat mai sus la pagina 6.

Între actul predestinării şi îndreptăţirii există actul chemării. De vreme ce îndreptăţirea este doar prin credinţă, chemarea avută în vedere trebuie să fie actul lui Dumnezeu prin care el cheamă credinţa în ființă. Şi de vreme ce aceasta în mod inevitabil rezultă în îndreptăţire, ea trebuie să fie irezistibilă. Nu există nici unul chemat (în acest sens! nu în sensul lui Matei 22:14) care nu este îndreptăţit. Toţi cei chemați sunt îndreptăţiți. Astfel, chemarea din versetul 30 este lucrarea suverană a lui Dumnezeu care aduce o persoană la credinţa prin care el este îndreptăţit.

Acum observaţi implicație pe care o are aceasta pentru înțelesul cunoaşterii mai dinainte din versetul 29. Când Pavel spune în versetul 29, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte,” el nu poate să vrea să spună (după cum atât de mulți încearc să îl facă pe el să spună) că Dumnezeu cunoaşte în avans care îşi vor folosi voința lor liberă pentru a veni la credinţă, astfel că el îi poate predestina la calitatea de fii, pentru că ei au făcut acea alegere liberă pe cont propriu. Aceasta nu poate însemna că deoarece noi am văzut din versetul 30 că oamenii nu vin la credinţă pe cont propriu. Ei sunt chemați irezistibil.

Dumnezeu nu cunoaşte mai dinainte deciziile libere ale oamenilor de a crede în el pentru că nu există astfel de libere decizii de cunoscut. Dacă unii vin la credinţa în Isus, aceasta este pentru că ei au fost înviați din morți (Efeseni 2:5) prin Duhul creator al lui Dumnezeu. Adică, ei sunt chemați în mod eficient de la întuneric la lumină.

Astfel, cunoaşterea mai dinainte din Romani 8:29 nu este simpla conștiență că ceva se va întâmpla în viitor despărțit de predeterminarea lui Dumnezeu. Mai degrabă, este felul de cunoştinţă la care se face referire în texte din Vechiul Testament precum Geneza 18:19 („Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului”), şi Ieremia 1:5 („„Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor.”) şi Amos 3:2 („Eu v-am ales [cunoscut] numai pe voi [Israel] dintre toate familiile pământului”).

După cum spune C.E.B. Cranfield, preștiința din Romani 8:29 este „acea luare la cunoştinţă specială a unei persoane care este harul alegător al lui Dumnezeu.” O astfel de preștiință este aproape la fel ca şi alegerea: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut (i-a ales) mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.”

De aceea, ceea ce magnificul text (Romani 8:28-33) învață este că Dumnezeu cu adevărat realizează întreaga răscumpărare a poporului său de la început până la sfârşit. El cunoaşte mai dinainte, adică alege un popor pentru sine înainte de întemeierea lumii, el predestinează acest popor să fie modelat după imaginea Fiului său, el îi cheamă la sine în credinţă, el îi îndreptăţește prin credinţă, şi el în final îi glorifică – şi nimic nu îi poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos pentru totdeauna (Romani 8:39). A lui să fie toată lauda şi slava! Amin.

7. Perseverența sfinţilor

Rezultă din ceea ce tocmai s-a spus că poporul lui Dumnezeu VA persevera până la sfârşit şi nu va fi pierdut. Cei cunoscuți mai dinainte sunt predestinați, cei predestinați sunt chemați, cei chemați sunt îndreptăţiți, şi cei îndreptăţiți sunt glorificați. Nici unul nu este pierdut din acest grup. A aparține acestui popor înseamnă a fi veşnic asigurat.

Dar vrem să spunem mai mult decât prin aceasta prin doctrina perseverenţei sfinţilor. Noi înțelegem că sfinţii vor persevera şi trebuie să persevereze în ascultarea care vine din credinţă. Alegerea este necondiţionată, dar glorificarea nu este necondiţionată. Există multe avertizări în Scriptură că aceia care nu se țin strâns de Cristos pot fi pierduți în final.

Următoarele șapte teze rezumă înțelegerea noastră a acestei doctrine decisive.

Credinţa noastră trebuie să rabde până la sfârşit dacă noi suntem pentru a fi mântuiți.

Aceasta înseamnă că misiunea cuvântului este instrumentul lui Dumnezeu în păstrarea credinţei cât şi în nașterea credinţei. Noi nu răsuflăm ușurați după ce o persoană s-a rugat să îl primească pe Cristos, ca şi când noi ar trebui să fim asigurați din perspectiva noastră că ei sunt acum dincolo de atingerea celui rău. Există o luptă a credinţei care trebuie luptată. Noi trebuie să răbdăm până la sfârşit în credinţă dacă suntem pentru a fi mântuiți.

1 Corinteni 15:1, 2, „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.”

Coloseni 1:21-23, „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei…”

2 Timotei 2:11-12, „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

Marcu 13:13, „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.”

Vezi de asemenea Apocalipsa 2:7, 10, 11, 17, 25, 26; 3:5, 11, 12, 21.

Ascultarea, evidențiind înnoirea interioară de la Dumnezeu, este necesară pentru mântuirea finală.

Aceasta nu înseamnă a spune că Dumnezeu cere perfecțiune. Este clar din Filipeni 3:12, 13 şi 1 Ioan 1:8-10 şi Matei 6:12 că Noul Testament nu dă pretenția ca noi să fim perfecți şi fără păcat pentru ca să fim mântuiți. Dar Noul Testament pretinde ca noi să fim schimbați moral şi să umblăm în înnoirea vieții.

Evrei 12:14, „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”

Romani 8:13, „Dacă trăiţi după îndemnurile ei (firii pământești, n. tr.), veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

Galateni 5:19-21, „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Vezi de asemenea Efeseni 5:5 şi 1 Corinteni 6:10.)

1 Ioan 2:3-6, „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (Vezi de asemenea 1 Ioan 3:4-10, 14, 4:20.)

Ioan 8:31, „Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Vezi de asemenea Luca 10:28; Matei 6:14, 15; 18:35; Geneza 18:19; 22:16-17; 26:4-5; 2 Timotei 2:19.)

Aleșii lui Dumnezeu nu pot fi pierduți.

De aceea noi credem în siguranța veşnică – şi anume, siguranța veşnică a celor aleși. Implicația este că Dumnezeu va lucra aşa încât cei pe care el i-a ales pentru mântuire veşnică vor fi făcuți în stare prin el ca să persevereze în credinţă până la sfârşit şi să împlinească, prin puterea Duhului Sfânt, cerințele pentru ascultare.

Romani 8:28-30, „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Ceea ce este evident din acest pasaj este că, cei are sunt chemaţi eficient în speranţa mântuirii, vor persevera într-adevăr până la sfârşit şi sunt glorificat.

Ioan 10:26-30, „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Vezi de asemenea Efeseni 1:4-5.)

Există o cădere a unor credincioşi, dar dacă ea persistă, aceasta arată că credinţa lor nu a fost autentică şi că ei nu au fost născuți din Dumnezeu.

1 Ioan 2:19, „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” În mod similar, pilda celor patru feluri de pământ aşa cum este interpretată în Luca 8:9-14 îi descrie pe oameni care „când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad.”

Faptul că un astfel de lucru este posibil este exact de ce slujba Cuvântului din fiecare biserică locală trebuie să conțină multe avertizări către membrii bisericii pentru a persevera în credinţă şi a nu fi încurcați în aceste lucruri care ar putea să îi încurce şi să rezulte în condamnarea lor.

Dumnezeu ne îndreptăţește la primul act autentic de credinţă mântuitoare, dar făcând aşa el are în vedere toate actele de credință ulterioare, conținute, cum ar fi, ca o sămânţă în acel prim act.

Ceea ce încercăm să facem aici este să recunoaştem deschis învăţătura din Romani 5:1, de exemplu, care învață că noi suntem deja îndreptăţiți înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu așteaptă până la sfârşitul vieții noastre pentru a ne declara drepți. De fapt, noi nu am fi în stare să avem asigurarea şi libertatea pentru a trăi cerințele radicale ale lui Cristos decât dacă am fi încrezători că datorită credinţei noastre noi deja stăm neprihăniți înaintea lui.

Cu toate acestea, noi trebuie de asemenea să recunoaştem deschis faptul că mântuirea noastră finală este făcută posibilă de ascultarea ulterioară care vine din credinţă. Modalitatea în care aceste adevăruri se potrivesc împreună, este că cei care nu duc o viață de credinţă împreună cu roada ei inevitabilă a ascultării, poartă simplu mărturia că primul lor act de credinţă nu a fost autentic.

Susținerea textuală pentru aceasta este că Romani 4:3 citează Geneza 15:6 ca punct în care Avraam a fost îndreptăţit de Dumnezeu. Acesta este o referință la un act de credinţă timpuriu în cariera lui Avraam. Romani 4:19-22, totuşi, se referă la o experienţă a lui Avraam după mai mulți ani (când el avea 100 de ani, vezi Geneza 21:5, 12) şi spune că datorită credinţei din această experiență Avraam a fost recunoscut neprihănit. Cu alte cuvinte, se pare că credinţa care l-a îndreptăţit pe Avraam nu este doar primul lui act de credinţă, ci credinţa care a dat naştere la acte de ascultare mai târziu în viața lui. (Acelaşi lucru ar putea fi arătat din Iacov 2:21-24 în referința sa la un act mai târziu din viața lui Avraam, şi anume, oferirea fiului său, Isaac, în Geneza 22.) Felul în care punem împreună aceste fire esenţiale ale adevărului biblic, este prin a spune că, noi am fost îndreptăţiți prin primul nostru act de credinţă, dar nu fără referință la toate actele de credinţă ulterioare, care dau naștere la ascultarea pe care Dumnezeu o pretinde. Credinţa singură este instrumentul (nu temeiul sau baza) îndreptăţirii noastră pentru că Dumnezeu o face singurul mijloc de a ne uni cu Cristos în care noi „suntem neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5:21).

Dumnezeu lucrează pentru a-i face pe aleșii lui să persevereze.

Noi nu suntem lăsați singuri şi siguranța noastră este foarte adânc înrădăcinată în dragostea suverană a lui Dumnezeu pentru a înfăptui ceea ce el ne-a chemat să facem. 1 Petru 1:5, „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Iuda 24-25 „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”

1 Tesaloniceni 5:23-24, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.”

Filipeni 1:6, „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

1 Corinteni 1:8-9, „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”

De aceea noi ar trebui să fim zeloși să facem chemarea şi alegerea noastră sigură.

2 Petru 1:10-11, „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

8. Mărturii finale

Este posibil să crezi toate aceste lucruri în mintea ta şi să mergi în iad. Atât de ușor înșelați şi ipocriți suntem noi prin natură! De aceea, preocuparea noastră în scrierea acestor lucruri nu este doar să convingem mintea ci de asemenea să câștigăm inima.

Noi vrem pentru alții experimența dulce de a odihni în mângâierea uriașă a acestor adevăruri. Noi vrem ca alții să simtă stimulentul uimitor pentru neprihănire şi pentru misiunile care decurg din aceste adevăruri. Noi vrem pentru alții experiența de a cunoşte şi a se încrede în harul suveran al lui Dumnezeu în aşa fel încât El şi numai El singur să obțină slava.

La acest final noi am adunat aici câteva mărturii, a ceea ce au însemnat aceste adevăruri pentru unii creştini măreți din trecut. Pentru cei care i-au cunoscut cu adevărat, ele nu au fost niciodată siple speculații pentru cap, ci au fost întotdeauna puterea pentru inimă şi viață.

Augustin

Augustin a fost convertit în mod răsunător prin harul irezistibil al lui Dumnezeu după ce a dus o viață destrăbălată. El a scris în cartea lui MĂRTURISIRI (10, 40):

„Nu am nici o speranţă decât în mila ta măreață. Acordă ceea ce tu poruncești şi poruncește ceea ce vrei tu. Tu ne poruncești înfrânarea… Cu adevărat prin înfrânare noi suntem legați împreună şi aduşi înapoi la acea unitate de la care noi am fost risipiți într-o pluralitate. Căci el te iubeşte prea puţin, acela care iubeşte orice împreună cu tine, care el iubeşte nu de dragul tău. O iubire care veşnic arzi şi nu eşti niciodată stinsă! O Caritate, Dumnezeul meu, aprinde-mă! Tu poruncești înfrânarea. Acordă ceea ce tu poruncești şi poruncește ceea ce vrei tu.”

Aceste sunt cuvintele unui om care iubeşte adevărul despre harul irezistibil, pentru că el știe că este cu totul nenorocit fără acesta. Dar de asemenea, în scrisorile lui doctrinale el conduce acest adevăr iubit acasă (Epistola 217, către Vitalis):

„Dacă, după cum prefer să gândesc în cazul tău, tu eşti de acord cu noi în presupunerea că noi ne facem datoria în a ne ruga lui Dumnezeu, aşa cum este obiceiul nostru, pentru cei care refuză să creadă, pentru ca ei să fie făcuți binevoitori pentru a crede şi pentru cei care se împotrivesc şi se opun acestei legi şi doctrine, pentru ca ei să poată crede şi să o urmeze. Dacă eşti de acord cu noi, în a gândi, că noi ne facem datoria noastră în a oferi mulțumiri lui Dumnezeu, după cum este obiceiul nostru, pentru astfel de oameni atunci când ei au fost convertiți… atunci tu eşti cu siguranţă obligat să recunoști că voința oamenilor este mișcată anticipat de harul lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu este cel care îi face pe ei să dorească binele pe care ei l-au refuzat; căci lui Dumnezeu noi îi cerem să facă astfel, şi noi ştim că este potrivit şi drept să îi aducem mulțumiri lui pentru că face astfel…”

Pentru Augustin, adevărul harului irezistibil era fântâna rugăciunilor lui pentru convertirea celor pierduți şi mulțumirea lui către Dumnezeu când ei au fost convertiți.

Jonathan Edwards

Jonathan Edwards, marele predicator din Noua Anglie şi teolog din secolul al optsprezecelea, a avut o dragoste la fel de adâncă pentru aceste adevăruri. El a scris când avea 26 de ani despre ziua când el s-a îndrăgostit de suveranitatea lui Dumnezeu:

A existat o minunată schimbare în mintea mea, cu privire la doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, din acea zi până în aceasta… suveranitatea absolută a lui Dumnezeu… este ceea ce mintea mea pare să se odihnească în siguranța ei, la fel de mult ca orice lucru pe care îl văd cu ochii mei… Doctrina a apărut foarte des extrem de plăcută, luminoasă şi dulce. Suveranitatea absolută este ceea ce eu iubesc să o atribui lui Dumnezeu… suveranitatea lui Dumnezeu mi-a apărut mereu, ca o mare parte din slava lui. A fost adesea desfătarea mea să mă apropiu de Dumnezeu, şi să îl ador ca pe un Dumnezeu suveran. (Narațiune Personală).

George Whitefield

Edwards a plâns în mod liber când George Whitefield a predicat în biserica lui, deoarece atât de mult a iubit el mesajul predicat. Whitefield a fost un mare evanghelist în secolul 18. El a spus, „Eu îmbrățișez planul Calvinist, nu datorită lui Calvin, ci pentru că Isus Cristos mi l-a predat mie” (Arnold Dalimore, GEORGE WHITEFIELD 1, p. 406).

El a stăruit pe lângă John Wesley să nu se opună doctrinelor din Calvinism:

„Nu pot suporta gândul de a mă opune ție: dar cum pot să îl evit, dacă tu (precum a spus odată fratele Charles) umbli să îl scoți pe John Calvin afară din Bristol. Vai, nu am citit nimic din ceea ce a scris Calvin; doctrinele mele le-a avut de la Cristos şi apostolii Săi; le-am învățat de la Dumnezeu” (Dalimore, p. 574).

Aceste credințe au fost cele care l-au umplut cu zel sfânt pentru evanghelism:

„Doctrinele alegerii noastre, şi îndreptăţirea gratuită în Cristos Isus sunt zilnic tot mai mult imprimate pe inima mea. Ele umplu sufletul meu cu un foc sfânt şi îmi acordă o mare încredere în Dumnezeu Mântuitorul meu.

Sper că vom prinde foc unul de la altul, şi va fi o sfântă întrecere între noi, care îl va înjosi cel mai mult pe om şi îl va înălța pe Domnul Isus. Nimic doar doctrinele Reformei pot face aceasta. Toate celelalte lasă voința liberă în om şi îl fac, în parte cel puțin, un mântuitor pentru sine. Sufletul meu, nu veni aproape de secretul celor care învață astfel de lucruri… Eu știu că Cristos este totul în toţi. Omul este nimic: el a avut o voință liberă ca să meargă în iad, dar nici una ca să meargă în cer, până când Dumnezeu a lucrat în el pentru a dori şi a face buna lui plăcere.

O, excelența doctrinei alegerii şi a perseverenței finale a sfinţilor! Eu sunt convins, că până un om nu ajunge să creadă şi să simtă aceste adevărui importante, el nu poate ieși din el însuși, dar când este convins de acestea şi asigurat de aplicarea lor la inima lui, el atunci va umbla prin credinţă cu adevărat!” (Dalimore, p. 407).

George Mueller

George Mueller este faimos pentru orfelinatele pe care el le-a întemeiat şi credinţa uimitoare pe care a avut-o pentru a se ruga pentru aprovizionarea lui Dumnezeu. Nu mulți oameni știu teologia care a împrejmuit acea mare misiune. Când el avea în jur de douăzeci de ani (1829) el a avut o experiență pe care el o înregistrează mai târziu după cum urmează:

Înaintea acestei perioade [când am ajuns să prețuiesc doar Biblia ca standard al judecății mele] am fost foarte mult opus față de doctrinele alegerii, a răscumpărării speciale (adică ispăşirii limitate), şi a perseverării finale în har. Dar acum am fost adus să examinez aceste adevăruri prețioase de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind făcut dispus să nu am nici o slavă a mea în convertirea păcătoșilor, dar să mă consider pe mine doar un instrument; şi fiind făcut binevoitor să primesc ceea ce au spus Scripturile, am mers la Cuvânt, citind Noul Testament de la început, cu o referință specială la aceste adevăruri.

Spre marea mea uimire am găsit că pasajele care vorbesc fără doar şi poate pentru alegere şi harul perseverent, erau cam de patru ori mai multe decât cele care vorbeşte aparent împotriva acestor adevăruri; şi chiar acestea puţine, la scurt timp după aceasta, când eu le-am examinat şi le-am înțeles, mi-au slujit ca să îmi confirme doctrinele de mai sus.

Cât despre efectul care l-a avut asupra mea credinţa în aceste doctrine, sunt constrâns să afirm pentru slava lui Dumnezeu, că deşi eu sunt extrem de slab, şi în nici un fel atât de mort față de poftele cărnii, şi pofta ochilor, şi mândria vieții, după cum aș putea fi, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am umblat mai aproape cu El din acea perioadă. Viața mea nu a mai fost atât de schimbătoare, şi aș putea spune că am trăit cu mult mai mult pentru Dumnezeu decât înainte (Autobiografie, pag. 33-34).

Charles Spurgeon

C.H. Spurgeon a fost un contemporan al lui George Mueller. El a fost pastor al Cortului Metropolitan din Londra timp de treizeci de ani, cel mai faimos păstor din vremea lui – şi un Baptist la acesta. Predicarea lui a fost puternică pentru căștigarea sufletelor către Cristos. Dar care a fost evanghelia lui care a ținut mii fermecați în fiecare săptămână şi a adus pe mulți la Mântuitorul?

Eu am propria mea părere particulară că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Cristos şi El răstignit, decât dacă predicăm ceea ce este numit în zilele noastre Calvinism. Este o poreclă să îl numești Calvinism; Calvinismul este evanghelia, şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia… decât dacă predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensația Lui de har; nici dacă nu înălțăm iubirea alegătoare, nealterată, veşnică, imuabilă, biruitoare a lui Iehova; nici nu gândesc că noi putem predica evanghelia decât dacă o bazăm pe răscumpărarea specială şi particulară a poporului hotărât şi ales de El, pe care Cristos a lucrat-o pe Cruce; nici nu pot înțelege o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să cadă după ce ei sunt chemați (AUTOBIOGRAFIE 1, p. 168).

El nu a crezut întotdeauna aceste lucruri. Spurgeon îşi amintește descoperirea de către el a acestor adevăruri la vârsta de 16 ani:

Născut, aşa cum suntem toţi prin natură, un Arminian, încă am crezut lucrurile vechi pe care le auzisem continuu de la amvon, şi nu am văzut harul lui Dumnezeu. Când eu veneam la Cristos, am gândit că eu fac totul singur, şi am gândit că eu l-am căutat pe Domnul cu sinceritate, nu am avut nici o idee că Domnul mă căuta… Îmi pot aminti chiar ziua şi ora când am primit prima dată acele adevăruri în sufletul meu – când ele erau, aşa cum spune John Bunyan, arse în inima mea ca un fier fierbinte…

Într-o noapte, când stăteam în casa lui Dumnezeu, nu mă gândeam mult la predica predicatorului, pentru că nu o credeam. M-a lovit gândul, „Cum ai ajuns să fii creştin?” L-am căutat pe Domnul. „Dar cum ai ajuns să îl cauți pe Domnul?” Adevărul a luminat toată mintea mea într-o clipă – nu ar fi trebuit să Îl caut decât dacă ar fi fost o anumită influenţă anterioară în mintea mea ca să mă facă să Îl caut. M-am rugat, m-am gândit eu, dar apoi m-am întrebat, Cum am ajuns să mă rog? Mi-a fost indus să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a condus să fac astfel? Atunci, într-un moment, am văzut că Dumnezeu era la capătul tuturor, şi că El a fost Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului mi s-a deschis, şi de la acea doctrină nu m-am îndepărtat până în această zi, şi doresc să fac aceasta mărturisirea mea constantă, „Eu atribui schimbarea mea în totalitate lui Dumnezeu” (AUTOBIOGRAFIE, pag. 164-5).

Spurgeon a început un colegiu pentru păstori şi a fost intenția ca, cheia de a fi un învățător vrednic în biserică a fost să prindă aceste doctrine ale harului.

Arminianismul este astfel vinovat de confuzia doctrinelor şi de a acționa ca o obstrucție față de o prindere clară şi lucidă a Scripturii; pentru că acesta afirmă greșit sau ignoră scopul veşnic al lui Dumnezeu, el dislocă înțelesul întregului plan de răscumpărare. Într-adevăr, confuzia este inevitabilă departe de acest adevăr de temelie [al alegerii].

Fără aceasta există o lipsă a unității de gândire, şi vorbind în general ei nu au nici o idee despre un sistem al divinităţii. Este aproape imposibil să faci un om teolog decât dacă începi cu aceasta [doctrina alegerii]. Tu poţi, dacă îşi face plăcere, să pui un tânăr credincios la un colegiu timp de ani de zile, dar dacă nu îi arăți acest plan de bază al legământului veşnic, el va face puţin progres, pentru că studiile lui nu sunt clare, el nu vede cum un adevăr se potrivește cu altul, şi cum toate adevărurile trebuie să se armonizeze împreună…

Ia orice țară de la un capăt al celălalt al Angliei, vei găsi oameni săraci împrejmuind şi făcând șanțuri care au o mai bună despre divinitate decât o jumătate dintre cei care vin din academiile şi colegiile noastre, pentru motivul simplu şi în întregime că acești oameni au învățat mai întâi în copilăria lor sistem în care alegerea este un centru, şi după aceea au găsit propria lor experiență exact potrivită cu acesta.

9. Un apel final

Este potrivit ca să încheiem această relatare a crezului nostru în doctrinele harului prin apelarea la tine, cititorul, să îl primești pe mărețul Cristos care este eternul Autor al acestor doctrine. Ține seama de frumoasa rugăminte stăruitoare extinsă prin J.I. Packer, un mare apărător contemporan al acestor adevăruri:

La întrebarea: ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? Vechea evanghelie [Calvinismul] răspunde: crede în Domnul Isus Cristos. La întrebarea următoare: ce înseamnă să cred în Domnul Isus Cristos? Răspunsul ei este: aceasta înseamnă a te cunoşte pe sine ca fiind un păcătos, şi Cristos că a murit pentru păcătoși; abandonarea întregii auto-neprihăniri şi auto-încrederi, şi aruncarea sinelui în totalitate asupra Lui pentru iertare şi pace; şi schimbarea dușmăniei naturale şi a răzvrătirii personale împotriva lui Dumnezeu cu un duh de supunere mulțumitoare față de voia lui Cristos prin înnoirea inimii tale prin Duhul Sfânt.

Şi la următoarea întrebare încă: cum să cred în Cristos şi să mă pocăiesc, dacă eu nu am nici o abilitate naturală de a face aceste lucruri? Aceasta răspune: privește la Cristos, vorbeşte lui Cristos, strigă către Cristos, aşa cum eşti; mărturisește-ți păcatul tău, nepocăința ta, necredinţa ta, şi aruncă-te pe tine pe mila Lui; cere-i Lui să îţi dea o inimă nouă, lucrând în tine pocăinţă adevărată şi credinţă fermă; cere-i Lui să îţi ia inim ta rea de necredinţă şi să scrie legea Lui în tine, pentru ca niciodată de acum înainte să nu mai rătăcești de la El. Întoarce-te la El şi încrede-te în El cât de bine poți, şi roagă-te pentru har ca să te întorci şi să te încrezi mai pe deplin; foloseşte mijloacele de har cu așteptare, bizuindu-te pe Cristos că se apropie de tine în timp ce tu te apropii de El; veghează, roagă-te şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, închină-te şi împărtășește cu oamenii lui Dumnezeu, şi astfel continuă până când cunoşti în tine însuți dincolo de îndoială că tu eşti cu adevărat o ființă schimbată, un credincios pocăit, şi inima nouă pe care ai dorit-o a fost pusă în tine („Eseu introductiv la cartea lui John Owen, The Death of Death in the Death of Christ (Moartea morții în moartea lui Cristos, n. tr.)” p. 21).

Lasă-l pe Charles Spurgeon să te conducă în rugăciune:

Alăturați-vă împreună cu mine în rugăciune în acest moment, vă rog fierbinte. Alăturați-vă împreună cu mine în timp ce eu pun cuvinte în gurile voastre, şi le rostesc din partea voastră – „Doamne, eu sunt vinovat, eu merit mânia ta. Doamne, eu nu mă pot mântui singur. Doamne, aș dori să am o inimă nouă şi un duh drept, dar ce pot să fac? Doamne, eu nu pot face nimic, vino şi lucrează în mine să doresc şi să fac buna ta plăcere.

Tu singur ai putere, eu știu,

Să mântuiești un nenorocit ca mine;

La cine, sau încotro să mă duc

Dacă aș fugi de tine?

Dar acum chiar din sufletul meu chem numele tău. Tremurând, totuşi crezând, mă arunc pe mine însumi în totalitate asupra ta, o Doamne. Am încredere în sângele şi neprihănirea dragului tău Fiu… Doamne, mântuiește-mă în această seară, de dragul lui Isus.” (Din Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Spurgeon uitat, n. tr.) [Edinburgh: Banner of Truth Trust, (Trustul Stindardul Adevărului, n. tr.) 1973], pag. 101 și următoarele.)

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in physical form, in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For posting online, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. For videos, please embed from the original source. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org