Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

45
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

SECŢIUNEA VII
Baptiştii din Anglia – Proclamaţia lui Henry VIII – Predica lui Latimer dinaintea lui Edward VI – Baptiştii exceptaţi din „Actele de Iertare” – Mandatele Regale împotriva lor – Ridley – Cranmer – Joan Boucher – Rogers – Philpot – Scrupulele Episcopului Hooper – George Van Pare – Persecuţii protestante de neiertat – Congregaţiile din Essex şi Kent – Bonner – Disputele Gardiner din Gaol – Proclamaţia Reginei Elizabeth împotriva Baptiştilor – Episcopul Jewel – Arhiepiscopul Parker – Baptiştii Olandezi

Pretutindeni unde Reforma a predominat, sentimentele Baptiste au apărut şi ele odată cu ea. Aşa a fost în Anglia. În 1534, când Henry VIII şi-a sumat conducerea Bisericii Angliei, el a emis două proclamaţii împotriva ereticilor. Prima se referea la anumite persoane care au presupus să aibă o dispută cu privire la botez şi Cina Domnului, unii dintre ei fiind străini: aceştia au primit ordin să plece din ţară în cadru a 8 sau 10 zile. A doua declara mult mai explicit că străinii care au fost botezaţi în pruncie, dar care au renunţat la acel botez şi au fost re-botezaţi, au intrat în Anglia, şi îşi răspândeau opiniile lor despre împărăţie. Ei au fost condamnaţi să se retragă în cadru a 12 zile, cu ameninţarea durerii de suportare a morţii dacă mai rămâneau acolo. Ori că au rămas câţiva dintre ei, sau alţii au vizitat Anglia în anii următori, căci 10 au fost arşi, în perechi, în locuri diferite, în 1535, şi alţi 14 în 1536. În 1538, şase Baptişti olandezi au fost detectaţi şi întemniţaţi; patru dintre ei purtau pederaste la Crucea Sf. Pavel, şi doi au fost arşi. Episcopul Latimer se referă la aceste circumstanţe într-o predică înaintea lui Edward VI, în anul 1549. „Anabaptiştii”, spune el, „care au fost arşi în diverse oraşe din Anglia (aşa cum am auzit de la oameni credibili, eu nu i-am văzut), au mers la moartea lor chiar îndrăzneţi, cum aţi spune, fără nici o frică în lume, cu bucurie. Ei bine, să meargă!”1 Acel om bun a fost orb în domeniul libertăţii religioase, aşa cum erau în general Reformatorii. El şi cu colaboratorii săi s-ar putea să ia decizii în numele lor; dar dacă se mai aventurau şi alţii să facă astfel, şi se gândeau a fi în principiile Baptiste, focul era gata pentru ei, şi chiar Latimer putea spune, „Ei bine, lasă-i să meargă!” Să fim aşadar mulţumitori că „vremurile acelei ignoranţe” au trecut de mult.

Există un anumit motiv să credem că o biserică Baptistă a existat în Cheshire la o perioadă mult mai timpurie. Dacă am credita tradiţiile locului, biserica de la Hill Cliffe are 500 de ani. O piatră de mormânt a fost recent scoasă dintr-un cimitir care aparţinea acelei biserici, care purta data de 1357. Originea bisericii este desemnată, în „Manualul Baptist”, în anul 1523. Aceasta, totuşi, este sigur, că un domn Warburton, pastor al bisericii, a murit acolo în 1594. De cât timp existase biserica acolo nu există înregistrări scrise pentru a fi mărturie.2

Henry VIII avea o adulmecare dornică după erezie. El se pretinde a fi un judecător infailibil în acea materie, lipsit de eroare precum însăşi Papa. Şi aşa şi ea, fără îndoială; unul era mai bun decât celălalt. Baptiştii au fost în particular dezagreabili în privinţa lui. În anul 1538, Peter Tasch, un Baptist, a fost arestat în teritoriile din Landgrafului de Hesse. S-a descoperit la cercetarea lui că era în corespondenţă cu Baptiştii din Anglia, şi se aştepta să meargă într-acolo pentru a-i ajutat în propagarea opiniilor lor. Landgraful a dat informaţii Regelui; acesta a numit imediat o Comisie, unde Cranmer era preşedinte, a împuternicit pe membrii comisiei să adopte măsuri severe contra presupuşilor eretici dacă ar fi descoperiţi, să se ardă toate cărţile Baptiste, şi, dacă aceştia nu se lepădau, să îi ardă şi pe Baptişti. Ei nu au fost înceţi în a asculta porunca Regelui. Pe 24 noiembrie, trei bărbaţi şi o femeie au scăpat de foc purtând pederaste la Crucea Sf. Pavel; adică, ei au fost aduşi înaintea poporului, adunaţi în partea opusă marii cruci din afara Catedralei Sf. Pavel, şi au mers în procesiune, fiecare cu o bucată de pederaste pe umeri, pentru a semnifica faptul că meritau să fie arşi; după aceasta ei se confesau şi renunţau la presupusele lor erori. După trei zile un bărbat şi o femeie au fost încredinţaţi flăcărilor în Smithfield. Toţi aceştia erau nativi din Olanda. Fuller, istoricul Bisericii, scrie despre ei în stilul său ciudat. El scrie: „Olandezii s-au mişcat mai repede decât înainte în Anglia. Mulţi dintre aceştia aveau suflete active, aşa că în timp ce mâinile lor erau ocupate la fabricările lor, şi prea mândrii să ceară direcţia altora. Minţile lor aveau un curs de activitate mai mult decât era suficient pentru a le conduce vocaţia lor; şi această irosire a sufletelor lor au folosit-o în speculaţii inutile, şi la scurt timp au început să-şi lărgească straniile lor opinii, fiind denumiţi cu numele general de Anabaptişti”.3 Aceasta este destul de amuzant. Şi totuşi este un specimen de melancolie a ignoranţei în care anumiţi bărbaţi, de altfel bine informaţi şi chiar învăţaţi, au fost mulţumiţi să rămână. În locul examinării sentimentelor Baptiste, ei le-au luat la mâna a doua, şi le-au pronunţat drept „speculaţii inutile” şi „opinii ciudate”.

Ura faţă de Baptişti a fost mai apoi arătată prin excluderea lor din Actele generale de iertare. Astfel de Acte au fost publicate în 1538, 1540, şi 1550; dar cei care susţineau că „pruncii nu ar trebui să fie botezaţi” erau excluşi din acest beneficiu. Hoţii şi vagabonzii împărtăşeau favoarea Regelui, dar Baptiştii nu aveau să fie toleraţi.

Protestantismul a înflorit în mod nominal în cadrul domniei lui Edward VI. Dar au existat şi multe înfăptuiri ne-Protestante. Folosirea liturghiei reformate a fost forţată prin durerile şi pedepsele legii. Ridley, el însuşi un martir din următoarea domnie, a intrat în comisie cu Gardiner, mai târziu notoriu precum un persecutor al Protestanţilor, pentru a dezrădăcina pe Baptişti. Printre „Articolele de Vizitare” emise de Ridley în dioceza sa, în 1550, erau următoarele: „Fie că folosesc cei din secta Anabaptiştilor sau alţii în mod notoriu orice întrunire privată sau nelegitimă, prin care să folosească doctrine sau administrări de sacramente, nu se separa ei de restul parohiei?”4 Se poate spune clar din acest articol că existau biserici Baptiste în împărăţie în acea vreme.

O Comisie Regală a fost numită de Edward VI, care împuternicea 31 de oameni numiţi de aceasta, Cranmer fiind capul şi Latimer unul din membrii săi, să purceadă împotriva tuturor ereticilor şi a dispreţuitorilor Cărţii de Rugăciune Comună. „Opiniile nelegiuite” ale Baptiştilor sunt menţionate specific, şi cei din Comisie (sau mai degrabă inchizitorii, căci aceasta şi erau de fapt) erau direcţionaţi, în cazul când persoanele nu ar renunţa la erorile lor, să le predea către puterea seculară, adică, la moarte. Joan Boucher, sau „Joan de Kent”, după cum era ea uneori menţionată, a fost prima victimă. Ea era o creştină, bine cunoscută la Curte, şi foarte zeloasă în strădaniile ei de a introduce adevărul creştin printre colegii ei. Strype spune, „Ea era mai întâi o mare distribuitoare a Noilor Testamente Tindal, traduse de el în engleză, şi tipărite la Colen [Cologne], şi era şi o mare cititoare a Scripturii; cărţile acestea le-a distribuit şi în Curte, şi astfel a ajuns să se cunoască între anumite femei de egalitate, şi era mult mai obişnuită în particular cu domnişoara Anne Ascue [Anne Askew, torturată crud, şi mai apoi arsă de vie, în anul 1546]. Ea obişnuia, pentru a fi mai în secret, să lege cărţile în corzi sub veşmintele sale, şi aşa a trecut cu ele în Curte”.5 Dar ea susţinea opinia multora dintre Baptiştii străini, că Răscumpărătorul, deşi născut din Fecioara Maria, şi într-adevăr om, nu a preluat trupul substanţei trupului ei. Pentru aceasta ea a fost condamnată să moară. A trecut un an de la judecare şi executare, timp în care multe eforturi s-au făcut, dar în zadar, pentru a convinge pe aceasta de eroare. Arhiepiscopul Cranmer, Episcopul Ridley şi alţii au vizitat-o frecvent pentru acel scop. S-a determinat în timp să fie arsă. Sentinţa finală poartă numele lui şi a lui Latimer. Pe 2 mai 1550, Joan Boucher a fost arsă în Smithfield. Episcopul Story a predicat cu acea ocazie, şi, aşa cum spune Strype, „a încercat să o convertească”; dar interpretările lui greşite şi calomniile erau aşa de grosolane încât ea i-a spus că „minţea precum un pungaş”, şi l-a înduplecat „mergi şi citeşte Scripturile”. Era fără îndoială un sfat de folos.
John Rogers, care a fost primul martir în domnia lui Mary, a aprobat această execuţie. Când cineva protesta cu el într-un subiect, şi îndemna în particular cruzimea modului morţii, el răspundea că „arsul de viu nu era o moarte crudă, ci destul de uşoară”. Arhidiaconul Philpot, în a 6a lui examinare înaintea Comisiei Reginei, pe 6 noiembrie 1555, la şase săptămâni înainte de propriul său martiraj, a spus, „Întrebaţi-o pe Joan de Kent, ea era o femeie deşartă (o cunoşteam bine), şi o eroică într-adevăr, care a meritat să fie arsă”.6 Este nefericit să înregistrăm astfel de spuse.
În timpul lui Edward VI Hooper a fost numit Episcop de Gloucester. Consacrarea lui a fost întârziată pentru câteva luni pe motivul scrupulelor sale împotriva obiceiurilor Episcopale, pe care el le-a privit corect ca Păpeşti. El aflase adevărul, care acum este cunoscut ca un principiu elementar, dar pe atunci era puţin înţeles, cu excepţia Baptiştilor, că în serviciul Bisericii nu ar trebui să fie admis nimic pentru care nu se poate aduce preceptul sau precedentul Apostolic, sau care este contrar cu oricare învăţătură apostolică. El nu a voit să cedeze faţă de autoritatea Bisericii sau faţă de obiceiul lung continuat. Ridley a fost copleşit de dificultăţile fratelui său. În scrierea despre subiectul care l-a afectat el a fost foarte logic, şi nu era cumpătat în înfloririle retorice, însă a fost o declamaţie mult mai sofisticată decât logică sau retorică. Astfel Episcopul scrie: „Dacă acest motiv ar avea loc, ‚Apostolii nu l-au folosit, prin urmare nu este legitim ca să-l folosim noi’ – sau nici aceasta, ‚Ei au făcut-o, aşadar şi noi trebuie să o facem’ – atunci toţi creştinii nu au loc de trăinicie, cu toţi trebuie, sub durerea osândei, să se depărteze cu [parte din] posesiunile lor, aşa cum a spus Petru că au făcut [‚Iată că noi am lăsat toate’, etc.]; noi nu am avea nici o slujire a sacramentelor lui Hristos în biserici, căci ei nu aveau biserici, ci erau bucuroşi să facă toate în casele lor; noi trebuie să botezăm peste tot în câmpuri, aşa cum au spus apostolii; noi nu ar trebui să primim sfânta împărtăşanie decât la cină, şi la masă să fie şi alte mâncăruri, aşa cum afirmă acum Anabaptiştii în mod trainic şi cu încăpăţânare că ar trebui să fie; numirea copilului la botez, rugăciunea peste el, semnul crucii şi tripla noastră renunţare, şi îmbrăcămintea noastră, toate trebuiesc lăsate, căci pe acestea nu le putem dovedi prin Cuvântul lui Dumnezeu căci apostolii nu le-au folosit. Şi, dacă ar fi să facem ceva care nu putem dovedi fie şi păcat, apoi cea mai mare parte este păcat pe care noi îl facem zilnic în botez. Ce urmează aşadar după altele, decât să primeşti opinia Anabaptiştilor, şi să fi rebotezat? O, nebunească nelegiuire şi ignoranţă oarbă!”7

Argumentul lui Ridley era, „Dacă iei o astfel de bază, mai bine ai deveni deodată Anabaptist. Dar aceasta ar fi un lucru şocant. Prin urmare trebuie să admiţi în aceste lucruri autoritatea Bisericii, şi să te supui ei”. Deci, în contradicţie totală faţă de principiile adevăratului Protestantism, a raţionat Episcopul. Cealaltă alternativă, adică, că Baptiştii erau drepţi, care trebuie să fi fost admisă, el ori nu a avut ochi să o vadă, sau nu a fost destul de cinstit să o admită.

Un punct atrăgea atenţia ca Ridley să ceară explicaţie. Baptiştii, conform lui, învăţau că Cina Domnului ar trebui să fie celebrată la încheierea unei mese. Practica lor, se presupune, era în acord cu teoria. Ei au observat că ritualul era instituit în timp ce Domnul nostru şi apostolii Săi erau încă la masa de Paşte evreiesc; şi ei deduc că Cina Domnului ar trebui să fie precedată de o masă, luată în comun de ucenicii adunaţi. Noi i-am putea crede greşiţi, dar aceasta este clar, că Baptiştii şi-au demonstrat opinia scrupuloasă cu privire la direcţii, exprimate sau implicate, ale Cuvântului lui Dumnezeu. Instituirile pozitive ar trebui să fie observate, în judecata lor (şi nu erau oare ei corecţi?), şi pe atât de posibil precum în maniera exactă în care se bucurau ei. Preceptul original nu ar trebui să fie urmat literal, precedentele originale au urmat. Aceasta este distincţia caracteristică a trupului Baptist. Poate fi oare contrazis?

George Van Pare, un Baptist olandez, a fost ars în Smithfield pe 13 ianuarie 1551. El a fost acuzat de Arianism; dar s-a mărturisit că el era un om de pietate aprinsă şi de bunăvoinţă activă. Comportamentul său din miză era eminent de creştin. Sentinţa condamnatoare a fost semnată de Cranmer, Ridley şi Coverdale!

Oricare opinie am considera-o cu privire la părerile doctrinare susţinute de Joan Boucher şi Van Pare, nu poate fi nici o dificultate în a decide cu privire la conduita lui Cranmer şi a asociaţilor săi. Nici nu ar trebui să căutăm scuze pentru ei. Este un obicei să pledăm în dreptul lor predominarea generală, din acea eră, a Biserica şi Statului, principii de felul cel mai extrem, şi să susţinem că într-un anumit timp când toţi au crezut că magistratul era legat să facă lucrarea Bisericii, şi, prin urmare, să scape ţare de cei pe care i-ar condamna Biserica, nu se putea aştepta ca vreunul dintre eclesiastici să difere de fraţii lor, sau să nu fie dispus să îndeplinească politica de rând. Nu suntem dispuşi să admitem forţa acestei raţiuni. Apostolul Pavel „credea că trebuie să facă multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret” (Fapte 26:9); dar nici el, după ce a devenit creştin, şi nici noi, care umblăm în lumina secolului al nouăsprezecelea, nu justificăm dezolarea pe care a cauzat-o la Ierusalim, pe motivul ignoranţei şi a prejudiciului său. El trebuia să fi ştiut mai bine, şi păcatul lui a fost că el nu a întrebat în mod imparţial lucrurile privitoare la Creştinism înaintea ca el să-l persecuteze. La fel a fost şi în Cranmer, Calvin şi alţi persecutori Protestanţi. Roma i-a pregătit în sălbăticie. Dar tot ea i-a crescut în prostia superstiţiei ei, şi i-a instruit să se agaţe de închinarea voinţei şi a meritului. Când ei au părăsit aceste temelii nisipoase, ca să poată construi pe Hristos, a fost pentru că au descoperit din Noul Testament doctrina justificării prin credinţă. De ce nu au derivat ei tot din Noul Testament marele adevăr că împărăţia Salvatorului este „nu din această lume”, şi că, prin urmare, folosirea armelor carnale în propagarea sau apărarea sa este absolut interzisă? Aceste adevăruri au fost pe deplin învăţate de apostoli precum erau doctrinele credinţei şi a harului. Baptiştii erau clari în aceste subiecte. Ei au înţeles natura şi limitele conducerii de magistru. Ei au anticipat spusele Dr. Watts:

„Plătite fie într-una dările lui Cezar
Lui Cezar şi tronului său;
Dar conştiinţele şi sufletele-au fost făcute
Să fie doar a Domnului”.

Ei au acţionat în convingerile lor, şi s-ar retras dintr-o biserică coruptă pentru a se închina lui Dumnezeu conform Cuvântul Său. În a face astfel ei nu au comis nici o crimă împotriva Statului. Pentru acel act ei erau responsabili doar lui Dumnezeu. Statul nu avea nici un control asupra lor. Atâta timp cât ei erau supuşi paşnici şi ascultau legile, ei pretindeau de drept protecţia. În privinţa religiei, ei au cerut pe drept libertatea şi independenţa. Reformatorii au pus aceiaşi cerere de retragere faţă de Roma. Este adevărat că ei au cuplat cu aceasta pasul greşit de a cere voie să iasă din magistratul civil pentru a se retrage, şi pentru că au căzut în acea eroare care cerea ca nimeni să nu se retragă de la ei, datorită magistratului, după cum era condus de ei, li s-a interzicea aceasta. Dar, întrebăm noi din nou, unde era Noul Testament în tot timpul acesta? Şi cum se face că ei nu îl văd în Biserica spirituală, şi Regele spiritual, şi nelegiuirea absolută de a chema „foc din cer”, sau de a deviza alte ticăloşii împotriva acelora care diferă de ei? Baptiştii au văzut toate acestea. Cranmer şi partida sa se poate să o fi văzut. În a refuza să vadă ei erau vinovaţi de trădare faţă de principiile Protestante.

Dar ei nu i-au putut elimina pe Baptişti, care creşteau şi înfloreau în ciuda lor. Congregaţii au fost descoperite la Bocking, în Essex, la Faversham, în Kent, şi alte locuri. Numărul lor trebuie să fi fost considerabil, căci patru predicatori au fost arestaţi când s-a făcut descoperirea. Numele acestora era Humphrey Middleton, Henry Hart, George Brodebridge, şi – Cole. În vremea arestării lor ei au fost adunaţi la Bocking. Pe lângă predicatori, circa 60 de membrii din congregaţie au fost arestaţi. Organizarea lor creştină apare să fi fost corectă şi completă. Ei se întâlneau în mod regulat pentru închinare şi instrucţiune; ritualurile Evangheliei erau respectate; contribuţii erau făcute pentru a susţine cauza; şi zelul lor era aşa de mare încât cei care trăiau în Kent erau cunoscuţi că treceau ocazional prin Essex ca să se întâlnească cu fraţii de acolo – o călătorie de optzeci de mile, care, în secolul 16, nu era un lucru mic. Când au fost aduşi la curtea eclesiastică ei au fost examinaţi în 46 de articole, şi acuzaţi de Pelagianism şi alte erori. Sentimentele lor religioase, sau cele imputate lor, aveau să fie numite de acum Arminiane. Este clar, totuşi, că ei erau „Anabaptişti”. Ei susţineau şi că „noi nu trebuie să avem comuniune cu păcătoşii”. Cu alte cuvinte, ei apărau botezul credinciosului, şi susţineau puritatea bisericilor creştine. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi nu ştim, dar Middleton a fost încredinţat temniţei, unde a rămas până la moartea lui Edward VI. Membrii din Kent al acestor congregaţii au suferit tulburarea şi persecuţia continuă în diferite feluri. Cranmer a făcut tot ceea ce a putut pentru a suprima mişcarea Baptistă.

Nu putem face altceva decât să regretăm că se cunosc aşa de puţine despre această grupare de ucenici. Strype declară că ei „au fost primii care au făcut separarea de Biserica Reformată a Angliei, după ce şi-au adunat congregaţiile lor”. După cum au mărturisit că ei nu s-au împărtăşit în bisericile de parohie pentru doi ani, separarea lor trebuie să fi avut loc în jurul lui 1548, care a fost înaintea ca Presbiterienii sau Independenţii să fie cunoscuţi în Anglia. Baptiştii erau avangarda Ereticilor Protestanţi din această ţară”.8

Au fost mulţi Baptişti printre cei care au suferit sub domnia Reginei Mary. Unii au îndurat întemniţări dureroase, alţii au trecut la ceruri prin foc. Humphrey Middleton, unul din predicatorii menţionaţi mai sus, a fost ars la Canterbury, pe 12 iulie 1555. Puteam să fi cunoscut mai multe despre aceşti oameni dacă istoricii vremii ar fi fost mult mai credincioşi. Chiar şi venerabilul John Fox a admis prejudiciile sale aşa de mult încât să-l influenţeze şi să reţină informaţiile cu privire la martirii Baptişti. Dar „înregistrarea lor este sus”.

Episcopul Bonner s-a înviorat în mod silitor. În „Articolele Vizitării”, emise în anul 1554, el a cerut să se facă cercetări, „dacă ar exista vreunii care să fie Sacramentari sau Anabaptişti, sau Libertini, ori în reiterarea botezului, sau în susţinerea vreuneia dintre opiniile Anabaptiştilor, în special că un creştin nu ar trebui să jure înaintea unui judecător, şi nici să nu se dea unul pe altul în judecată pentru dreptul său, şi că toate lucrurile să fie în comun”.9 Acest ultim lucru, nu este necesar să spunem, a fost o calomnie – sau probabil, mai degrabă o părere greşită a ospitalităţii frăţeşti care predomină între Baptişti. Într-o „Declaraţie care avea să fie publicată către laicii diocezei sale cu privire la reconcilierea lor”, el a afirmat că Anglia a fost „groaznic de enervată” şi „infestată cu boală” cu „soiuri variate de secte de erezii”, printre care erau menţionaţi expres „Anabaptiştii”.10 Anul următor s-a publicat o carte de omilii, în care s-a avertizat poporul împotriva Baptiştilor. „Anumite erezii”, spunea el, „s-ar ridicat şi au izvorât în zilele noastre, împotriva botezării pruncilor” – o practică „pe care cea mai deplină autoritatea a Bisericii o condamnă”.11

Episcopul Gardiner a fost Cancelar al Universităţii din Cambridge. În 1555 a publicat 15 articole, care aveau să fie semnate de toate persoanele doritoare de a se bucura de privilegiile Universităţii. Al patrulea a avut efectul că „botezul este necesar pentru mântuire, chiar şi pentru prunci; că tot păcatul, atât cel actual cât şi cel original, este înlăturat şi distrus total, în botez; şi că presupusul botez nu trebuie repetat niciodată”.12 Acest limbaj trădează existenţa Baptiştilor în Cambridge, şi frica Episcopului ca nu cumva persoanele care îşi susţin părerile să apară acolo pentru educaţie din alte părţi ale împărăţiei.

Henry Hart, unul din colegii lui Humphrey Middleton, a fost încredinţat Temniţei Regelui Bench, Londra, cu alţi Baptişti. Temniţele din metropolă erau pline cu Protestanţi în acea vreme, mulţi dintre care, precum Bradford, Philpot şi alţii, îl lăudau pe Dumnezeu în flăcări. Dar spiritul de dispută a fost aşa de puternic în ei încât a exista aprinsa controversă chiar în temniţă. Hart şi prietenii săi, aşa cum am văzut anterior, diferea de alţi reformatori în ceea ce se numeşte întrebarea Arminiană. Aceste diferenţe au dus la aprinse dispute, şi la ocazionalele pierderi de temperament. Ridley, Bradford şi Philpot erau eminenţi pentru pietate; îi venerăm până astăzi; numele lor vor străluci în tot timpul viitor. Dar în zelul lor pentru adevăr ei au uitat uneori pretenţiile carităţii, şi în referire faţă de botez ei susţineau şi inspirau principii ale unui caracter într-adevăr ne-Protestant. Philpot trebuie să fi lăsat slăbiciunea cauzei sale când a pledat astfel, „Din moment ce tot adevărul a fost învăţat şi revelat către Biserica Primară, care este mama noastră, toţi aceia dintre noi care suntem copii ascultători ai lui Dumnezeu să ne supunem faţă de judecata Bisericii pentru înţelegerea mai bună a articolelor credinţei noastre şi a sentinţelor îndoielnice ale Scripturii. Să nu mergem să arătăm în noi prin urmarea interpretării cuiva a Cuvântului, un alt spirit decât cel care l-a avut Biserica Primitivă, ca nu cumva să ne înşelăm singuri; căci nu este decât o singură credinţă şi un singur Duh, care nu este contrar faţă de Sine, şi nici să ne înveţe că El le-a făcut. Aşadar să credem aşa cum ne-au învăţat ei din Scripturi, şi să fim în pace cu ei, conform adevăratei Biserici Catolice de până acum”.13

Fără a lua în considerare ferocitatea vigilentă a lui Bonner şi a asociaţilor săi, Baptiştii şi-au menţinut poziţia în Kent şi Essex, şi s-a găsit drept imposibil să fie dezrădăcinaţi. Împuterniciţii au fost trimişi la Colchester în 1558, cu putere deplină de a acţiona contra ereticilor; şi ei au intrat în datoriile lor cu activitate şi ardoare, sperând să facă o eliberare totală, când, pentru un motiv neexplicat, o scrisoare de rechemare a fost expediată. Dr. Chedsey, unul dintre Împuterniciţi, şi-a exprimat sentimentele cu această ocazie în limba unui regret de inchizitor. El a fost iritat la pierderea prăzii lui. „Să fim noi acum”, spunea el, scriind Conciliului din Privy, „în mijlocul examinării şi a articulării noastre. Şi dacă ar trebui să renunţăm la ea în mijloc, ar trebui să punem ţara într-un asemenea urlet, încât estimarea mea, şi reziduul Împuterniciţilor, să fie pentru totdeauna pierdut… Fie ca onorabilul conciliu să se îndrepte către Dumnezeu care a văzut faţa Essex-ului aşa cum o vedem noi! Avem nişte eretici aşa de încăpăţânaţi, Anabaptiştii, şi alte persoane neascultătoare aici de care nu s-a mai auzit niciodată”.14

Bradford, aşa cum am mai spus, era unul din cei care a disputat, în timp de întemniţare, cu colegii săi de suferinţă. El a fost destul de ingenios pentru a recunoaşte că, deşi i-a privit ca heterodocşi în opiniile lor, ei erau oameni de pietate neîndoielnică şi chiar de semnalat: „El a fost convins de ei, că se temeau de Domnul, şi prin urmare el îi iubea”.

De îndată ce Elizabeth s-a urcat la tron că a început să arate tendinţele despotice prin care domnia ei a fost distinsă. În acea privinţă ea s-a asemănat cu tatăl ei. Ea avea să reformeze, la o anumită extindere, dar nu până acolo încât să admită supuşilor ei să gândească şi să acţioneze în dreptul lor. Ea avea să le prescrie ceea ce să creadă ei, şi cum să se închine, sub pedeapsa înaltei neplăceri dacă aceştia îndrăzneau să treacă dincolo de limitele alocate. Naţiunea s-a supus în general în umilinţă. Unii s-au ros sub jug, dar tot au continuat să-l poarte. Alţii au demonstrat împotriva impunerilor eclesiastice, şi au cerut libertatea în lucrurile indiferente. Pentru ei se părea un lucru monstruos, în special la o vreme când erau aşa de puţini capabili şi credincioşi lucrători, pentru a porunci uniformitatea riguroasă, nu doar în opiniile teologice, dar şi în tăierea şi portul pălăriilor şi a robelor, şi în serviciile liturgice. Dar Elizabeth nu avea să derive de la scopul ei. Ea şi-a pus scopul de a merge aşa de departe şi nu mai mult. Şi ea a fost determinată, în privinţa laicilor din puterea ei, să verifice progresul supuşilor ei. „Actul de Uniformitate”, a fost emis în 1559, declara testamentul ei şi definea datoria lor. Clerul Puritan mormăia, dar Regina a spus, „Tăcere!” Şi aşa a şi fost. Ei trebuie să tacă sau să se retragă; şi dacă, după ce s-au retras, aceştia îşi reduceau principiile reformatoare la practică, ei înfruntau toate terorile Înalţii Curţi de Comisie.

Nu se aştepta ca Baptiştii să găsească vreo favoare cu Elizabeth. Mulţi au fugit din ţări străine în Anglia, sperând să se bucure acolo de pacea şi libertatea care în altă parte le-a fost negată. Ei s-au stabilit în principal în Londra şi „alte oraşe maritime”. Dar Regina nu avea să îi sufere acolo. O proclamaţie a fost emisă pe 2 septembrie 1560, care declara că Maiestatea sa „voieşte şi acuză orice manieră de persoane, născute ori în părţile străine sau în dominaţiile Maiestăţii sale, care au conceput vreo manieră de o opinie eretică precum o susţin Anabaptiştii, şi care nu vor să fie reconciliaţi prin învăţătura caritabilă, să plece din acest ţinut în 20 de zile după această proclamaţie, cu durerea confiscării tuturor bunurilor şi averii, şi să fie mai apoi întemniţaţi după lege, ori eclesiastic sau temporar, dacă este cazul”.15 Aceasta era o măsură crudă şi severă. În acele zile de călătorie înceată proclamarea avea să ajungă la avanposturi până în a 20a zi când tocmai expira; şi sărmanii oameni aveau puţin timp pentru a-şi dispune proprietatea lor care se putea transporta, şi a acelor bunuri pe care le puteau lua convenabil cu ei. În toate cazurile a fost fără îndoială un mare sacrificiu.

Episcopul Jewel a presupus că sectanţii urâţi erau debarasaţi în mod efectiv. Scriind către Peter Martyr, sub data de 6 noiembrie 1560, el spunea: – „Am descoperit la începutul domniei lui Elizabeth o largă şi de rău augur grupare de Ariani, Anabaptişti şi alte pacoste, care nu ştiu cum, dar au apărut ca ciupercile noaptea şi în întuneric, aşa că aceştia au apărut în întunericul şi nefericita noapte a vremurilor Mariane. Aceştia, sunt informat, şi sper să fie aşa, s-au retras sub lumina doctrinei mai pure, precum bufniţele la vederea soarelui, şi nu mai sunt nicăieri de găsit; sau, cel puţin, dacă ar fi undeva, ei nu mai sunt un necaz pentru bisericile noastre”.16 Dar el greşea. Mulţi Baptişti au reuşit să evite proclamaţia. În anul următor, despre Parkhurst, Episcop de Norwich, s-a primit o plângere din partea Secretarului Cecil pentru „clipirea la schismatici şi Anabaptişti”.17 După şase ani, 1567, „Articolele de Vizitare” au fost emise de Arhiepiscopul Parker, în care se direcţiona să se facă cercetări dacă vreo persoană a „spus, învăţat sau a menţinut că copiii, fiind prunci, să nu trebuiască să fie botezaţi”.18 Este evident, aşadar, că persoanele care susţin aceste păreri sunt încă în ţară. Şi ele au continuat să caute adăpost în Anglia pentru a se fericire de persecuţie, în timp ce Regina şi favoriţii ei erau neobosiţi în încercările lor de a le da de urmă şi de a-i întoarce. O altă proclamaţie a apărut în 1568, în care se declara că „numere mari de străini din parţi de dincolo de mare”, din care unii presupuşi a fi „Anabaptişti”, făceau „reparaţii zilnice pe teritoriile Maiestăţii sale, dar că ea ‚nu le-a permis acestora intenţionat vreun refugiu’”.19 Permişi sau nu, totuşi, ei erau acolo, şi ei nu erau nici inutili şi nici fără de succes. Collier, istoricul eclesiastic, spune, „Anabaptiştii olandezi ţineau întâlniri private în Londra, şi au pervertit pe mulţi”.20

Note de subsol:

1 Sermons, p. 160. Parker Society’s Edition.
2 These statements are made on the authority of the Rev. A. Kenworthy, the present pastor of the church.
3 Church History, book v. sect. I, II.
4 Cardwell’s Documentary Annals of the Church of England, i, p. 91.
5 Memorials of the Reformation, ii. p. 368. Edit. 1816.
6 Examinations and Writings, p. 55. Parker Society’s Edition.
7 Reply to Bishop Hooper in Bradford’s Letters, Treatises, &c., p. 382. Parker Society.
8 Strype’s Memorials, ii. p. 381. Baptist Magazine, February, 1866, pp. 113-115.
9 Documentary Annals, ii. p. 156.
10 Documentary Annals, ii. p. 170.
11 Dr. Underhill’s “Historical Introduction” to Tracts on Liberty of Conscience, p. 125.
12 Documentary Annals, i. p. 195.
13 Examinations and Writings, p. 273.
14 Strype’s Memorials, v. p. 265.
15 Documentary Annals, i. p. 293.
16 Zurich’s Letters, i. p. 92. Parker Society.
17 Documentary Annals, i. p. 338.
18 Ibid. p. 340.
19 Documentary Annals, p. 343.
20 Ecclesiastical History of England; vi. p. 162.