Manual de teologie (continuare)

78
views

John Leadley Daggde John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL VIII – SLUJIREA

SECȚIUNEA I. SLUJIREA CUVÂNTULUI

Slujitorii lui Hristos sunt o clasă separată de persoane, distinsă de o chemare divină specială pentru a predica cuvântul.

CLASĂ DISTINCTĂ

Slujitorii lui Hristos sunt ca și creștinii comuni, separați de lume. Ei sunt părtași la chemarea cerească prin care oamenii sunt scoși din lume și sunt făcuți slujitori ai lui Hristos. În toate epistolele sale, Pavel susține că este un sfânt ca și ei, membru al aceleiași familii spirituale și moștenitor al aceleiași moșteniri cerești. În Scripturi, slujitorii lui Hristos sunt persoane care iubesc pe Hristos și se dedică din inimă slujirii Lui. Sunt deci din numărul celor chemați să fie sfinți.

Slujitorii lui Hristos sunt separați de creștinii comuni. Sunt una cu creștinii comuni, chemați la o singură nădejde, dar pe lângă chemarea la pocăință și credință primită ca și frații lor, ei au fost chemați la o slujbă specială pentru cauza Domnului. Este clar din scripturi că între primii creștini erau persoane care aveau o slujbă încredințată special. Pavel spune cu privire la aceasta că Dumnezeu „ne-a dat slujba împăcării”1 „să nu ofenseze, ca slujba să nu fie defăimată”2 „care ne-a făcut slujitori ai NT”3 El vorbește despre sine ca sfânt și așezat în slujbă, 4 și despre harul special dat lui ca să predice la neamuri bogățiile lui Hristos.5 Darul DS a unei calificări speciale în cauza Domnului se vede clar în 1 Cor. xii., și Efes. iv. Întrebarea: sunt toți apostoli? Sunt toți prooroci? 6 arată slujbele desemnate care nu aparțin întreg trupului sfinților.

Separarea slujbei de masa creștinilor comuni nu este ca separarea creștinilor de lume. În ultimul caz, ei nu mai sunt din lume și devin străini și călători pe pământ. Dar oamenii care intră în slujbă, nu încetează a mai fi sfinți. Saul și Barnaba erau separați la slujba la care i-a chemat DS, dar această separare nu le-a luat locul pe care îl aveau între sfinți și credincioșii în Isus Hristos. Ioan vorbește cu privire la sfinți: suntem din Dumnezeu și toată lumea zace în cel rău.7 Aici este o linie clară de diviziune, ca cea care separă pământul de apă. Dar slujirea este între oamenii lui Dumnezeu ca munții pe un continent, parte din el, uniți cu împrejurimile. Darurile spirituale eminente disting lucrătorii, dar același spirit care îi diferă, umple tot trupul lui Hristos. Toți ucenicii lui Hristos trebuie să ajute la această cauză, după abilitățile lor, să lucreze la iluminarea și salvarea oamenilor și diversitatea talentelor dintre ucenicii comuni se poate compara cu diversitatea dealurilor și văilor la țară. Dar slujitorii se disting prin calificarea lor superioară în slujbă, de marea masă de creștini, ca munții ce se ridică deasupra unduirilor peisajului comun.

Calificările speciale date de DS leagă pe cel căruia îi sunt date să le folosească în slujba lui Hristos. Îi sunt date pentru a-l face potrivit în slujbă și constituie o chemare divină ca el să se angajeze în slujbă. Nu sunt date doar ca privilegiu, ci sunt o chemare solemnă la datorie – o chemare ce cere slujire întreaga viață.

Apostolii, când au fost chemați de Hristos, au părăsit imediat ocupațiile lor lumești și s-au dedicat slujirii Domnului. Pavel, când a fost chemat, s-a supus nu cu carnea și sângele. Lucrarea slujirii nu a încetat când acești oameni sfinți au părăsit pământul, ci alte persoane au fost potrivite să ducă mai departe slujba, prin același Duh care îi califică pentru slujbă. El dă darurile pentru desăvârșirea sfinților, pentru lucrarea slujbei, pentru edificarea trupului lui Hristos, până ce toți, în unitatea credinei și cunoașterea Fiului lui Dumnezeu ajungem oameni perfecți, la statura plinătății lui Hristos.8

Slujitorii lui Hristos nu sunt o clasă separată de oameni în sensul că constituie o societate organizată. Sunt lucrători în slujba Domnului, dar nu au putere unul asupra altuia și nu au autoritate de la Hristos să se combine în oficiu ecleziastic de exercitare a puterii. Sunt la același nivel cu frații, sunt slujitori ai lui Dumnezeu și ai bisericilor.

LUCRAREA LOR

Slujba lor specială pentru care lucrarea este desemnată, este predicarea cuvântului. Obligația de a răspândi cunoașterea lui Hristos este împărtășită de toți creștinii până la un punct. Chemarea eficientă a DS, prin care omul este adus la pocăință și credință, îi impune obligația de a arăta lauda Celui care l-a chemat din întuneric la lumină, să lase lumina să strălucească înaintea oamenilor, ca aceștia, văzând faptele bune să slăvească pe Tatăl din cer și să țină sus cuvântul vieții. Fiecare creștin trebuie să facă ce poate pentru convertirea altora și răspândirea cunoașterii adevărului. Dar daruri speciale sunt oferite unora, însoțite de obligații speciale. Acestea constituie o chemare specială la slujba cuvântului.

În timpul lucrării personale a Salvatorului, El a făcut mulți ucenici, dar nu le-a dat în mod egal și nediscriminat lucrarea răspândirii evangheliei. A trimis 70 cu oporuncă specială de a predica împărăția lui Dumnezeu. A ales apostolii ca slujitori apropiați și martori speciali și le-a dat o poruncă – mergeți și predicați evanghelia la orice făptură…faceți ucenici, învățați-i, etc. predicarea și învățarea erau importante și accentuate în slujba cerută. Când Pavel a fost făcut apostol, trimiterea pentru el, explicată de el, era de a predica evanghelia:Hristos m-a trimis nu să botez, ci să predic evanghelia. Obligația pe care o simțea de a face slujba era dincolo de una impusă creștinilor comuni și era presantă:vai de mine dacă nu fac aceasta.9 la el predicarea evangheliei nu era rostirea unor propoziții scurte, ci la Troa predica noaptea târziu. În slujba sa, învățătura era alăturată predicării și include: sunt ordinat predicator, apostol și învățător al neamurilor în credință și adevăr.10

Obligația anumitor oameni de a se dedica slujirii cuvântului este intenționată ca aranjament perpetuu, nu este limitată la slujbele numite de Hristos în persoană. Timotei a fost special numit la această slujbă și i s-a poruncit: predică cuvântul , la timp și ne-la timp, mustră, îndeamnă.11 Dă dovadă de slujire.12 Nu neglija darul care este în tine.13 un dar special și o obligație specială sunt recunoscute aici clar și datoria este predicarea și învățarea. Pavel a încredințat evanghelia lui Timotei, succesiunea nu se oprea la el. ce ai auzit de la mine, spune și tu credincioșilor care vor învăța pe alții.14 Abilități speciale și obligații speciale de a predica și învăța trebuiau perpetuate în oamenii slujitori, separați de trupul ucenicilor lui Hristos.

CHEMAREA LOR

Slujitorii cuvântului primesc o chemare specială de la Dumnezeu, trimițându-i în slujbă. Preoții evrei erau o clasă separată de oameni, distinsă de restul națiunii prin descendența naturală din Aron. Congregația Domnului era perpetuată prin descendență naturală și dacă biserica creștină ar fi o continuare a sa , ne putem aștepta ca slujba să se perpetueze la fel. Dar membrii bisericii sunt separați de restul lumii prin chemare divină și este potrivit la slujitorii bisericii să se distingă la fel, după desemnarea lor la slujbă de către Dumnezeu. Dumnezeu apus pe unii în biserică apostoli, etc și calificarea pentru slujire este darul special al DS.15

DS cheamă la slujba cuvântului creștinii adevărați, membrii ai trupului spiritual al lui Hristos. Apostolii erau aleși ca slujitori personali ai Salvatorului și martori speciali ai vieții și lucrării Sale. Deși cunoștea dinainte ipocrizia și înșelăciunea lui Iuda, a ales să aibă un trădător între martori. Caracterul nepătat al Răscumpărătorului a scos chiar și de la acest om mărturia: am păcătuit că am trădat sânge nevinovat. Această mărturie are mare valoare pentru creștinism. Dacă Hristos era un impostor, dacă înșela oamenii, Iuda ar fi știut. Mărturia lui confirmată de întoarcerea banilor cu care fusese mituit și sinuciderea lui alungă orice suspiciune dezonorabilă cu privire la Salvator. A fost poruncit cu înțelepciune deci, ca Iuda să fie între apostoli. Dar nu a fost între ei la ultima trimitere, sub care acționăm noi acum. Când DS cheamă oameni la lucrare, le dă calificarea necesară a inimii și minții. Calificarea inimii include dorința sinceră de a slăvi pe Dumnezeu și de a salva suflete, dorință care nu este simțită de cel neregenerat. DS nu face deci lucrători neregenerați. când astfel de oameni intră în slujbă sunt slujitorii lui Satan, cum spune Pavel.

Ca lucrători adevărați ai trupului spiritual al lui Hristos, lucrarea lor este pentru beneficiul Lui – pentru desăvârșirea sfinților, pentru slujire, pentru edificarea trupului lui Hristos. Slujirea unora poate ava relație cu biserica locală, sub conducerea ei, dar ei slujesc interesele întregului trup al lui Hristos. În Efes. iv. 11, Pavel enumeră slujbele date de Dumnezeu bisericii: unii apostoli, unii prooroci, unii evangheliști. Primele trei nu sunt limitate la bisericile locale, ci la biserica universală. Acest lucru este aparent din cuvintele lui Pavel: care se bucură în suferințele pentru voi și completează ce lipsește suferințelor lui Hristos, în trupul meu, de dragul trupului Lui, care este biserica, al cărei slujitor sunt. 16

Apostolii erau persoane trimise, conform cu numele lor. Termenul este aplicat mai ales celor pe care Hristos i-a trimis personal și care sunt numiți apostoli ai lui Hristos. Pavel era un astfel de apostol: nu sunt eu apostol? Nu L-am văzut pe Isus Hristos, Domnul nostru? 17 „Pavel, apostol nu de la oameni, nici al oamenilor, ci al lui Isus Hristos”18 Pavel se număra între martorii învierii lui Hristos și apostolii erau alși pentru a fi martorii acestui lucru. Petru, când a propus alegerea unuia care să ia locul lui Iuda, a spus calificările necesare unui apostol: oamenii aceștia care au fost cu noi tot timpul cât Isus a fost cu noi și a plecat dintre noi, de la botezul lui Ioan, până în ziua când S-a înălțat, trebuie un astfel de om să fie ordinat ca martor cu noi al învierii Lui.19 Aceste calificări nu pot fi găsite la nici un om viu și deci slujba de apostol a încetat.

Numele de apostol este aplicat în alt sens lui Barnaba, 20 însoțitorul lui Pavel. Acești doi slujitori fuseseră trimiși de DS din Antiohia, la o lucrare specială. Barnaba este probabil numit apostol, cu referire la acest fapt; și termenul corespunde ca semnificație numelor noastre moderne de misionari. Pavel și Barnaba fuseseră trimiși ca misionari, în slujire misionară.

Proorocii erau persoane inspirate divin pentru a revela voia lui Dumnezeu, uneori prezicând viitorul. Această slujbă era necesară înainte de completarea volumului de revelații divine. Absența darului profetic în vremurile moderne demonstrează că DS care împarte darurile necesare, , consideră ne-necesară revelația ulterioară. Absența darului dovedește suficiența scripturilor și încetarea slujbei profetice.

Evangheliștii erau persoane angajate în răspândirea evangheliei. Se pare că lucrau cu apostolii la extinderea evangheliei lui Hristos și plantau noi biserici. Nu aveau nevoie de înzestrări miraculoase pentru slujba lor, deci aceasta continuă și azi. Fiecare lucrător al cuvântului, când lucrează nu pentru beneficiul unei biserici locale, ci pentru răspândirea evangheliei, face lucrarea unui evanghelist.21 Timotei trebuia să facă aceasta în Efes și pentru interesul unei anumite biserici.

Cunoașterea adevărului evangheliei, aptitudinea de a învăța, dorința inimii de a slăvi pe Dumnezeu prin salvarea sufletelor sunt dovezile chemării divin la slujire. Toate aceste calificări pot exista într-o anumită măsură în creștinii comuni și o obligație proporțională o însoțește, pentru a le folosi în slujba Răscumpărătorului. Nici o biserică, nici un slujitor al evangheliei nu poate sub influența potrivită să interzică pe cei care au profețit și au spus: vrea Dumnezeu ca toți să fie profeți?22 folosirea activă și prudentă a darurilor creștinilor comuni va promova incalculabil interesele religiei și interzicerea oricărei slujbe de răspândire a evangheliei și promovarea pietății doar unora aleși este detrimentală la cauza lui Hristos.

Dar este adevărat că sunt unii ale căror daruri ce folosesc publicului se ridică mult peste restul și dând calificări superioare, DS care divide oamenii cum dorește, a vrut ca posesorul calificărilor să le folosească în lucrare pentru edificarea trupului lui Hristos.

DS lucrează armonios în toate părțile lucrării. El trimite aceleași sentimente în tot Trupul lui Hristos, ca ochiul să nu poată spune minii că nu are nevoie de ea. Când calificarea pentru slujbă este dată de DS unui membru, alți membrii, sub influența aceluiași DS, îl primesc bine în slujbă. Deci, orice om care crede singur că e chemat de Dumnezeu la lucrare, se înșeală. Dacă cei care dau dovadă că îl onorează pe Dumnezeu și iubesc sufletele oamenilor nu îi descoperă calificările de slujire, atunci ele nu există. Capul bisericii a asigurat ca în cursul lucrurilor, oamenii să poată fi sfătuiți în această chestiune și că nu sunt obligați să acționeze cu responsabilitate individuală. Dacă în cazuri extraordinare cheamă oameni să stea singuri, ca Ilie, în apărarea adevărului, această nu face ca alții să aibă permisiunea de a se izola și de a acționa singuri, când circumstanțele nu o cer. Dovada chemării divine a lui Ilie la slujba profetică consta în întregime în faptul că avea spiritul profetic, dar Elisei a avut dovada adițională că a fost uns de Ilie. În mod normal, o astfel de dovadă, este oferită de DS și folosirea ei este necesară pentru succesul lucrării și ordinea bisericească.

Când cineva este introdus în lucrare, responsabilitatea cea mai mare, lângă cea proprie provine de la lucrătorii cu care se asociază ca și con-lucrător. Peste slujitori este o responsabilitate particulară, de a se ruga ca lucrătorii să fie trimiși și să caute și să încurajeze darurile de lucrare și să continue astfel succesiunea lucrătorilor. Era îndatorirea specială a lui Timotei de a căuta oameni credincioși, care să poată învăța pe alții, cărora să le încredințeze slujba cuvântului. Slujitorilor bisericii din Antiohia le-a spus DS „puneți deoparte pe Saul și pe Barnaba pentru lucrarea la care i-am chemat”23 și desemnarea lor publică la slujire a fost făcută de acești lucrători, cu concursul bisericii. În această metodă este o potrivire evidentă. Era potrivit ca Elisei să fie uns în slujba profetică de un profet. Oameni umpluți de DS cu o dorință arzătoare de a predica evanghelia și care s-au calificat pentru slujire, sunt cei mai potriviți să caute ajutoare în slujbă și să judece potrivirea. De aici și obligația lui Timotei, care deja era slujitor. De aici îndatorirea lui Tit: pentru aceasta te-am lăsat în Creta ca să ordinezi bătrâni în fiecare cetate. De aici și instrucțiunile cu privire la calificările necesare slujbei, date în epistole acestor lucrători, și nu celor din biserici.

Proprietatea concurenței slujbei în desemnările publice la slujbă, apare din natura cazului deosebit de exemplul apostolic. Dar avem exemplul apostolic pentru a ne asista raționamentul. Saul și Barnaba au fost puși deoparte solemn de frați, în slujire, cu post, rugăciune și punerea mâinilor. În acest caz, cel care nu avea înțelepciune se pleca în fața autorității celor care nu erau apostoli aveau pretenții la autoritatea apostolică, ca să primească punerea mâinilor. Dacă astfel de slujbe solemne sunt potrivite în desemnarea publică la o anumită slujbă, cu atât mai mult sunt potrivite când cineva intră în slujbă. Aflăm din scripturi că se făceau astfel de slujbe. Pavel menționează numirea lui Timotei la slujbă cu aceste cuvinte: nu neglija darul care este în tine, care a fost dat prin profeție, cu punerea mâinilor.24

s-a pus întrebarea dacă ordinarea unui singur lucrător este de ajuns. Nu avem instrucțiuni explicite cu privire la acest punct. Din instrucțiunile date lui Tit, se pare că numai el era autorizat să ordineze bătrâni în fiecare cetate.

Pavel, deși slujitor cu mare autoritate, nu l-a ordinat numai pe Timotei. Era lider în lucrare și spune: prin punerea mâinilor mele,25 dar a decis să nu acționeze singur și spune mai departe: prin punerea mâinilor unuia din prezbiteri. Nu în toate orașele din Creta existau prezbiteri, în bisericile noi, dar unde era posibil, chiar Pavel cu autoritatea lui apostolică alegea să nu acționeze fără ei. Avem exemplul apostolic ce ne confirmă raționamentul cu privire la subiect, că acolo unde este un prezbiter, el acționează. Slujitorul care conform instrucțiunilor lui Tit ia asupra sa slujba de ordinare, își asumă o putere pe care Pavel nu și-a asumat-o.

Instituția bisericilor locale are autoritatea divină și trebuie respectată de ucenicii lui Hristos. Este datoria fiecăruia de a deveni membru al unei biserici locale și de a umbla cu ceilalți membrii în dragoste și supunere creștină. Frații trebuie să se îndemne unii pe alții la îndatoririle pe care le au. Obligația unui membru de a lucra în slujire se poate recunoaște de către biserică și biserica nu iese din sfera sa când recurge la această datorie. Pavel direcționează biserica din Colose: spuneți-i lui Arhip, să aibă grijă de lucrarea primită în Domnul să o împlinească.26 Nu a trimis un mesaj lui Arhip din partea sa, ci a instruit biserica să facă aceasta. Deci astfel de instrucțiuni pentru un slujitor se fac de către biserică, și biserica are responsabilitate cu privire la întrebarea dacă membrii ei dăruiți își folosesc cum trebuie darurile. Această responsabilitate face din biserică o parte a ordinării în slujbă. Nu avem declarații exprese că biserica din Antiohia a concurat în punerea deoparte a lui Saul și Barnaba, dar se poate presupune aceasta din faptul că acești misionari, la întoarcerea lor, au raportat ce au făcut înaintea bisericii.

Toate părțile implicate în ordinare trebuie să caute călăuzirea DS și să acționeze în conformitate. Responsabilitatea cea mai mare este pe cel care intră în slujbă. Trebuie să acționeze cu simțul responsabilității, cu convingere, ca rezultat al rugăciunii, cercetării inimii, sub călăuzirea DS. Prezbiterii sunt următorii responsabili. Ei trebuie să se convingă că DS a chemat lucrătorul în slujire și să fie pregătiți, ca rezultat al examinării să-l primească în slujba Domnului. Gradul cel mai mic de responsabilitate este al bisericii, dar și acesta este solemn și important. Același Duh este și în slujire și în biserică și toți membrii sunt preocupați de lucrurile care privesc trupul lui Hristos. Concurența bisericii este necesară în ordinare și fără ea nici un prezbiter nu ar trebui să acționeze. Când un candidat are mărturia din trei părți, a conștiinței sale, a prezbiterului și a bisericii, ar putea începe slujba cu asigurarea că este trimis de DS.

Fiecare pas în procesul ordinării recunoaște principiul că o chemare divină este necesară pentru a intra în slujire. Candidatul, prezbiterul, biserica, toți îl admit și acționează în conformitate. Acest principiu este de o mare importanță pentru păstrarea unei slujiri spirituale eficiente și nu poate fi neglijat fără un rău imens adus cauzei religiei pure. Când un tată alege slujirea ca profesie pentru fiul său sau când fiul o alege pentru sine, cum ar alege orice altă profesie, autoritatea lui Dumnezeu este contaminată și slujba sfântă este profanată. Dacă biserica crede că are nevoie de un slujitor și vor să numească unul fără chemare divină și dacă prezbiterul îi ajută, biserica și prezbiterul fac un slujitor, dar dacă nu va fi un slujitor al lui satan, va fi unul al oamenilor și nu al lui Hristos.

Chemarea divină este indispensabilă și completă. Prezbiterii nu o completează ci semnifică concursul lor în faptul că există. Cea mai veche și rea formă asumată de doctrina botezului privea botezul ca o completare a regenerării. Nu făcea regenerarea să conste în întregime în ceremonia externă, dar nu păsa nimănui ce a lucrat DS în el, ca regenerat, până ce nu trecea prin ceremonia externă. O greșeală similară s-a făcut cu privire la chemarea DS la slujire. Chemarea se presupune a fi incompletă până ce ceremonia externă de ordinare nu are loc. trebuie făcută o distincție în ambele cazuri, între ce face DS și ce trebuie să facă cel asupra căruia lucrează DS. DS regenerează și este datoria omului regenerat să se boteze. DS cheamă în lucrare și este datoria omului chemat să intre în ea în formele prescrise de Dumnezeu, în cuvânt. De ce DS permite unuia pe care l-a regenerat să neglijeze botezul și de ce permite unuia chemat în lucrare să neglijeze ordinarea și botezul, nu înțeleg, cum nu înțeleg de ce Dumnezeu a permis păcatului să intre în lume. Dovada tuturor acestor fapte este clară și trebuie să admit existența lor și să cred că Dumnezeu va învinge.

OBIECȚII

Obiecția 1.—doctrina unei chemări divine speciale la slujire sună a ceva fanatic. O astfel de chemare era potrivită în zilele miracolelor, dar acum, harul lui Dumnezeu operează prin mijloace comune, ca providența. Duhul este în biserică și în slujire și ce fac ei, Duhul face. A aștepta o altă chemare a DS este ceva fanatic.

Dacă obiecția susținea că DS folosește mijloace, chemând oameni la lucrare, propoziția ar fi fost admisă. El folosește cuvântul ca mijloc în chemarea oamenilor la pocăință și credință și folosește același cuvânt în chemarea oamenilor la slujire. Dar obiecția subliniază un alt canal în care influența spirituală se presupune că curge, anume biserica și lucrarea, dar cum pot deriva calificările necesare pentru slujire prin acest canal? Dacă harul lui Dumnezeu operează prin folosirea mijloacelor comune, știm că cuvântul este un mijloc comun folosit de DS în iluminarea și sfințirea necesare slujirii este efectul acelorași mijloace folosite cu succes. Punerea mâinilor apostolice conferă daruri spirituale în zilele minunilor, dar mâinile care ordinează nu au daruri de conferit. Este obiecția care ne duce înapoi la zilele minunilor și se așteaptă la efecte din cauze inadecvate să le producă. O lucrare făcută prin ordinare externă, fără chemare divină, este un blestem pentru lume.

Obiecția 2.—dacă o chemare divină este indispensabilă la constituirea unui slujitor al lui Hristos, deoarece chemarea este invizibilă, nu putem ști niciodată cine sunt adevărații lucrători.

Presupusa invizibilitate a religiei este prezentată în diferite forme ale obiecției. Face biserica invizibilă și lucrarea invizibilă. Dar în ce sens este religia invizibilă? Puterea gravității este invizibilă, dar îi vedem efectele peste tot și simțim cum ne leagă de pământ. Influența Duhului este invizibilă, dar efectele se simt la fel de sigur ca efectele gravității. Chemarea DS la slujire este nevăzută, dar efectele ei se văd în conflictul plin de succes dintre lucrare și puterile întunericului și în victoriile obținute. Istoria lumii mărturisește că o putere divină lucrează prin cuvânt și unde evanghelia a fost predicată cu credință, toți au putut observa efecte ce demonstrează că slujba cuvântului este lucrarea DS. De ce avem nevoie atunci să facem slujba vizibilă, să presupunem că constă în forme externe? Este o formă potrivită pentru slujire să presupună, dar forma nu are putere și forma nu constituie un slujitor al lui Hristos. Să nu ne înșelăm oare în această chestiune? Putem. Slujitorii lui Satan au apărut ca slujitori ai neprihănirii și relaționarea la formele externe este o metodă prin care se recomandă. Ni se recomandă să cercetăm duhurile și acest lucru nu se poate face doar printr-o examinare a ordinării. Obligația de a face diferența și altfel decât prin certificat de ordinare, este în fiecare biserică prin alegerea pastorului și în fiecare pastor prin invitațiile pe care le face slujitorilor să predice poporului de care se ocupă.

Obiecția 3.—dacă ordinarea nu face un slujitor al lui Hristos și nu dovedește un om ca slujitor al lui Hristos, poate fi considerată nefolositoare.

Deși se poate să nu realizeze nici unul din aceste scopuri, poate totuși fi util, și dacă nu puteam vedea deloc vreo utilitate, totuși ca și voie a lui Dumnezeu, trebuie să ne o observăm. Oamenii pot fi creștini și fără botez, capul bisericii a creat ceremonia botezului în înțelepciunea Sa pentru mărturia creștină și a făcut ordinarea ca o ceremonie stabilită pentru intrarea normală în slujbă. Ca orice om convertit care trebuie să-L mărturisească pe Hristos prin botez, la fel, toți cei chemați la slujire de Dumnezeu, trebuie să intre prin lucrarea ordinării. Dovada obligației nu este foarte clară din scripturi, dar este destul pentru a ne călăuzi practica.

Note de subsol:

*DS in acest document este prescurtare de la Duhul Sfânt

1. 2 Cor. v. 18.
2. 2 Cor. vi. 3.
3. 2 Cor. iii. 6.
4. 1 Tim. i. 12.
5. Efes. iii. 8.
6. 1 Cor. xii. 29.
7. 1 Ioan v. 19.
8. Efes. iv. 12, 13.
9. 1 Cor. ix. 16.
10. 1 Tim. ii. 7.
11. 2 Tim. iv. 2.
12. 2 Tim. iv. 5.
13. 1 Tim. iv. 14.
14. 2 Tim. ii. 2.
15. 1 Cor. xii. 11.
16. Col. i. 24, 25.
17. 1 Cor. ix. 1.
18. Gal. i. 1
19. Fapte i. 21, 22.
20. Fapte xiv. 14.
21. 2 Tim. iv. 5.
22. Num. xi. 29
23. Fapte xiii. 2.
24. 1 Tim. iv. 14.

VA URMA