Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

21
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL V
PERIOADA REFORMEI, DIN ANUL 1517 PÂNĂ ÎN ANUL 1567 D. HR.

SECŢIUNEA VIII
Ticăloşiile săvârşite la Munster şi în alte locuri – Nedreptatea atribuirii lor sentimentelor Baptiste
Multe s-au spus despre faptele negre de la Munster, din anul 1534, şi de anumite tranzacţii de fel similar din Olanda, din aceiaşi vreme. Probabil că el a fost învăţat să considere acele evenimente atât de profund de ruşinoase faţă de cauza Baptistă.

Nu dorim să aruncăm vreun voal peste acea parte a istoriei. Fie ca faptele să fie expuse în toată enormitatea lor îngrozitoare, aşa cum istoricii Paedobaptisti le-au portretizat. Apoi fie ca ele să fie clar contemplate, în lumina adevărului imparţial.

Mai întâi trebuiesc declarate realităţile. Au existat contestări aprinse în Westphalia, între autorităţile Romano Catolice şi Protestanţi. Primii aveau să-i examineze pe ultimii, dar numărul şi puterea lor a prevenit aceasta. Superioritatea faţă de oponenţii lor a fost arătată în termenii unui acord care intrase recent între ei şi Episcopul de Munster, care era şi Prinţul de acolo. Protestanţii şi-au asigurat pentru închinarea lor cele şase biserici de parohie, lăsând Episcopului şi co-religioniştilor săi doar catedrala şi o mănăstire. Episcopul, totuşi, a părăsit oraşul, fără să mai aleagă să locuiască acolo sub astfel de circumstanţe. Nu ar fi o surprindere că Munster a devenit adăpostul a mulţi fugitivi religioşi pe care persecuţia i-a alungat din casele lor, şi care au sperată să găsească un refugiu paşnic şi sigur în acel oraş. Nici nu ar fi de mirare că, în acea eră de încântare, că printre fugitivi s-au găsit oameni de opinii discordante şi chiar scandaloase. Unii dintre ei erau Baptişti. Rothman, unul din predicatorii Reformaţi, şi un om de reputaţie şi mare influenţă, a îmbrăţişat părerile lor, şi numărul lor creştea zilnic, atât prin migrare cât şi prin convertire. În acea vreme, în ianuarie 1534, Jan Matthys şi Jan Bockelson au sosit la Munster. Ei erau fanatici aprinşi, puternici în crezul că restaurarea tuturor lucrurilor era aproape, că împărăţia Domnului era stabilită prin sabie, că sfinţii trebuiau să ia în posesiune pământul, şi că ei şi cu asociaţii săi erau sfinţii. Bernard Knipperdolling, un cetăţean bogat, i-a invitat la casa lui, şi a intrat în toate schemele lor. Roadele acelei activităţi au fost la scurt timp arătate. Prozeliţii s-au multiplicat de fiecare parte. În mare, ei au asigurat adeziunea majorităţii dintre locuitori. Zarve şi conflicte au urmat, şi rezultatul a fost expulzarea tuturor celor care nu favorizau intenţiile lui Matthys şi Bockelson. Restul naraţiunii ar trebui să fie oferite substanţial în cuvintele lui Ranke, bine-cunoscutul istoric modern:

„Anabaptiştii nu erau singurii stăpâni pe oraş, ci singurii ocupanţi. Ce au plănuit să le facă adversarii lor ei au dat frâu liber cu dorinţă fanatică. Ei au împărţit oraşul între ei; şi comunităţile din diferite părţi ale ţării au luat în posesie casele religioase. Proprietatea exilaţilor care se putea lua a fost adunată la un loc, şi şapte diaconi au fost numiţi de Matthys pentru a distribui acestea către cei credincioşi, conform câtorva din necesităţile lor”:

Toate picturile şi statuile din catedrală, lucrările de artă generală, şi chiar instrumentele muzicale au fost distruse. „Regula care s-a emis în privinţa proprietăţii exilaţilor a fost foarte curând aplicată posesiunilor celor credincioşi. Acestora s-a poruncit, sub durerea morţii, să predea aurul şi argintul, bijuteriile şi efectele lor, către notariat, pentru consumaţia comună… În timp ce ideea de proprietate a fost abolită, fiecare om trebuie să continue să-şi exercite meseria sa. Regulile sunt existente, în care pantofarii şi croitorii sunt menţionaţi în mod special; ultimi s-au bucurat să audă că nu mai trebuia să se introducă nici o haină sau vreo modă nouă… Carnea şi băutura erau oferite la costul comun; cele două sexe, ‚fraţii şi surorile’, stăteau aparte la mese; ei mâncau în tăcere, în timp ce unul citea tare un capitol din Biblie”.

Matthys fiind ucis într-o zarvă, Bockelson şi-a luat angajamentul afacerilor. Curând acesta a arătat simptomul celui mai sălbatic fanaticism. La început şi-a asumat numele şi oficiul de profet. El era un al doilea Moise: – poporul era „noul Israel” – doisprezece ordine au fost numite pentru a-i judeca. „Şase trebuiau să stea să administreze justiţia în fiecare dimineaţă şi după amiază; profetul Jan Bockelson trebuia să pronunţe sentinţele lor către tot poporul Israel, şi Knipperdolling să le execute cu sabia”. O masă de legi era pregătită, trasate în principal din cărţile lui Moise. Supunerea necondiţionată a fost cerută. Dacă cineva o refuza, erau denunţaţi drept „nelegiuiţi” care trebuiau să fie „dezrădăcinaţi din pământ”, şi Knipperdolling era autorizat să-i omoare deodată, fără judecare. „Precedat de patru vestitori, cu o sabie scoasă în mâna sa, el traversa străzile, ducând teroarea pretutindeni unde mergea”.

Pasul următor a lui Bockelson a fost de a introduce poligamia. El s-a căsătorit cu văduva lui Matthys, şi cu multe alte femei. Contagiunea s-a răspândit. Rothman, predicatorul, şi-a luat patru neveste. Toate femeile din oraş erau la scurt timp alocate.

Climatul a fost atins când Bockelson s-a procurat să fie numit rege. Mileniul, se spunea, era aproape. Hristos avea să domnească cu sfinţii Săi peste întregul pământ pentru o mie de ani. „Împărăţia din Munster avea să dureze până la începerea Mileniului, şi ar trebui, aşa dar, să-l prevestească, şi să fie o imagine a lui”. Bockelson a declarat „că în el împărăţia anunţată de Hristos avea să vină în mod incontestabil; că el stătea pe tronul lui David. El purta în jurul gâtului un lanţ de aur, pe care atârna simbolul domniei sale – un glob de aur, pe care erau puse două săbii, una de aur şi alta de argint, peste mânerele acestora fiind o cruce”. El apărea în piaţă de trei ori pe săptămână, astfel îmbrăcat, şi administra dreptatea. În timp ce mergea călare prin oraş toate persoanele trebuiau să cadă în genunchi la apropierea lui.

Într-o ocazie când Cina Domnului era sărbătorită de întreaga populaţie, Bockelson a avut grijă ca una din persoanele prezente „să nu aibă haina de nuntă”. El a poruncit ca acesta să iasă afară, l-a urmat, i-a tăiat capul şi apoi, „s-a întors bucuros şi încântat la ospăţ”. Altă dată, una din soţiile lui fiind determinată să-l părăsească, el a dus-o la piaţă, a decapitat-o cu propriile sale mâini, şi a forţat pe celelalte soţii ale sale să danseze în jurul cadavrului ei, exclamând, „Numai lui Dumnezeu din ceruri să fie onoarea”.

Aceasta nu a durat mult, Episcopul de Munster, ajutat de câţiva din prinţii germani, a asediat oraşul. Suferinţe straşnice au fost indurate de către locuitori, şi mulţi au murit de foamete. În mare oraşul a fost luat prin asalt. Un măcel teribil a avut loc. Rothman şi alţi lideri au fost ucişi. Bockelson, Knipperdolling, şi alţii, au fost luaţi prizonieri, şi au fost rupţi până la moarte prin cleşti aprinşi în foc. Baptiştii care au rămas în viaţă au fost surghiuniţi; nici unuia nu i s-a permis, nici unei femei, să trăiască în Munster.1

În timp ce aceste lucruri avea loc la Munster, insulte similare au fost încercate în Olanda, în particular la Leyden şi Amsterdam, oraşe în care anumiţi Anabaptişti (aşa numiţi) au îndrăznit să efectueze revoluţii, şi să pună noua împărăţie. Extravaganţa şi imoralităţile au marcat procedurile lor, precum la Munster, dar ei au fost în cele din urmă fără succes.

Întrebarea care se ridică acum, Cât de departe erau Baptiştii, ca grupare religioasă, responsabili pentru aceste tranzacţii? La aceasta răspundem:

1. Nu numai între Baptişti, dar şi între alţi Reformatori din acea eră, au existat persoane care au fost duse greşit de noţiuni sălbatice şi de iluzii inexplicabile. Aceasta fost o vreme de încântare universală – de gânduri şi sentimente noi. În tranziţia bruscă de la întunericul gros la strălucirea zilei nu este surprinzător că viziunea oamenilor ar trebui să se dovedească a fi plăpândă, imperfectă sau chiar înşelătoare. Papalitatea le-a legat minţile; când s-au rupt cătuşele, nu ar trebui să fi fost de mirare dacă o perioadă de mişcare extravagantă şi capricioasă avea să rezulte. Pentru partea noastră, gândim că, sunt toate circumstanţele, conduita liderilor Reformei a fost măreţ de sobră.

2. Deşi anumiţi Baptişti au îmbrăţişat ideea de mileniu şi alte teorii absurde, întregul trup nu poate fi responsabil pentru astfel de lucruri, din moment ce ei erau dezaprobaţi de majoritatea. Reprezentarea dreaptă ar fi, că anumite persoane, care profesau sentimente Baptiste, au căzut în aceste rele, dar că denominaţia ca întreg era pe deplin liberă de ele. Ei sunt destul de bine atribuiţi de Brandt „unei noi secte de Anabaptişti entuziaşti” care s-au ridicat cu vremea, diferind în mare de poporul „bine-intenţionat” care purta acelaşi nume.2

3. Oamenii din Munster trebuiau să fie trataţi ca maniaci. Motley spune despre unii care au suferit la Amsterdam, că erau „fanatici furioşi, care meritau cu siguranţă casa de nebuni mai degrabă decât spânzurătoarea”.3 Remarca este la fel de aplicabilă pentru germani cât şi pentru olandezi. A fost nebunia produsă de sentimentul intens, un fenomen nu prea uzual în vremurile de încântare, din orice cauză de încântare ar apărea aceasta. Învăţaţi să abandoneze vechiul formalism, şi să privească Creştinismul ca fiind identificat în mod esenţial cu viaţa şi puterea, şi care cere alegerea şi acţiunea personală, Baptiştii au fost conştienţi de o angajare a inimii în religie care era specifică unor astfel de sentimente. Opoziţia cu care s-au confruntat ei i-a determinat să se lege mai mult de adevăr şi să-l studieze cu o şi mai mare sinceritate. Crezând ferm promisiunile Scripturii, ei au privit spre triumful principiilor Noului Testament, şi acel triumf, au prevăzut ei, ar crea ocazia unei revoluţii complete în societate, şi în particular o dizolvare a unităţii dintre Biserică şi Stat, din moment ce în proporţia predominată de părerile lor, dreptul magistratului civil faţă de interferenţa în chestiunile religioase ar fi negate, şi aceste interferenţe să fie abolite. Apoi, persecuţia avea să înceteze, şi paşnica domnie a Salvatorului avea să predomine. Majoritatea Baptiştilor erau mulţumiţi să lucreze şi să sufere în propagarea acestor adevăruri, aşteptând în mod confident extinderea lor ultimă. Ei au folosit mijloacele spirituale pentru realizarea unui ţel spiritual. De la permiterea folosirii armelor carnale în cauza religiei, ei au declarat tot războiul a fi nelegitim. Dar câţiva, bărbaţi de imaginaţie caldă şi judecată slabă, au fost covârşiţi de speranţele lor vizionare, şi s-au crezut a fi autorizaţi să stabilească o nouă guvernare, pe ruina ordinii existente de lucruri. La început a fost focul entuziasmului – apoi, frenezia – în final, nebunie curată. Dar a fost o mânie temporară, şi curând a fost slăbită. Dezordinile şi crimele care au avut loc, şi tulburările care au rezultat în diferite părţi ale Europei, trebuiesc atribuite doar indivizilor care au fost implicaţi în ele. Baptiştii în general erau pe deplin liberi de participarea în răscoală sau rebeliune.

4. Nu numai la Munster, dar în multe alte locuri, a existat o luptă mortală între despotism, civil şi religios, pe de-o parte, şi libertatea pe de altă parte. Numeroşi germani au fost pregătiţi să admit orice lider care să le arate calea de eliberare din sclavia lor urâtă; şi nu erau nici prea scrupuloşi în privinţa mijloacelor care să le folosească. Eforturile lor au eşuat. Aşa s-a întâmplat în anumite instanţe că Baptiştii au preluat conducerea sau preeminenţa, ei au fost determinaţi să poarte toată discreditarea; şi ridicările patriotice au fost stigmatizate drept insurecţii Baptiste, când, de fapt, majoritatea acelora care erau denumiţi rebeli nu aveau nici o legătură cu Baptiştii într-un punct de vedere religios.

„Este de observat de asemenea, că martirii Baptişti din această perioadă în mod frecvent şi revoltător au refuzat calomnia aruncată asupra lor, şi au susţinut că ei nu erau să răspundă pentru lucrările ruşinoase de la Munster şi din alte locuri”.

„Tot ei au cerut [Fratelui Dryzinger, 1538 d. Hr.], că dacă era adevărat că ar trebui să devenim numeroşi ar trebui să ne ridicăm contra lor şi să îi înstrăinăm, dacă ei nu o să ni se alăture? El le-a spus ‚Dacă am fi făcut astfel, noi nu ar trebui să fim creştini, ci numai din aceia cu numele’”.4

Vorbind despre Cuvântul lui Dumnezeu, Hars, din Overdam (martirizat în 1550 d. Hr.) a spus, „Aceasta este sabia noastră, este ascuţită şi cu două tăişuri. Dar noi suntem zilnic minţiţi că ar trebui să ne apărăm credinţa cu sabia, şi aşa au făcut cei din Munster. Dumnezeul Atotputernic să ne apere de astfel de mârşăvii!”5

„Nu au fost ei poporul tău” spunea soţia Guvernatorului din Friesland, către Jaques Dosie, „care au luat fără ruşine sabia împotriva magistraţilor la Amsterdam şi Munster?” „O, nu, madam”, a răspuns Jaques, „acele persoane au greşit enorm. Dar noi o considerăm o doctrină diavolească să rezişti faţă de magistraţi sabia şi violenţa exterioară. Mai degrabă am suferi persecuţia şi moartea din partea lor, şi de ceea ce ne este rânduit să suferim”.6

5. Am remarca totuşi, în concluzie, că istoria acestor tranzacţii a fost scrisă de duşmani. Trăim într-o eră de criticism istoric imparţial. Nu este de necrezut, aşadar, că descoperirile se vor mai face încă, care vor permite viitorilor istorici să spună povestea aşa-zişilor Anabaptişti din Munster mult mai clar şi mai deplin decât predecesorii lor.

Oricum, aceasta este sigur, că atrocităţile şi impurităţile săvârşite la Munster nu au fost doar mai drept de trasat faţă de sentimentele Baptiste, decât faţă de masacrele Waldensiene şi enormităţile Inchiziţiei aveau să fie trasate Paedobaptismului.

Note de subsol:
1 Ranke’s History of the Reformation in Germany, book vi. chap. ix.
2 History of the Reformation, abridged, i. p. 38.
3 History of the Dutch Republic, i. p. 80.
4 Martyrology, i. p. 180.
5 Ibid. p. 335.
6 Ibid. p. 357.