Învierea Domnului – Temelia credinței și mărturiei noastre

142
views

Marian Ghitade Marian Ghita

1 Corinteni 15:1-11

Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la momentul când Martin Luther a afișat cele 95 de teze despre practica indulgențelor pe ușa Bisericii din Wittenberg, la sfârșitul lunii Octombrie 1517, care a declanșat Reforma Protestantă în Europa Occidentală și care astfel a impus în lumea creștină dictonul „numai Scriptura, numai prin har, numai prin credință. Impactul asupra lumii civilizate a fost imens. Merită să ne aducem aminte de asemenea momente din istorie și în lumina lor este bine să ne reevaluăm creștinismul nostru.

Probabil că cele mai cunoscute cuvinte rostite în vremea Reformei sunt cele ale lui Martin Luther pe când se afla înaintea conciliului din Worms, la 18 aprilie 1521. În acea zi, atunci când tânărul reformator a fost determinat de un conciliu împotrivitor să-și retracteze învățăturile, el s-a apărat cu aceste cuvinte nemuritoare:

„Din moment ce maiestatea şi înălţimea voastră îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi fără echivoc, o să vă ofer unul, şi este acesta: Nu-mi pot supune credinţa mea nici papei şi nici conciliilor, pentru că este clar ca bună ziua că, în repetate rânduri, au greşit şi s-au contrazis unele cu altele. Aşa că, până când nu mi se va demonstra prin mărturia Scripturii sau prin cele mai clare raţionamente, până când nu voi fi convins prin intermediul paragrafelor pe care le-am citat, şi până când ele nu vor vorbi conştiinţei mele supuse Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci este nesigur pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei sale. Aici stau, şi nu pot face altfel; Dumnezeu să-mi ajute. Amin.

Îndrăzneaţa exprimare a lui Luther, „Aici stau, şi nu pot face altfel”, nu doar că a evidențiat curajul tânărului reformator, ci a şi marcat un punct decisiv în istoria reformei protestante. Când Luther a ieşit din Worms, Reforma era deja de neoprit. Din ziua aceea s-au remarcat creştini adevărați, bărbaţi şi femei care întotdeauna au îndrăznit să ia poziţie împotriva învăţăturilor şi practicilor nebiblice din biserică. Aceasta nu înseamnă deloc că înainte nu au fost asemenea oameni ai lui Dumnezeu (ba da și desigur au fost foarte mulți), dar reforma a adus o trezire spirituală care a evidențiat noi acte de curaj ale oamenilor lui Dumnezeu în mărturia Evangheliei lui Cristos.

Pasajul din 1 Cor. 15:1-11 reprezintă o reiterare a fundamentelor Evangheliei lui Cristos, pe care biserica este chemată să se poziționeze. Apostolul Pavel nu le prezintă aici Evanghelia celor din Biserica din Corint. El deja le-o predicase și-i învățase pe credincioși adevărurile ei. Aceștia o cunoșteau bine (vezi v. 1-2). Pavel însă reiterează ce le-a predicat și-i cheamă de fapt pe credincioși să-și întărească poziția pe temelia adevărurilor Evangheliei. Parcă îl vedem pe apostol că simte nevoia să ia poziție fermă în fața învățăturilor eretice care deturnau și deturnează Evanghelia și-i cheamă pe credincioși să spună ca și Martin Luther: „Aici stau și nu pot face altfel; Dumnezeu să-mi ajute. Amin”. Noi cunoaștem bine Evanghelia. Cred însă că avem nevoie, în aceste zile ale pervertirii Evangheliei lui Cristos, de chemarea la credincioșie, la fermitate, la afirmarea adevărurilor cuvântului Evangheliei și cred că impactul martorilor lui Cristos în lume va fi astfel pe măsură.  Dacă ne-am însuși măcar poziția reformatorului, atunci când este vorba despre mărturia Evangheliei lui Cristos, cred că va fi îndeajuns înaintea Domnului.

Să privim la aceste fundamente ale Evangheliei lui Cristos și să ne cercetăm poziția noastră față de acestea. Pornim de la premiza că noi știm aceste fundamente. Ne sunt clare prin cuvântul lui Dumnezeu. Rămâne însă să ne reanalizăm poziția noastră prezentă față de ele.

  1. Învierea Domnului – temelie a Evangheliei mântuirii

Evanghelia lui Cristos le-a fost propovăduită credincioșilor din Corint. Ei au primit-o, au rămas în ea și au fost asigurați că sunt mântuiți dacă o țin așa după cum le-a fost propovăduită (1 Cor. 15:1-2). Ce le mai trebuia acestora? Doar o reamintire a ei. Și este nevoie să ne-o amintim permanent. De fapt, la masa Domnului, biserica locală se adună tocmai pentru a-și reaminti adevărurile Evangheliei (1 Cor. 11:23-26). Mai este însă ceva. Apostolul Pavel îndreaptă atenția credincioșilor în special înspre învierea Domnului Isus Cristos. Aceasta este punctul culminant al Evangheliei. De fapt, Evanghelia este un tot unitar (Cristos a murit pentru păcatele noastre; El a fost îngropat; El a înviat a 3-a zi după Scripturi). Sub nici o formă nu poți spune că doar moartea lui Cristos pentru păcate este importantă, fără celelalte aspecte ale evangheliei. Așa cum nu poți spune că doar învierea Lui este cea mai importantă. Toate se leagă între ele. Moartea lui Cristos fără îngroparea Sa nu poate fi o moarte convingătoare, reală; îngroparea atestă faptul morții Sale. De asemenea, fără învierea Sa moartea lui Cristos ar fi fost doar o simplă moarte, ca a oricărui om bun, fără însă valoare răscumpărătoare în vederea mântuirii celor care cred. Învierea lui Cristos, de asemenea atestă divinitatea lui Cristos, biruința Lui asupra păcatului și a morții. Învierea Lui este declarația lui Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt, că Cristos a murit într-adevăr pentru păcatele tuturor oamenilor, că toți oamenii sunt vinovați de moartea Prințului Vieții, dar că El a purtat pe lemn păcatele noastre și astfel, oricine crede în El are iertare de păcate și viață veșnică. Așadar, toate elementele Evangheliei sunt o singură lucrare și învierea Lui este legată în mod organic de celelalte elemente ale Evangheliei.

Pe de altă parte, învierea Domnului trebuie crezută ca o înviere în trup, în glorie și nu o înviere doar spirituală, așa cum gândeau grecii și toți filozofii păgâni. Învierea nu poate fi decât înviere în trup și care are repercusiuni pentru toți cei ce cred în învierea lor în trup, în glorie. O altfel de înviere (după gândirea oamenilor) este o caricatură a învierii reale, o negare a întregii Evanghelii (1 Cor. 15:12-34), o bătaie de joc la adresa Domnului Însuși. O înviere fără manifestarea Domnului înviat, fără învierea credincioșilor, fără învierea lor pentru gloria veșnică a Împărăției cerurilor, nu este deloc o înviere. Este doar o amăgire frumoasă, dar goală de orice conținut, este de fapt o înșelăciune. O trăire a credincioșilor pe o altă temelie, decât Învierea Domnului Isus Cristos, este praf în ochi, este o trăire fără nici o valoare veșnică. Când este scoasă Învierea Domnului din ecuația Evangheliei, Evanghelia însăși este un ambalaj gol, fără nici o substanță mântuitoare.

Noi trebuie să știm acest lucru, noi trebuie să trăim adevărul Învierii lui Cristos și noi trebuie să propovăduim învierea Domnului cu toată puterea ființei noastre. Așa ne îndeamnă Duhul lui Dumnezeu prin apostolul Pavel (1 Cor. 15). Ca și Martin Luther să declarăm și noi: „Aici stau (pe faptul învierii Domnului Isus Cristos) și nu pot face altfel; Dumnezeu să-mi ajute. Amin.”

  1. Învierea Domnului – un fapt atestat prin dovezi clare

Orice fapt real este atestat prin dovezi convingătoare. Și învierea Domnului Isus Cristos a fost atestată prin dovezi convingătoare.

Dovada cea mai convingătoare a învierii Domnului Isus a fost faptul că El s-a arătat viu ucenicilor Lui. În Fap. 1:3 ni se spune: „După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de 40 de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu”. Luca vrea să spună că arătările Domnului au fost suficient de multe, de convingătoare, încât toți ucenicii Lui au trecut de la prăbușirea care au arătat-o după crucificarea Domnului, la convinerea aceea puternică care i-au făcut martori ai lui Cristos și a învierii Sale în toată lumea, având curajul să-i confrunte pe toți oamenii în necredința lor. Luca sugerează, desigur, în mod tacit, că toate arătările Domnului au reprezentat un demers unitar al lui Dumnezeu, prin care au fost înlăturate toate îndoielile ucenicilor, prin care ei au fost întăriți în credință și pe deplin echipați pentru o sarcină dincolo de puterea umană – aceea de a fi martori ai lui Cristos și ai învierii Sale în toată lumea, până la marginile pământului.

Același lucru îl afirmă și apostolul Pavel în 1 Cor. 15:5-8. Învierea Domnului Isus a fost atestată prin arătările Domnului înviat celor care au devenit martorii învierii Sale. El s-a arătat mai întâi lui Chifa (Petru), celor 12 ucenici aleși ai Lui. Noi știm din Evanghelii că ucenicii au fost oameni reali, cu picioarele pe pământ, nu visători, sau ușor de amăgit. Ei au fost prăbușiți de-a dreptul, după moartea lui Isus pe cruce. Nimic nu-i putea ridica din starea lor. Singurul fapt care i-a convins pe ei a fost arătarea către ei a lui Isus care a înviat din morți. Pe de altă parte, Domnul s-a arătat deodată la o mulțime de peste 500 de frați, care, la acea vreme erau, majoritatea dintre ei, vii. Ei puteau depune mărturie că Isus li s-a arătat viu. O viziune nu poate fi posibilă decât pentru un singur om. Dacă 500 de persoane L-au văzut viu pe Isus, nimeni nu putea spune că atât de mulți oameni au în același moment aceeași viziune. Și mai mult decât atât, Pavel spune că Domnul i s-a arătat viu și lui. Un om ca și Saul din Tars, nu putea fi convins de un asemenea fapt decât prin revelație divină clară și puternică. Saul a fost un om ferm hotărât să lupte cu toată ființa lui împotriva lui Isus din Nazaret și să extermine biserica Lui. Numai Dumnezeu putea convinge pe un asemenea om și numai un fapt de avergura învierii reale a Domnului Isus Cristos putea să-i schimbe radical convingerile și trăirea lui. Să ajungă un asemenea vrăjmaș al lui Cristos un apostol gata să moară de dragul lui Cristos, aceasta, da, este într-adevăr minunea lui Dumnezeu. Numai un asemenea fapt, precum învierea lui Cristos și arătatea Lui viu, poate schimba în așa măsură viața unui om.

Mai este ceva care este vrednic de menționat aici. Mărturia cuvântului lui Dumnezeu, privind faptele Evangheliei. Noi știm din Cuvântul lui Dumnezeu că Isus a murit pentru păcatele noastre; că El a fost îngropat și că El a înviat a 3-a zi din morți. Noi știm, de asemenea, din mărturia scrisă (a cuvântului Scripturii) că Isus s-a arătat viu ucenicilor Lui, martorilor Săi. Nu avem nici o altă mărturie validă a învierii Domnului, a Evangheliei Sale. De ce Domnul nu dă asemenea revelații și astăzi celor credincioși? Dacă ucenicii, care au fost oameni ca și noi, au avut nevoie de arătatea Domnului viu fiecăruia dintre ei, și doar așa ei au fost ridicați din starea lor decăzută și au devenit martori ai Evangheliei lui Cristos, de ce Domnul nu dă asemenea revelații credincioșilor de astăzi, așa cum El nu a dat asemenea revelații nici credincioșilor după epoca apostolilor? Am fi avut mare nevoie și noi de asemenea arătări ale lui Isus înviat. De ce noi doar trebuie să credem ce s-a întâmplat acestor martori oculari ai lui Cristos (Ioan 20:29-31; 1 Ioan 1:1-4)? Cum s-ar putea ca bucuria noastră să fie deplină (1 Ioan 1:4) doar citind cu credință despre faptele consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu despre învierea lui Cristos? Au fost ucenicii oameni mai privilegiați decât noi? Așa ajungem unii dintre noi să gândim. De aceea, unii dezvoltă ideea că avem nevoie și astăzi de revelații directe de la Dumnezeu pentru a crede în El și în faptele Sale mântuitoare; că cuvântul Scripturii nu ar fi suficient pentru edificarea noastră în credință.

Eroarea celor care gândesc în acest fel este mare de tot. În planul lui Dumnezeu, Isus s-a arătat viu, în mod palpabil, doar martorilor Săi oculari (1 Ioan 1:1-3), unui grup relativ mic de oameni (vezi și 1 Cor. 15:5-8). În planul lui Dumnezeu este nevoie de doar 2-3 martori pentru a fi atestat un fapt real. Desigur, este o mare binecuvântare dacă aș fi avut ocazia să-L fi văzut și eu personal pe Isus viu. Dar nu faptul că-L pot vedea viu mă mântuie ci faptul că știu că El este viu (prin credință) și că prin acest fapt cunosc că El este Fiul lui Dumnezeu – aceasta îmi asigură mântuirea (vezi Ioan 20:31). Una este a vedea cu ochii mei (experiență personală) și cu totul altceva este să știu bine cine este El. În primul caz am nevoie de vedere, în cel de-al doilea caz, am nevoie de credință, prin mărturia martorilor. La urma urmelor, nici ucenicii nu au fost mântuiți doar prin faptul că ei L-au văzut viu pe Domnul, ci doar atunci când ochii minții li s-au deschis și astfel realitatea învierii lui Cristos i-a făcut să vadă tot adevărul despre El (vezi Ioan 20:8-9; Luca 24:25-48).

Concluzia este că cuvântul Scripturii este, prin Duhul lui Dumnezeu, pe deplin suficient să aducă convingere tuturor celor care acceptă prin credință mărturia ei. Așadar, mărturia Scripturii despre Cristos și despre învierea Lui este pe deplin convingătoare pentru oricine care crede. Nu avem nevoie de o altă revelație a lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu poate da, după voia Lui suverană, revelația Lui în ce formă dorește El, dar Sfânta Scriptură, ea singură, poate da înțelegere, convingere, mântuire, echipare (1 Tim. 3:14-17). Să rămânem la ce este scris! (1 Cor. 4:6).

Martin Luther a avut curajul să spună cuvintele menționate mai sus nu în baza unor revelații speciale din cer, pe care el le-a avut direct de la Dumnezeu ci prin mărturia Duhului Sfânt prin Scriptură care i-a deschis mintea. Să declarăm deci și noi împreună cu el: „Aici stau (pe realitatea învierii lui Cristos) și nu pot face altfel; Dumnezeu să-mi ajute. Amin.”

  1. Învierea Domnului – manifestarea puterii divine care transformă radical pe om

Învierea Domnului Isus Cristos nu este pentru noi doar un fapt măreț al gloriei divine. Nu este ceva la care să ne uităm cu mare admirație ca la un spectacol impresionant. Învierea Domnului nostru este pentru noi un fapt al Evangheliei mântuitoare. Acest fapt asigură pentru toți cei ce cred o răscumpărare veșnică. Este drept că în Isaia 52:15 ni se spune (referitor la ceea ce putem vedea în Isus Cristos): „… înaintea Lui, împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor vedea ce nu mai auziseră”. Nu este vorba aici doar despre un spectacol care impresionează ci este o manifestare a puterii divine care transformă radical pe cei care cred adevărul despre Isus Cristos. Apostolul Pavel ne spune că Domnul Isus, după înviere, s-a arătat și lui (1 Cor. 15:8-10). Această arătare, se poate spune, l-a întors pe dos pe cel care fusese prigonitorul bisericii lui Cristos. Transformarea de care el a avut parte în viața și în destinul lui a fost una totală. Din prigonitor al lui Cristos, el a devenit apostolul Lui, care „a lucrat mai mult decât toți” (v. 10). El explică că tot ce i s-a întâmplat se datorează harului lui Dumnezeu. El este conștient că nu prin abilitățile sale a realizat ceea ce a realizat după convertirea sa. El recunoaște că este produsul harului lui Dumnezeu, care i-a oferit mântuirea (v. 10; 1 Tim. 1:15-16). În același timp, Pavel, din prigonitor al bisericii devine învățătorul bisericii lui Cristos. Toate doctrinele pe care se întemeiază biserica Domnului se fundamentează pe învățăturile pe care el le-a primit prin descoperire dumnezeiască, de la Cristos Însuși (Gal. 1:11-12). Ceea ce s-a întâmplat în viața apostolului se datorează, așa cum spune el în Efeseni 1:17-20 nemărginitei mărimi a puterii lui Dumnezeu, pe care El a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți. Pavel nu vorbește aici despre o manifestare a puterii lui Dumnezeu cu totul deosebită arătată doar lui, ci despre o manifestare a puterii lui Dumnezeu care este la dispoziția tuturor credincioșilor în Cristos. De aceea, el se roagă pentru credincioșii bisericii ca să primescă toți acel duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui (Cristos), ca ei să priceapă această putere pe care Dumnezeu a desfășurat-o în Cristos atunci când L-a înviat din morți.

Faptul învierii Domnului Isus este unic în istorie și la dispoziția tuturor credincioșilor din toate timpurile în mod egal; el este descoperit în Evanghelie care este unică, nediferențiată și la dispoziția tuturor credincioșilor. Credința mântuitoare este dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3) și toți cei ce primesc mântuirea au căpătat o credință de același preț cu a tuturor credincioșilor din întreaga istorie (2 Pet. 1:1); așadar, mântuirea și viața veșnică primite de toți credincioșii adevărați sunt la fel pentru toți aceștia. Ceea ce vrem să spunem este că manifestarea puterii lui Dumnezeu în învierea lui Cristos aduce aceleași binecuvântări pentru toți credincioșii (nu vorbim aici despre răsplătirile care vor fi primite diferențiat de credincioși, după slujirea lor – vezi 1 Cor. 3:10-15; 2 Tim. 4:7-8). Noi vorbim despre binecuvântările mântuirii lui Dumnezeu oferite prin harul Său, prin credința în Cristos.

Așadar, transformarea adusă de învierea lui Cristos în viața celor credincioși este o binecuvântare dincolo de ceea ce ne putem noi imagina (vezi 1 Cor. 2:7-10). Este o binecuvântare reală, minunată, plenară, veșnică. Învierea lui Isus Cristos este un fapt care rodește. Pavel spune: „Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți (vorbind despre toți credincioșii)”. Din moment ce apostolul folosește cuvântul „pârgă” este evident că învierea Domnului produce roade – transformarea mântuitoare în toți cei ce cred (vezi și Ioan 12:23-24 – Ioan vorbește despre multă roadă care este adusă prin moartea seminței divine: Cristos). Putem spune, deci, cu alte cuvinte că „…(Evanghelia lui Cristos) este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Rom. 1:16). Faptul învierii lui Cristos este un fapt generator de mântuire, de transformare radicală în viața celui ce crede. Doar Evanghelia produce această transformare. De aceea noi trebuie să rămânem doar la Evanghelia lui Cristos. Nimic altceva nu mântuie pe om (Fapte 4:12).

Din nou să declarăm cu toată hotărârea inimii noastre: „Aici stau (pe manifestarea puterii învierii lui Cristos în cei ce cred) și nu pot face altfel; Dumnezeu să-mi ajute. Amin.”

  1. Învierea Domnului – baza mărturiei și propovăduirii bisericii în lume

Concluzia lui Pavel din aceste prime versete din 1 Cor. 15 este: „Astfel dar, ori eu, ori ei, noi așa propovăduim și voi așa ați crezut” (1 Cor. 15:10).

Înțelegem din aceste cuvinte că pentru Pavel nu a existat nici o altă Evanghelie mântuitoare decât cea rezumată în aceste puține versete (1 Cor. 15:1-10). Aici avem esența Evangheliei pe care el a primit-o de la Cristos, prin revelație divină (Gal. 1), de dragul căreia el a renunțat la totul (Filip. 3), pe care el a propovăduit-o întreaga lui viață, după întâlnirea sa cu Cristos cel înviat și pentru care el a acceptat chiar să moară (2 Tim. 4). El a făcut totul pentru această Evanghelie (1 Cor. 9:23).

Înțelegem, de asemenea, că Evanghelia care a fost propovăduită în vremea primului secol creștin a fost această Evanghelie. Orice altceva care a apărut ca fiind Evanghelia mântuirii era considerat a fi o erezie care trebuia eliminată (Gal. 1:6-9). Biserica a recunoscut doar această Evanghelie, pentru că ea a apărut și s-a dezvoltat pe temelia acesteia (Efes. 2:20). Credincioșii bisericii nu au avut o altă Evanghelie mântuitoare decât această propovăduire a apostolilor (1 Tim. 2:3-7; Efes. 2:20). Ei au acceptat că numai pe această temelie trebuie să stea în vederea mântuirii și a biruinței împotriva celui rău (Mat. 16:18-19; Filip. 3:8-11). În același timp, biserica a acceptat să mărturisească această Evanghelie ca fiind singura care trebuia mărturisită și pentru care merita să-ți dai chiar și viața, pentru că doar prin ea ei au totul deplin  (Mat. 28:18-20; Apoc. 12:11). Este Evanghelia Domnului Isus Cristos care a înviat din morți și care garantează mântuirea veșnică pentru oricine crede (Rom. 1:16-17; 1 Cor. 15).

Astfel dar, ar vrea să spună apostolul Pavel, nimic altceva decât Evanghelia Cristosului cel înviat și glorificat nu ar trebui să fie baza bisericii lui Cristos și nimic altceva nu ar trebui propovăduit de biserica Lui în lume decât această Evanghelie a morții, îngropării și învierii Sale.

Pentru ultima oară, să declarăm împreună cu toți înaintașii noștri: „Aici stau (pe această Evanghelie) și nu pot face altfel”. „Noi așa propovăduim și voi așa ați crezut.” Să spunem cu toții, Dumnezeu să ne ajute, Amin.”