Manual de teologie (continuare)

60
views

John Leadley Daggde John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL VIII – SLUJIREA

SECȚIUNEA II.—ADMINISTRAREA BOTEZULUI

Apostolii au fost trimiși să predice, să boteze și să învețe. dacă slujba lucrătorilor comuni era egală cu cea a apostolilor, nu ar fi greu de decis că include și administrarea botezului. Dar slujba de apostol nu mai este și lucrarea desemnată apostolilor a trecut la slujbe inferioare. Apostolii nu puteau personal predica, boteza, învăța în toate țările din lume și în toate vremurile până la sfârșitul timpului, dar trimiterea a făcut o datorie pentru ei să ofere această lucrare; și autoritatea lor apostolică, călăuzită de DS, i-a ajutat să aranjeze efectuarea ei. Nu putem determina din trimitere dacă a predica, a boteza și a învăța sunt datorii distincte ce trebuie încredințate la trei tipuri diferite de slujbe sau dacă aparțin unei singure clase de slujire. Informații cu privire la aceasta trebuie să căutăm în instrucțiunile date de apostoli prin precepte și exemple.

Unii au susținut că deoarece predicarea este mai importantă decât botezul, autoritatea de a predica include autoritatea de a boteza. Cea mai mare include pe cea mai mică, spun ei. Dar nu este adevărat. Întregul include părți, dar marele nu întotdeauna include micul. Un demnitar poate fi vinovat de uzurpare, dacă își asumă funcția unui oficial umil., deci, deși predicarea este o slujbă mai mare decât botezul, nu neapărat îl include.

Vedem că DS a chemat oameni la predicarea evangheliei, prin calificarea dată de El, dar nu avem dovada acestui lucru, că DS a chemat pe cineva la administrarea botezului. Nu sunt necesare calificări spirituale și dacă nu putem afla, rămâne îndoielnic dacă lucrarea se poate sau nu face de către oricine alege candidatul.

Între cei care au susținut că botezul are eficiență salvatoare, a fost mereu important să se obțină administrarea lui, în caz de boală, când nu este de găsit un preot. S-a susținut că în caz de necesitate, ritualul se poate administra de laici, chiar de femei. Unii oameni care sunt liberi de astfel de superstiții cu privire la ceremonia externă, au susținut că oricine face un ucenic, îl poate boteza. Conform acestei interpretări a trimiterii, este potrivit pentru o mamă, care a dus la convertirea fiului ei, să îl boteze. Dar acest lucru este inadmisibil. Dacă lucrarea la care au fost chemați apostolii poate fi delegată până la un anumit punct la alte persoane, aceasta nu înseamnă că aceste persoane au trimiterea apostolică deplină.

Trimiterea specifică datorii pe care apostolii trebuiau să le împlinească. Una din ele era administrarea botezului. Au primit porunca să facă ucenici și să îi boteze, nu să îi învețe despre datoria de a fi botezat. Administrarea ritualului le aparținea și unde nu puteau s-o facă ei personal, era datoria lor să găsească cine să o facă. Rațiunea dovedește satisfăcător că administrarea nu era desemnată oricui este ales de candidat și este confirmat de Pavel: Hristos nu m-a trimis să botez, ci să predic evanghelia. Aceste cuvinte implică faptul că Hristos a trimis oameni care să boteze. Datoria trebuia împlinită și aceste cuvinte luate în legătură cu faptul că lui Ioan Botezătorul i s-a poruncit să boteze, confirmă deducția că lucrarea trebuie făcute de oameni pregătiți.

La întrebarea dacă administrarea botezului este inclusă în trimiterea de a predica sau este legată de ea, cuvintele lui Pavel, citate mai sus, aduc ceva lumină. Cuvântul tradus „trimis” este verbul din care cuvântul apostol derivă; și folosit de Pavel în acest pasaj arată că Hristos nu a dat lui Pavel o trimitere apostolică să boteze, ci să predice evanghelia. Comparând trimiterea lui cu cea a celorlalți apostoli, diferența acesteia este aparentă. Aceasta dovedește că slujbele predicării și botezării nu erau inseparabile. Dacă cea mai mare o includea pe cea mai mică, autoritatea și obligația de a boteza erau incluse în trimiterea lui Pavel și nu putea spune cu adevărul literal „Hristos nu m-a trimis să botez”. A înțelege că pasajul nu semnifică nimic mai mult decât că botezul era o parte mai puțin importantă a lucrării pe care Pavel era autorizat să o facă, nu satisface partea literală a cuvintelor și este o depărtare ne-necesară de la interpretarea literală, care este deplin susținută prin comparația cu trimiterea lui Pavel și a celorlalți apostoli. Mai mult, sensul literal este mai potrivit cu contextul, deoarece Pavel s-a despărțit de cei pe care i-a botezat, ca să nu susțină că el este liderul lor. Dacă botezându-i, nu a acționat ca un apostol, nu este un pretext pentru a-l face lider. Dacă starea minții lui Pavel îi permitea să predice ziua următoare după ce Isus i-a apărut și i-a dat trimiterea, era autorizat să predice, dar nu să boteze. Dar i-a botezat ulterior Crispus, Gaius, și casa lui Ștefana și trebuie să fi obținut autoritatea să facă aceasta. Cum? Dacă nu prin trimitere extraordinară, atunci pe cale obișnuită, pe care primeau și alții autoritatea să boteze. A primit porunca să se boteze și s-a supus. La fel trebuie să fi primit și autoritatea cu care a acționat în administrarea botezului.

Deși a boteza nu este neapărat legat de predicare și învățare, totuși maniera în care este alături de ei în trimitere, pare să indice faptul că legătura este potrivită. Nici o clasă separată de slujire nu este oferită în NT, pentru administrarea ritualului și totuși, dacă am raționat corect, apostolii aveau obligația să acopere acest domeniu. Concludem că această investitură avea loc în mod obișnuit, cum se transmit slujbele. Pavel încredințase slujba lui Timotei, în prezența multor martori, prin punerea mâinilor prezbiterilor. Timotei trebuia, la fel să transmită slujba altora și să le dea aceleași datorii pe care Pavel i le dăduse. Era o potrivire a aranjamentului ca acest ceremonial de introducere în slujbă să adauge autoritatea de a boteza. Nu se poate dovedi că a fost dată în chemarea interioară de DS. Nu a fost dată în trimiterea extraordinară a lui Pavel. Dacă Pavel a primit-o în mod obișnuit, fie în punerea sa deoparte, în Antiohia, sau în mod similar, anterior, am stabilit acest punct: – autoritatea de a administra botezul se dă în mod obișnuit, în cursul succesiunii slujbei, când persoana chemată de DS la lucrarea cuvântului, este pusă deoparte public, pentru această slujbă. Ajungem la această concluzie printr-un procedeu mai puțin clar, dar este destul de clar să determine practica noastră, în absența instrucțiunilor explicite din sursele sfinte. Avem satisfacția de a ști ă acest procedeu a fost general adoptat în biserici.

SECȚIUNEA III.—SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ

Am văzut că botezul trebuie administrat de un slujitor al cuvântului ordinat. Se ridică întrebarea în fiecare credincios care dorește botezul: cum știm cine este autorizat să-l administreze? Unii s-au gândit că un candidat poate lăsa responsabilitatea deciziei administratorului. Dar dacă știe că administratorul nu este autorizat, ar fi greșit să primească botezul din mâinile acestuia și nu este corect să fii indiferent la întrebarea dacă este sau nu autorizat. Administratorul este interesat de întrebare. Nu trebuie să acționeze fără autoritate divină și să înșele ucenicii, dându-le botezul creștin omenesc, nu cel adevărat. Cum știe că a fost autorizat să facă slujba aceasta , că cei care l-au ordinat erau corect ordinați și linia de legătură cu cei care au primit original trimiterea lui Hristos, nu a fost ruptă? Este o obligație care leagă conștiința fiecărui individ care caută botezul și a celui care îl administrează să știe că dreptul lui de a administra botezul derivă prin succesiune ne-întreruptă de la apostoli?

Este o improbabilitate intrinsecă în această supoziție, că Scripturile leagă pe toți cei care primesc evanghelia, în fiecare țară, în fiecare veac, să facă o anumită datorie, dar totuși lasă datoria în întuneric, ca nimeni să nu știe ce este, cu excepția luminii tradiției? Într-un capitol anterior am aplicat această considerație la întrebarea dacă conștiința oamenilor sunt legate de autoritatea Scripturii să primească succesiunea tradițională a Sabatului, ca și cu autoritatea percepută de Scriptură. Am descoperit atunci că preceptul divin este dat cu înțelepciune, într-un mod care asigură toate capetele poruncii, fără a lega conștiința individului cu o responsabilitate cu care nu este egal, și pentru care nu are cunoștințele necesare. Preceptul nu obligă oamenii să respecte ziua a șaptea a unei săptămâni necunoscute și nu îi leagă de succesiunea regulară pe care dacă au pierdut-o datorită rotației pământului, nu o pot recâștiga niciodată. Dacă nu găsim nimic în Scripturi, când le interpretăm corect, care să ne lege conștiința de tradiția poruncii sabatice, putem, prin analogie, să nu găsim nimic care obligă conștiința noastră la succesiunea apostolică.

Un ucenic umil al lui Hristos, care dorește să se supună Domnului, află ce datorie are din Scriptură și vede ordinea stabilită de biserica primară. Privește în jur să vadă dacă sunt biserici ca cea primară și slujitori care predică și botează, ca slujitorii din biserica primară. Îi găsește. Apar începutul și finalul succesiunii. Nu vede partea de mijloc, dar știe că Capul bisericii a trăit în tot acest timp intermediar și că El este Dumnezeul providenței și dătătorul DS, prin a cărui influență, lanțul succesiunii poate fi păstrat. Se simte asigurat că dacă succesiunea neîntreruptă este necesară pentru un scop pe care Capul bisericii îl are în vedere, El a asigurat-o. cu această siguranță, își îndeplinește datoria limpede pe aceeași cale pe care au umblat sfinții din vechime și se așteaptă cu încredere ca supunerea lui să primească aprobarea Domnului. Este ceva în Scripturi care să dovedească un astfel de raționament ca fiind fals?

Să presupunem că undeva în linia apostolică a succesiunii s-a pierdut legătura, era imposibil să se restabilească ordinea veche, deci era imposibilă supunerea față de porunca lui Hristos? DS califică și cheamă persoane să predice evanghelia, să învețe oamenii să se supună poruncilor lui Hristos, și am văzut că această chemare a DS este completă în sine. În cazul presupus, cum pot persoane chemate de DS să învețe oameni să respecte poruncile lui Hristos, dacă porunca a devenit imposibilă? Imposibilitatea este falsă, ori eșecul succesiunii nu a avut loc niciodată pentru a tulbura sfatul Celui care a spus: sunt cu voi în fiecare zi, până la sfârșitul veacului. Fie că lanțul nu s-a rupt niciodată, fie că Capul bisericii are o metodă de restaurare, efectul este același pentru noi. Este treaba noastră să ne facem datoria, după lumina pe care o avem. Acest mod de stabilire a lucrurilor este suficient pentru scopurile practice.

Ca și întrebare teoretică, se poate întreba dacă o rupere a succesiunii face necesară o nouă revelație. Pentru a pune deoparte orice poruncă a Scripturii, este nevoie de o nouă revelație. Dar a pleca de la ordinea stabilită de Hristos și a te întoarce la ea după rătăcire, este cu totul altceva. Pentru ultimul caz nu avem nevoie de revelație. Înțelepciunea de sus, dată prin influența comună a DS este suficientă pentru o astfel de urgență, fără inspirație miraculoasă. Dacă oamenii sfinți ai lui Dumnezeu ar fi avut responsabilitatea de a se întoarce la calea veche, după ce a fost părăsită, cu siguranță că ar fi căutat înțelepciune de sus, și succesul eforturilor lor de a regăsi calea pierdută, este o asigurare suficientă pentru noi că Domnul le-a dat înțelepciunea necesară.

Dar este vreun zid pe margine care să prevină întoarcerea rătăciților? Cât pot vedea eu, dificultatea este rezolvabilă cu întrebarea dacă slujitorii cuvântului, chemați de DS pot îndeplini datoriile depline ale slujbei, fără a fi introduși în slujbă prin ceremonial. Conform cu vederea adoptată de noi, chemarea DS este completă în sine, dar același Duh îi învață pe cei chemați să respecte ordinea instituită pentru ceremonialul de introducere în slujbă. Obligația de a respecta această ordine, când există, le impune datoria de a conferi exercițiul funcțiilor ceremoniale până ce au fost introduși prin ceremonial, dar în cazul presupus, biserica nu există și deci obligația de a conferi slujba nu există. Datoria lor este de a respecta ordinea când există și să o restaureze când nu există. Capul bisericii a desemnat ca slujitorii cuvântului să facă ucenici, să-i boteze și să-i învețe să organizeze biserici, să celebreze Cina Domnului, să exerseze disciplina și să păzească poruncile Domnului. Slujitorii cuvântului sunt slujitorii bisericii spirituale a lui Hristos și își derivă calificările și chemarea de la DS. Ca alți oameni, ei sunt obligați să respecte poruncile lui Hristos și ordinea bisericească. Dar dacă ordinea bisericească a devenit coruptă, chemarea lor prin DS le cere să o restaureze și nu să învețe pe alții că aceasta trebuie neglijată de acum.

În cursul normal al lucrurilor, ordinarea stă la începutul slujirii, cum botezul stă la începutul vieții creștine, dar sunt câteva particularități importante în care cele două diferă.

Botezul este menționat expres, ordinarea nu. Multe odine instituite de apostoli erau expediente. Numirea diaconilor, înregistrată în Fapte, cap. 4, este un caz de acest gen. Expediența are obligațiile ei, ca și preceptele pozitive și expediența decisă de înțelepciunea apostolică ne obligă în aceste circumstanțe. comunitatea de bunuri în biserica primară nu este obligatorie, deoarece circumstanțele noastre sunt diferite. Ordinarea este expedientă și respectarea ei este obligatorie în ordinea normală a lucrurilor instituite de apostoli; dar nu se poate spune că este obligatorie în toate circumstanțele. Nimic în Scriptură nu determină numărul prezbiterilor și dacă acesta se poate determina prin considerația expedienței, aceeași expedieță poate determina că ordinarea printr-un prezbiter poate, în cazuri extraordinare, să lipsească.

Toți ucenicii lui Hristos, în timpurile primare, trebuiau să se boteze; dar toți lucrătorii lui Hristos nu erau ordinați prin ceremonial. Nu avem dovezi că apostolii, sau cei 70 trimiși de Hristos, au fost ordinați. nici un prezbiter nu a fost prezent în acest caz, dar au fost ordinați sau numiți de Hristos personal. Când El a botezat ucenici, a pus lucrarea în mâinile celor care trebuiau să o facă ulterior. Dar chemarea Lui directă pune în slujbă fără ordinarea omenească. Avem în NT un număr mai mare de oameni ne-ordinați decât ordinați, dacă este necesară punerea mâinilor omenești. Saul și Barnaba au fost ordinați așa la slujba misionară și Timotei a fost ordinat în slujba aceasta, dar cine altcineva?

Isus a onorat instituția botezului, primindu-l de la un administrator uman, dar nu a făcut la fel cu ordinarea. Între beneficiile ce rezultă din ordinare, este că slujitorii merg în lucrare cu mărturia prezbiterului și a bisericii, care îi recomandă ca lucrători. Isus a primit mărturia lui Ioan, dar ca botezător al Lui, nu ca ordinator. „ca să se manifeste, am venit să botez” a spus Ioan 27. La începutul lucrării sale, Isus a primit botezul de la Ioan în Iordan și când a ieșit din apă și stătea pe mal, a avut loc ordinarea Lui divină. DS, prin care natura Sa umană era calificată pentru lucrarea în care intra, a coborât peste El, în formă vizibilă, și vocea Tatălui s-a auzit: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea. 28

Din această comparație, apare clar că ordinarea nu vine la noi forțat ca obligația celor cu botezul. Dacă doctrina noastră este corectă, botezul precede starea de membru în biserica locală și deoarece administrarea botezului aparține de drept slujitorilor cuvântului, bisericile locale sunt dependente de slujire, pentru a exista. Bisericile locale nu pot iniția slujba de care existența lor depinde. Slujba a fost înaintea bisericii locale și se perpetua fără ele, dacă Domnul dorea acest lucru. Puterea din care vine slujba nu este a bisericilor, ci a Capului bisericii, și chemarea Lui la slujbă este autoritatea cea mai înaltă. Ioan a fost trimis să predice și să boteze, fără a fi botezat sau ordinat, dar dovezile misiunii lui erau clare și oamenii o credeau. Pavel a fost trimis să predice evanghelia, fără a fi botezat și ordinat, și chemarea nu era condiționată de botezul și ordinarea ulterioare. Chemarea a fost completă și necondiționată. Era obligat să se boteze, ca toți convertiții și a făcut aceasta, ca orice lucrător, dar chemarea lui era completă înainte de a fi botezat și ordinat.

Lucrarea creștină este o instituție importantă. Nu crește din biserici, ci vine din cer. Este un dar trimis jos, omenirii, de la Salvatorul înălțat. După ce s-a afirmat că Răscumpărătorul a dat daruri oamenilor, Pavel le enumeră: a dat pe unii apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători.29 La aceste slujbe trimise din cer, DS, care califică în lucrare, dă mărturie. Bisericile primesc mărturia Duhului și adaugă mărturia lor și bisericile și lucrarea devin martori ai lui Dumnezeu în lume. Dacă acești doi martori au trăit în timpul perioadei întunecate a persecuției papale, las pe alții să se întrebe, dar dacă au fost uciși, nu mă îndoiesc că DS i-a înviat, pentru a continua mărturia până la finalul timpului.

SECȚIUNEA IV.—SLUJBELE BISERICII

EPISCOPII

Bisericile trebuie să aleagă dintre slujitorii cuvântului episcopi sau pastori, pentru a învăța și conduce.

Pasaje numeroase din Scriptură vorbesc de persoane care conduc biserica. Supuneți-vă celor ce vă conduc.30 bătrânii care conduc bine.31 Termenul de episcop senifică supraveghetor și implică autoritatea de a conduce. Între calificările necesare unui episcop, una era de a-și conduce bine casa, căci dacă un om nu știe să-și conducă propria casă, cum va avea grijă de biserica lui Dumnezeu?32 Este clar din acest pasaj, că episcopii erau investiți cu autoritate ce seamănă cu autoritatea exercitată de capul familiei în casa lui.

Chestiunea a fost discutată mult, dacă autoritatea unui episcop este restrânsă la o singură biserică locală. Episcopalii susțin că se extinde la toate bisericile unui district, numit dioceză; și că titlul scriptural pentru liderul unei singure biserici este de prezbiter sau bătrân. Împotriva acestei opinii, următoarele argumente par concluzive. Biserica din Filipi conținea mai mulți episcopi.33 Bătrânii bisericii din Efes sunt numiți supraveghetori sau episcopi.34 Petru se adresează bătrânilor ca unor persoane care supraveghează 35 turma, adică au autoritatea de supraveghetor sau episcop. În epistola lui Pavel către Tit, după ordinarea bătrânilor, sunt menționate calificările episcopului 36 și legătura arată clar că bătrânii și episcopii sunt titluri ale aceleiași slujbe.

Episcopii erau păstorii turmei.

Episcopii sau bătrânii din Efes trebuiau să hrănească turma. Bătrânii cărora li se adresează Petru au porunca de a hrăni turma și slujba lor ca și păstori este prezentată ca fiind subordonată celei a lui Hristos, Păstorul cel Mare. Deoarece bisericile trebuie hrănite, nu cu mâncare literală, ci cu cunoștințe și înțelegere, slujba de învățător este inclusă în cea de păstor. De aceea, un episcop trebuie să poată să învețe pe alții. Pavel, enumerând slujbele, menționează păstorii și învățătorii. De aici apare că erau învățători în bisericile primare, care nu aveau autoritate pastorală. Aceștia erau lucrătorii cuvântului, autorizați de trimitere să învețe respectarea poruncilor lui Hristos, dar nu erau autorizați să conducă. Slujitorii cuvântului sunt slujitori ai bisericii universale, dar nu au autoritate să conducă biserici locale. Autoritatea aparține pastorilor și episcopilor.

Autoritatea de a conduce a unui pastor este unică în felul ei. Deși are o asemănare cu cea a unui tată în familie, sau a unui guvernator în societatea civilă, este totuși diferită de acestea. Hristos își distinge domnia de cea a regilor pământești, prin absența pedepsei: dacă împărăția Mea era din lumea aceasta, atunci slujitorii Mei ar lupta.37 Conducătorii spirituali de sub Hristos nu au putere de coerciție peste persoanele sau proprietățile de sub autoritatea lor. O distincție clară între autoritatea lor și cea exercitată de liderii civili este trasă în cuvintele lui Hristos: știți că domnitorii neamurilor au putere asupra lor. Între voi să nu fie așa, cine vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul tuturor.38 o altă particularitate a slujbei lor este că nu pot guverna cum vor ei. Asta ar însemna că sunt domnitori peste moștenirea lui Dumnezeu. O astfel de putere ar fi uzurpare și nu aparține slujbei acesteia. Unica domnie pe care au dreptul să o aplice este cea a cuvântului lui Dumnezeu și singura supunere pe care o pot cere este cea voluntară. Domnia civilă se face cu sabia și pedepsește pentru a obține supunerea. Regele Sionului nu a pus nici o armă pământească în mâinile liderilor bisericii, care este inconsistentă cu natura autorității încredințate lor. Nici o supunere față de Domnul nu este acceptată, doar cea voluntară, același gen de supunere pe care o dădeau vechii creștini Domnului, o dădeau și liderilor spirituali – se dădeau Domnului și nouă, prin voia lui Dumnezeu.39

Predarea proprietăților era voluntară. Adresarea lui Petru către Anania și Safira dovedește adevărul acestui lucru, chir în predarea generală a bisericii primare, și este clar că contribuțiile făcute bisericii se făceau de bună voie, nu din constrângere. Cei care cer sau exercită indirect o putere coercitivă asupra proprietății membrilor bisericii, nu au autoritatea lui Hristos să facă acest lucru și nici exemplul apostolilor.

Deoarece supunerea bisericii nu poate fi impusă, nimeni nu poate începe sau continua exercițiul domniei spirituale asupra lor, ci cu voia lor. De aceea, episcopii lor trebuie să fie persoane alese de ei. Apostolii erau investiți cu putere deplină de sus să facă tot ce ținea de slujba lor, nu numeau slujitorii inferiori ai bisericii, până ce nu erau aleși de multitudinea de ucenici. În acest procedeu, ei recunoșteau și stabileau dreptul bisericii de a alege slujitorii. Chiar numirea unui apostol care să ia locul lui Iuda, s-a făcut prin vot popular, și deci, cu atât mai mult ceea de episcop al mai multor biserici. Termenul grecesc pentru a ordina în Fapte xiii. 48, semnifică a întinde mânași se presupune că se referă la alegerile populare prin ridicarea mânii; dar dacă este sau nu adevărat, dovada că slujitorii bisericii erau aleși astfel este suficientă, fără ajutorul acestui pasaj.

Deoarece episcopul trebuie să lucreze cu cuvântul și doctrina și să și conducă, bisericile trebuie să îi aleagă dintre slujitorii cuvântului. Nu au dreptul să coercizeze bisericile, deci bisericile nu au dreptul să coercizeze acceptarea lor în slujbă. Relația trebuie să înceapă voluntar din ambele părți. voluntariatul slujitorilor este necesar pentru exercitarea slujbei: nu constrâns, ci de bună-voie.40 slujitorul nu poate obliga sprijinul bisericii, dar Dumnezeu a poruncit ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie.41 Datoria bisericii este să susțină pastorul, lucru învățat de Cuvântul lui Dumnezeu, și fără îndeplinirea acestei datorii, nu au dreptul să aștepte slujire din partea lui.

DIACONII

Diaconii trebuie aleși de biserici, dintre membrii lor, pentru a se ocupa de chestiunile pământești.

Prin poruncă apostolică, biserica din Ierusalim a ales dintre ei 7 oameni cinstiți, cu aprobare bună, care serveau la mese. Această măsură a început pentru ca apostolii să se poată ocupa de cuvântul lui Dumnezeu și de rugăciune. Aceeași necesitate cere ca pastorii să fie eliberați de chestiunile pământești pentru a se ocupa de cele spirituale în biserică. știm că existau diaconi în biserica din Filipi,42 și Timotei a primit instrucțiuni cu privire la calificarea necesară slujbei de diacon. Aceste fapte autorizează concluzia că slujba de diacon era desemnată pentru a fi perpetuă în biserici. Modul în care sunt numiți trebuie să se conformeze exemplului primei biserici. Persoanele pot fi alese prin vot popular și investite în slujbă prin ordinare.

Unii au crezut că diaconii și episcopii sunt numiți bătrâni în Scriptură. Citim de diaconi și episcopi, dar nu de bătrâni și diaconi – de ordinarea bătrânilor43 fără menționarea diaconilor, când diaconii sunt necesari împreună cu episcopii și de contribuții trimise bătrânilor la Ierusalim, 44 după ce diaconii au fost numiți, care erau slujitorii potriviți să primească și să distribuie contribuțiile. S-a susținut că distincția din 1 Tim. v. 17, între predicare și conducerea bătrânilor sugerează că bătrânii ce conduc erau diaconii bisericii primare.

În biserica prezbiteriană, o clasă distinctă de slujire există, numită bătrânii conducători. Unica autoritate scripturală care susține aceasta este textul menționat. Acest text nu distinge între diferite clase de slujitori, ci între moduri diferite de exercitare a aceleiași slujbe. Termenul de lucrare semnifică a lucra până la epuizare. Nu bătrânul care conduce merită onoarea, ci bătrânul care conduce bine și onoarea specială nu este a bătrânului investit în slujba cuvântului și a doctrinei, ci pentru lucrarea până la epuizare. Interpretat astfel, textul nu dă autoritate bătrânilor prezbiterieni și nici argumente pentru a presupune că diaconii sunt numiți bătrâni.

Celelalte argumente care dovedesc că diaconii erau incluși între bătrânii bisericii primare nu sunt fără plauzibilitate, dar nu sunt concluzive și li se opun faptele că toți bătrânii bisericii din Efes sunt numiți episcopi, că toți bătrânii menționați de Petru au slujba de supraveghetor, că toți bătrânii pe care Tit trebuia să-i numească erau episcopi, deci calificările pentru slujba de diacon nu sunt supuse celor descrise ca necesare pentru alte slujbe.

Între calificările pentru slujba de diacon nu se cere să poată învăța, nu sunt numiți învățători ai cuvântului publici, dar sunt menționate alte calificări, care indică că trebuie să promoveze interesele spirituale ale bisericii. Obligația aceasta este a fiecărui membru și diaconii nu sunt liberi de rezolvarea chestiunilor seculare. În loc să se afunde în secularism, ei trebuie să fie credincioși.45 Dacă diaconii ar fi activi în a ține sus mâinile păstorilor, cum Aaron și Hur au ținut mâinile lui Moise, prosperitatea bisericii ar avansa și succesul evangheliei ar fi mai abundent.

Note de subsol:

25. 2 Tim. i. 6.
26. Col. iv. 17.
27. John i. 31.
28. Matt. iii. 17.
29. Eph. iv. 8, 11.
30. Heb. xiii. 17.
31. 1 Tim. v. 17.
32. 1 Tim. iii. 4, 5.
33. Phil. i. 1.
34. Acts xx. 28.
35. 1 Peter v. 2.
36. Titus i. 5, 7.
37. John xviii. 36.
38. Matt. xx. 25-27.
39. 2 Cor. viii. 5.
40. 1 Peter v. 2.
41. 1 Cor. ix. 14.
42. Phil. i. 1.
43. Acts xiv. 23.
44. Acts xi. 30.
45. 1 Tim. iii. 13.

VA URMA