Filip – Evanghelistul care folosește ușile deschise de Domnul

171
views

de Ghita Marian

 

Fapte 8

Domnul Isus Cristos a înviat din morți. El este viu în vecii vecilor. Atunci când femeile sfinte au venit la mormânt în ziua întâi a săptămânii, cu gândul nobil de a purta de grijă de trupul Domnului, aflat atunci mormânt, ele au avut surpriza să constate că El înviase dintre cei morți și ieșise din mormânt. Ele chiar L-au întâlnit pe Isus care era cu adevărat viu. Ceea ce este demn de menționat, cu privire la aceste femei, în ziua învierii, este faptul că ele au fost nevoite să abandoneze total gândul lor nobil de a unge trupul Domnului, pentru că El era viu, și au primit o cu totul altă sarcină nobilă – aceea de a duce vestea ucenicilor că El a înviat din morți. De la acel moment, sarcina primordială a urmașilor lui Isus a devenit aceea de a vesti tuturor oamenilor din lume că Isus Cristos a înviat și este viu în vecii vecilor (Mat. 28:19-20; Marcu 16:15-16; Luca 24:46-48; Fapte 1:7-8). De fapt, orice slujire pe care o face un adevărat creștin, se încadrează și trebuie să se încadreze în această misiune încredințată de Domnul bisericii Sale, de a-I fi martori pe pământ, de a vesti Evanghelia mântuirii prin credința în Cristos Isus cel viu. Dacă slujirea noastră este îndreptată în altă direcție (oricât de nobilă ar fi acea slujire), noi de fapt nu facem lucrarea lui Dumnezeu (vezi Mat. 7:21-23). De aceea, să ne analizăm bine slujirea pe care noi o facem înaintea Domnului și, așa cum ucenicii Lui au vestit Evanghelia în toată lumea, după ce Domnul a înviat din morți, s-a înălțat la ceruri și a fost dat Duhul Sfânt bisericii Sale (vezi cartea Faptele Apostolilor), să îndeplinim și noi această mare însărcinare din partea Domnului.

Filip a fost, ca şi Ştefan, unul dintre cei 7 diaconi din Biserica din Ierusalim (Fap.6:5; 21:8). El este numit „Filip evanghelistul” în Fap. 21:8. Nu este vorba despre Filip, apostolul, pentru că ni se spune că apostolii au rămas în Ierusalim cu ocazia prigoanei declanşate împotriva Bisericii din Ierusalim, iar toţi cei din Biserică s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei (Fap. 8:1). Dintre cei care s-au împrăştiat şi care mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul, a fost şi Filip care „s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (Fap. 8:4-5). Apostolii, care erau în Ierusalim, au trimis în Samaria pe Petru şi pe Ioan pentru a vedea felul cum a lucrat Dumnezeu aici (Fap. 8:14). Se face o distincţie, deci, între grupul apostolilor (în care era Filip apostolul) care era în Ierusalim şi Filip evanghelistul care era în Samaria.

Filip evanghelistul a misionat în mod special prin Iudeea şi Samaria, propovăduind Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea (vezi Fap. 8: 5, 26, 40 – din Ierusalim în Samaria, apoi pe drumul care merge spre Gaza, Azot, Cezarea din Samaria – localităţi pe ţărmul Mării Mediterane). Din anul prigoanei declanşate împotriva Bisericii din Ierusalim, până când Pavel, după cea de a 3-a călătorie misionară, poposeşte pentru câteva zile în Cezareea în casa lui Filip, înainte de a ajunge în Ierusalim (Fap. 21:7-17), îl găsim pe acesta (pe Filip) în Cezareea din Samaria. Probabil el a misionat în această perioadă de aprox. 25 de ani, în zona Samariei dar şi în Iudeea. Ni se mai spune că Filip (la data venirii lui Pavel în Cezareea) avea 4 fete fecioare care prooroceau. Deci Filip a avut o familie dedicată Domnului şi vestirii Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aluziile pe care le găsim în Fap. 21:8-16, singurele referinţe despre Filip evanghelistul le mai găsim în Fapte cap. 8.

Filip a fost, aşa cum era cunoscut prin nume, un „evanghelist”, un evanghelist itinerant, în mod special în zona Samariei şi a Iudeii (8:40). Din momentul convertirii sale el l-a propovăduit pe Cristos toată viaţa lui (8:5). Aceasta a fost misiunea vieţii lui. Privind la Filip, noi putem învăţa foarte multe despre lucrarea de evanghelizare. Filip a fost un evanghelist prin excelenţă. Domnul a dat Bisericii slujitori abilitați, „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos” (Efes. 4:11-12). Printre aceștia El a dat și evangheliști, oameni speciali ai lui Dumnezeu, pentru o lucrare specială – evanghelizarea. Biserica are nevoie de evanghelişti ca Filip. Dar, fiecare din noi, cei care suntem chemaţi la alte slujbe în Biserica Domnului, avem mandatul de a vesti altora Evanghelia, de a fi martori al lui Cristos; așadar şi noi putem învăţa de la Filip felul în care trebuie să facem evanghelizare. Desigur, fiecare evanghelist din Scriptură ne poate învăţa câte ceva, însă sunt lucruri care ies în evidenţă în mod deosebit la Filip. La acelea vrem să ne uităm. Am putea spune că Filip este un om deschis lucrării de evanghelizare iniţiate de Dumnezeu. El simte foarte bine încotro să meargă, să acţioneze, atunci când este vorba despre evanghelizare. Filip apare ca un om luat de valurile evanghelizării, valuri pe care le stârneşte Dumnezeu. El se lasă dus de aceste valuri şi de aceea acţionează atât de potrivit în evanghelizare. Filip vede uşile deschise pentru evanghelizare şi intră pe ele. Este mare lucru pentru omul lui Dumnezeu să simtă valul lucrării lui Dumnezeu şi să se lase în totalitate dus de acel val – să fie pe val. Numai oamenii care sunt mânaţi în acest fel de Dumnezeu în slujirea Lui, vor experimenta adevăratul succes în lucrarea lui Dumnezeu. În ceea ce îl priveşte pe Filip, faptul că Duhul lui Dumnezeu a considerat important să acorde un capitol întreg în cartea Faptelor (cap. 8) lucrării sale, aceasta înseamnă că lucrarea lui a avut o deosebită importanţă şi o semnificaţie cu totul specială. În ceea ce ne priveşte pe noi, fie că este vorba de închinare, sau de părtăşie frăţească în Biserică, sau de învăţare şi ucenicie spre maturizare, sau de slujire practică, sau de evanghelizare (ca în cazul de faţă), oamenii lui Dumnezeu implicaţi în asemenea slujiri trebuie să simtă „suflul (mişcarea, pulsul, valul) lui Dumnezeu (de fapt mişcarea Duhului lui Dumnezeu) care face ca acea lucrare să fie de fapt lucrarea lui Dumnezeu şi care se îndeplineşte prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune să fim oameni ca şi Filip, adică oameni ai Cuvântului lui Dumnezeu (plini de Duhul lui Dumnezeu, de Cuvânt, de înţelepciunea Lui), care să fim total dedicaţi Domnului, consacraţi slujirii Lui.

Prin ce „uşi” a intrat Filip? Ce „valuri” l-au purtat pe Filip în lucrarea de evanghelizare? Ne vom uita la 4 asemenea „valuri” care au condus lucrarea de evanghelizare a lui Filip:

  • Valul momentului istoric, (un moment special în evanghelizare);
  • Valul locului în care s-a făcut evanghelizarea;
  • Valul oamenilor evanghelizaţi;
  • Valul intervenţiilor divine speciale (miraculoase).

Când vorbim despre contextul potrivit al vestirii Evangheliei, noi scoatem în evidenţă ceea ce este specific demersului evanghelistic, lucrurile de care trebuie să ţinem seamă întotdeauna pentru a ajunge la inima oamenilor cu Cuvântul Evangheliei şi pentru ca oamenii să înţeleagă bine mesajul lui Dumnezeu şi care sunt implicaţiile Evangheliei pentru ei. Când vorbim însă despre „valuri (sau despre mişcările Duhului Sfânt)” noi dorim să scoatem în evidenţă ceea ce favorizează demersul evanghelistic, ceea ce „mişcă” oamenii, lucrurile, faptele, etc., spre deznodământul dorit de Dumnezeu – convertirea oamenilor prin Evanghelie. Legătura dintre „context” şi „valuri” este foarte strânsă şi, câteodată, greu de precizat. Vom privi însă la aceşti factori (pe care noi le numim „valuri”) tocmai pentru a înţelege mai bine că evanghelizarea este lucrarea lui Dumnezeu, mişcarea Duhului Sfânt, un demers prin excelenţă divin, înainte de a fi un demers al oamenilor lui Dumnezeu. Desigur, Evanghelia în ea însăşi „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16-17), pentru că Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu, şi vom avea totdeauna în vedere acest fapt. Oriunde şi oricând este ea propovăduită, ea duce la mântuire, nu prin vrednicia oamenilor ci prin puterea lui Dumnezeu. Noi trebuie să ţinem totdeauna cont de faptul că evanghelizarea este un demers divin căruia oamenii lui Dumnezeu trebuie să i se supună în totalitate (vezi 2 Cor. 5:20).

  1. Valul momentului istoric

Lucrarea lui Filip a inaugurat, în istoria evanghelizării, momentul de tranziţie de la mărturia Evangheliei în Ierusalim – la mărturia Evangheliei până la marginile pământului” (Fap. 1:8). Acest moment istoric al tranziţiei a însemnat mărturia faţă de iudei şi faţă de cei din Samaria. Filip apare ca propovăduitor al Evangheliei în Samaria (8:4-5), dar şi în cetăţile Iudeii (8:26, 40).

Privind în structura cărţii „Faptele Apostolilor” vedem că acest cap. 8 face parte din secţiunea cap. 8-12 şi care consemnează tranziţia din lucrarea de evanghelizare, de la propovăduirea Evangheliei în Ierusalim (cap. 1-8) la propovăduirea Evangheliei printre neamuri (cap. 13-28). În cap. 8-12, ni se arată că din cauza prigoanei, pornită împotriva Bisericii din Ierusalim, toţi, în afară de apostoli, „s-au împrăştiat” prin alte locuri (8:1). Dar toţi aceştia nu au considerat această prigoană ca sfârşitul lucrării lor de mărturie şi evanghelizare, ca sfârşitul creştinismului lor. „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul” (8:4). Unii au ajuns „prin părţile Iudeii şi ale Samariei”, ca şi Filip (8:1), alţii au ajuns chiar până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia (11:19). Cum s-a derulat lucrarea de evanghelizare în această perioadă de tranziţie de aprox. 13-14 ani (31-43 d. Cr.)?

  • în urma declanşării prigoanei mulţi predică Cuvântul în Iudeea şi Samaria (8:1-25 – vezi Filip);
  • un famen etiopean (se pare prozelit) este convertit prin Evanghelie; acesta duce Evanghelia în Etiopia ( 8:26-40 – prin Filip);
  • Saul din Tars devine apostolul Pavel, prin Evanghelie (9:1-30). În acest fel Dumnezeu hotărăşte omul care va duce Evanghelia la neamuri. Prin el, mai întâi, Evanghelia este dusă în Cilicia, în Tars.
  • Evanghelizarea se extinde în Iudeea, Galileea şi Samaria, în mod deosebit prin lucrarea lui Petru (9:31-43);
  • Este convertit un sutaş roman – Corneliu; el este doar temător de Dumnezeu (simpatizant al iudaismului). Petru este cel care îi predică acestuia Evanghelia în Cezarea (10:1-11:18);
  • Evanghelia ajunge chiar până în Antiohia Siriei, şi nu doar la iudeii de aici ci şi la cei dintre neamuri din această zonă. Apare astfel Biserica din Antiohia – un centru al evanghelizării printre neamuri (11:19-30). Prin convertirea famenului etiopian (Fap. 8) iată că un descendent din Ham (Etiopia s-a numit „Cuş”, un fiu al lui Ham – Gen. 10:6) a primit Evanghelia (vezi aluzia la binecuvântarea famenilor din Isaia 56:3-5); Imediat apare (în Fap. 9) convertirea lui Pavel prin Evanghelie (un descendent din Sem); apoi, imediat în Fap. 10 apare convertirea lui Corneliu (un descendent din Iafet). În acest fel, în cap. 8-10, apar la un loc reprezentanţii tuturor raselor pământului; Evanghelia i-a unit pe toţi oamenii în Domnul Isus Cristos.
  • Iacov apostolul, fratele lui Ioan este ucis de Irod, iar Petru urmează a fi executat şi el – aşadar o altă lovitură dură dată evanghelizării. Dar Petru este salvat de către un înger al Domnului în mod miraculos din temniţă, iar Irod moare, lovit de un alt înger al Domnului. Cuvântul Domnului se răspândea tot mai mult şi biserica creştea. Bisericile din Ierusalim şi din Antiohia colaborează pentru cauza Evangheliei (cap. 12).

Studiind această schiţă, vom observa că Dumnezeu a mişcat lucrurile în direcția răspândirii mesajului Evangheliei. În lucrarea de evanghelizare din Ierusalim s-a ajuns la un punct culminant, determinat de convertirea unei mari mulţimi de preoţi (6:7), de neputinţa celor din Ierusalim de a da o replică pe măsura Evangheliei (6:10), şi de propovăduirea lui Ştefan în faţa Soborului. Mesajul a fost atât de clar, mărturia atât de puternică încât reacţia a fost pe măsură: înlăturarea violentă prin ucidere a lui Ştefan, şi prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim (8:1). Toţi credincioşii au trebuit să se împrăştie prin alte locuri. Chiar Domnul Isus Cristos a spus că aşa trebuia să facă ucenicii Lui (Mat. 10:14, 23). Poate că ucenicii lui Cristos ar mai fi zăbovit în Ierusalim mult şi bine, dar Domnul a forţat lucrurile să se mişte altfel. A fost, deci, lucrarea lui Dumnezeu. Dar Evangheliei i-a trebuit cam 14 ani de a se duce de la iudei la neamuri. Desigur au fost oameni de la început care au vestit Evanghelia şi în alte locuri (vezi pe cei care au ascultat Evanghelia la Cincizecime – Fap. 2: 9-11). Dar Luca ne arată că a fost totuşi un proces de tranziţie de la iudei la neamuri, un progres, şi care a durat un anumit timp. Acest proces de tranziţie era necesar şi a fost, de asemenea dirijat de Dumnezeu. Aşa cum coacerea fructelor într-un pom fructifer nu se realizează instantaneu, ci progresiv, aşa şi evanghelizarea a avut nevoie de un proces gradual. Ceea ce vedem la Filip este tocmai această disponibilitate de a se lăsa în totalitate în voia acestui curent, dus de valul tranziţiei. Filip înţelege foarte bine că nu era acum momentul unei evanghelizări masive şi susţinute în Ierusalim (Ierusalimul era suprasaturat, deocamdată, de evanghelizare), dar nici nu era deocamdată momentul unei evanghelizări susţinute între cei dintre neamuri, în ţările lor. Imediat după declanşarea prigoanei, îl vedem pe Filip că „s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (8:5). Este primul act de evanghelizare al „tranziţiei”. Am putea spune că Filip îşi dă seama unde bate vântul evanghelizării şi imediat se orientează, folosind acest vânt din partea lui Dumnezeu – evanghelizarea în Samaria.

Atitudinea lui Filip ridică o problemă pentru noi: problema momentului istoric evanghelistic pe care îl trăim. În Efes. 5:15-17 Pavel, prin Duhul Sfânt, ne spune că trebuie să fim înţelepţi în ceea ce priveşte răscumpărarea vremii. Motivul invocat este faptul că „zilele sunt rele”. De asemenea ni se cere să fim înţelepţi în a înţelege „care este voia Domnului”. Noi nu avem voie, mai ales în lucrarea lui Dumnezeu, să forţăm lucrurile. În Ecl. 3:11 ni se spune că „orice lucru El (Dumnezeu) îl face frumos la vremea lui”. Pentru fiecare lucru este o vreme a acelui lucru, stabilită de Dumnezeu. Şi pentru evanghelizare este la fel. Întâi s-a predicat iudeilor, apoi samaritenilor, apoi neamurilor (Fap. 1:8). A răscumpăra vremea înseamnă „a o cumpăra înapoi”. O anumită vreme are un anumit specific. Oamenii dictează într-un anumit fel asupra vremii. Cei din Sobor au declanşat o prigoană contra Bisericii şi contra Evangheliei. Deci, pentru ei, şi pentru oamenii fireşti, care umblă prin vedere, vremea nu era potrivită pentru Evanghelie. Evanghelizarea trebuie scoasă din istorie, din vremi. Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, vremea aceasta, din Fap. 8:1 era propice evanghelizării, dar în alte locuri. Pentru liderii religioşi, nu era potrivit să-l omoare pe Domnul Isus în ziua de Paşte – nu era momentul, din punctul lor de vedere (Mat. 26:3-5). Pentru Domnul Isus însă momentul cel mai potrivit al morţii Sale era tocmai ziua de Paşte (26:1-2). Aşa că Domnul a condus în aşa fel lucrurile (vezi ungerea din partea Mariei, vezi vânzarea din partea lui Iuda – Mat. 26:6-16; vezi şi alte mişcări ale lui Dumnezeu) încât Domnul Isus a fost omorât atunci când El a vrut, nu când oamenii ar fi vrut. Pentru că în ziua de Paşte, în planul lui Dumnezeu trebuia jertfit Melul care a ridicat păcatele lumii. Aşadar, noi suntem chemaţi, în ceea ce priveşte evanghelizarea, să ne uităm la vremea în care trăim, la momentul istoric actual, nu cu ochii carnali – care ne oferă o viziune materialistă, omenească, a vremii în care trăim – , ci prin Duhul lui Dumnezeu. Noi trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu pentru această vreme. Aceasta presupune umblare sub cârmuirea Duhului Sfânt, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune şi chiar post, căutarea în acest fel a voii lui Dumnezeu pentru această vreme. Desigur, putem vorbi despre momentul actual pe care îl trăim la nivel mondial, dar şi la nivel zonal. A răscumpăra vremea înseamnă, deci, a respinge viziunea lumii asupra vremii şi a accepta viziunea lui Dumnezeu asupra vremii, pentru a trăi în voia Domnului, conform acestei vremi. Filip nu a acceptat viziunea soborului, a oamenilor lumeşti, asupra vremii (era prigoană, așa că orice prilej de evanghelizare este anulat, şi deci orice demers evanghelistic trebuie pus în cui, până la o vreme mai prielnică); el însă a privit la felul cum Dumnezeu mişcă lucrurile în istorie (este prigoană, în Ierusalim nu se mai poate face deocamdată evanghelizare, trebuie să fug de aici, aşa că mă voi duce în Samaria şi-n localităţile din Iudeea pentru a vesti Evanghelia, pentru că aşa vrea Domnul – după Ierusalim trebuie să urmeze Iudeea şi Samaria). Care, deci, este specificul dat de Dumnezeu vremii actuale? Unde şi cum trebuie acum să vestim Evanghelia? Cred că Biserica are nevoie de viziune în acest sens de la Dumnezeu pentru o lucrare eficientă de evanghelizare: Cred că este nevoie de post şi rugăciune, de meditare serioasă a Cuvântului, a oamenilor lui Dumnezeu; este nevoie de analizarea piedicilor (tip prigoană) şi de analizarea oportunităţilor în cadrul piedicilor (tip fuga în Samaria) pentru a răscumpăra vremea în vederea înaintării împărăţiei lui Dumnezeu. Niciodată vremea nu a fost prielnică (din perspectivă umană) pentru evanghelizare; dar totdeauna şi în orice circumstanţă vremea a fost este şi va fi (până la revenirea Domnului – Mat. 10:23) prielnică (din perspectivă divină) pentru evanghelizare. Dar este important să vedem ce favorizează evanghelizarea, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în vremea în care trăim. Noi nu trebuie să răspundem la întrebarea: „Oare să mai facem evanghelizare?”, ci la întrebarea: „Cum şi unde să facem evanghelizare?” Să răscumpărăm vremea! Să dăm vremii în care trăim adevărata ei perspectivă – cea dată de Domnul; nu să forţăm lucrurile! Să fim, în lucrarea de evanghelizare, pe valul momentului istoric pe care îl trăim!

  1. Valul locului

Filip „s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Cristos” (8:5). Descoperim aici o deschidere deosebită la oameni faţă de Evanghelia predicată de Filip, la propovăduirea lui (8:6-13). De ce?

  • Trebuie să ne aducem aminte de propovăduirea Domnului Isus Cristos în Samaria (Ioan 4:1-42), în timpul vieţii Sale pământeşti. În urma evanghelizării prin femeia de la fântâna din Sihar, şi în urma şederii Domnului timp de 2 zile în acel loc, ni se spune că foarte mulţi „au crezut în El din pricina cuvintelor Lui” (vezi Ioan 4:40-42). Aceşti oameni au ajuns la convingerea că Domnul „este în adevăr Cristosul, Mântuitorul lumii” (v. 42). Cei din Samaria au avut, deci, o ocazie excepţională: de a-L vedea şi a-L asculta pe Domnul Isus Însuşi. Nu cunoaştem alte poposiri ale Domnului în Samaria, în afară de momentul trecerii Lui prin Samaria în drum spre Ierusalim, atunci când Domnul şi ucenicii Lui nu au fost primiţi în casele lor, şi când ucenicii au cerut să se coboare foc din cer peste samariteni – lucru neacceptat de Domnul (Lc. 9:51-56). Oricum, Domnul nu a avut în vedere Samaria în timpul misiunii Sale pe pământ (a considerat că nu era momentul). Domnul Isus, însă, a făcut o afirmaţie faţă de ucenicii Săi pe care Filip, desigur, a cunoscut-o: „Nu ziceţi voi că mai sunt 4 luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” (Ioan 4:35). El a continuat să vorbească despre beneficiile secerătorilor şi despre faptul că ucenicii au intrat deja în osteneala celor care au semănat sămânţa Evangheliei în Samaria – ei trebuie doar să secere recolta (Ioan 4:36-38). Domnul Isus a vrut să spună că sămânţa Evangheliei deja a fost pusă (prin lucrarea Lui), urmând ca, după înălţarea Lui, urmaşii Săi să treacă la recoltarea roadelor lucrării Sale. Filip, deci, a înţeles că merge într-un loc deja pregătit pentru colectarea convertiţilor prin Evanghelie. Acum era momentul ca şi Samaria să fie trezită prin evanghelizare. Recoltele erau coapte, acum era momentul secerişului în Samaria. Filip le-a propovăduit pe Cristos (Fap. 8:5). El a trebuit să facă acest lucru, dar el acum a propovăduit un Cristos care a murit pentru păcatele lor, care a înviat şi S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu prin puterea Celui Prea Înalt. În acest fel, convingerea despre Cristos, pe care Domnul Însuşi le-a dat-o, atunci când El a fost în mijlocul lor, s-a transformat în convertire a lor prin vestirea Evangheliei din partea lui Filip. Propovăduirea lui Filip nu a venit pe un teren sterp; Domnul pregătise deja pământul inimii samaritenilor dinainte. Noi, în evanghelizare, ar trebui să fim atenţi la felul cum Domnul a pregătit înainte inima celor pe care îi evanghelizăm. Este nevoie de o pregătire a inimii celor pe care îi evanghelizăm. Dumnezeu Însuşi o poate face. Noi trebuie să ne rugăm Domnului pentru ca inima păcătoşilor să fie pregătită pentru primirea Evangheliei. Lucrarea efectivă a noastră trebuie să fie doar aruncarea seminţei (vezi Mat. 13), adică vestirea Evangheliei. Desigur, noi putem fi uneltele prin care Domnul lucrează la inimile celor pe care îi evanghelizăm (prin trăirea noastră – vezi 1 Pet. 3:1-4; Rom. 12:17-21; Ioan 13:34-35), dar Domnul este Acela care lucrează efectiv la inima omului. Aşa cum Filip a ţinut cont de pregătirea terenului Samariei (lucrare făcută de Domnul), aşa şi noi trebuie să ţinem cont de lucrarea de pregătire a terenului inimii oamenilor pe care îi evanghelizăm.
  • Filip a propovăduit Evanghelia în puterea Duhului Sfânt. Ni se spune că oamenii „luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea” (8:6). Se vorbeşte în continuare despre demonizaţi eliberaţi de duhuri rele, de oameni vindecaţi de bolile lor (8:7). Mai mult, ni se spune că puterea semnelor lui Filip a depăşit puterea vrăjilor făcute de un oarecare Simon, care îi uimise cu vrăjitoriile lui pe cei din Samaria. Filip, deci, vestea Evanghelia însoţind vestirea lui prin semnele şi lucrările Duhului Sfânt şi aceste semne întreceau puterea semnelor celui rău. Aceasta a întărit convingerea celor din Samaria în privinţa propovăduirii lui Filip. Ce putem spune noi despre o asemenea însoţire a predicării Evangheliei? Trebuie şi noi, ca Filip, să vestim Evanghelia făcând semne, vindecări, eliberări de demoni? Noi trebuie să înţelegem bine rolul acestor lucrări ale Duhului Sfânt. Scopul lor este bine precizat În Cuvântul lui Dumnezeu – întărirea mărturiei Evangheliei, nu pentru alte scopuri (Evr. 2:4). (1) Când este nevoie de o confirmare divină în plus a adevărului Evangheliei, aceasta este dată prin Duhul Sfânt. Dar nu totdeauna Domnul a dat asemenea confirmări (vezi convertirea Lidiei – Fap. 16:13-15). Oricum, evanghelistul trebuie să fie în totalitate supus Duhului Sfânt, pentru că El dă semnele atunci când vrea şi cum vrea El (vezi 1 Cor. 12). Noi nu suntem manipulatori ai Duhului Sfânt ci sub controlul Lui (vezi şi Fap. 8:18-23). (2) A existat o perioadă specială în istoria evanghelizării, când aceste semne au fost date din belşug – perioada apostolilor lui Cristos. Apostolii au fost urmaşi direcţi ai Domnului Isus Cristos şi ei au depus o mărturie specială pentru Domnul – mărturia martorilor oculari (Fap. 2:32-36; 1 Ioan 1:1-4). În baza mărturiei lor s-a putut scrie Noul Testament, şi în acest fel s-a aşezat temelia Bisericii (1 Cor. 3:10-11; Efes. 2:20). Pentru consolidarea mărturiei Evangheliei prin lucrarea apostolilor, pentru consemnarea în scris a acestei mărturii, în vremea când Noul Testament nu era încă scris, a fost nevoie de o validare cu totul excepţională a acestei Evanghelii – prin „semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evr. 2:3-4 – observă că se vorbeşte despre „mărturia lor”, „adeverită de cei ce au auzit-o” – apostolii). Noi nu trebuie să respingem semnele, puterile şi feluritele minuni, atunci când ele se înfăptuiesc astăzi, dar nu trebuie să le considerăm ca fiind esenţiale pentru convingerea păcătoşilor. Dumnezeu convinge prin Cuvântul Evangheliei. Celelalte manifestări ale Duhului Sfânt doar întăresc, în anumite circumstanţe, convingerea lor, atunci când Domnul consideră că este nevoie. Noi trebuie să fim interesaţi doar de convertirea păcătoşilor prin Evanghelie. Când oamenii sunt convinşi de adevărul Evangheliei, noi ne-am atins ţinta în evanghelizare. Celelalte manifestări ale Duhului Sfânt noi trebuie să le lăsăm în seama Lui. Dar noi, ca oameni ai lui Dumnezeu, trebuie să fim în totalitate deschişi felului de a lucra a Duhului Sfânt, aşa cum Filip a fost. Oricum, Domnul Isus ne-a promis o însoţire specială în evanghelizare (vezi Mc. 16:15-20; Mat. 28:18-20), şi noi trebuie să ne lăsăm echipaţi în totalitate de Domnul pentru o asemenea lucrare. Echiparea şi împuternicirea din partea Duhului Sfânt, şi supunerea în totalitate Domnului, sunt esenţiale pentru o evanghelizare după voia Domnului. Filip a propovăduit un mesaj clar şi precis: „pe Cristos” (8:5), „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos” (8:12), „Cuvântul lui Dumnezeu” (8:14). De asemenea el a folosit echiparea şi împuternicirea Duhului Sfânt într-o deplină supunere faţă de El. (3) Dacă privim în întreaga carte a Faptelor Apostolilor, vom vedea că în prima parte a ei (evanghelizarea din Ierusalim, între iudei şi samariteni) semnele şi minunile apar foarte des în evanghelizare (vezi însă menţionarea: „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod” – 5:12; Ştefan şi Filip acţionează ca şi apostoli, deşi ei nu sunt dintre cei 12), pe când în a 2-a parte a cărţii (evanghelizarea printre neamuri) minunile şi semnele sunt mai rare (deşi ele sunt prezente, făcute prin apostolul Pavel). Dacă luăm în considerare că „Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune” (1 Cor. 1:22), atunci este explicabil de ce lucrurile în evanghelizare, în cartea Faptelor, s-au întâmplat în acest fel. Domnul a folosit mijloace potrivite fiecărei naţiuni în evanghelizare. Dar nu este o regulă că în alte situaţii n-ar trebui înfăptuite minuni. În acelaşi timp, apostolii, sau cei care au făcut lucrare de apostolat (de pionierat) în diverse zone geografice, au prioritate în folosirea acestor minuni şi semne. Iarăşi spunem că nu trebuie să facem o regulă strictă, şi prin asta să limităm lucrarea Duhului Sfânt, dar trebuie să ţinem cont de aceste observaţii ca fiind călăuzitoare în demersul evanghelistic. Concluzia este aceasta: să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu pentru ca El să ne folosească aşa cum doreşte. Filip a fost un asemenea om.
  • Apare aici o precizare foarte interesantă, pe care ar trebui să o înţelegem corect. „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt”. (8:14-17). Mai întâi, observăm că Filip nu lucrează pe cont propriu în evanghelizare. El este un misionar al Bisericii din Ierusalim şi dădea rapoarte ale lucrării sale. Se supunea, am putea spune, verificării Domnului prin supunerea lui faţă de Biserica din Ierusalim, faţă de apostoli şi prin a da socoteală de lucrarea lui. Filip este deci un evanghelist disciplinat, şi care consideră că lucrarea Domnului nu se face în mod independent, chiar dacă el îşi foloseşte din plin libertatea de acţiune, sub îndrumarea directă a Domnului. Noi avem de învăţat de la Filip în această direcţie. Se pare că în veacul apostolic, apostolii erau cei care supervizau mărturia despre Domnul Isus. Desigur ei erau trimişi de Biserica din Ierusalim, dar verdictul lor era esenţial în a se considera că o lucrare este de la Dumnezeu, sau nu (vezi şi trimiterea lui Barnaba în Antiohia – Fap. 11:21-26). Nu înseamnă că apostolii aveau autoritate în ei înşişi pentru a-şi spune cuvântul în problemele bisericilor, ci ei aveau o deplină autoritate, delegată din partea Domnului Isus Cristos – autoritatea era a Domnului, a Duhului Sfânt; ei, apostolii, fiind în totalitate supuşi acesteia (Fap. 15:7, 28; Gal 1:1). Filip a ţinut cont de autoritatea apostolilor, în probleme de doctrină, de învăţătură, de predicare a Evangheliei, de viaţă a Bisericii, în probleme spirituale. S-a supus acestei autorităţi. De aceea el nu a făcut ceea ce puteau face numai apostolii (punerea mâinilor peste credincioşii din Samaria pentru ca ei să primească Duhul Sfânt – 8:17). Filip a predicat doar Evanghelia. Nu a făcut însă totul în lucrarea care trebuia făcută în Samaria. Iarăşi un lucru care trebuie să-l învăţăm de la Filip. El şi-a cunoscut foarte bine limitele mandatului său. Cât de important este acest lucru? Vezi că unul din lucrurile care au contribuit la lepădarea împăratului Saul, din Vechiul Testament, a fost tocmai faptul că şi-a depăşit mandatul pe care îl avea (1 Sam. 13:8-14; vezi şi pedepsirea împăratului Ozia – 2 Cron. 26:16-21; vezi şi lepădarea celor ce fac lucrări impresionante, bune chiar, dar nu în voia Domnului – Mat. 7:21-23). Lui Timotei i se stabilesc graniţe ale lucrării sale, prin cerinţele lui Pavel (1 Tim. 3:15; 4:13 – vezi comentariul din epistolele pastorale pentru aceste pasaje). Chiar Pavel ţine cont de graniţele pe care Domnul i le stabileşte lucrării sale (Rom. 15:17-21; 1:10; Gal. 2:7-10). Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu fac o lucrare binecuvântată de El, cu deplin succes, pentru că, printre altele, ei se supun limitărilor pe care le stabileşte Dumnezeu pentru ei şi sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor, în voia pe care Domnul a stabilit-o pentru ei (1 Cor. 4:1-2; 3:5-9; Mat. 7:21-23). Dar, de ce precizarea din 8:15-17 este interesantă? Pentru că este un caz atipic. Cei din Samaria primesc Duhul Sfânt după ce ei au auzit Cuvântul Evangheliei, şi după ce apoi au fost botezaţi de Filip (se pare că a trecut ceva vreme între cele două momente – cel puţin de ordinul zilelor). Acest lucru pare a fi în concordanţă cu Fap. 2:38-39 (botez, apoi venirea Duhului Sfânt), dar total diferit de ceea ce se întâmplă în viaţa lui Corneliu (Fap. 10:44-48; 11:15-17), adică: auzirea Cuvântului, venirea Duhului Sfânt şi în final botez. Dacă ne uităm în 1 Pet. 1:23-25 înţelegem că naşterea din nou (o lucrare pe care o realizează Duhul Sfânt în om –vezi şi Ioan 3) este o lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu (Cuvântul Evangheliei; vezi şi Efes. 1:13-14: credinţa în Cuvântul Evanghelie aduce pecetluirea cu Duhul Sfânt). Înţelegem că este vorba despre o lucrare simultană, instantanee (Cuvântul Evangheliei crezut şi primit aduce automat lucrarea Duhului Sfânt – naşterea din nou). Apar 2 întrebări aici: (1) „Care este ordinea în care se derulează, în care trebuie să se deruleze, lucrurile (evanghelizare, botez, venirea Duhului Sfânt, sau evanghelizare, venirea Duhului Sfânt, botez)?”. Desigur, avem în vedere faptul că evanghelizarea include şi primirea Cuvântului de către omul evanghelizat. Dacă răspunsul este prima variantă, atunci se poate acredita ideea că botezul este esenţial pentru primirea Duhului Sfânt, de fapt pentru convertire (botezul produce convertire). Dacă este valabilă a 2-a variantă, atunci botezul (deşi este un lucru poruncit de Domnul) este doar o mărturie a faptului că cineva este convertit (vezi 1 Pet. 3:21-22). Desigur, poate apărea şi întrebarea: „De ce în Fapte apar două moduri în care întregul proces al convertirii se derulează?” (2) „De ce a fost nevoie de apostoli pentru a-şi pune mâinile pe oamenii care urmau a primi Duhul Sfânt?” „Este nevoie totdeauna de punerea pâinilor peste cineva pentru ca el să primească Duhul Sfânt (fie apostol, sau prezbiter, sau un om al lui Dumnezeu)?” Iarăşi vedem în Fapte două variante: În Fap. 8, apostolii îşi pun mâinile peste oamenii care au primit Evanghelia, şi ei primesc Duhul Sfânt. În Fap. 10 Petru predică şi Corneliu, dintr-o dată, primeşte Duhul Sfânt. În Fap. 11:19-23, cei care au primit Cuvântul „au crezut şi s-au întors la Domnul” (v. 21), iar apostolii, prin Barnaba, au constatat doar că harul lui Dumnezeu era la lucru (v. 23). Dacă prima variantă este adevărată, atunci se ajunge la ideea că are o mare importanţă ritualul punerii mâinilor pentru ca cineva să primească Duhul Sfânt. Dacă este adevărată a 2-a variantă, atunci punerea mâinilor este doar un act care consfinţeşte consacrarea cuiva, esenţială fiind lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în viaţa cuiva – pe când actul exterior al punerii mâinilor devine doar un act public, vizibil, de mărturie a unei realităţi lăuntrice. Care sunt răspunsurile adevărate şi care este explicaţia a ceea ce ni se relatează în Fap. 8? Mai întâi, primirea Duhului Sfânt de aici (8:19) înseamnă primirea mântuirii (vezi Efes. 1:13-14 – pecetluirea cu Duhul Sfânt, ca şi arvună a moştenirii noastre; pecetluire în urma credinţei, sau primirii Cuvântului Evangheliei). „Darului Sfântului Duh”, despre care se vorbeşte în 2:38, este de fapt Însuşi Duhul Sfânt în persoană şi care asigură mântuirea celui care primeşte Evanghelia (2:40). Nu este vorba aici despre „darurile Duhului Sfânt” pe care Duhul Sfânt le dă credincioşilor mântuiţi în vederea slujirii, după cum voieşte El (1 Cor. 12). Mântuirea celor din Samaria este, deci, avută în vedere aici. Pe de altă parte felul în care ei au primit Duhul Sfânt a depins de situaţia lor specială. Samaritenii reprezentau un amestec de iudei şi neamuri (vezi 2 Împ. 17), şi această stare de lucruri îşi avea originea în ducerea în robie a 10 seminţii ale lui Israel în toată Asiria în 722 î. Cr. Asirienii, pentru a descuraja orice încercare de răzvrătire a popoarelor cucerite, a adus în zona Samariei oameni din multe naţionalităţi şi pe fiii lui Israel i-a împrăştiat în tot imperiul. De-a lungul timpului samaritenii şi-au construit un templu rival celui de la Ierusalim, cu preoţi proprii, pentru că ei nu erau primiţi să se închine în Ierusalim (vezi Ioan 4:19-24), fiind consideraţi ca şi necuraţi. Astfel că ei erau într-un conflict deschis cu iudeii, nu aveau deloc legătură cu aceştia; de aceea iudeii credincioşi ocoleau Samaria, atunci când mergeau din Iudeea în Galileea, sau invers (vezi Ioan 4:9). Domnul Isus nu a făcut discriminare, ci s-a apropiat de samariteni, chiar şi de o femeie. Dar El, chiar dacă a arătat că nu are importanţă locul închinării ci spiritul ei (Ioan 2:21-24), totuşi a afirmat foarte clar calea mântuirii pe care Dumnezeu a stabilit-o: „Voi (samaritenilor) vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi (iudeii) ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei (Ioan 4:22). Filip a ţinut cont de acest fapt, în plus, pentru că cei care au primit Cuvântul Evangheliei din Samaria nu aveau experienţa deplină a mântuirii, a lăsat această problemă în seama Duhului Sfânt, în seama apostolilor prin care El a venit în viaţa acestor credincioşi samariteni. De ce aşa? Dacă samaritenii ar fi fost născuţi din nou (deci mântuiţi) doar prin predicarea lui Filip, aceştia puteau să creadă că există o altă cale a mântuirii, independentă de cea stabilită de Dumnezeu (alegerea lui Avraam, a lui Israel, a lui Iuda, venirea lui Cristos din Iuda – calea consemnată în Scripturile Vechiului Testament). Samaritenii trebuiau aduşi la calea pe care Domnul a trasat-o în VT, şi pentru că erau în conflict cu iudeii, ei bine, ei trebuia să se pocăiască de acest conflict. Ei nu trebuia să discute cine erau vinovaţi pentru separarea dintre ei şi iudei (aceasta era problema lui Dumnezeu), ei trebuia să arate o întoarcere reală şi totală la Dumnezeu (la calea stabilită prin revelaţia Scripturilor VT şi a NT). Nu aveau de ales. Nu puteau primi mântuirea lui Dumnezeu (Duhul Sfânt în ei) dacă nu se supuneau căii stabilite de Domnul: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Acceptarea venirii apostolilor în Samaria, tocmai din Ierusalim (ca reprezentanţi împuterniciţi au Domnului Isus Cristos), şi acceptarea umilirii lor în faţa acestora, veniţi din Ierusalim, pentru a primi Duhul Sfânt, însemna că ei acceptă calea mântuirii stabilită de Dumnezeu. De aceea, pentru samariteni, acesta a fost modul lui Dumnezeu de primi mântuirea din partea Lui (vezi un mod similar la convertirea lui Saul din Tars – Fap. 9:1-19; Saul a primit vindecare de orbirea lui şi chiar Duhul Sfânt prin punerea mâinilor lui Anania, un umil ucenic din Damasc; aceasta tocmai pentru ca Dumnezeu să-l aducă pe Saul la o deplină umilinţă şi pocăinţă, înaintea celor pe care i-a prigonit; cei prigoniţi de Saul, prin reprezentarea lui Anania, sunt canalele binecuvântării acestuia). Aşadar aici în Fap. 8 nu avem un model standard al procesului convertirii din partea lui Dumnezeu (procesul standard este realizat prin predicarea Evangheliei, primirea ei prin credinţă, pecetluirea cu Duhul Sfânt, deci naşterea din nou şi botezul ca mărturie a mântuirii primite). Dar noi avem de învăţat din Fapte 8, pentru că înţelegem că sunt unele lucruri care ar trebui puse la punct în viaţa unora care vor să se bucure din plin de experienţa mântuirii şi de siguranţa ei. Există o ordine a lucrurilor în mântuire care este într-o deplină armonie cu întreaga revelaţie a Sfintelor Scripturi (VT şi NT). Lucrarea lui Dumnezeu nu este niciodată în conflict cu revelaţia adevărului Său din întreaga Scriptură. Iată de ce apostolii înşişi au venit în Samaria, din Ierusalim, pentru ca prin mâinile lor să primească samaritenii Duhul Sfânt. Dar nu a fost nevoie de prezenţa lor, nici măcar prin reprezentant, pentru ca cei din Antiohia să primească Duhul Sfânt. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi alţii care au fost mântuiţi doar prin credinţa, prin harul lui Dumnezeu, în Isus Cristos (Fap. 15:11). Dacă descoperim în Fapte situaţii diferite (vezi cap. 10, când Corneliu vorbeşte în limbi după ce primeşte Duhul Sfânt; vezi 19:1-7, când foşti ucenici ai lui Ioan Botezătorul sunt botezaţi din nou, apoi primesc Duhul Sfânt şi vorbesc în alte limbi – ca şi cum semnul prezenţei Duhului Sfânt în credincios ar fi vorbirea în limbi; ca şi cum este esenţială punerea mâinilor peste cineva pentru ca ei să primească Duhul Sfânt), situaţii care nu mai apar în alte cazuri, pe acestea trebuie să le abordăm fiecare în parte, căutând să interpretăm corect, în lumina revelaţiei întregii Scripturi, sensul lucrării lui Dumnezeu în acele cazuri. Care ar putea fi în vremea noastră, în contextul trăirii noastre, aplicaţiile din Fap. 8:15-17? Există tipare de gândire şi de acţiune în oameni care s-au format de-a lungul timpului din diverse motive. Mulţi le consideră a fi tipare culturale, specifice unor grupuri de oameni, chiar popoare, şi care, consideră ei, nu ar trebui să se schimbe dacă ei Îl primesc pe Cristos; aceste tipare de gândire şi practică vin însă în contradicţie cu principiile revelate ale Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu: Războiul din Irlanda de Nord între catolici şi protestanţi a făcut ca aceste grupuri să fie într-un permanent conflict; catolicii nu-i acceptă pe protestanţi şi invers. Acest fapt a devenit deja fenomen cultural, manifestat în multe feluri. Un om care primeşte Evanghelia trebuie să înţeleagă că acest fenomen este o plagă, urmarea unei atitudini păcătoase a poporului ca întreg, şi nu un fenomen cultural care ar putea să rămână în mentalitatea credinciosului. Sau, în statul Nevada din SUA, în special în Las Vegas, se practică la nivel de stat jocurile de noroc. Este un fenomen cultural al statului Nevada, reglementat prin legile acestuia. Mulţi credincioşi evanghelici consideră că nu este nici o problemă să practice asemenea jocuri şi ei spun chiar că dau zeciuială din câştigurile lor de la jocurile de noroc. Dar acest lucru contravine principiilor Cuvântului lui Dumnezeu (este un aspect al închinării la zeul „Noroc”). Un om care cunoaşte Evanghelia trebuie să renunţe la o asemenea practică. Duhul lui Dumnezeu vrea să aducă o transformare radicală în viaţa celui convertit, deci şi curăţirea de o asemenea mentalitate. Cel care nu vor să renunţe la o asemenea mentalitate, nu este sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Sau, mântuirea unui homosexual. Aceasta va trebui să însemne automat renunţarea la o asemenea practică şi el nu trebuie să considere că aceasta este o problemă culturală care poate fi acceptată de Dumnezeu, ca şi cum chiar dacă practici un asemenea păcat poţi fi mântuit, poţi avea Duhul Sfânt. Sau, dacă vrea cineva să fie mântuit, acela trebuie să înţeleagă că nu are voie să trăiască în concubinaj cu cea care este considerată soţia lui. El automat trebuie să se căsătorească şi să intre în ordinea firească a lucrurilor stabilite de Dumnezeu în Scripturi. Toate acestea ne spun nu faptul că „Mântuirea este prin credinţa în Cristos, plus acceptarea procedurilor menţionate mai sus” (mântuirea este doar prin Cristos), ci ne arată ceva despre stilul de viaţă, ideile scripturale conţinute în Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care Duhul Sfânt le va aduce în gândirea şi viaţa noastră. A ţine morţiş la aceste lucruri şi a nu lăsa ca Duhul Sfânt să aducă curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu (din Scriptură) în noi, înseamnă de fapt periclitarea a ceea ce vrea Duhul Sfânt să facă în noi, periclitarea mântuirii, chiar. Duhul Sfânt vrea să ne conducă pe făgaşul Scripturii şi noi trebuie să-L lăsăm să-şi facă deplin lucrarea în noi. Noi trebuie să ne lăsăm transformaţi în mintea noastră şi să nu ne potrivim chipului acestui veac (Rom. 12:1-2). Desigur orice păcătos poate fi mântuit (chiar şi homosexualii, sau curvarii, sau cei care au practicat diverse păcate înainte, sau care şi-au însuşit diverse filozofii de viaţă înainte, contrare Cuvântului lui Dumnezeu). Dar omul trebuie să accepte totala transformare în viaţa lui, transformare pe care o aduce Duhul Sfânt în el. El nu se poate transforma prin el însuşi, Duhul Sfânt Însuşi va face această transformare. Dar dacă omul nu vrea în ruptul capului să se lase schimbat şi de la început el va spune:”eu vreau să nu renunţ la asta, sau la asta, pentru că îmi place, pentru că este o problemă culturală a timpului nostru, dar vreau să fiu mântuit de celelalte păcate”, ei bine, el va compromite total mântuirea lui; el de fapt nu lasă ca Duhul Sfânt să-l conducă pe calea Scripturii şi să-l transforme radical, curăţindu-l de orice păcat şi de orice practică care îl duce la păcat şi care ar putea fi o piedică, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pentru transformarea lui în asemănarea chipului lui Cristos. Duhul Sfânt este în acord total cu Cuvântul Scripturilor, cu Cuvântul lui Dumnezeu. El ne conduce la Cuvântul Scripturilor, El nu încalcă vreun principiu scriptural (Ioan 16:13). Multe obiceiuri (desigur nu toate), care au devenit cultură în viaţa popoarelor pot avea rădăcini demonice, păcătoase. Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (a Scripturilor) şi ne va cere să renunţăm la ele, ne va elibera prin puterea Lui de acestea. Obiectivul Duhului Sfânt în noi este transformarea noastră după chipul ceresc, după chipul lui Cristos. Filip, ca evanghelist, ca şi om al lui Dumnezeu, a cunoscut toate acestea şi le-a administrat celor din Samaria sub călăuzirea Duhului Sfânt şi sub patronajul apostolilor.
  • Pasajul din 8:17-25 ne arată o altă faţetă a Samariei (faţetă care se poate regăsi şi în alte părţi). Simon, care părea a fi convertit (v. 13), dar care a fost tentat să manipuleze pe Duhul Sfânt în scopuri personale și materiale, a fost aspru mustrat de apostolul Petru pentru acest gând al lui. Prin confruntarea pe care Petru i-a aplicat-o lui Simon a ieşit la iveală ticăloşia îngrozitoare a unei inimi deznădăjduit de rele şi nespus de înşelătoare (Ierem. 17:9) şi nevoia unei pocăinţe radicale, profunde, dureroase chiar, în vederea unei reale mântuiri. În acelaşi timp, a ieşit foarte bine în evidenţă faptul că Dumnezeu oferă mântuirea Lui (prin lucrarea Duhului Sfânt în om) doar prin har, în dar (nu prin fapte, sau prin a plăti ceva pentru a obţine mântuirea lui Dumnezeu – Efes. 2:8-9). Mai mult decât atât, Petru arată clar, desigur în mod indirect, în ce constă mântuirea unui om: în lucrarea Duhului Sfânt în om prin Cuvântul Evangheliei lui Cristos (vezi Efes. 1:13-14; vezi Rom. 8). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu întrupează Cuvântul Evangheliei în om (Îl convinge de păcat – Ioan 16:8-11, Îl arată pe Cristos ca Mântuitor al lui – Ioan 16:13-15, îi dă pocăinţă şi credinţă – Fap. 11:17-18, Îl face copil al lui Dumnezeu – Rom. 8:14-16, Îl uneşte pe convertit cu Cristos – 2 Cor. 5:17, cu moartea şi învierea Lui – Rom. 6, Îi aplică vieţii Sale neprihănirea lui Cristos – Rom. 3:21-26, Îl transformă din zi în zi tot mai mult în asemănare cu Cristos până va ajunge asemenea Lui, adică îl sfinţeşte – 2 Cor. 3:18, Îl va glorifica împreună cu Cristos – Rom. 8:28-30, Îl va face moştenitor pentru veşnicie al gloriei lui Cristos – Efes. 1:13-14; Rom. 8:16-17, Îl va face pe acesta să devină moştenirea lui Dumnezeu – Efes. 1:18; 1 Cor. 15:28). O asemenea lucrare din partea Duhului Sfânt în om presupune ca omul convertit să se supună în totalitate Duhului Sfânt; credinciosul nu este un manipulator al Duhului Sfânt, ci un om controlat de Duhul Sfânt (Rom. 8:5,9,13,14). Tocmai acest lucru a dorit să-l scoată în evidenţă Petru în mustrarea administrată lui Simon; prin cuvintele sale din 8:20-21, Petru i-a spus de fapt: „Nu tu vei folosi puterea Duhului Sfânt, lasă-te tu folosit de Duhul Sfânt! El, Duhul Sfânt, nu este o putere a lui Dumnezeu, El este o Persoană, a 3-a Persoană a Sfintei Treimi Divine; de aceea supune-te în totalitate Persoanei Duhului Sfânt, ca El să facă tot ce voieşte în viaţa ta”. Desigur, nu Filip a fost acela care a adus aceste precizări lui Simon. Dar toate acestea ne spun ceva despre felul cum să predicăm Evanghelia într-o anumită zonă, unor anumiţi oameni. Noi trebuie să vestim Evanghelia lui Cristos, nu o altă evanghelie, Evanghelia completă (Fap. 20:26-27; 1 Cor. 15:1-4; Gal. 1:7-9). Nu trebuie să ne mulţumim să-i vedem pe oameni entuziasmaţi doar, de Evanghelie (8:13). Noi trebuie să-i confruntăm pe oameni cu adevărul Evangheliei în aşa fel încât ei să-şi vadă întreaga ticăloşie a inimii lor, să vadă nevoia lor disperată după Cristos şi să accepte în totalitate să-şi pună încrederea în Domnul, astfel ca el să se abandoneze în braţele Lui, să se supună total Duhului Sfânt (vezi Gal. 2:20). Nu Filip i-a provocat această criză spirituală lui Simon (8:20-24; 2 Cor. 7:8-11), nu Filip a fost direct şi aspru cu Simon, ci Petru, atunci când a venit el. S-ar părea că Filip l-a tolerat lângă el pe Simon, că Filip nu i-a vestit o Evanghelie completă, că, în prezenţa lui Filip, Simon se simţea ca şi mântuit, într-o relaţie bună cu Domnul. Dar nu este aşa. Filip, aşa cum s-a arătat a vestit Evanghelia lui Cristos şi i-a botezat pe cei ce au primit-o. Desigur, Filip le-a vorbit despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu de care ei au nevoie vitală, şi care va pecetlui mântuirea lor (Efes. 1:13-14). Filip, desigur, le-a spus că, în situaţia lor specială, nu el este mandatat să fie canalul prin care vor primi Duhul Sfânt, ci apostolii din Ierusalim. Filip le-a cerut desigur samaritenilor să aştepte pe reprezentanţii lui Cristos pentru ca prin ei să primească Duhul Sfânt. În contextul primirii Duhului Sfânt, când apostolii erau în Samaria, a ieşit la iveală starea reală a inimii lui Simon. Atunci Petru i-a replicat prompt. Cred că şi Filip ar fi procedat la fel, dacă el ar fi trebuit să fie implicat în disputa cu Simon. Ce înţelegem de aici. Înţelegem că Duhul Sfânt este cel care demască ceea ce este cu adevărat în inimă. Confruntarea unui păcătos trebuie să fie făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt. El are dreptul şi autoritatea să judece inimile oamenilor (Ioan 16:8-12). Vor fi asemenea convertiţi, ca Simon, şi în bisericile noastre. Nu va fi evident de la început ce este în inima lor. Să lăsăm, deci, Duhului Sfânt posibilitatea să-i demaşte pe oameni (vezi 1 Ioan 2:18-19). Datoria noastră este alta: să vestim tot Cuvântul lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27), să le cerem oamenilor să primească întreaga Evanghelie, să se supună întregului plan al lui Dumnezeu. Nu trebuie însă să le dăm speranţe false oamenilor printr-o evanghelizare incompletă, nu avem voie să-i asigurăm de mântuire când ei nu sunt mântuiţi (când ei nu s-au supus în totalitate lui Cristos, Duhului Sfânt). Când vedem în viaţa acestora manifestări ca acelea ale lui Simon, noi trebuie să reacţionăm prompt, să le arătăm că dacă nu se pocăiesc de ticăloşia din inima lor, ei sunt pierduţi, chiar dacă ei s-au botezat şi par foarte interesaţi de lucrurile spirituale. Mântuirea, deci, este oferită doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin fapte, nu poate fi cumpărată, ci este darul lui Dumnezeu şi deci primită în dar; mântuirea lui Dumnezeu devine efectivă în viaţa omului prin lucrarea Duhului Sfânt atunci când omul se supune total Domnului în toate aspectele vieţii sale, când omul acceptă să renunţe la tendinţa din inima lui de a manipula el puterea Duhului Sfânt, ci acceptă să fie el controlat de Persoana Duhului Sfânt. Aceasta este Evanghelia completă, aceasta trebuie predicată în orice loc.

În concluzie, Filip a cunoscut specificul locului în care evangheliza şi l-a folosit pentru o evanghelizare eficientă (8:12-13). Samaria era pregătită pentru evanghelizare (exista o aşteptare mesianică, secerişul era copt – Ioan 4:25, 29, 30, 35); exista şi o puternică manifestare demonică, prin Simon (Fap. 8:9-11), dar puterea Evangheliei predicate de Filip, puterea Duhului Sfânt prin care el o predica, s-au dovedit mult mai puternice, şi acestea au adus convingere în favoarea Evangheliei lui Cristos în cei din Samaria; existau probleme etnice serioase în Samaria care au condus la apariţia unui cult rival celui din Ierusalim, dar printr-o rezolvare înţeleaptă din partea lui Filip, în lumina Scripturii şi a revelaţiei ei adusă de Cristos (Ioan 4:22), în lumina felului Duhului lui Dumnezeu de a lucra (aici, administrat samaritenilor prin apostoli – 8:14-17), evanghelizarea prin Filip şi-a atins ţinta; exista (aşa cum există şi acum) în inimile oamenilor din Samaria (vezi Simon) o tendinţă de a perverti adevărul Evangheliei, tendinţă care a fost însă contracarată prin adevărul deplin al Evangheliei, arătat în puterea Duhului Sfânt.

VA URMA