Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

11
views

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA I.
Baptiştii persecutaţi de toate celelalte secte – Politica liberală a lui William, Prinţ de Orange – „Uniunea din Utrecht” – Diferenţe de opinie – Persecuţia din Moravia şi din Elveţia

Numesc aceasta „Perioada Agitată”, pentru că, în timp ce Baptiştii creşteau în număr mare în acele părţi din Europa în care deja apăruseră, istoria lor prezintă o scenă continuată a tulburării şi suferinţei, pricinuită, nu doar de Papişti, de la care nu se putea aştepta nimic altceva, ci de tovarăşii lor Protestenţi. Episcopalienii şi Prezbiterienii din Anglia, Luteranii din Germani, şi Reformaţii din Elveţia, diferind între ei, şi refuzând inter-comuniunea, au fost de acord în persecutarea Baptiştilor. Ei erau „secta de care se vorbea contra pretutindeni”. Ar fi fost bine dacă opoziţia s-ar fi declanşat doar în cuvinte dure; strămoşii noşti ar fi suferit acestea cu blândeţe creştină, „nu răsplătind răul cu rău, sau ocară pentru ocară”. Însă co-religioniştii lor i-au persecutat cu răutate neîndurătoare, chiar până la stricarea bunurilor lor, întemniţarea şi moartea. Aceste lucruri nu trebuiesc tăinuite. Susţinem faptul că este datoria istoricului să înregistreze cu claritate imparţială şi scrupuloasă atrocităţile săvârşite de cei care au profesat principiile Reformei. Când un Papist persecută, el acţionează în acord cu bine-cunoscutele asumări ale marii apostazii; şi, oricum am deplânge noi aceasta, noi nu ne mirăm, căci nu este în natura Papalităţii să practice mila Evangheliei. Dar persecuţia Protestantă merită să fie marcată cu dublă ticăloşie. Aceasta este o insultă asupra principiilor Protestante, şi ar trebui să fie ţinută sus la reprobarea universală.

Flăcările martirajului au fost în mod frecvent aprinse în Olanda în vremea timpurie a acestei perioade. Stabilirea Republicii Olandeze le-a stins în schimb. Prinţul de Orange a înţeles principiile libertăţii religioase, şi s-a folosit de oportunitate care a oferit-o poziţia sa pentru a firma drepturile naturale ale compatrioţilor săi şi pretenţiile conştiinţei. Baptiştii l-au ajutat în lupta cu tirania spaniolă. Integritatea şi pacea lor putea fi de încrezut. El a rezistat în mod neclintit şi plin de succes faţă de strădaniile celor care au căutat să le excludă din tolerarea generală.

În 1572 o sumă considerabilă de bani a fost adusă Prinţului, care pe atunci era la Dillenberg, de către J. Cortenbosch şi Peter Bogaert, Baptişti (ultimul era predicato), drept ofradă a frăţiei lor. Ei şi-au îndeplinit acest serviciu cu riscul vieţilor lor. Când i-a întrebat ce ar putea face el în schimb, ei au răspuns că tot ceea ce vroiau era ca o porţiune cuvenită a favorului său să fie stabilit în cadrul guvernului. El i-a asigurat că toţi oamenii ar trebui să fie priviţi de el ca egali, şi să nu aibă nici o cauză de teamă1.

William, Prinţ de Orange, a fost un om de spirit nobil drept. „El a stat în mod ferm împotriva întregului amestec cu conştiinţele oamenilor, sau de cercetarea gândurilor lor. În timp ce a lovit Inchiziţia Spaniolă până la praf, el nu a dorit ca Inchiziţia Calvinistă să se pună în locul ei. Fiind în mod cinstit un convertit al religiei reformate, însă negând şi urând doar ceea ce era corupt în Biserica antică, el nu avea să-i forţeze pe oameni, cu foc şi sabie, să călătorească spre cer pe cărarea sa. Gândirea ar trebui să fie netaxabilă. Nici un călugăr sau vreun pastor nu ar trebui să ardă, să înece ori să spânzure pe creaturile tovarăşe lui, atunci când argumentul sau mustrarea eşua să-i răscumpere din eroare. Nu era o virtute mică în acea eră să te ridici la o astfel de statură. Ştim ceea ce Calviniştii, Zwinglianii, Luteranii, au făcut în Olanda, în Germania, şi, aproape cu un secol în urmă, în Noua Anglie. Aşadar, cu o veneraţie crescută privim această largă şi adevărată minte Catolică”. Însă era ‚imposibil pentru Prinţ să toarne în totalitate ideile sale în privinţa subiectului de tolerare în inimile celor mai apropiaţi asociaţi ai săi. El nu putea spera să inspire pe duşmanii săi mortali cu o simpatie mai profundă. Nu era el oare un semn de defăimare printre Reformatori, datorită toleranţei sale faţă de Catolici? Ba mai mult, nu era oare consilierul său intim, realizatul Sfânt Aldegonde, în disperare pentru că Prinţul a refuzat să-i excludă pe Anabaptiştii din Olanda de la drepturile de cetăţenie? La vremea când William îşi încorda fiecare nerv pentru a unifica sectele în război, şi de a îndupleca inimile oamenilor spre un sistem prin care conştiinţele lor să fie expuse doar înaintea lui Dumnezeu – în momentul când a fost cel mai necesar pentru însăşi existenţa Patriei ca Catolicii şi Protestanţii să-i unească relaţiile lor sociale şi politice, a fost într-adevăr o dezamăgire amară pentru el să vadă pe înţelepţii oameni de stat ai crezului său incapabili de a se ridica la ideea de tolerare. ‚Treaba Anabaptiştilor’, scria Sfântul Aldegonde, ‚a fost reînnoită. Prinţul obiectează la excluderea lor de la dreptul de cetăţenie. El mi-a răspuns ascuţit, că da-ul lor era egal cu jurământul nostru, şi că nu ar trebui să presăm această chestiune, dacă nu cumva eram gata să mărturisim că era drept pentru Baptişti să ne constrângă spre un serviciu Divin care era contra conştiinţelor noastre’. Se pare greu de crezut că această propoziţie, conţinând un tribut atât de sublim faţă de caracterul Prinţului, să fi fost pusă sub acuzare drept o cenzură amară, şi, de asemenea, de un Protestant iluminat şi realizat”2.

Fără să mai luăm în considerare ignoranţa şi bigotismul acelora cu care s-a asociat, William s-a ţinut de calea sa. Când „Uniunea de la Utrecht”, fundaţia Republicii Olandeze, s-a format, s-a oferit în mod expres ca „fiecare individ să rămână liber în religia sa, şi că nici un om să nu fie molestat sau chestionat în privinţa închinării Divine”3.

Evenimentul favorabil a luat loc în anul 1579. Atunci „Biserica s-a odihnit”. Din acea vreme Baptiştii Olandezi, sau Menoniţii, aşa cum au fost numiţi în mod comun, s-au bucurat de o bună măsură de prosperitate. Numărul lor a crescut mult. În însăşi oraşele unde predecesorii lor au fost aşa de crud măcelăriţi, ei erau ţinuţi la mare respect, şi adesea erau scutiţi de datoriile legate de treburile civice la care erau numiţi. Scrupulele lor împotriva dării de juruinţe au fost confruntate de o afirmaţie înlocuitoare, în cazul lor solemnă, precum în practica de acum din Anglia în privinţa Quakerilor şi a altor grupări religioase. În locul serviciului personal în armată ei plăteau o taxă anuală.

În timpul necazurilor lor era imposibil să aducă la îndeplinire vreun plan educaţional. Când s-a restaurat pacea, dorinţa de asigurare a unei lucrări educate a devenit o chestiune de considerare cinstită. Au fost primite păreri sănătoase, şi s-a stabilit un colegiu la Amsterdam, care s-a dovedit o mare binecuvântare pentru denominaţie.

Anumite divergenţe de opinie printre ei au ocazionat amărăciunea sentimentului, şi a înstrăinat pe fraţi unul de altul. Aceste manifestări de slăbiciune umană trebuiesc deplânse. Efectele lor dăunătoare au fost simţite de toate partidele, şi în mare ele au fost de acord să se suporte reciproc, şi să înceteze să privească diferenţele lor ca piedici înspre părtăşia reciprocă. Aceste diferenţe s-au relatat în principal aţă de maniera în care natura umană a Salvatorului a fost produsă, şi faţă de efectele de excludere din Biserică. În privinţa primei, s-a emis o rezoluţie la un Sinod ţinut în 1615, care declara că armonia în acel subiect nu era esenţială. Asprimea care a caracterizat disciplina Bisericilor în perioada timpurie din istorie au făcut în mod treptat calea spre o politică mai creştină, şi excluderea nu era susţinută, de Menoniţi în general, ca implicând separarea relaţiilor domestice şi sociale. Mai exista un alt punct în care ei difereau – spălarea picioarelor cuiva – pe care unii din ei o priveau ca un ritual apostolic de obligaţie perpetuă. Şi aceasta a fost pusă printre lucrurile indiferente. Dar unii din Menoniţi o susţin până în ziua de astăzi.

Progresul Baptiştilor în secolele centrale din Europa este indicat de numărul de publicaţii cu privire la controversa botezului care a apărut în presă în secolul 17. Nu mai era nevoie de aceste lucrări dacă Paedobaptismul nu ar fi fost în pericol. Mărturia concurentă a autorilor acelei ere dovedeşte faptul că în Statele Germane, în Prusia, şi în Polonia, principiile Baptiste erau răspândite printre oameni, în ciuda eforturilor continue de a-i suprima pe aceştia.

Într-un capitol anterior am relatat despre persecuţia Baptiştilor din Moravia. Ei au re-intrat în acea ţară, şi au trăit fără de molestare pentru un număr de ani. Obiceiurile lor destoinice, combinate cu onestitatea şi integritatea lor, porunceau un mare respect. Dar Iezuiţii, care au obţinut controlul complet asupra Împăratului Ferdinand II, l-au înduplecat că ar fi spre slava lui Dumnezeu şi bunăstarea sa ca să-i excludă pe aceştia. Ei nu au făcut nici un rău; ei nu avea nici o restanţă de taxe; ei erau loiali şi paşnici; şi districtul în care tăiau ei se îmbunătăţea rapid sub buna lor administraţie. Însă ei erau eretici. Ei nu purtau jugul Romei, căci ei erau oamenii liberi ai Domnului. Aceasta a fost dur. Crima de a gândi cu privire la cineva în privinţa religiei este de neiertat; aceasta trebuie pedepsită cu „marele blestem”, şi făptuitorii ei trebuie să fie scoşi din cale. În această exterminare de caz, care ar fi fost preferată, era imposibil; nu era ceva politic şi putea să nu fie sigur, să se încerce distrugerea lor de la douăzeci la patru zeci de mii dintre cele mai bune obiecte ale împărăţiei. Măsura mai blândă de expulzare a fost decisă, şi viclenia şi cruzimea Iezuiţilor au fost drastic afişate în îndeplinirea spre efect. Era vara, se apropia secerişul, şi culesul viei avea să urmeze după aceasta. Umanitate ar fi dictat că dacă justiţia cerea exilarea acestor oameni, ei ar trebuii să aibă oportunitatea de adunare în producţia sârguinţelor lor, şi astfel să fi oferit mijloacele de susţinere pentru ei şi familiile lor în iarna care urma. Dar Iezuismul nu cunoaşte nimic despre umanitate. Împins de sfătuitorii săi spirituali, Ferdinand a emis un verdict în 1621, declarând că conştiinţa sa nu i-ar permite să admită continuarea ereticilor în dominaţiile sale, şi le-a poruncit să plece, în cadrul a trei săptămâni şi trei zile, cu ameninţarea morţii dacă aceştia aveau să fie găsiţi, chiar şi la graniţele ţării, după expirarea timpului alocat.

„Cerul a zâmbit asupra strădaniilor lor de recoltă”, spune Robinson; „câmpurile lor erau groase cu porumb, şi soarele şi roua îmbunătăţeau fiecare mişcare pentru a le oferii ultima lor lustruire. Urechile galbene fluturau un omagiu către proprietarii lor, şi vântul sufla prin tulpini, şi ierburile roşiatice spuneau uşor, ‚Luaţi secera, recolta a sosit’. Frunzele de viţă luxuriante ale lor, şi ele atârnau în înalt prin cârceii care acopereau ciorchinii de struguri precum părinţii când veghează odrasla lor cu tandreţe; însă toate erau îngrădite de un edict imperial, şi se apropia moartea imediată. Fără a lăsa vreun murmur să fie înregistrat, în supunere solemnă tăcută faţă de Puterea care guvernează universul şi cauzează ‚toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele’ creaturilor Lui, ei s-au împachetat şi au plecat. În câteva sute de căruţe ei şi-au purtat bolnavii lor, pruncii inocenţi care sugeau la pieptul mamelor lor care tocmai îi născuseră, şi părinţii lor slăbiţi de bătrâneţe a căror muncă era gata, şi a căror bucle argintii spuneau fiecărui privitor că îşi doreau numai favoarea unui mormânt. La graniţe ei s-au îndepărtat, unii spre Ungaria, alţii spre Transilvania, unii spre Valahia, alţii spre Polonie; cu mul mai mult, pentru virtutea lor decât Ferdinand pentru toate titlurile şi toată slava sa”4.

Robinson adaugă, că „Iezuiţii care au executat această afacere spun că zece mii au rămas în Moravia, şi au devenit Catolici”. Aceasta ar putea fi expusă ca o falsitate izbitoare, căci Baptiştii şi Biserica Romei sunt antipozi spirituali unul faţă de altul. Adevărul e că, deşi partea mai mare a ascultat edictul, unii s-au aventurat să rămână. Ei au trebuit să îndure groaznicele persecuţii pentru primii şapte ani, după care activitatea copoilor a slăbit, şi Baptiştilor li s-a permis să trăiască în pace comparativă. Dar libertatea de închinare le-a fost negată acestora. Ei se întâlneau cum puteau, în companii mici, în păduri şi peşteri şi locuri nefrecventate. Dumnezeu era cu ei.

Elveţia Protestantă a fost dezonorată de opoziţia perseverenţă faţă de adevăr. Istoria Baptiştilor din acea ţară este o povestire tristă de vaiete. Presbiterienii elveţieni şi-au câştigat libertatea pentru ei înşişi, dar au fost determinaţi să nu o ofere altora. Se părea de parcă stafia lui Zuingli îi bântuia, îndemnându-i înspre carierea lor anti-creştină. Fără să mai menţionăm toate eforturile care au fost făcute, Baptiştii s-au înmulţit printre ei, şi era imposibil să-i scoată afară. Mulţi au emigrat în Moravia, dar majoritatea a preferat să rămână în gospodăriile lor; şi ei nu puteau să tacă sau să fie liniştiţi. Ei au simţit că au acelaşi drept ca alţii de a se închina lui Dumnezeu conform conştiinţelor lor, şi au acţionat ca atare. Când au fost emise edicte împotriva lor ei spuneau, „Ar trebui să ascultăm de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni”, şi au refuzat să recunoască autoritatea magistratului în lucrurile spirituale. Dacă erau trimişi în temniţă, ei evadau oricând li se oferea oportunitatea; dacă erau puşi în lanţuri, pentru a se preveni evadarea, ei se foloseau bine de pilele care le primeau de la prietenii lor, şi astfel se eliberau, spre uimirea temnicerilor lor; şi într-o ocazie ei au născocit să arunce o cantitate de opium în vinul paznicilor lor şi să plece de la ei când aceştia adormeau. Era un caz dintre cele mai nedumerite. Atât magistraţii cât şi clerul erau vinovaţi. Magistraţi spuneau clerului – „Răspundeţi la argumentele acestor oameni – predicaţi mai bine – trăiţi mai bine – faceţi imposibil pentru Elveţia noastră să devină Baptistă”. Clerul răspundea – „Tot ceea ce putem face şi spun este în zadar. Oamenii noştri se topesc în a-i asculta pe eretici. Trebuie să daţi pedepse mai ascuţite”.

Aceştia au încercat. Unii au fost trimişi în galere. John Landis, un predicator Baptist, a fost omorât. Tuturor Baptiştilor li s-a cerut să părăsească ţara. La refuzul lor proprietatea li se confisca, şi era ţinută de Guvern pentru beneficiul acelora dintre copiii sau moştenitorii lor care s-ar conforma cu religia stabilită. Tuturor persoanelor li s-a interzis să arate ospitalitate. Cititorul poate cu uşurinţă să-şi imagineze că astfel de proceduri barbare trebuie să fi prilejuit o cantitate vastă de suferinţă.

Declaraţiile anterioare se relatează în principal faţă de Zurich. Dar Baptiştii au fost în mod similar trataţi în Berne şi în celelalte Cantoane. „Toţi oamenii îi urau”5.

Note de subsol
1 Ottii Annales, ad. ann. 1572.
2 Motley’s Rise of the Dutch Republic, ii. pp. 362, 206.
3 Ibid. p. 412.
4 Ecclesiastical Researches, p. 526.
5 Ottii Annales, passim.

VA URMA