Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

8
views

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA II
Baptiştii olandezi persecutaţi în Anglia – Relatarea lui Hendrick Terwoort şi Jan Pieters – Martirajul lor – Sentimentele lor religioase – Invectivele lui Whitgift împotriva Baptiştilor

În timpul persecuţiei care s-a dezlănţuit în Olanda sub Ducele de Alva, măcelarul general al Inchiziţiei din acea ţară, muţi au fugit în alte părţi ale Continentului, sau înspre Anglia, pentru refugiu şi siguranţă. În Anglia, oarecum, trebuiau să fie în siguranţă. Dar demonul persecuţiei domnea acolo. În Londra, pe 3 aprilie 1575, o mică congregaţie de Baptişti olandezi se adunau într-o casă particulară, din afara porţilor Oraşului („fără Aldgate”), a fost întreruptă de un poliţist în timpul închinării, şi 25 de persoane au fost aduse înaintea unui magistrat, care i-a încredinţat temniţei, dar i-a eliberat după două zile de captivitate, fiind eliberaţi pe cauţiune cu condiţia să se prezinte oricând aveau să fie convocaţi.

Fiind transmisă informaţia către Regină, o Comisie Regală a fost numită pentru Sandys, Episcop de Londra, şi câţiva alţii, pentru a examina partidele şi să acţioneze ca atare. Ei au apărut înaintea Împuterniciţilor în urmărirea lor a convocaţilor. Confesiunea lor de credinţă a fost respinsă, şi li s-a cerut să subscrie la patru articole, osânditoare după principiile lor.

„Ei ne-au propus patru întrebări”, spune unul dintre prizonieri, „spunându-ne să zicem da ori nu”

„1. Şi-a luat Hristos trupul şi sângele Său de la Fecioara Maria?

„Noi am răspuns: El este Fiul Dumnezeului celui viu.

„2. Nu ar trebui să fie botezaţi copiii?

„Noi am răspuns: Nu, deloc; noi nu găsim scris aceasta în Sfânta Scriptură.

„3. Poate sluji un creştin în oficiul de magistrat?

„Noi am răspuns: Aceasta dacă nu ar obliga conştiinţele noastre; dar, aşa cum citim, noi o considerăm o rânduire a lui Dumnezeu.

„4. Un creştin, dacă este nevoie, poate sau nu să jure?

„Noi am răspuns: Nici aceasta nu ne obligă conştiinţele noastre; căci Hristos a spus, în Matei, Cuvintele voastre să fie da, da; nu, nu. Apoi am tăcut.

„Dar Episcopul a spus, că fărădelegile noastre în această privinţă erau aşa de mari încât nu ne putem bucura de favorul lui Dumnezeu. O, Doamne, să nu răzbuni aşa ceva? Apoi el ne-a spus, că ar trebui să fim întemniţaţi în Marshalsea”.

În Temniţa Marshalsea (acum numită „Banca Reginei”), unde au fost ei pe atunci trimişi, s-au făcut multe eforturi, de către predicatorii Bisericii Olandeze şi alţii, pentru a-i îndupleca să cedeze şi să se lepede. „Stăpânul Joris a venit la noi şi a spus, Dacă ne-am alătura Bisericii, adică Bisericii Olandeze, lanţurile noastre vor fi scoase şi legăturile dezlegate. Episcopul, a spus el, i-a dat acestuia poruncă să facă aşa. Dar noi am rămas statornici faţă de adevărul lui Isus Hristos. El este, într-adevăr, Căpitanul nostru, şi nimeni altul; da, în El este toată încrederea noastră. Dragii mei fraţi, şi scumpe surori, să perseverăm până vom învinge. Domnul ne va da atunci să bem din vinul cel nou. O Doamne, întăreşte credinţa noastră. După cum l-am primit pe Domnul Isus Hristos, să mergem înainte curajoşi, încrezându-ne în El”. Cinci dintre ei au fost covârşiţi, şi au consimţit să se alăture Bisericii Olandeze. Ei au făcut o renegare publică în cimitirul Sf. Paul, pe 25 mai, stând acolo în faţa a mii de oameni, cu pederaste legate de umerii lor, precum în vremea Papală. După câteva zile ceilalţi au apărut înaintea Împuterniciţilor. „Ne amintim Cuvântul Domnului”, spune Gerrit van Byler, „Când vă vor duce înaintea domnilor şi a prinţilor, să nu vă temeţi de ceea ce veţi spune, căci în ora aceea vi se va da’. Aşa că ne-am încrezut în Domnul. Întrebările au fost din nou puse, şi s-a cerut subscrierea la ele, dar noi am spus, ‚Că vom lipi de Cuvântul Domnului’”. După aceasta ei ne-au declarat a fi eretici incorigibili, ne-au condamnat la moarte, şi ne-au dat pe mâna seculară ca să fim pedepsiţi.

Episcopul Sandys a fost purtătorul de cuvânt în această ocazie. Sentinţa era în acord cu teologia sa. Într-o predică a lui dinaintea Parlamentului acest pasaj apare: „Aceştia învaţă, dar nu învaţă calea cea bună şi dreaptă; ei sunt susţinătorii deschişi şi publici ai erorii şi ereziei; ei, în judecata lui Dumnezeu, sunt consideraţi nevrednici să trăiască. Fie ca profetul fals să moară (Deuteronom 13:5). Elias şi Iehu nu s-au gândit că sunt pătaţi, ci mai degrabă sfinţiţi, cu un astfel de sânge. Nu am o inimă crudă; departe de mine sângele. Căci eu nu [doresc] nimic mai puţin. Şi totuşi trebuie ca susţinătorii şi învăţătorii de erori şi erezie să fie reprimaţi în fiecare federaţie creştină”1.

Paisprezece femei şi un tânăr au fost puse la bordul unui vas şi trimişi din ţară. Tânărul a fost din temniţă şi până la debarcader. Ceilalţi cinci au fost încredinţaţi în Newgate, unde au fost puşi în fiare grele, aruncaţi într-o temniţă cu igrasie şi mizerie în care roiau viermii, şi nu li s-a permis să se asocieze cu alţi prizonieri ca nu cumva hoţii şi criminalii din temniţă să fie corupţi de contaminarea Anabaptistă. Unul din numărul lor, Christian Kernels, a cedat sub tratamentul inuman. El a murit într-o temniţă, după captivitatea de opt zile. El a fost „eliberat de moarte, încrezându-se în Dumnezeu; mărturia morţii sale ne-a umplut cu bucurie”.

Regina a fost implorată să-i cruţe. Dar ea a detestat o astfel de interferenţă cu prerogativa sa, şi a vrut să consimtă numai la o lună de suspendare, şi aceasta în bunăvoinţă cu mijlocirea lui John Fox, Martirologistul, a cărui scrisoare patetică şi elocventă către Maiestatea sa în acest subiect a fost adesea tipărită şi admirată în mod general. Admirabilă a fost în anumite privinţe. Era o ţâşnitură a umanităţii creştinizate, destul de specific în acea eră de religie blindată. Însă bunul John era tot în întuneric. El nu a înţeles libertatea sufletului. Conform lui, Baptiştii nu avea nici un drept de a susţine sau a-şi profesa opiniile lor. Ei erau numiţi cu acele „secte fanatice” care „în nici un caz nu trebuiesc să fie în simpatie într-o ţară”, ci ar trebui să fie „suprimaţi prin corectarea adecvată”. El nu a cerut, prin urmare, eliberarea sa. El s-a plâns pentru „ascuţimea pedepsirii lor”. El vroia să fie schimbată. „Există excomunicări, şi întemniţarea apropiată; există lanţuri; există exilarea perpetuă, arderea mâinii, şi biciuirea, sau chiar sclavia”. Dar „a arde de vii trupurile a sărmanilor nenorociţi, care ofensează mai degrabă prin orbirea judecăţii decât prin perseverenţa voinţei, în foc şi flăcări, urlând cu smoala şi pucioasa”, el le-a denunţat drept „un lucru împietrit, şi mai în acord cu practica Romaniştilor decât obiceiul Evanghelicilor”. Dacă, totuşi, Regina n-ar fi consimţit să revoce sentinţa, el a implorat-o să acorde „o lună sau două în care noi să încercăm dacă Domnul le va da har să se întoarcă de la erorile lor periculoase, ca nu cumva, cu distrugerea trupurilor lor, sufletele lor să fie în pericolul ruinei etene”2.

Fox a scris de asemenea şi întemniţaţilor, îndemnându-i să îşi recunoască erorile lor, să renunţa la „concepţiile lor nebuneşti”, şi spunându-le că au „tulburat Biserica prim marele lor scandal şi ofensă”. El le-a trimis o copie a scrisorii sale către Regină. În replica lor către el, ei au spus: „Ne pare rău, dar tu nu înţelegi problema noastră, şi că tu ai o altă opinie decât ceea ce dorim noi, din moment ce crezi că prin curiozitatea şi încăpăţânarea noastră noi nu numai că am dat ofensă Bisericii lui Dumnezeu, dar l-am provocat pe însăşi Dumnezeu, şi ne-am frustrat mântuirea noastră. Ce motiv ai să gândeşti despre noi cum gândeşti noi nu ştim; cu toate acestea, te putem asigura că noi căutăm cu întreaga noastră inimă să slujim unui singur Dumnezeu şi Hristos dintr-o conştiinţă bună, şi să ne edificăm vecinul nostru, aşa cum trăieşte El în noi. Prin urmare primim cu bucurie ceea ce mărturiseşte Sfânta Scriptură, şi dorim să ni se permită să aderăm la simplitatea şi claritatea Cuvântului lui Dumnezeu, şi să nu fim mai departe îndemnaţi cu întrebări subtile, pe care plăpândele noastre înţelegeri nu pot să le priceapă, nici prin Scriptură să le justifice”.

Prizonierii au transmis Reginei o confesiune a credinţei lor, însoţită de o „implorare” din care avem următorul extras: –

„Mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a Maiestăţii voastre, că dacă am fi capabili în conştiinţa noastră prin orice mijloc să gândim sau să înţelegem contra, cu toată inima noastră am primi-o şi am mărturisi-o; din moment ce este o mare nebunie pentru noi, nu ca să trăim mai degrabă în exerciţiul unei credinţei drepte decât să murim, probabil, într-una falsă. Fie ca Maiestatea voastră să fie încântată în înţelepciunea sa şi bunătatea înnăscută pentru a considera că nu este drept, ci o ipocrizie în noi să vorbim altfel decât ceea ce credem cu inimile noastre, pentru a scăpa de primejdia morţii temporare; că este imposibil să credem altfel decât credem noi în conştiinţele noastre; şi de asemenea că nu ne stă în putere să credem aceasta sau cealaltă, aşa ca făcătorii de rele care fac binele sau răul după cum le place. Dar adevărata credinţă trebuie să fie implantată în inima omului de către Dumnezeu; şi Lui ne rugăm zilnic ca să ne dea Duhul Său, ca să înţelegem Cuvântul şi Evanghelia Sa.

„Mai presus de toate, este evident Maiestăţii voastre că noi nu am căutat să stârnim vreo rebeliune sau agitaţie împotriva Maiestăţii voastre, ci, mult mai mut, am implorat zilnic pe Domnul să domniţi în fericire, şi bunăstare atât a sufletului cât şi a trupului. În final, noi nu am îndrăznit să răspândit credinţa noastră în ţară. Noi nu puteam face aceasta, căci noi suntem doar un popor de meserie neînvăţaţi, neîndemânatici în divinitate”.

Totul a fost în zadar. Baptiştii au rămas fermi. Regina nu avea să se îmbuneze. Pe 15 iulie ea a semna un mandat pentru executarea a doi dintre ei, cerând Şerifilor din Londra să-i ardă de vii în Smithfield.

O copie a mandatului se află acum înaintea noastră. Mai există şi o copie a mandatului pentru arderea Arhiepiscopului Cranmer, în zilele Reginei Mary. Aceste mandate sunt în fond la fel. De fapt, ele sunt aproape exprimate în acelaşi limbaj, cuvânt cu cuvânt. Mary, Papista, sortind la moarte pe Protestanţi, şi Elizabeth, Protestanta, poruncind executarea Baptiştilor, înaintează aceleaşi pretenţii şi adoptă aceleaşi forme de vorbire. Ambele îşi numesc victimele „eretici”. Ambele îşi asumă a fi „zeloase pentru justiţie”. Ambele sunt „apărătoare ale credinţei Catolice”. Ambele declară determinarea lor de „a menţine şi apăra Sfânta Biserică, drepturile şi libertăţile ei”. Ambele declară fermitatea lor de a „dezrădăcina şi extirpa ereziile şi erorile”. Ambele afirmă că ereticii numiţi în mandate au fost convinşi şi condamnaţi „conform legilor şi obiceiurilor ţării”. Ambele însărcinează Şerifii de a lua prizonierii lor către un „loc public şi deschis”, şi acolo „să-i încredinţeze focului”, în prezenţa poporului, şi să se facă să fie „într-adevăr consumaţi” şi spusul foc. Ambele îi avertizează pe Şerifi că dacă eşuează vor fi în primejdie. Irod şi Pontius Pilat şi-au uita diferenţele când s-au unit în crucificarea Salvatorului. Papiştii şi Protestanţii sunt de acord în uciderea urmaşilor Lui3.

Hendrick Terwoort şi Jan Pieters au fost cei doi pe care Regina i-a numit să fie omorâţi. Terwoort era un bărbat tânăr, în jur de 25 de ani. El era aurar, şi în circumstanţe bune. Se căsătorise la circa opt sau zece săptămâni înainte de întemniţarea sa. Pieters era în vârstă, sărac, şi avea nouă copii care depindeau de munca sa de zi cu zi. Prima sa soţie a fost martirizată la Ghent, în Flander; a doua sa soţie era văduva unui martir. O declaraţie a circumstanţelor sale a fost expusă înaintea lui Sandys, pentru a-l influenţa să primească permisiune pentru Pieters să părăsească ţara, cu soţia şi copiii săi. Episcopul a fost însă de o milă inaccesibilă.

În Ziua Domnului, 17 iulie, ei au fost informaţi că a sosit mandatul pentru execuţia lor. „Marţea”, spune Gerrit van Byler, „s-a pus un rugăciune în Smithfield, dar execuţia nu era în acea zi. Miercuri, mulţi oameni au fost aduşi laolaltă ca să mărturisească moartea celor doi prieteni ai noştri, dar s-a amânat din nou. Aceasta a fost făcută pentru a înspăimânta, şi pentru a-i scoate pe prietenii noştri din credinţă. Însă vineri cei doi prieteni ai noştri, Hendrick Terwoort şi Jan Pieters, fiind aduşi din temniţa lor, au fost duşi la sacrificiu. În timp ce mergeau înainte, Jan Pieters a spus, ‚Sfinţii profeţi, şi chiar Hristos, Salvatorul nostru, au mers pe acest drum înaintea noastră, încă de la început, de la Abel şi până acum’.” O mulţime vastă s-a adunat cu această ocazie, dar puţini dintre ei, probabil, au simpatizat cu cei suferinzi. Unii predicatori au fost trimişi la locul execuţiei ca să prevină exprimarea simpatiei prin calomnierea lor. Unul dintre ei a exclamat, „Aceşti bărbaţi nu cred în Dumnezeu”. „Credem”, a răspuns Pieters, „într-un singur Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc Atotputernicul, şi în Isus Hristos Fiul Său”. Când au fost legaţi de rugăciune, articolele le-au fost din nou oferite, şi li s-a promis viaţa şi iertarea dacă ar subscrie. Pieters a răspuns pentru amândoi, „V-aţi luptat din greu să ne aduceţi la voi, dar acum, când suntem puşi pe rugăciune, truda e în zadar”. Unul din predicatori a spus în scuză, „Toate aceste materii au fost determinate de Conciliu, şi a fost intenţia Reginei ca voi să muriţi”. „Dar”, a revenit Pieters, „voi sunteţi învăţătorii Reginei, care se cuvine să instruiţi mai bine; aşa că sângele nostru va fi cerut din mâinile voastre”. Nu s-a putut da nici un răspuns la aceasta. S-a aplicat focul, şi sufletele martirilor s-au ridicat către Dumnezeu. „Cât de total de absurd”, spune Martirologistul olandez, „sunt toate aceste procedee şi sentinţe crude văzute aici, când sunt contrastate cu credinţa creştină! Oastea creştină este descrisă din mei şi oi, trimise între lupii cruzi şi devoratori. Cine va putea, cu o bună conştiinţă, să creadă că aceşti predicatori englezi erau adevăratele oi ale lui Hristos, din moment ce în această materie ei au produs în mod aşa de notabil roada lupilor?”4

Aceasta a fost o treabă neagră. Era în mod esenţial nedrept şi crud, şi nu admitea nici o îndulcire. Aceşti Baptişti nu datorau nici o alianţă faţă de Elizabeth. Ei nu erau supuşii ei. Ei erau refugiaţi, şi au pretins protecţia ei ca exilaţi pentru motive de religie din ţara lor nativă. Ei trăiau în mod paşnic, nu făceau nimănui nici un rău. Nu erau răscoale sau tulburări aduse ca acuzaţii asupra lor. Tot ce se putea susţine despre ei era că ei nu au mers la bisericile parohiei, ci şi-au exercitate libertatea creştină, şi s-au închinat lui Dumnezeu în felul cum au înţeles Scripturile că-i învaţă pe ei. Pentru aceasta ei au fost arşi până la moarte de o Regină Protestantă.

Suntem doritori să credem că Elizabeth a fost influenţată de episcopii ei. Sandys şi Whitgift au fost furioşi împotriva Baptiştilor. Ei i-au interpretat greşit şi i-au calomniat în mod continuu. Ei îi dispreţuiau şi îi indignau în mod public, ca profesând sentimente incompatibile cu bunăstarea societăţii. Regina a fost instruită de aceşti oameni să-i privească pe Baptişti ca ostili faţă de autoritatea sa regală. Aceasta o atingea pe ea într-o parte tandră. Inima femeiască a fost straniu de împietrită, şi ea a refuzat să arate milă.

Elizabeth nu putea pleda ignoranţa cu privire la sentimentele Baptiştilor. În confesiunea de credinţă pe care Terwoort şi Pieters au trimis-o ei, o copie revizuită ce a fost semnată de ei în ziua dinaintea martirajului lor, ei îşi declarau astfel părerile lor: –

„Noi credem şi mărturisim că magistraţi sunt puşi şi ordonaţi de Dumnezeu, să pedepsească răul şi să protejeze binele; magistrat pe care dorim din inimile noastre să-l ascultăm, aşa cum stă scris în 1 Petru 2:13, ‚Supuneţi-vă fiecărei orânduiri a omului de dragul Domnului’. ‚Căci el nu poartă sabia în zadar’ (Romani 8:4). Şi Pavel ne învaţă că ar trebui să ne aducem toate ‚rugăciunile noastre înaintea feţei lui Dumnezeu Salvatorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi’ (1 Timotei 2:1-4). Tot el ne învaţă ‚să fim supuşi puterilor şi domniilor, să-i ascultăm pe magistraţi, şi să fim gata pentru orice faptă bună’ (Tit 3:1). Aşadar ne rugăm ca Maiestatea voastră să înţeleagă corect ceea ce vrem să spunem; adică, că noi nu dispreţuim pe eminenta, nobila şi graţioasa Regină, şi sfătuitorii ei înţelepţi, ci îi stimăm ca vrednici de toată onoarea, cărora le dorim să fie ascultători în toate lucrurile. Căci mărturisim cu Pavel, ca mai sus, că ea ere servitoarea lui Dumnezeu, şi că dacă rezistăm acestei puteri noi rezistăm la ordonanţa lui Dumnezeu; căci ‚conducătorii nu sunt o teroare pentru faptele bune, ci pentru cele rele’. Prin urmare noi mărturisim că îi suntem datori ei, şi suntem gata să dăm, tribut, obicei, onoare, şi frică, precum însăşi Hristos ne-a învăţat spunând, Eu dau Cezarului ceea ce este a Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu’ (Matei 22:21). Aşadar, din moment ce ea este un servitor al lui Dumnezeu, noi cerem Maiestăţii voastre ca să fie pe placul ei să ne arate milă nouă sărmanilor prizonieri, aşa cum şi Tatăl nostru din ceruri este milostiv (Luca 6:36). Tot aşa nici noi nu-i aprobăm pe cei care se opun magistraţilor, ci mărturisim şi declarăm, cu întreaga noastră inimă, că trebuie să fim credincioşi şi supus faţă de ei, aşa cum am expus aici”5.

Dar nu le-a folosit la nimic. Ei erau Baptişti. Reginei i s-a spus că Baptiştii erau eretici incorigibili, şi că ea făcea un serviciu lui Dumnezeu dacă îi punea pe aceştia la moarte. Aşa că ea a aprins din nou flăcările din Smithfield.

Ne-am referit la Sandys şi Whitgift. Scrierile lor sunt pline cu invective împotriva Baptiştilor. În controversa sa cu Thomas Cartwright, Puritanul, Whitgift s-a străduit să arată că argumentele folosite de Cartwright în apărarea separării de Biserica Angliei erau similare cu cele folosite de „Anabaptiştii”, o sectă care a fost „urâtă” de „toate clasele şi ordinele din ţară”. El a adunat un număr de extrase din scrierile lui Zuingli, Calvin, Bullinger, şi alţii, şi le-a adoptat ca conţinând adevărate descrieri ale opiniilor şi practicilor partidei celor „urâţi”, adăugând observaţii ale sale în acelaşi sens. El spune că ei fac dezbinări oriunde vin; că bisericile sunt tulburate de ei, şi magistraţii condamnaţi şi dispreţuiţi; că „ei prin cuvinte duşmănoase şi discuţii amare condamnă Biserica Angliei precum o fac cu Biserica Papistică”; că ei îi socotesc ca răi şi destrăbălaţi pe cei care nu fac parte din secta lor; şi ei sunt „mari ipocriţi”; că ei în mod constant „inventează opinii noi, şi fug de la eroare la eroare”; că sunt „încăpăţânaţi şi îndărătnici, capricioşi şi refractari, fără nici un pic de umanitate”; că ei caută să „răstoarne federaţiile şi statele guvernului”; că ei „resping toată autoritatea superiorilor”; că ei caută „să fie liberi de toate legile şi să facă ceea ce înşiră ei”; şi, în final, că toate acestea sunt „majoritatea adevărată, şi prin urmare nu sunt o calomnie”6. Nu mai este nevoie de nici un comentariu în privinţa acestor monstruozităţi. Ei sunt specimene totale ale stilului controversat ale veacului.

Fără îndoială, a fost un păcat de neiertat în Baptişti încât aceştia au condamnat interferenţa puterii civile cu religia. Ei erau în mod remarcabili clari în acel subiect. Whitgift în mod neavizat le face dreptate. El observă că ei învăţau că „magistratul civil nu avea nici o autoritate în materiile eclesiastice, şi că el nu ar trebui să se amestece în cauzele religiei şi credinţei” – că „nici un om nu ar trebui să fie constrâns către credinţă şi religie” – şi că „creştinii ar trebuii să pedepsească greşelile, nu cu întemniţarea, nu cu sabia, sau cu pedeapsa corporală, ci doar cu excomunicarea”. Acestea sunt adevăruri scripturale, pe care episcopii de mai sus s-au străduit să le suprime, pentru că procedeele lor nefaste au fost inconsistente cu ele.

Când Terwoort şi Pieters au fost duşi să moară, Gerrit van Byler şi Hans van Staten au fost lăsaţi în Newgate, nesigur pentru soarta lor. Cât timp au stat ei acolo nu se cunoaşte. Se pune că ei au fost puşi în fiare grele pentru că au încercat să scape prin a pili în bucăţi barele temniţei. În mare ei au fost despovăraţi, probabil pentru că Guvernul nu dorea să stârnească dispreţul unei alte arderi.

Note de subsol:

1 Sermons, p. 40. Parker Society.

2 Crosby’s History of the Baptists, i. pp. 70-73.

3 Documentary Annals, i. pp. 201, 394.

4 Von Braght’s Bloody Theatre, or Martyr’s Mirror, translated by J. Rupp, pp. 915-929.

5 Bloody Theatre, as above.

6 Works, i. pp. 78-110.