Manual de Teologie (continuare)

58
views

de John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL X – SUBIECTE DIVERSE

Secţiunea I – Promptitudinea ordinului bisericesc scriptural

Obligaţia noastră de a observa învăţăturile pozitive ale religiei este dependentă în totalitate de voinţa Făcătorului de Legi. Asta nu înseamnă că nu sunt fără motiv, ci doar că motivul lor este deasupra descoperirii înţelepciunii umane. După ce înţelepciunea divină le-a instituit, am putea să descoperim menirea lor de a împlini scopul pentru care au fost create, astfel am putea constata că sunt necesare ordinii şi armoniei aranjamentelor lui Dumnezeu. Astfel, promptitudinea ascultării învăţăturilor pozitive ar putea fi văzută clar de discipolul inteligent al voinţei lui Dumnezeu; însă unde nu putem păşi prin văz, trebuie să păşim prin credinţă în poruncile lui Dumnezeu şi să fim încredinţaţi că, în orice caz, a-l asculta mereu pe Dumnezeu este cel mai indicat.

Pe parcursul discuţiilor precedente, ne-am străduit să ne fixăm asupra învăţăturilor divine, şi să ne întărim pentru scopul de a asculta implicit, chiar dacă nu avem nici un motiv; însă acum, la sfârşitul investigaţiei, ar fi profitabil să luăm în considerare altă opinie legată de ordinul bisericesc, pe care am dedus-o din Sfintele Scripturi, din respect pentru învăţăturile sale.

O doctrină fundamentală, în sistemul ordinului bisericesc ce l-am dedus din Scripturi, este adevărata evlavie ce este necesară apartenenţei bisericii. Dacă această doctrină ar fi fost menţinută cu statornicie încă de pe timpurile apostolilor, corupţia ce s-a împrăştiat în biserici ar fi putut fi prevenită, iar apostazia papală nu ar mai fi avut loc. Admiterea membrilor neconvertiţi a deschis uşa tuturor relelor, iar în cele din urmă a subjugat bisericile la spiritul ce a lucrat spre neascultarea copiilor. Reforma lui Luther a corectat multe abuzuri, însă capul de început al relelor nu a dispărut. Prin urmare, bisericile reformate nu arată puritatea, devotamentul şi zelul ce le-a caracterizat pe bisericile din vechime. Avem nevoie de o reformă mai amănunţită. Trebuie să punem securea la rădăcinile copacilor, asta fiind făcută doar când nimeni nu mai este admis la apartenenţa bisericii, înafară de persoanele cu adevărat convertite. Doctrina ce exclude totul, stabileşte valoarea şi necesitatea religiei vitale, şi este astfel foarte importantă pentru interesele bisericii şi a lumii.

Marele rău a rezultat din ambiţia clerului. Asta a ridicat pontiful roman în locul său înalt de putere, iar adepţii săi sunt puşi în mişcare de acelaşi spirit. Pentru a contraataca influenţa sa, Hristos le-a poruncit discipolilor săi: “Să nu fi numit Rabbi, deoarece unul este Stăpânul tău, chiar şi Hristos, voi toţi fiind fraţi.”(1) Doctrina de egalitate între slujitorii lui Hristos este în război cu ambiţiile clerului, iar o întreţinere fermă l-ar fi scăpat, în mod efectiv, pe om de păcat, demolând astfel ierarhia Romană şi învăţându-i pe prelaţii aroganţi necesitatea umilinţei Creştine.

Ambiţia clerului are nevoie de combinarea bisericilor pentru a fi susţinută. Doctrina prin care fiecare biserică este un corp independent şi nicio combinare a bisericilor nu este autorizată de Hristos, se opune planurilor lor pentru promovarea ecleziastică. Face pastorii şi episcopii egali, nepermiţând nicio altă preferinţă decât cea datorată superiorităţii evlaviei şi utilităţii.

Independenţa bisericilor şi forma democratică a guvernării bisericeşti, apelează în special la responsabilitatea individuală, şi are astfel o tendinţă puternică de a promova sfinţenia printre membrii. Fiecare om simte cauza lui Hristos ce este înfăptuită pentru el, într-o oarecare măsură. Biserica nu este un corp intermediar între el şi Hristos, fiind responsabilă cu responsabilitatea de a-l slăvi pe Hristos; însă el însuşi este în mare parte biserica, el având obligaţia de a-l slăvi pe Stăpânul său divin. Această doctrină a responsabilităţii divine se uneşte cu dictrina apartenenţei bisericii convertite, pentru a reda bisericilor slava lui Hristos.

S-a opus destul pentru a direcţiona părerea cititorului precaut spre excelenţa ordinului bisericesc Scriptural. În ce rămâne din această secţiune vom lua în considerare câteva obiecţii împotriva doctrinei independenţei bisericii.

Obiecţia 1 – Forma independentă a guvernării bisericeşti nu permite suficientă influenţă serviciului preoţesc. Divinităţile învăţate ar putea fi depăşite de către laici ignoranţi; iar pastorii, care vor să-şi conducă turmele, ar putea avea pacea şi reputaţia distrusă de către bisericile lor, fără nici un drept de apel.

Obiecţia presupune altceva, decât puterea morală, să fie necesar pentru slujitori. Un om a cărui pietate şi chemare a lui Dumnezeu la slujbă, sunt indiscutabile; ce dă dovezi clare celor din jurul său că vrea pentru ei ce e mai bun, şi care-i slujeşte pe oamenii care au un mare respect pentru munca sa; are asupra lor o influenţă care nu poate fi ruptă. Vine la ei în numele Domnului, iar ei observă că instrucţiunile şi învăţăturile sale derivă din cuvântul lui Dumnezeu. El li se adresează referindu-se la lumea eternă; iar ei realizează că el şi ei vor sta împreună în faţa lui Dumnezeu, în curând. Autoritatea lui Dumnezeu şi interesele importante ale lumii eterne, dau putere fiecărui cuvânt pe care îl rosteşte. Puterea minţilor lor se apleacă în faţa influenţei sale. Asemenea slujitor ca acesta a pus stăpânire astfel asupra inimilor Creştinilor, pentru ca martiriul să nu aibă influenţe negative asupra lor. Ei s-au răsculat împotriva furii nemiloase a tiranilor; şi au făcut faţă neînfricaţi furiei populare. Nu este această influenţă destul de mare pentru a fi folosită de un slujitor? Ar putea obiecţia să substituie pentru o parte din puterea tiranului, pe care a depăşit-o? Apostolii, în ziua Pentecostului, au fost înzestraţi cu o putere mare; însă nu a fost puterea constrângerii. Adevărul lui Dumnezeu şi o viaţă sfântă, au făcut preoţia invincibilă; iar slujitorul ce cere altă putere, greşeşte în legătură cu natura funcţiei sale.

Este susţinut faptul că un învăţat divin ar putea fi depăşit de laici ignoranţi; ce se va intâmpla atunci? Îşi vor pierde adevărul şi puterea sfinţeniei prin faptul că au fost depăşite? Învăţatul devin ar putea greşi; sau ar putea în mod arogant să pretindă un respect ce nu îi este cuvenit. În acest caz, a-i da putere de guvernare ar fi un remediu trist pentru presupusul rău. Poate că el are dreptate şi posedă blândeţea şi tandreţea lui Hristos. În acest caz, el ne va învăţa cum să răspundem obiecţiei curente. El va alege să-i instruiască prin blândeţe pe cei ce se opun, decât să triumfe asupra lor prin autoritate. Ei ar putea avea intenţii bune, însă au nevoie de informaţii. Remediul este de a da informaţia necesară. Acest lucru este cu mult mai bun decât să le refuze dreptul la puterea de a gândi şi a acţiona. Este posibil ca ei să fie oameni răi şi intriganţi. Dacă e aşa, ei nu ar trebui să fie în biserică. Cu siguranţă nu este înţelept să fie reţinuţi în biserică, pentru a-i face inofensivi, lipsindu-i de influenţa lor asupra bisericii; în special dacă suntem obligaţi în acelaşi timp să-i facem pe toţi oamenii buni din biserică, egali.

Printre relaţiile din societatea umană, ca aceea dintre un pastor evlavios şi turma sa, există una mai substanţială în binecuvântări. În timp ce el arată spre cer prin învăţăturile sale, şi îi conduce prin exemplul său, ei ascultă cu respect şi imită cu afecţiunea unui copil. Nu este de ajuns a spune că fericirea şi reputaţia lui sunt pe mâinile lor sigure. Ei sunt un zid de apărare în jurul lui şi o sursă de bucurie pură şi dulce. Ei izvorăsc din dragostea frăţească, ce curge spontan din inimi reînoite şi îi unesc în serviciul Domnului lor comun. Substitutul acestui lucru, simpla legătură a unei relaţii oficiale, şi grădina Domnului devin un deşert uscat. Când un pastor caută protecţie pentru oamenii săi, întărindu-se prin autoritate oficială sau apelând la un tribunal mai înalt, există un rău ce are nevoie de alt remediu.

Recunoaştem faptul că forma independentă a guvernării bisericeşti nu este adaptată pentru pastorii nelegiuiţi şi pentru membrii neconvertiţi ai bisericii. Este potrivită doar celor ce sunt legaţi împreună prin dragoste frăţească, şi care încearcă împreună să-l slăvească pe Dumnezeu şi să ajute cauza adevărului şi dreptăţii. Pentru astfel de persoane, Hristos a instituit-o; şi toate obiecţiile la care este predispusă, se găsesc deseori în depravarea omului. Guvernarea bisericească nu a fost creată pentru a fi un remediu pentru depravarea umană. A fost creată pentru oamenii pe care Duhul Sfânt i-a sfinţit; iar înţelepciunea ce o ajustează pentru oamenii de diferite caractere, nu este de sus.

Obiecţia 2 – Oamenii intriganţi au puterea de a-i ghida greşit pe ceilalţi; iar răul ce rezultă, nu poate fi prevenit, atâta timp cât nu există un tribunal destul de înalt, căruia demagogii să i se supună.

Prevenirea şi vindecarea acestui rău, nu sunt căutate pentru crearea unei curţi ecleziastice înalte, ci pentru luminarea şi sfinţirea oamenilor. Înţelepciunea şi bunăvoinţa recomandă ca minţile oamenilor să fie întărite împotriva seducătorilor, prin instruire asupra adevărului; iar constrângerea seducătorului prin autoritate ecleziastică înaltă, nu asigură binele suprem. În plus, nu avem nicio asigurare că tribunalul nu este corupt. Aceeaşi putere ce pretinde că opreşte seducătorul, ar putea opri un reformator ce a fost crescut de Dumnezeu, pentru a-i aduce pe oameni înapoi pe drumul cel bun. Este departe mai bine să te opui erorii prin adevăr şi prin demonstrarea Duhului, decât prin autoritate ecleziastică.

Obiecţia 3 – Bisericile independente nu au legături de uniune şi putere şi nicio metodă de a preveni divizarea.

Dragostea este legătura perfecţiunii ce-i uneşte pe adevăraţii membrii ai lui Hristos. Când această legătură nepreţuită este necesară, autoritatea ecleziastică crează o barieră de fier, ce are ca scop unirea mai rapidă a oamenilor, însă aceasta nu va fi conform frăţiei Evangheliei. Dorinţa de a avea o frăţie într-o biserică, este o boală ce se hrăneşte cu puterea spirituală a corpului; şi este mai bine dacă este văzută şi simţită, până când un remediu corespunzător este aplicat, atunci ar putea fi ascunsă de un acoperământ exterior al formelor ecleziastice. Când simpla organizare susţine uniunea şi puterea pe care se bazează, ne vom opri să mai cultivăm unitatea Duhului şi să avem încredere în puterea cuvântului. Obiecţia, astfel, este neîntemeiată. Ce poate fi luat drept o greşeală, este în realitate o perfecţiune înaltă a ordinului bisericesc, învăţată din Scriptură, ce demonstrează că a originat din înţelepciunea lui Dumnezeu.

Secţiunea II – Frăţia dintre biserici

Un contact fericit ar putea exista între biserici, dacă ele ar funcţiona toate cu ajutorul Duhului, ar suna cu ajutorul credinţei, corecta prin ordine şi ar avea grijă prin disciplină. Asemenea situaţie a lucrurilor a existat, într-o mare măsură, pe vremea apostolilor. Creştinii au umblat dintr-o ţară în alta şi au descoperit, în fiecare loc, că cei ce practicau numele lui Hristos erau dintr-o singură inimă şi un singur suflet. Membrii unei biserici locale erau, în general, bineveniţi în frăţia fiecărei biserici.

Însă relaţia dintre diferitele biserici locale nu este în aşa măsură încât să unească fiecare biserică pentru a primi slujitorii şi membrii de la alte biserici. Obligaţia nu era necesară nici măcar în zilele apostolilor. Ioan a poruncit: “Dacă va veni cineva la tine, şi nu va aduce această doctrină, să nu-l primeşti în casa ta şi nici să nu-i urezi drum bun.”(2) Aceşti învăţători ai falsei doctrine au fost probabil membrii unei biserici locale, care, ca şi biserica de la Pergamos, tolera greşelile;(3) însă apartenenţa lor nu i-a îndreptăţit  la respect şi confidenţialitate universală. Unii au privit fiecare biserică locală ca acţionând pentru tot corpul de credincioşi; şi au dedus că acţiunile sale se leagă cu fiecare biserică. Însă această opţiune nu constă în adevărata doctrină a independenţei bisericii şi în responsabilitatea separată a indivizilor şi a bisericilor. Când bisericile îşi fac datoria, recomandarea unui slujitor sau a unui membru al unei biserici, îl va introduce, asemenea recomandării date lui Apollos(4), afecţiunilor şi confidenţialităţii altor biserici; însă nicio recomandare a unei persoane nevrednice nu poate să lege conştiinţa celor ce îşi cunosc propriul caracter. Relaţiile libere şi confidenţialitatea reciprocă între biserici este dezirabilă, iar fiecare ar trebui să muncească pentru a o promova; însă puritatea doctrinei şi practica nu ar trebui niciodată sacrificate pentru asta.

Pentru promovarea frăţiei Creştine, fiecare trebuie să dea mai mult decât fratele său. Am putea tolera legal acest lucru la alţii, însă nu putem tolera asta la noi înşine, şi nici nu putem aproba. Un anumit nivel de toleranţă trebuie folosit dacă Creştini imperfecţi trăiesc împreună, în armonie, în frăţia unei biserici locale. Asemenea toleranţă, bisericile locale sunt obligate să o arate una faţă de alta. Unele lucruri din disciplina unei biserici ar putea să nu fie aprobate de o biserică vecină; însă asta nu ar trebui să strice legătura dintre ele. Fiecare trebuie să acţioneze pentru sine şi să nu pretindă vreun drept asupra alteia. Însă când o biserică devine coruptă în credinţă sau practici, bisericile vecine se unesc pentru a o înlătura din frăţie.

Note de subsol:

1. Matt. xxiii. 8.
2. 2 John 10.
3. Rev. ii. 14, 15.
4. Acts xviii. 27.

VA URMA