Epafras – Un om dedicat maturizării spirituale a sfinților (partea 1)

337
views

de Ghita Marian

Coloseni 1:1-8; 4:12-13; Filimon 23

Vestirea Evangheliei lui Cristos nu înseamnă doar o expunere a acesteia în câteva minute, după care să consideri că această expunere este suficientă pentru mântuirea oamenilor. Desigur, au fost situații când așa au decurs lucrurile în evanghelizare (vezi, de exemplu, evanghelizarea famenului etiopian – Fapte 8). Dar procesul evanghelizării este încheiat, conform mandatului încredințat de Domnul Însuși, abia după edificarea în cuvântul lui Dumnezeu a celor chemați prin Evanghelie (Mat. 28:19-20). Noi nu ar trebui să spunem că procesul evanghelizării s-a încheiat, odată cu expunerea Evangheliei. Evanghelizarea presupune vestirea evangheliei și procesul de ucenicizare a celor evanghelizați. Așa vedem la Domnul Isus, la apostolul Pavel (vezi Fapte 19:8-10) și așa vedem la toți oamenii lui Dumnezeu responsabili. Un exemplu demn de menționat este cel al lui Epafras, colaboratorul apostolului Pavel, omul prin care evanghelia a fost vestită în zona cetății Colose.

Despre Epafras se vorbeşte doar în 5 versete din Scriptură (Colos. 1:7-8; 4:12-13; Filimon 23). Foarte puţin. Putem însă să ne facem o imagine destul de bună despre el din afirmaţiile acestor versete; şi putem spune, de asemenea, că în pasajele menţionate descoperim un om care într-adevăr L-a slujit pe Domnul Isus Cristos după voia Lui, iar caracterul său a dovedit o inimă de slujitor. Epafras a fost „un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi (sfinţii din Bisericile din Colose, Laodiceea şi Hierapolis)” (Col. 1:7; 4:13). De asemenea el s-a implicat într-o lucrare specifică, dar de mare amploare în bisericile amintite – maturizarea (desăvârşirea) spirituală a credincioşilor. Epafras a înţeles foarte bine scopul pe care Îl are Dumnezeu cu cei credincioşi, scop pe care şi Pavel l-a urmărit în toată lucrarea lui (vezi Rom. 8:28-30; Efes. 4:11-16; Col. 1:28-29) – desăvârşirea spirituală a credincioşilor (a bisericii lui Cristos); ajungerea lor la maturitate, adică asemenea Domnului Isus Cristos în toate lucrurile.

Numele „Epafras” este forma contractată a lui „Epafrodit” (încântător). Epafras nu trebuie confundat cu Epafrodit (care a fost membru în biserica din Filipi – Filip. 2:25; 4:18). Epafras era din Colose; posibil ca el să fi fost convertit prin predicarea lui Pavel. În timp ce Pavel era în Efes, în a 3-a călătorie misionară (Fap. 19:10), Epafras a devenit reprezentantul lui Pavel în lucrarea de evanghelizare din toată Asia, aşa că el (Epafras) a evanghelizat oraşele Colose (Col. 1:7), Laodicea şi Hierapolis (Col. 4:12-13), oraşe învecinate şi care se aflau în Valea Lycus (aprox. 160 Km de Efes). Putem spune că Epafras a fost întemeietorul bisericilor din Colose, Laodicea şi Hierapolis. Pavel era, în Efes, coordonatorul întregii lucrări de evanghelizare din Asia. Epafras a fost cu Pavel (în detenţia lui de la Roma) atunci când el a scris epistola către Colose (Col. 1:7-8; 4:12-13; Filim. 23). Epafras l-a vizitat pe Pavel în Roma şi, în baza raportului său privind situaţia spirituală a bisericilor din Valea Lycus cât şi a condiţiilor acestora, Pavel a scris epistola către Coloseni (Col. 1:7-9). Pentru că apare şi Aristarh (Col. 4:10), aceasta înseamnă probabil că Epafras şi Aristarh au îndeplinit cu schimbul serviciul de asistență voluntară a lui Pavel, cel întemniţat.

Epafras a fost foarte apreciat de Pavel în lucrarea pe care o făcea  (vezi termenii folosiţi de Pavel la adresa lui Epafras: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă”, „credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” – Col. 1:7; „rob al lui Cristos” – Col. 4:12; „tovarăşul meu de temniţă în Cristos Isus” – Filimon 23; vezi de asemenea şi aprecierile pozitive despre lucrarea lui: „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi  şi deplin încredinţaţi să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi…” – Col. 4:12-13). Epafras este demn de admirat în felul în care el se implică în maturizarea spirituală a credincioşilor din bisericile lui Cristos. Nu a fost suficient pentru el să predice Evanghelia celor din Colose, Laodicea şi Hierapolis, pentru ca oamenii să fie convertiţi doar; el s-a implicat şi în creşterea spirituală a lor, luptându-se în rugăciunile sale, apelând la apostolul Pavel, lucrând cu mare râvnă pentru ca toţi credincioşii care au primit Evanghelia să ajungă să stea cu perseverenţă desăvârşiţi şi deplin convinşi în voia lui Dumnezeu. Epafras l-a înţeles bine pe Pavel şi lucrarea lui şi a căutat să facă acelaşi lucru, desigur la nivelul lui (vezi scopul şi lucrarea lui Pavel în Col. 1:28-2:3).

Ne vom uita la Epafras pentru a înţelege de ce el a fost atât de apreciat de Domnul, prin Pavel, în slujirea lui. Vom privi la:

  • Lucrarea lui Epafras;
  • Lupta lui Epafras;
  • Râvna lui Epafras.
  1. Lucrarea lui Epafras

Epafras a îndeplinit o lucrare de evanghelist dar şi o lucrare de păstorire a bisericilor înfiinţate. Lucrarea lui a însemnat propovăduirea Evangheliei, învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu (Col. 1:5-7) şi edificarea credincioşilor în voia lui Dumnezeu în vederea desăvârşirii lor spirituale (4:12). Epafras, atunci când a predicat Evanghelia lui Cristos, a înţeles că trebuie să ducă lucrarea începută până la capăt – desăvârşirea sfinţilor. Astfel el a înţeles scopul lucrării pastorale, scop enunţat de Pavel pentru lucrarea lui proprie: „Pe El (Cristos) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28).

Pentru a înţelege conceptul „desăvârşirii” sfinţilor trebuie să analizăm mai întâi cuvintele folosite de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a defini acest concept. În Noul Testament sunt 4 familii de cuvinte care exprimă conceptul desăvârşirii (aceste familii acoperă şi sensul „desăvârşirii” din Vechiul Testament, şi chiar îl îmbogăţeşte). Acestea sunt:

  • Familia substantivelor Teleios (desăvârşit, perfect) şi Telos (scop, ţel). Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul că scopul dorit este realizat; înseamnă atingerea celor mai înalte standarde (standardele lui Dumnezeu – vezi Mat. 5:48). Accentuează ideea de „întreg, complet, maturitate sau deplină creştere”; nimic din ceea ce reprezintă esenţa subiectului nu lipseşte şi orice potenţial al său este pe deplin realizat. Isus Cristos, atunci când a murit a strigat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30 – a folosit verbul teleo ). El a arătat prin aceasta că Şi-a finalizat (Și-a terminat) lucrarea. Pavel, de asemenea „a sfârşit” alergarea sa (2 Tim. 4:7); nu în sensul că moartea a pus capăt inerent alergării lui, ci că el a finalizat ceea ce a început, ceea ce şi-a propus. Scopul zidirii spirituale este ajungerea sfinţilor la „maturitate” (Efes. 4:13), stare opusă celei de copil (care presupune instabilitatea acesteia). Scopul instruirii pentru Pavel, este ca orice om să fie înfăţişat „desăvârşit” în Cristos (Col. 1:28). Pavel spune, pe de o parte, că, deja „suntem desăvârşiţi” (Fil. 3:15), iar pe de altă parte, el „nu a ajuns încă la desăvârşire”, dar caută să ajungă (Fil. 3:12). Însumând funcţia teologică a grupului de cuvinte teleios, telos în NT, se poate face o distincţie între un aspect escatologic şi unul antropologic. Primul aspect este legat de telos, pe de o parte, şi al 2-lea aspect este legat de (1) „Telos”, care înseamnă „scop, final”, are o funcţie escatologică şi un caracter dinamic al direcţionării spre scop (toate cuvintele din familia lui „telos”, adică substantive, verbe, etc.). În pasaje care se ocupă de consumarea viitorului (Fil. 3:19; Apoc. 20:3) sfârşitul nu este înţeles în mod simplu ca o încetare mecanică a istoriei. El este concluzia împlinirii unui proces dinamic. „Telos” este un termen cu o conotaţie apocaliptică puternică şi, de aceea, imaginile istorice condiţionate apocaliptic nu pot fi luate în considerare fără o gândire escatologică a viitorului promis în Cristos, adică ajungerea noastră la desăvârşire nu este posibilă aici pe pământ, ci în viitorul escatologic – la revenirea în glorie a Domnului Isus Cristos („atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” – 1 Ioan 3:2). (2) În al 2-lea rând, avem ideea sfârşitului ca realizare a unui scop în sensul lui „teleios”, ca reprezentând pe cel care şi-a atins scopul său. El este, astfel, complet, desăvârşit în prezent, însă această stare este atinsă (este plenară) numai la sfârşit. „Teleios” poate fi aplicat în sensul său absolut numai lui Dumnezeu (Mat. 5:48) şi lui Cristos (Evr. 7:28). În contextul dezvoltării umane individuale, „teleios” se aplică omului care a ajuns la maturitate spirituală. NT nu vorbeste despre un ideal de desăvârşire etică care trebuie realizat prin etape. „Teleios” semnifică întregirea nedivizată a unei persoane în străduinţa ei (Mat. 19:21; Iac. 1:4). De aceea, când este aplicat la om şi la etică, „teleios” nu subliniază calitatea punctului final al purtării umane, ci anticiparea în timp a întregirii escatologice în trăirea prezentă (vezi 2 Pet. 1:3-11).
  • Familia substantivului Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul împlinirii şi plinătăţii vieţii spirituale. Cuvântul are sensul de „a umple, a completa, a împlini, a realiza, a împlini o deficienţă, a aduce o deplină măsură, a satisface pe deplin, a realiza în totalitate”. În NT avem referinţe la (a) „împlinirea scripturilor” VT. Viaţa lui Cristos este văzută ca o împlinire a planului de mântuire revelat în VT (Lc. 21:22; 24:44); (b) „împlinirea vremii” (vezi Lc. 1:23,57; 2:6,21; Gal. 4:4; Efes. 1:10) – împlinirea vremii nu înseamnă doar un timp special expirat ci, mai degrabă, faptul că în planul mântuirii vremea a atins „o deplină măsură”; (c) împlinirea voii lui Dumnezeu. Isus nu a venit să strice Legea ci să o împlinească (Mat. 5:17). Nu este vorba doar de o îndeplinire a perceptelor Legii ci de o încununare desăvârşită a Legii printr-o împlinire a spiritului ei. De asemenea se aminteşte că dragostea este „împlinirea Legii” (Rom. 13:8,10; Gal. 5:14); (d) umplerea cu Duhul Sfânt (Lc. 1:15; 4:1; Fap. 2:4), dar avem referinţe şi despre „plinătate de har”, „plinătatea credinţei”, „plinătatea înţelepciunii”, etc.; (e) „plinătatea lui Cristos”. Ni se spune că în Cristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; că sfinţii au totul deplin în Cristos (Col. 2:9-10). Biserica este „plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi” (Efes. 1:23). Creştinii sunt chemaţi să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:19); (f) „împlinirea unei nevoi (vezi 1 Cor. 16:17; Filip. 2:30; 2 Cor. 9:12; 11:9; Col. 1:24); (g) „o completă bucurie”. Aceasta este bucuria lui Cristos pe care El a adus-o. Deşi ucenicii erau întristaţi, Cristos le-a umplut inimile de bucurie. Această bucurie este deplină (Ioan 3:29; 15:11; 16:16,20,22,24; 17:3; 1 Ioan 1:4).
  • Familia adjectivului Cuvintele din această familie exprimă o purtare „potrivită, perfectă, adecvată, exactă, demnă de…, vrednică”, sau un statut „corespunzător, perfect, vrednic, potrivit, perfect”. De asemenea conţin ideea de „îndreptare, restaurare, aşezare, completare, potrivire, echipare şi pregătire” în vederea unui scop stabilit, sau în vederea unei lucrări, care cer „adecvare, exactitate, utilitate sau înzestrare”. În 2 Tim. 3:17 ni se spune că „Toată Scriptura este…de folos… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit (echipat) şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. În Efes. 4:12 avem ideea de „desăvârşire (echipare, completare)” a sfinţilor din biserică, în vederea lucrării de zidire a bisericii. În 1 Tes. 5:23-24 Dumnezeu este invocat pentru ca sfinţii să fie păziţi în întreaga lor personalitate (trup, suflet, duh – adică întregi, nedivizaţi, complecţi în personalitatea lor) fără prihană, în vederea venirii Domnului Isus Cristos. Lucrarea deplină a sfinţirii lui Dumnezeu va avea ca rezultat un caracter „fără prihană” pentru acel moment. Aceasta este posibil doar prin jertirea lui Cristos (Col. 1:22).
  • Familia adjectivului Sunt incluse aici mai multe cuvinte cu sensul de „deplină curăţie, puritate”, de „lipsă a oricărei necurăţii, a oricărei greşeli, în oricât de mică măsură”. Avem sensul de „puritate morală” (Iov 1:8; 11:4; Lc. 1:6; Fil. 3:6; 2:15; 1 Tes. 3:13). Nu înseamnă că sfinţii sunt absolut perfecţi în curăţie aici pe pământ, ci, prin Cristos, ei sunt în procesul de sfinţire, de curăţie şi de desăvârşire care are ca finalitate deplina sfinţire la momentul venirii în glorie a Domnului. Aceste cuvinte subliniază statutul de „ireproşabil, fără greşeală, fără a putea fi acuzat în cazul unei investigaţii”. Aşa trebuie să fie prezbiterii bisericii (Tit 1:6-7; 1 Tim. 3:10). Animalele de jertfă trebuiau să fie „fără cusur (fără defecte)” (Ex. 29:2; Num. 6:14); Cristos a fost Mielul fără cusur şi fără prihană (1 Pet. 1:19; Evr. 9:14); creştinii trebuie să urmărească evlavia perfectă, o puritate deplină în vederea revenirii Domnului (Efes. 1:4; 5:27; Fil. 2:15; Col. 1:22; 1 Tim. 6:14; 2 Pet. 3:14).

În concluzie, aspectele esenţiale ale „desăvârşirii” în NT, redate prin terminologia folosită sunt următoarele:

  • Maturitate – deplină dezvoltare în asemănarea cu Cristos; ajungerea tuturor sfinţilor „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Rom. 8:29; Efes. 4:13);
  • Plinătate – a sfinţilor, cât şi a trupului lui Cristos cu toate virtuţile şi excelenţele lui Cristos, cu întreaga Sa Persoană. Toată plinătatea Dumnezeirii este în Cristos şi Biserica este plinătatea lui Cristos (Efes. 1:22-23; 4:13-16; Col. 1:19; 2:9-10).
  • Adecvare – echipare deplin adecvată (restaurare, echipare, pregătire) pentru orice lucrare a lui Dumnezeu. Toţi sfinţii trebuie echipaţi pentru ca Biserica Lui să fie zidită şi pregătită în vederea locuirii în ea a lui Dumnezeu Însuşi, ca într-o locuinţă adecvată pentru El Însuşi (Efes. 2:21-22; 4:12)
  • Puritate – curăţirea deplină a tuturor sfinţilor de orice necurăţie, vinovăţie, păcat, de orice lucru nepotrivit, prin procesul de sfinţire în care Dumnezeu ne-a aşezat, ca astfel Biserica să fie înfăţişată absolut desăvârşită înaintea lui Cristos, la revenirea Lui în glorie (Efes. 5:25-27; 1 Tes. 5:23)

Desăvârşirea se aplică vieţii fiecărui sfânt din Biserică, dar şi la Biserică ca întreg. Ea va fi realizată pe deplin la revenirea în glorie a lui Cristos, deşi, în ceea ce priveşte statutul prezent, toţi sfinţii sunt deja desăvârşiţi în Cristos.

Înţelegând care este sensul biblic al desăvârşirii spirituale, ne întrebăm cum s-a implicat Epafras în realizarea acestei desăvârşiri în bisericile pe care le-a păstorit (din Colose, Laodicea şi Hierapolis). Trebuie să cunoaştem bine elementele procesului de desăvârşire şi cum se realizează ele.

  1. Epafras a pus o bază sănătoasă prntru biserică, prin predicarea Evangheliei biblice (1:4-8). Epafras a predicat Evanghelia lui Cristos, şi în acest fel cei din Colose au auzit şi au cunoscut harul lui Dumnezeu în adevăr (v. 6). Epafras nu doar că le-a vestit Evanghelia, dar i-a şi învăţat adevărul Evangheliei, în mod, desigur, sistematic (v. 7). În urma acestui proces s-au convertit oameni şi au fost aşezaţi pe o temelie sănătoasă. Această temelie este evidentă din ceea ce Pavel a auzit despre ei de la Epafras: Pavel a auzit despre credinţa lor în Cristos Isus (v. 4), despre dragostea lor faţă de toţi sfinţii (o dragoste în Duhul) (v. 4,8), şi despre nădejdea care îi aştepta pe ei în ceruri, conform cuvântului adevărului Evangheliei (v. 5-6). Aşezarea credinţei, dragostei şi nădejdii în viaţa sfinţilor, în biserică reprezintă aşezarea temeliei vieţii spirituale. O bună temelie (adică sănătoasă) înseamnă că sfinţii au o credinţă reală în Cristos Isus, o dragoste în Duhul Sfânt faţă de toţi sfinţii şi o nădejde a sfinţilor în lucrurile cereşti, în moştenirea viitoare care va fi adusă prin venirea în glorie a Domnului Isus Cristos. Când aceste elemente sunt clare şi reale în viaţa sfinţilor, atunci se poate spune că s-a aşezat o temelie sănătoasă, că sfinţii sunt edificaţi în cuvântul adevărului Evangheliei (vezi de ex. şi Efes. 1:13-16; 1 Cor. 13:13). O asemenea temelie asigură premizele unei creşteri spirituale sănătoase în viaţa sfinţilor, a bisericii. Nu este vorba despre desăvârşirea sfinţilor în credinţă, dragoste şi nădejde (aceasta ar fi însemnat că ei erau deja desăvârşiţi şi nu mai aveau nevoie de nimic); este vorba despre statuarea credinţei, dragostei şi nădejdii în realitatea lor în viaţa sfinţilor. Dar aceasta înseamnă numai începutul vieţii spirituale (sfinţii arată prin aceasta că L-au primit în mod real pe Cristos în viaţa lor – Col. 2:6). Pavel este foarte mulţumit de lucrarea care s-a realizat în biserica din Colose prin aşezarea acestei baze sănătoase (1:3; 2:5; vezi şi Efes. 1:16). Dar lucrarea trebuie continuată. Necontinuarea lucrării spirituale în sfinţire spre desăvârşire a dus, în biserica din Colose, la pericolul de a cădea în ereziile despre care Pavel vorbeşte în Col. 2. De aceea şi Epafras şi Pavel se luptă în rugăciunile lor pentru ca sfinţii bisericii să continuie aşa cum au început – în Domnul Isus Cristos (2:6-7; vezi 1:9-12, şi continuarea; 4:12; Efes. 1:17-23). De aceea Epafras discută problema bisericii cu Pavel, iar Pavel scrie această epistolă. Biserica trebuie să crească pe baza care deja a fost aşezată, pe baza care este Isus Cristos. În ce constă o asemenea creştere?
  2. În ce constă o asemenea creştere? În Col. 1:9-12 avem, am putea spune, o schiţă a procesului creşterii spirituale spre maturizare, după ce baza a fost aşezată. De fapt sunt prezentate aici obiective care conduc la scopul final – desăvârşirea credincioşilor. Sunt în mare arătate aici 2 obiective majore, obiective care sunt legate unul de celălalt, depind unul de altul, şi ambele sunt absolut esenţiale: primul apare în v. 9, al doilea, care se bazează pe primul, este arătat în v. 10-12. (1) Pavel se roagă pentru sfinţi ca ei să fie umpluţi de cunoştinţa voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească (v. 9). Este vorba aici despre o plinătate a cunoştinţei voii lui Dumnezeu în sfinţi. Nu o cunoaştere superficială ci o cunoaştere în toată profunzimea ei. Aceasta presupune un proces de învăţare şi adâncire a adevărului despre voia lui Dumnezeu (vezi 1:28 – propovăduire, sfătuire sau explicare personală şi consiliere, învăţare în toată înţelepciunea – deci o învăţare profundă). Acest proces este unul care durează toată viaţa, dar în care sfinţii trebuie să se înscrie. Termenul pentru „cunoştinţă” nu este termenul obişnuit gnosis ci un termen accentuat (epignosis). Este vorba despre o cunoaştere care trece dincolo de minte, o cunoaştere care pune în mişcare întreaga personalitate şi fiinţă a omului. O cunoaştere care îndeamnă la acţiune, la viaţă trăită, la aplicarea adevărurilor cunoscute în viaţa de fiecare zi. Este vorba, de asemenea, de o cunoaştere a voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea. „Înţelepciune” înseamnă întreaga cunoaştere despre voia lui Dumnezeu – tot ceea ce trebuie ei să ştie despre ea. Înseamnă şi cum să aplicăm cuvântul lui Dumnezeu în viaţă, în toate domeniile ei. „Pricepere” înseamnă capacitatea de a înţelege voia lui Dumnezeu; discernământ spiritual, perspicacitate de a şti ce şi cum să fiu şi să fac voia lui Dumnezeu. O asemenea abilitate presupune că învăţătura cuvântului este practicată, şi prin deprinderi formate, prin întrebuinţarea adevărurilor lui Dumnezeu în toate situaţiile concrete de viaţă, această abilitate (pricepere) se dezvoltă. Este vorba, în acelaşi timp, de o umplere ca şi acţiune pasivă (verbul este aici la diateza pasivă). Aceasta nu înseamnă că cei sfinţi nu sunt implicaţi în mod activ în procesul de umplere cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu (prin ascultare, citire, studiu, aprofundare, meditare, rugăciune, aplicare, etc.), ci înseamnă că adevărul despre voia lui Dumnezeu este unul în totalitate revelat prin Cristos şi prin Duhul Sfânt în cel credincios; nu este un adevăr la care se ajunge prin intuiţie, înţelepciune, tradiţie omenească (vezi 2:1-10). Tot adevărul despre voia lui Dumnezeu trebuie primit de la El prin Cristos şi prin propovăduirea Cuvântului Evangheliei prin Duhul Sfânt – nu este un adevăr deloc omenesc. De aceea Pavel, dar şi Epafras, înţeleg să se lupte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu ca El să-i umple cu tot adevărul despre voia Sa (1:9; 4:12; Efes. 1:17-23). (2) De ce această umplere cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu? Pentru o purtare vrednică de Domnul (v. 10-12). Cuvântul trebuie să se întrupeze în viaţa sfinţilor. În acest fel ei devin asemănători cu Cristos (în El Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1:14; Dacă predicăm un alt „Cristos”, adică unul în care Cuvântul nu a devenit trup, sau un alt fel de „creştinism” în care Cristos – Cuvântul nu ia chip în noi, atunci noi suntem călăuziţi de fapt de duhul lui Anticrist – 1 Ioan 2:18-25). Cînd este vorba de purtare (sau umblare în viaţă) vrednică de Domnul, aceasta trebuie să fie în totalitate plăcută Domnului şi în toate faptele purtării (umblării) – ele trebuie să fie fapte bune. Standardul după care trebuie să ne măsurăm valoarea purtării noastre, a faptelor noastre bune, trebuie să fie plăcerea Domnului, nu a noastră; ceea ce Domnul spune că este bun şi bine, nu evaluarea noastră. Cum poate fi purtarea noastră vrednică de Domnul? În ce anume trebuie să se exprime această purtare vrednică de Domnul? Pavel continuă să explice acestea prin 4 propoziţii care au fiecare câte un verb la participiu prezent, la diateza activă. Aceasta înseamnă că este vorba despre o purtare care este trăire activă dar datorată unei stări de fapt (nu este vorba aici despre nişte acţiuni săvârşite din când în când în care contează numărul lor, ci de o stare permanentă, un mod de viaţă continuu şi care generează purtarea şi faptele vrednice de Domnul); de asemenea este vorba de o implicare directă şi personală a fiecăruia dintre sfinţi. (a) Prima propoziţie: „aducând (purtând) roade în tot felul de fapte bune (în toate faptele bune)” (v. 10). Faptele bune trebuie să fie roade de la Duhul Sfânt (Gal. 5:22-23; vezi şi 2 Pet. 1:5-7). Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt controlează viaţa celui credincios. Faptele bune sunt doar cele pregătite de Dumnezeu, nu sunt omeneşti (Efes. 2:10). Se subliniază că cel credincios trebuie să rodească toate faptele bune date de Dumnezeu. (b) „crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (v. 10). În 2 Pet. 1:3-9 ni se arată că prin cunoaşterea Domnului Isus Cristos suntem motivaţi să ne dăm toate silinţele ca să unim cu credinţa noastră fapta; cu fapta cunoștința, …. În acelaşi timp Petru ne spune că dacă avem toate acestea din belşug în noi, atunci noi rodim în privinţa cunoaşterii depline a Domnului. Cunoaşterea Domnului generează un mod de viaţă plin de fapte bune şi aceasta duce la o deplină cunoaştere personală a Lui Însuşi. Este vorba aici de dezvoltarea unei cunoaşteri personale a lui Dumnezeu care devine tot mai deplină prin trăire permanentă în consacrare faţă de El. Este mai mult decât cunoaşterea voii lui Dumnezeu, este cunoaşterea intimă şi personală a Lui. (c) „Întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui…” (v. 11). Dacă la pct. a,b este vorba despre viaţa de zi cu zi, de viaţa obişnuită a credinciosului, la pct. c, avem referinţe despre situaţii speciale ale vieţii (de încercare, de necaz, de situaţii de ispite). Credincioşii trebuie să se echipeze bine pentru orice situaţie de conflict, dificilă (vezi Efes. 6:10-20). Dar nu este vorba despre o echipare formală, după gândirea noastră; ci o echipare cu toată puterea Domnului, „potrivit cu tăria slavei Lui” (v. 11). Aceasta presupune că am ajuns să-L cunoaştem pe Domnul în toată această putere şi că ne antrenăm în ea, pentru a fi pregătiţi să o folosim în cazuri de nevoie (vezi Efes. 1:17-21). Care sunt acele situaţii speciale? Pavel spune: „pentru orice fel de răbdare şi îndelungă răbdare” (v. 11). În original nu apare o creştere a intensităţii răbdării (ca în l. română). Pentru „răbdare” avem un cuvânt care are sensul de perseverenţă, statornicie, de capacitatea de a face faţă dificultăţilor vieţii de credinţă. Pentru „îndelungă răbdare” avem un cuvânt care are sensul de a rămâne liniştit în orice timp şi situaţie, în aşteptarea a ceea ce va veni; eşti deplin încrezător că Domnul va veni, că El îţi va aduce mântuirea şi moştenirea veşnică, indiferent ce va veni peste tine în această viaţă. Pavel continuă să spună că purtarea credinciosului în asemenea situaţii trebuie să fie plină de bucurie. De aceea are nevoie de o întărire potrivită cu tăria slavei Domnului. (d) „Mulţumind Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină” (v. 12). Purtarea vrednică este o purtare în care mulţumirea faţă de Dumnezeu este un ingredient absolut necesar şi permanent. De ce? Motivul este moştenirea veşnică din ceruri. Mulţumirea nu este determinată de ceea ce câştigă credinciosul pe acest pământ ci de ceea ce acumulează el pentru cer. El trăieşte ancorat în împărăţia care nu este pământească şi temporară, ci în cea cerească şi veşnică. Aceasta înseamnă că cel credincios nu are privirea pironită spre lucrurile materiale şi trecătoare, ci spre moştenirea din ceruri. Doar aceasta îl motivează să trăiască vrednic de Domnul (vezi patriarhii şi Moise – Evr. 11:8-27). În concluzie, putem spune că cel credincios trebuie să se lase umplut de o cunoaştere a voii Domnului şi a Cuvântului Lui pentru ca el să fie edificat din plin în caracterul său lăuntric (un caracter asemenea lui Cristos), într-un caracter care să se manifeste în afară printr-o umblare intimă cu Domnul (şi manifestându-L pe Domnul celor din jurul lui), într-un caracter în care se arată plinătatea puterii Domnului în situaţii dificile şi speciale şi într-un caracter care îl leagă de cer, în timp ce îl dezleagă de pământ. Acestea sunt obiectivele desăvârşirii care trebuie cunoscute şi urmărite în lucrarea pastorală, în viaţa fiecărui credincios, în biserica lui Cristos.
  3. Pavel nu încheie pledoaria despre desăvârşire aici. El o continuă în tot cap. 1 şi merge şi în continuare, în toată epistola. Dacă Pavel ar fi rămas la 1:12, atunci am fi fost îndreptăţiţi să considerăm că obiectivul desăvârşirii este imposibil de atins cu toată bunăvoinţa sfinţilor. Şi aşa este. Obiectivul acesta nu este unul omenesc, ci unul dumnezeiesc. Problema celor din Colose, şi problema multor credincioşi a fost şi este că noi privim acest proces ca unul care trebuie realizat prin metode omeneşti, după filozofia omenească. De aceea Pavel îi avertizează foarte clar pe cei din Colose (vezi Col. 2:4-8). Ei au început foarte bine; trebuiau să continuie la fel de bine. De aceea Pavel arată soluţia: „Aşa cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”(2:6). Problema lor era necunoaşterea lui Cristos Domnul. Ei trebuiau să-L cunoască pe El nu doar ca pe Unul care i-a scos din păcat şi i-a aşezat pe o temelie stabilă, ci trebuie să ajungă să-L cunoască ca pe Cel ce-i poate desăvârşi şi, dacă a început această lucrare în ei, El Însuşi o va desăvârşi (Filip. 1:6; 1 Cor. 1:30; Rom. 8:28-39). Pavel Îl prezintă în mod admirabil pe Cristos (vezi Col. 1:13-2:3; 2:9-17). Pavel arată că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (1:19; 2:9) şi de aceea noi avem totul deplin în El (2:10). Toată plinătatea înţelepciunii lui Dumnezeu este în mod plenar în Cristos (2:2-3). De aceea noi, pentru desăvârşirea spirituală a noastră nu avem nevoie de nimic altceva, de nici o înţelepciune sau contribuţie omenească, decât de Cristos (Cristos, plus nimic, minus nimic). În acest sens, Pavel dă direcţiile lucrării pastorale care trebuie făcute în vederea desăvârşirii sfinţilor. (1) Propovăduirea lui Cristos, sfătuirea (o lucrare de dădăcire de fapt, care se aplică celor mici) fiecărui om, învăţarea fiecărui om în toată înţelepciunea (o învăţare profundă, complexă), pentru ca orice credincios să fie înfăţişat desăvârşit în Cristos (fiecare trebuie învăţat ce este şi ce are el în Cristos prin unirea sa cu El) (1:28). (2) Învăţarea fiecărui credincios de a umbla în Cristos prin credinţă, fiind înrădăcinat şi zidit în El, întărit prin credinţă, după învăţătura NT şi sporind în aceasta cu mulţumiri (2:6-7, vezi şi 2:10-15). Aceasta înseamnă că fiecare credincios trebuie să înveţe să umble cu Cristos (în El, cu El, prin El, pentru El, din El – sunt expresii care trebuie bine înţelese de credincios şi care să-i coordoneze viaţa). (3) Credincioşii trebuie să înveţe să-şi îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos (2:2-3). Aceasta înseamnă că fiecare credincios trebuie să înveţe că el are totul deplin în El, şi să beneficieze de toate aceste bogăţii prin credinţă. Este exact ceea ce israeliţii au învăţat intrând în Canaan. Domnul le-a spus că ţara este a lor. Ei trebuiau să intre în ea doar şi să o revendice pentru ei înşişi; ei trebuiau să păşească cu talpa picioarelor lor în ţară. Problema nimicirii vrăjmaşilor mai puternici decât ei, a biruinţei lor depline în ţară şi problema odihnei în ea erau în totul problemele Domnului. El urma să le dea în dar toate acestea. Ei trebuiau să se uite doar la Domnul şi să se încreadă total în El. Restul urma să fie o formalitate; dar trebuiau s-o îndeplinească cei din popor (aceasta era datoria lor). (4) Credincioşii trebuie să se bucure din plin de libertatea trăirii în Duhul lui Dumnezeu, în libertatea copiilor lui Dumnezeu; nu ţinându-se de reguli omeneşti prin eforturi proprii, şi care duc la robie, ci trăind în totalitate cârmuiţi de Duhul Sfânt, înţelegând că trupul este al lui Cristos – regulile sunt umbra lucrurilor viitoare, doar (2:16-23; Gal.5:16). Credincioşii trebuie să trăiască în libertatea dată copiilor Săi în Cristos. (5) Cristos, care este în ceruri, ne-a luat şi pe noi alături de El, chiar dacă noi suntem încă pe pământ şi El în ceruri. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că obiectivele pentru care noi trăim aici sunt cereşti şi nu pământeşti. Cristos este Cel care ne garantează îndeplinirea acestor obiective cereşti, chiar dacă noi suntem pe pământ, încă; pe de altă parte suntem chemaţi să-L aducem pe Cristos în toate domeniile şi afacerile vieţii de fiecare zi. În fiecare din aceste aspecte ale trăirii noastre pământeşti noi suntem chemaţi să aplicăm principiile Cuvântului lui Dumnezeu, în puterea lui Cristos care este înălţat în glorie (vezi Col 3-4). În concluzie, Cristos trebuie proclamat şi acceptat ca fiind totul pentru credincios: Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14:6). El este desăvârşirea credinciosului. În Efes. 1:17-21 Cristos este prezentat în mod admirabil. De aceea este nevoie de acea cunoaştere a Lui care este dată de Domnul şi care poate să afecteze trăirea noastră de creştini la începutul ei, în toată desfăşurarea ei pe pământ şi perspectiva veşnică a ei. Puterea pe care Dumnezeu o are pentru ca să ne desăvârşească este puterea pe care El a arătat-o în Cristos când L-a înviat din morţi şi L-a înălţat în glorie în ceruri. El a încredinţat-o în totalitate, Şi-a încredinţat plinătatea Lui Fiului Său, Cristos. El a devenit posesiunea Bisericii Sale, la dispoziţia tuturor sfinţilor.

După ce am analizat elementele procesului desăvârşirii, găsit în expunerea din epistola către Coloseni, încercăm să înţelegem ce a făcut Epafras efectiv pentru ca biserica din Colose să înainteze în procesul desăvârşirii.

  • Epafras a predicat Evanghelia biblică, punând o bază sănătoasă pentru credincioşi. Prin predicare şi învăţare (vezi 1:5-7), el a clarificat şi a întipărit în modul de trăire a sfinţilor credinţa în Cristos Isus, dragostea în Duhul Sfânt faţă de toţi sfinţii şi nădejdea care îi aşteaptă în ceruri, conform cuvântul adevărului Evangheliei (1:4-8). Predicarea înseamnă proclamarea şi expunerea cu autoritate de la Dumnezeu a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului Evangheliei. Învăţarea (1:7) poate însemna explicarea adevărurilor Cuvântului într-un mod sistematic în faţa întregii adunări, sau în grupuri de credincioşi (în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale vieţii creştine: credinţa, dragostea şi nădejdea); dar înseamnă şi sfătuirea (1:28) care înseamnă o învăţare personală, de la om la om, în care fiecare este edificat în Cuvântul lui Cristos conform nevoilor personale, al specificului personal al fiecărui credincios. Desigur predicare, învăţare şi sfătuire nu înseamnă doar predici, cursuri biblice, servicii divine în care acestea se desfăşoară. Înseamnă mai mult decât aceasta. Înseamnă relaţii de părtăşie şi slujire, relaţii în care păstorul şi credincioşii interacţionează între ei în cadrul vieţii de fiecare zi şi a slujirii fiecăruia, iar acestea devin cadrul în care se administrează învăţătura biblică.
  • Epafras, atunci când a fost confruntat cu ereziile din Colose, şi când el personal nu putea face faţă acestora, îl contactează pe Pavel şi-i expune lui problema. Pavel, cu autoritatea lui de apostol, scrie epistola către Coloseni în care tratează problema şi dă direcţii bisericii despre cum să rezolve problema ereziilor şi cum să meargă pe drumul desăvârşirii. Epafras vine şi aduce această epistolă în mijlocul Bisericii (4:16). Am putea spune că Epafras a adus în mijlocul bisericii din Colose învăţătura apostolică şi apoi a administrat-o credincioşilor din biserică. Soluţia pentru creşterea spre desăvârşire este Cristos şi Cuvântul Lui („dreptarul învăţăturilor sănătoase” – 2 Tim. 1:13; „învăţătura care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3; „învăţătura apostolică” – 2 Tim. 1:11; „tot planul lui Dumnezeu” – Fap. 20:26-27; „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Cristos” – Col.2:2). Evanghelia mântuirii, taina lui Dumnezeu (Cristos), nu este o veste bună simplistă. Ea este un mesaj adânc (vezi 1 Cor. 2:6-16), al lui Dumnezeu, şi care poate fi înţeles şi asimilat doar prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, de cei care sunt duhovniceşti. Acest mesaj, care ne pune în legătură cu Cristos (în care sunt toate comorile înţelepciunii lui Dumnezeu – Col. 2:2-3) ne asigură desăvârşirea spirituală. Pentru aceasta este nevoie de edificarea fiecăruia în toată înţelepciunea lui Dumnezeu (Col. 1:28). Epafras, desigur, s-a implicat în acest proces. Pavel spune că el „totdeauna se luptă pentru voi…, pentru ca desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (4:12). Epafras, călăuzit de Duhul Sfânt, ţinând cont de obiectivele ajungerii spre desăvârşire, desigur a fost călăuzit de un plan prin care credincioşii erau edificaţi, prin lucrarea lui, în vederea desăvârşirii spirituale.
  • Epafras, în tot acest proces, s-a luptat în rugăciune către Dumnezeu pentru desăvârşirea spirituală a celor din Colose şi a celor din celelalte 2 biserici din valea Lycus (4:12-13). Cu siguranţă, el îi aducea în rugăciune înaintea Domnului pe toţi credincioşii şi problemele lor; a adus desigur în rugăciune şi problema ereziilor din Colose. Tot ce ţinea de procesul de maturizare a sfinţilor, a devenit subiect de rugăciune şi de post, chiar, pentru Epafras.

În acest fel, Epafras a fost omul care s-a implicat în creşterea spre desăvârşire a credincioşilor din Bisericile pe care le păstorea şi, în acest fel, desigur, a avut succes în demersurile sale, pentru că Dumnezeu era la lucru în desăvârşirea sfinţilor (Filip. 1:6).

VA URMA