Manual de Teologie (continuare)

59
views

de John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL X – SUBIECTE DIVERSE

Secţiunea III – Punerea mâinilor

Puterea mâinilor este câteodată menţionată în Scriptură când se încearcă ceva diferit decât o simplă formalitate sau ceremonie. Mâinile au fost puse asupra Reginei Athaliah, pentru ca aceasta să fie ucisă.(5) Nehemiah a ameninţat să pună mâna pe cei ce încălcau sabbathul;(6) şi în acelaşi mod se spune că atunci când au încercat să pună mâna pe Isus, le era frică de mulţime.(7) Însă impunerea mâinilor este deasemenea menţionată ca o formalitate sau ceremonie importantă. Era folosită: 1. Pentru a reprezenta transferul de vină victimelor ce erau oferite pentru sacrificiu.(8) 2. Pentru a reprezenta transferul de autoritate, ca în cazul lui Moise şi Joshua.(9) 3. Ca o formă de binecuvântare, uneori acompaniată de rugăciune. (10) 4. Pentru a transmite Duhul Sfânt;(11) şi 5. Pentru a hirotonosi funcţia preoţească.

Practica a reuşit în multe biserici, pastorul punându-şi mâinile asupra celor recent botezaţi, acompaniat de rugăciunile către Dumnezeu în numele lor. Nicio poruncă din Scriptură nu impune această ceremonie. Mâinile erau puse asupra celor ce au fost botezaţi pe vremea apostolilor, pentru a împărtăşi Duhul Sfânt; însă acest lucru era făcut doar de apostoli; iar când Cornelius şi cei ce erau cu el au primit Duhul Sfânt înaintea botezului lor, apostolul Petru a omis să pună mâinile asupra lor după aceea.

Prin sfinţenie solemnă pentru serviciul preotesc, alte mâini decât cele ale apostolilor au fost puse câteodată asupra persoanelor hirotonosite. În cazul de la Antioch,(13) singurul apostol prezent era una din persoanele asupra căruia au fost puse mâinile. Acest lucru nu a fost făcut pentru a împărtăşi Duhul Sfânt, ce aparent era acordat doar de către apostoli. În hirotonosirea lui Timothy, alte persoane înafară de Pavel, ce sunt numite “prezbiteri”, au fost implicate în punerea mâinilor. Aceste lucruri justifică concluzia conform căreia impunerea mâinilor de către slujitori normali este, conform folosinţei primitive, o ceremonie adecvată în hirotonosirea slujbei preoteşti.

Semnificaţia ordinului dat lui Timothy, “Să nu pui mâinile dintr-o dată asupra nici unui om”(14), nu este perfect clar. Este puţin probabil că se referea la forţa brută. Ca folosită în scopul unei forme semnificative, referinţa sa cea mai probabilă este către hirotonosirea preotească. Astfel înţeles, ordinul furnizează dovezi clare cum că impunerea mâinilor a fost ceremonia adecvată pentru a dezbina oficiul sacru.

Secţiunea IV – Rebotezarea

POATE FI NECESAR

Un credincios care a primit, la un moment dat, stropitul la botez, nu a scăpat de obligaţia de a fi scufundat, drept ascultare a poruncii lui Hristos. În acest caz, scufundarea nu poate fi, fără bună-cuviinţă, numită rebotezare. Însă dacă un individ ar fi scufundat când e copil, conform obiceiului Bisericii Greceşti, acest lucru nu l-ar scăpa de obligaţia de a fi scufundat din nou, pentru a deveni un credincios de-al lui Hristos. În cazurile menţionate, nu există nici un dubiu sau diversitate a practicii, printre cei ce aderă la învăţăturile lui Hristos.

Însă unele cazuri se ivesc ocazional, decizia fiind luată cu dificultate. Cele mai des întâlnite sunt următoarele: 1. Oamenii ce au fost botezaţi o dată pe baza profesiei sau credinţei, iar apoi s-au lepădat de Hristos, câteodată se întorc cu dovezi despre convertirea recentă. 2. Oamenii ce au fost scufundaţi de către preoţii pedobaptişti sau de către slujitori baptişti nevrednici, câteodată se prezintă pentru a fi rebotezaţi sau pentru a fi admişi în biserică. În aceste două cazuri, întrebarea ce se ridică este: este rebotezarea necesară conform Sfintelor Scripturi?

CINE TREBUIE SĂ DECIDĂ

În deciderea asupra întrebării, prima responsabilitate decurge de la candidat. El este legat să facă un botez al profesiei de credinţă, conform voinţei arătate a lui Hristos; iar dacă el nu şi-a îndeplinit cum trebuie datoria, obligaţia de a asculta depinde de el.

O responsabilitate este adusă administratorului, căruia candidatul îi cere o şansă de a fi rebotezat. Este clar din Scripturi faptul că, în cazuri normale, botezul a fost creat pentru a fi administrat doar o dată; iar administratorul, ca fiind un servitor al lui Hristos, este nevoit să decidă, cu frica faţă de Dumnezeu, dacă cazul de faţă necesită o repetare a ritualului.

În afară de cele două părţi ce au fost menţionate, şi care au fost responsabilitatea directă în acest caz, biserica pentru care un individ cu un botez incert aplică pentru a fi membru, are responsabilitatea să judece dacă botezul lui a fost împlinit, prin poruncă divină. Dacă botezul este necesar pentru a fi membru, atunci biserica nu este liberă să arunce întrega responsabilitate a problemei supra candidatului sau a administratorului.

S-a întâmplat uneori, ca slujitorii să aibă păreri diferite; iar un candidat, pe care un slujitor a refuzat să-l boteze, a fost rebotezat de altul. În asemenea cazuri, nu apare nicio ruptură în frăţia dintre slujitori, aceasta nefiind permisă. În acelaşi mod, o diferenţă de opinii ar putea exista şi între biserici; o biserică ar putea să nu ceară rebotezarea, pe când altă biserică ar cere acest lucru. Această diferenţă nu ar trebui să disturbe bunele relaţii dintre biserici. Însă dacă individul ce a fost primit fără botez, caută să părăsească frăţia bisericii ce cere botezul, biserica din urmă are întietate, ca un corp independent, să-l respingă.

Deşi există unele diferenţe de opinie asupra acestor întrebări, şi trebuie tolerate, fiecare trebuie să încerce să înveţe datoria de a le respecta, printr-un studiu intens al Sfintelor Scripturi. Direcţiile cuvântului inspirat sunt clare atâta timp cât oamenii păstrează calea precisă; însă atunci când ei se îndepărtează de ea, nu trebuie să fim surprinşi dacă metoda întoarcerii nu este foarte bine pusă la punct. Prin urmare, intervine faptul că oamenii ce interpretează învăţăturile lui Hristos în acelaşi mod, ar putea, prin aplicarea lor în cazuri complicate, să aibă opinii diferite. În ceea ce urmează, îmi voi exprima opiniile, făcând diferenţă faţă de cei a căror investigaţii au dus la concluzii diferite.

PRIMUL CAZ

Primul caz presupune existenţa unei greşeli, în botezul anterior, a respectării calificărilor candidatului.

Botezul a fost creat ca o ceremonie a profesiei Creştine. Dacă, la primul botez, candidatul se crede a fi un Creştin şi primeşte botezul ca pe o profesie de credinţă adevărată în Hristos, nu poate obţine o calificare mai mare prin al doilea botez. Celor cărora li s-a administrat ritualul, nu posedă puterea de a căuta în inimă. O profesie a credinţei credibilă, făcută sincer, este tot la ce se poate aştepta un om imperfect; iar, întrucât decretul a fost făcut pentru oamenii imperfecţi, este în mod corespunzător administrat asupra profesiei credibile şi sincere.

Confirmări ale acestui punct de vedere reies din cazul lui Simon vrăjitorul. Deşi botezat prin practicarea credinţei, a fost după aceea descoperit faptul că inima sa nu era dreaptă în ochii lui Dumnezeu. După ce a descoperit acest lucru, Petru nu i-a poruncit, însă s-a adresat astfel: “Pocăieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu şi astfel poate că gândul inimii tale te va ierta.”

Această adresare, prin faptul că nu conţine nicio poruncă legată de botez, favorizează opinia că botezul, în acest caz, nu ar fi fost necesar.

AL DOILEA CAZ

Al doilea caz presupune că a existat la primul botez nevoia ca administratorul să fie calificat.

În discuţia legată de această problemă ar trebui să ne apărăm împotriva conceptelor greşite ce respectă validarea botezului. Ritualul nu are niciun jurământ eficace, dependent de validarea sa, la fel cum posesia unui loc depinde de validitatea titlului. Dacă era astfel, ar putea fi foarte important să poţi urmări curgerea virtuozităţii  misterioase printr-o linie continuă de administratori autorizaţi, încă de pe vremea apostolilor. Însă validarea botezului nu înseamnă mai mult decât datoria ce a fost îndeplinită. Dacă a fost îndeplinită, atunci nu mai este necesr să fie repetată.

Întrebarea, atunci, este dacă candidatul şi-a făcut datoria. Responsabilitatea deciderii acestei întrebări începe, dar nu se termină cu el. Biserica din care el doreşte să facă parte, trebuie să dea dovadă de judecată în acest caz. Dacă candidatul este mulţumit cu botezul său şi acest lucru este suficient, persoanele botezate, când erau copii, ar fi putut obţine un loc în bisericile noastre fără alt botez. Biserica este obligată să judece şi să-şi reglementeze judecata după voia Domnului.

Din investigaţiile din partea anterioară a acestei lucrări, am învăţat că un candidat nu are niciun drept să se boteze singur sau să se aleagă propriul său administrator, fără să bage în seamă dacă este suficient de calificat conform voinţei divine. Administratorii adecvaţi sunt persoanele chemate de Dumnezeu la slujba preoţească şi introduse în aceasta conform ordinului creat de apostoli. La asemenea persoane, candidatul trebuia să aplice; şi, dacă primea decretul de la oricare altul, era ca şi cum şi-ar fi ales administratorul singur sau că s-a scufundat singur.

Posibilitatea ca o situaţie a lucrurilor să fi existat vreodată, prin care un administrator normal nu putea fi procurat, nu militează împotriva concluziei deja găsite. Acest subiect a fost luat în considerare în Chap.VIII.3. Deoarece atunci când ordinul bisericii a fost distrus, ceva neobişnuit ar putea fi făcut pentru a-l reface, nu avem, de această dată, voie să neglijăm ordinul obişnuit atunci când există. Fiecare biserică este legată să respecte acest ordin, iar un candidat care a eşuat să-l respecte prin botezul precedent, ar putea, de bună-cuviinţă, să asculte încă o dată de porunca Domnului, exact cum cere divinitatea.

Pentru a efectua cum trebuie botezul, un candidat voitor şi un administrator voitor sunt necesari, amândoi fiind nevoiţi să-şi dedice serviciile pentru ascultarea lui Hristos. Printr-o dispoziţie înţeleaptă, tendinţa socială a Creştinilor este vizibilă încă de la începutul practicii Creştine. Candidatul nu poate asculta singur, el trebuind să-l caute pe administratorul care să-l unească prin actul ascultării, iar prin acest aranjament, frăţia Creştină începe cu practica Creştină. Însă pentru ca doi să meargă împreună pe această cale a ascultării, este necesar ca ei să se înţeleagă. Dacă administratorul şi candidatul diferă mult în părerile lor legate de natură şi scopul decretului, ei nu pot fi înfrăţiţi în această slujbă. Unii slujitori Pedobaptişti administrează scufundarea cu ezitare, crezând că aceasta nu este un mod bun de a boteza, cu greu potrivindu-se cu rafinamentul şi decenţa. Cum poate un candidat, care în mod conştient crede că nu există altă formă de botez, să fie înfrăţit în slujbă cu un asemenea administrator? Însă asta nu e tot. Slujitorii Pedobaptişti nu administrează, în general, ritualul ca pe o emblemă a înmormântării şi învierii lui Hristos. Această parte importantă a scopului a fost omisă în totalitate. Dacă un administrator al Împărtăşaniei, greşind scopul ceremoniei, ar rupe pâinea şi ar împărţi vinul în comemorarea, nu a lui Hristos, ci a eliberării de sub influenţa Egiptului de către Moise, ce Creştin ar putea primi elementele din mâinile sale? Prin urmare, când un administrator greşeşte scopul botezului şi trece cu vederea semnificaţia de bază a acestuia, fiecare candidat luminat şi conştient, ce înţelege natura şi scopul ceremoniei, ar putea foarte bine să se îndoiască de buna-cuviinţă a uniunii cu asemenea slujitor printr-un serviciu în care nu sunt de acord.

Dispreţul ce a fost arătat unui botez, îi descurajează pe mulţi să mai repete ceremonia; însă Scripturile nu tratează cu reproş acest lucru. Cel ce va găsi o anatemă împotriva lui, nu trebuie să caute în Biblie. Cartea sfântă furnizează dovezi satisfăcătoare conform cărora ritualul a fost efectuat corespunzător o dată, nefiind necesar repetarea lui; însă nu furnizează nicio dovadă cum că Dumnezeu va fi nemulţumit; cel ce a eşuat să îşi împlinească pe deplin datoria, ar trebui să caute o altă oportunitate de asculta porunca divină cu exactitate meticuloasă.

Note de subsol:

5. 2 Chron. xxiii. 15.
6. Neh. xiii. 21.
7. Matt. xxi. 46.
8. Lev. iv. 4; xvi. 21.
9. Num. xxvii. 18-20.
10. Gen. xlviii. 14; Mark x. 16.
11. Acts xix. 6.
12. Acts xiii. 3.
13. Acts xiii. 1, 2.
14. 1 Tim. v. 22.

VA URMA