Epafras – Un om dedicat maturizării spirituale a sfinților (partea 2)

6
views

de Ghita Marian

2. Lupta lui Epafras

Despre Epafras se spune că el „totdeauna se luptă pentru voi (cei din Colos, Laodicea şi Hierapolis) în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (4:12). Lupta în rugăciune pentru un obiectiv aşa de extraordinar este un concept, se pare, uitat de păstorii şi slujitorii bisericii Domnului din ziua de astăzi. Am ajuns să considerăm lucrarea lui Dumnezeu ca pe o meserie care nu ne cere o mare implicare din partea noastră. Şi, de aceea, rezultatele se văd în statura spirituală, de multe ori extrem de scăzută, a sfinţilor Domnului. Cred că trebuie să ne întoarcem la acest concept prăfuit de vremuri al „luptei în rugăciune pentru cauzele mari ale lui Dumnezeu”, dacă vrem să ne bucurăm de binecuvântări mari din partea lui Dumnezeu. Sunt câteva lucruri pe care le putem descoperi în lupta lui Epafras.

  1. Obiectivul luptei – maturizarea (desăvârşirea) sfinţilor (4:12). Este foarte clar că este un obiectiv extrem de îndrăzneţ. Dacă analizăm v.12 înţelegem că Epafras nu s-a luptat în rugăciuni pentru obiective neînsemnate, superficiale, sau pământeşti. Tendinţa noastră este ca să fim foarte satisfăcuţi doar de bunăvoinţa pe care o arată cineva faţă de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ne comportăm de multe ori ca şi cum lucrurile sunt deja rezolvate pentru omul respectiv, în ceea ce priveşte mântuirea Lui. Sau, ne situăm în cealaltă extremă a unei capitulări totale, atunci când vedem că cineva are probleme spirituale. De asemenea ne rugăm doar pentru ca Domnul să ridice pe cineva dintr-o stare foarte rea şi suntem mulţumiţi că acesta ajunge să biruiască un anumit păcat, beţia sau tutunul, sau alt obicei rău. Ne oprim din demersul nostru în rugăciune pentru acea persoană. Epafras se lupta totdeauna pentru desăvârşirea fiecăruia dintre sfinţi (vezi şi 1:28). Cuvintele din 4:12 sunt edificatoare: „desăvârşiţi” (s-a arătat că unul din sensurile acestui concept este „atingerea celor mai înalte standarde spirituale, cele ale lui Dumnezeu”); „deplin încredinţaţi” (o edificare, echipare deplină, nu superficială); „să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (nu doar să se afle în voia lui Dumnezeu, ci să persevereze, să rămână până la capăt în această voie). Toate acestea ne arată că Epafras nu s-a mulţumit cu puţin în viaţa spirituală şi în slujirea lui în Biserică. El a ştiut că acesta este obiectivul lui Dumnezeu (desăvârşirea sfinţilor – Efes. 4:11-16; Rom. 8:28-30) şi acesta a devenit obiectivul slujirii sale.
  2. Mijloacele luptei – rugăciuni către Dumnezeu. Epafras a fost conştient că s-a angajat la o luptă în care ca om era din start terminat. Numai Dumnezeu putea da izbândă în această luptă. Noi trebuie să învăţăm câteva lecţii cu privire la viaţa noastră cu Dumnezeu. Mântuirea înseamnă mult mai mult decât eliberare de păcat. Mântuirea înseamnă răscumpărarea noastră din păcat şi din starea în care ne-a adus păcatul, şi readucerea noastră la statutul şi condiţia pe care Dumnezeu le-a planificat pentru noi. Planul final al lui Dumnezeu este (desigur sunt multe formulări scripturale ale acestuia, dar ne rezumăm doar la o formulare despre care am putea spune că este finalul finalurilor) ca „Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:28). Mântuirea, în Biblie, este o aducere a sfinţilor la acest statut. Atunci va începe veşnicia glorioasă. Dumnezeu nu a planificat mai puţin de aceasta. De aceea, ar fi sinucidere curată să ne angajăm în lupta aceasta doar cu toate resursele noastre. De aceea noi trebuie să luptăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Epafras a înţeles acest lucru şi apare în NT ca unul care „totdeauna” se luptă pentru desăvârşirea sfinţilor în rugăciunile lui.
  3. Intensitatea luptei. Apare aici un element ciudat, am putea spune. Rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu, ca şi cele ale lui Epafras, sunt de fapt „lupte în rugăciune”. Cu cine oare se lupta el în rugăciune? De ce rugăciunea intensă, adevărată, devine o luptă? Ce anume dă acea intensitate rugăciunii, de o face o luptă? Este vorba de duşmani care se opun obiectivului lui Dumnezeu? Care sunt aceştia? Poate cel mai bun exemplu pe care putem să-l folosim, pentru a înţelege lupta în rugăciune, este lupta lui Iacov cu Dumnezeu. Iacov, a ajuns, înapoi în Canaan, după o perioadă de 20 de ani. Urma să se întâlnească cu fratele lui, Esau, care avea intenţii criminale. În acea situaţie, disperată pentru el, se roagă lui Dumnezeu într-o noapte (Gen. 32:24-32). În acea noapte rugăciunea lui Iacov a devenit o luptă cu Dumnezeu, în care Dumnezeu îl binecuvintează, îi schimbă numele în Israel şi de asemenea El îl loveşte pe Iacov, ca semn al binecuvântării Sale. Ceea ce este ciudat este faptul că în acea luptă a lui Iacov cu Îngerul Domnului (cu Domnul de fapt), Domnul pare greu de convins în a-i răspunde lui Iacov, Iacov este extrem de insistent în cererea lui faţă de Dumnezeu, dar în final, Domnul pare biruit de Iacov (chiar El Însuşi spune: „te vei chema Israel – Cel ce luptă cu Dumnezeu – ; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor” – v. 28); totuşi Domnul îl loveşte pe Iacov încât îl scoate, am putea spune, din luptă; îl imobilizează. Cine pe cine de fapt a biruit? Ciudăţenia constă în faptul că Dumnezeu nu poate fi determinat de nici un om să facă ceea ce El nu vrea să facă. Dacă totuşi Domnul răspunde rugăciunilor, este pentru că El vrea să facă asta, după buna plăcere a voii Sale, nu că este obligat să o facă. Totuşi Domnul spune despre Iacov: „ai luptat cu Dumnezeu…şi ai fost biruitor” (v. 28). Trebuie însă înţeles că lupta în rugăciune se dă pe un front spiritual, invizibil pentru ochii fizici. Ceea ce se vede nu este ceea ce în realitate este: aşa şi cu Iacov. În momentul (punctul) rugăciunii lui Iacov, s-au intersectat două voinţe, două moduri de a gândi: a lui Dumnezeu şi a lui Iacov. Iacov a fost un înşelător (Gen. 27:35-36). El a gândit toată viaţa (până la momentul rugăciunii sale – momentul schimbării numelui său în „Israel”) că este un descurcăreţ. Este suficient să înşele, să facă planuri pentru ca să obţină binecuvântările lui Dumnezeu. Chiar şi în relaţie cu Dumnezeu el se comporta ca unul care credea că trebuie să facă el însuşi ceva ca Domnul să-l binecuvinteze. De aceea el pledează ca unul care se agaţă de Dumnezeu pentru a obţine ceva de la El. Aceasta a fost atitudinea lui Iacov (o atitudine a cărnii). Iacov îşi dorea însă cu ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta l-a diferenţiat pe el de fratele lui, Esau (Gen. 25:32-33; Evr. 12:16-17). Dumnezeu, pe de altă parte, a dorit dintotdeauna ca să-l binecuvinteze pe Iacov (Rom. 9:10-13). A arătat-o înainte de naşterea lui, apoi, când el era fugar, Domnul i s-a arătat şi i-a promis binecuvântarea, deşi ar fi trebuit să-l pedepsească pentru ce făcuse înainte la Laban. Domnul a fost cu El (chiar Iacov a recunoscut aceasta – Gen. 31), şi, deşi Domnul l-a pedepsit serios, totuşi nu a luat binecuvântarea de la el. Iacov a ajuns, în Gen. 32, în punctul în care şi-a dat seama că este total încapabil să mai facă faţă confruntării cu Esau. Îşi dădea seama că dacă Dumnezeu nu intervine, atunci el este pierdut. Dacă citim cu atenţie rugăciunea lui din Gen. 32:9-12, şi studiem tot cap. 32, ne dăm seama că Iacov se ruga ca unul care nu are altă şansă decât intervenţia plină de har şi îndurare a lui Dumnezeu. El mizează pe Dumnezeu care i-a promis că-l va binecuvânta. Putem spune că Dumnezeu l-a adus pe Iacov în punctul în care el se vedea un nimic şi trebuia să se roage înaintea Domnului ca înaintea Aceluia care, doar dacă El vrea, ar putea să-l salveze. Confruntarea, în rugăciune, a fost, de fapt, între tendinţa carnală a lui Iacov de a obţine ceva de la Domnul prin meritele sau demersurile sale proprii şi dorinţa dintotdeauna a Domnului de a-l binecuvânta. Dar în acelaşi timp, Domnul l-a făcut pe Iacov să cadă în genunchi înaintea Domnului (în rugăciune) şi să se comporte ca un disperat. Lupta lui Iacov a fost, putem spune, una plăcută Domnului pentru că ea era manifestarea celui care nu vede altă şansă de izbândă decât Dumnezeu Însuşi. De aceea Domnul i-a spus: „ai fost biruitor” (32:28). Domnul este „biruit” în sensul că El se lasă (aşa vrea El) cucerit de o inimă zdrobită şi care-şi recunoaşte nimicnicia înaintea Lui, pentru ca să-L vadă pe Domnul în toată gloria Sa (Is. 57:15; Ps. 51). De altminteri lovitura pe care Domnul i-a dat-o lui Iacov, şi care l-a făcut să şchiopăteze, a fost semnul că Iacov a înţeles că Domnul vrea să-L binecuvinteze, înainte ca el să merite aceasta. A fost pentru Iacov o lovitură în carne, ca şi ţepuşul lui Pavel – în carne (2 Cor. 12:7-10), dar o lovitură (un ţepuş) care îi îndrepta atenţia spre harul lui Dumnezeu, nu spre ceea ce putea el. În concluzie, lupta în rugăciune se dă pe frontul invizibil al luptei dintre carnea noastră, care se opune Duhului lui Dumnezeu, şi care vrea să-şi câştige ea merite personale, şi dorinţa şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi împlini lucrarea în care noi suntem angajaţi. Rugăciunea este terenul luptei, pentru că în rugăciune ajungem să ne vedem în totalitate nevrednicia noastră şi aceasta ne face să depindem în totalitate de Dumnezeu, de harul şi puterea Lui. Epafras a înţeles să lupte, pentru desăvârşirea credincioşilor, în rugăciune, un teren extrem de incomod pentru carne (ţepuşul Domnului este mult mai evident şi mai nesuferit pe terenul rugăciunii, dar mult mai edificator pentru harul lui Dumnezeu), dar extrem de reconfortant pentru duhul nostru din cauza manifestării harului lui Dumnezeu. Dar nu este vorba aici doar de Epafras, cel care se lupta în rugăciune. El se lupta „pentru voi (sfinţii din biserici)”. Trebuie să avem în vedere că lupta avea drept obiectiv şi lupta contra mentalităţii colosenilor (cu ereziile lor – cap. 2). Daniel s-a rugat Domnului şi Domnul l-a ascultat (vezi Dan. 10). Dar răspunsul Domnului la rugăciunea lui a întârziat din cauza unei opoziţii spirituale puternice (se vorbeşte despre căpetenia împărăţiei Persiei care s-a împotrivit 21 de zile îngerului care venea cu răspunsul de la Domnul pentru Daniel – v. 12-13). Lupta se dă în plan spiritual şi în acest plan sunt forţe spirituale care se opun adevărului lui Dumnezeu şi desăvârşirii sfinţilor. Epafras, deci, s-a angajat într-o slujire care presupunea ducerea unei lupte extraordinar de puternice în plan spiritual, şi care cerea arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Intensitatea luptei spirituale este extraordinar de mare când este vorba de a ne implica în desăvârşirea sfinţilor. Pavel ne arată acest lucru în Col. 1:28-2:3. El spune că lucrarea de a înfăţişa pe orice om „desăvârşit în Cristos” i-a cerut o angajare şi o implicare supraomeneşti. De aceea el a lucrat şi s-a luptat „după lucrarea puterii Lui (Cristos Domnul), care lucrează cu tărie în mine (Pavel)” (1:29). El, de asemenea, le arată celor din Colose, dimensiunea luptei spirituale în care s-a angajat pentru ca ei să se bucure de toate „bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (2:1-3). Pavel vorbeşte despre faptul că el, în trupul lui, împlinea „ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (1:24). Desigur, nu este vorba aici despre mântuirea sfinţilor din Colose prin suferinţele lui Pavel (toţi sfinţii sunt mântuiţi doar prin jerfa lui Cristos). Dar Pavel vorbeşte despre acele suferinţe prin care revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu a fost transmisă de Duhul Sfânt (completată pentru a fi întregită) prin apostoli, în special prin apostolul Pavel (vezi Col. 1:25; Efes. 3:2-11). Numai descoperirea cuvântului adevărului complet al lui Dumnezeu (întrupat prin Cristos şi jertfa Sa) a necesitat o implicare (cea a lui Pavel) specială şi suferinţe excepţionale (desigur nu comparabile cu cele ale lui Cristos, care sunt unice). Când Pavel a spus: „Pe El îl propovăduim noi…ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28), el a spus-o cu conştiinţa prezenţei ghilotinei suferinţelor deasupra capului lui, suferinţe care l-au urmărit toată viaţa în lucrarea aceasta. Toate acestea ne arată că lucrarea care este săvârşită în vederea ajungerii la desăvârşire a sfinţilor Domnului, a Bisericii lui Cristos, este lucrarea cea mai extraordinară, cea mai complexă, cea mai dificilă, cea mai dureroasă şi cea mai solicitantă; dar şi cea mai importantă, în care se poate implica cineva. De aceea este nevoie de luptă în rugăciune a tuturor credincioşilor pe toate fronturile. Aceasta ne va cere costuri imense, dar ne va aduce şi binecuvântări uriaşe. Epafras a ştiut ca totdeauna să se lupte în rugăciunile sale pentru acest măreţ obiectiv al lui Dumnezeu.

 

3. Râvna lui Epafras

Epafras a avut şi o mare râvnă pentru credincioşii pe care i-a păstorit (cei din Colose, Laodicea şi Hierapolis) (Col. 4:13). Râvna este ceea ce motivează pe cineva să facă un anume lucru. Râvna lui Epafras l-a făcut să-şi dorească să-i slujească pe credincioşi şi să accepte preţul foarte ridicat al slujirii acestora, pentru ca ei să crească spre maturitate spirituală. Fără râvnă, orice activitate devine un calvar. Te face să te simţi în închisoare. Te poate stoarce de orice vlagă. Dar când ai râvnă pentru ceva, ai de fapt motivaţie să faci acel lucru, oricât de greu ar putea fi. Când este vorba însă despre lucrarea care duce la desăvârşirea spirituală a sfinţilor, râvna trebuie să fie una excepţională. Pavel însuşi apreciază că Epafras avea o mare râvnă. Pavel nu a fost un oarecare; el ştia ce spune. Ce dă această râvnă?

  1. Înainte de orice, Epafras este descris ca „un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” (1:7), „un rob al lui Cristos” (4:12). Înainte de a fi prezentat Epafras ca un om dedicat credincioşilor din Colose şi din celelalte două din vecinătate, el este prezentat ca un om total dedicat Domnului Isus Cristos, desigur lui Dumnezeu. Aceasta are o mare importanţă. De-a lugul istoriei au existat mulţi oameni dedicaţi unor cauze nobile, oamenilor. Dar opera lor pentru oameni a fost una la nivelul aspiraţiilor lor limitate la nivelul pământesc. Când vorbim însă despre dedicarea unora faţă de Dumnezeu, faţă de Cristos, atunci opera lor pentru oameni este imens mai mare; este la nivelul aspiraţiilor veşnice ale oamenilor. Domnul Isus a făcut în totul voia Tatălul (Ioan 6:38-39), şi a făcut-o de multe ori dezamăgind aşteptările multora. Dar în acest fel, Domnul Isus Cristos a putut aduce mântuire desăvârşită şi viaţă veşnică tuturor celor care cred în El. Epafras a fost atras de dragostea lui Cristos şi constrâns de ea (2 Cor. 5:14-15), pentru a se dedica Domnului în totul. Iată, deci, sursa râvnei mari a lui Epafras.
  2. Epafras a avut râvnă pentru credincioşii pe care îi păstorea. El a fost dedicat total lui Cristos, astfel că râvna lui s-a răsfrânt şi asupra credincioşilor lui Cristos. Este extraordinar ca un păstor să iubească turma Domnului Isus Cristos. Epafras se simţea legat de credincioşi şi îi iubea cu o totală dăruire. Nu putem face lucruri mari pentru Biserica Domnului dacă nu-i iubim, aşa cum Domnul i-a iubit pe ai Lui. Epafras şi-a arătat râvna lui pentru ei prin faptul că a acceptat să se implice într-o lucrare pentru ei care îi cerea jertfă – maturizarea sfinţilor. Citind cuvintele lui Pavel (Col. 1:1-8; 4:12-13) descoperim că Epafras, deşi era cu siguranţă afectat de ereziile din Colose, totuşi vorbeşte aşa de frumos despre ei, despre cum Domnul a lucrat şi lucrează în viaţa lor. Epafras avea o mare râvnă pentru toţi credincioşii.
  3. Epafras a avut o mare râvnă pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat: păstorirea sfinţilor în vederea desăvârşirii spirituale a lor. Din atitudinea pe care o descoperim la el înţelegem râvna lui extraordinară pentru ca toţi credincioşii să ajungă la desăvârşire. El s-a luptat în rugăciunile sale pentru aceasta. Lucrarea aceasta şi, desigur, anticiparea finalului ei – desăvârşirea sfinţilor (glorificarea lor), i-a captat în totul fiinţa lui Epafras; aşa că el a considerat că merită să intre în această dificilă şi periculoasă lucrare (vezi Evr. 12:1-3). Iată deci, secretul râvnei lui.

 

Concluzii

Epafras apare meteoric în NT (doar în 4 versete). Dar apare ca o lumină strălucitoare.

  • El a ştiut la ce l-a chemat Dumnezeu. A înţeles că, fiind păstor în Biserica lui Cristos, el nu este acolo doar pentru a asigura buna derulare a tuturor serviciilor divine ale comunităţii, ci a fost chemat de Domnul la lucrarea de desăvârşire spirituală a tuturor sfinţilor, în Cristos. El a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu în Biserica Lui pentru a se desăvârşi scopul lui Dumnezeu cu cei credincioşi. Aceasta a însemnat cunoaşterea deplină a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, prin revelaţia dată apostolului Pavel; şi o bună administrare a acestui adevăr tuturor credincioşilor;
  • El a luptat din greu, cu jertfă, pentru ca sfinţii să ajungă la desăvârşirea lui Cristos. Lupta spirituală şi lupta în rugăciune presupune o implicare totală a întregii personalităţi pentru a realiza lucrarea lui Dumnezeu. Înseamnă o organizare excelentă, înseamnă muncă titanică, înseamnă dependenţa totală de harul lui Dumnezeu, înseamnă că nimic nu trebuie să fie neglijat. Înseamnă ceea ce Pavel a spus: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi ei parte de ea” (1 Cor. 9:23). „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor. 9:27);
  • El a avut o mare râvnă pentru Domnul, pentru sfinţii Lui şi pentru lucrarea care-i conduce pe aceştia pe drumul spre desăvârşire spirituală (spre maturizare şi asemănare cu Cristos). Râvna o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ea trebuie alimentată printr-o relaţie corectă, intimă şi deplină cu Domnul.

Epafras a fost, deci, un slujitor al lui Dumnezeu de la care putem învăţa foarte multe lucruri pentru slujirea noastră.