Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

8
views

de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI – Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA IV – Caracterul lui Charles I – Suferinţa din timpul domniei sale – Prima Biserică Baptistă Particulară – Samuel Howe – Cartea Dr. Featley – Confesiuni de Credinţă Baptiste – Tolerarea urâtă de Prezbiterieni – Încercările lor de a-i elimina pe Baptişti – Liniile lui Milton – Adunarea Teologilor – Protestul împotriva imersiunii – Declaraţia Parlamentară în favoarea Baptiştilor – „Ordonanţa” înspăimântătoare împotriva lor – Activitatea lor din timpul Republicii şi Protectoratului Englez – Ofiţerii Baptişti ai lui Cromwell – „Magistraţii” – Baptiştii în Irlanda

Charles I l-a urmat la tron pe tatăl său, James I, în 1625. În religie el era un Protestant Papist. Din punct de vedere politic, el credea în sistemul de guvernare a unui singur om, privindu-i pe oameni drept nimicuri, şi şi-a pierdut viaţa luptând cu încăpăţânare pentru a-şi pune în practică crezul său. Din punct de vedere moral, el era format din negaţii: el dorea principiu, sinceritate şi statornicie. Biserica Angliei obişnuia să-l numească un „martir”, însă serviciul de comemorare a morţii sale a fost retras acum. L-am putea numii „făcător de martiri”. Domnia sa, până în timpul adunării Lungului Parlament, a fost distinsă de persecuţia perseverentă a tuturor nonconformiştilor faţă de Biserica Stabilită, din care toţi au rămas în Biserică, însă au creat scrupule de conformitate în una din ceremoniile şi legile ei. Înălţa Curte de Comisie, prima dată stabilită de Regina Elizabeth, căreia i s-a încredinţat autoritatea regală în lucrurile eclesiastice, era de fapt o Inchiziţie Protestantă. Aceasta deţinea puterea absolută de a amenda, pune în temniţă pe foştii fii, şi de altfel să pedepsească pe toţi delicvenţii pretinşi, şi din deciziile sale nu exista nici un apel. Atât de severe erau procedurile acestui tribunal încât numere mari fugeau la ţară pentru a le evita; unii în Olanda, alţii în New England.

Baptiştii au avut partea lor în aceste suferinţe, însă particularităţile au fost înregistrate în mod imperfect. Într-un caz, menţionat întâmplător în „Istoria Puritanilor” a lui Neal, se poate vedea un index al condiţiei lor. Printre predicatorii a căror întemniţare pentru religie este de notat, numele lui Thomas Brewer apare – „un predicator Baptist”, a cărui captivitate s-a extins la 14 ani. Ce vremuri erau acelea, ca un om să sufere să stea în temniţă 14 ani doar pentru că era un „predicator Baptist”!1

În anul 1633 a avut loc un eveniment care necesită o atenţie specifică. Acesta a fost formarea primei Biserici Baptiste Particulare sau Calviniste în Anglia. Până acum Baptiştii au favorizat părerile Arminiane. William Kiffin oferă următoarea relatare: „Exista o congregaţie de Nonconformişti Protestanţi de convingere Independentă în Anglia, adunată în anul 1616, unde Henry Jacob a fost primul pastor, iar după el a urmat John Lathorp, care era lucrătorul lor în această vreme. În această societate câteva persoane, descoperind faptul că congregaţia nu îşi păstra primele sale principii de separare, aşadar fiind totodată convinsă că botezul nu trebuia administrat pruncilor, ci doar celor care profesau credinţa în Hristos, au dorit ca ei să fie eliminaţi din acea comuniune, şi să li se permită să formeze o congregaţie distinctă, într-o ordine care era cea mai agreabilă pentru sentimentele lor. Biserica, considerând faptul că ei au devenit de acum foarte numeroşi, şi puteau să se întâlnească laolaltă în aceste vremi de persecuţie, şi crezând că aceste persoane au acţionat dintr-un principiu de conştiinţă, şi nu din încăpăţânare, a fost de acord să le permită libertatea care şi-au dorit-o, şi să se constituie o biserică distinctă; ceea ce s-a întâmplat pe 12 septembrie 1633. În timp ce ei credeau că botezul nu era de drept administrat pruncilor, ei priveau botezul care l-au primit la acea vârstă drept invalid; prin urmare majoritatea dintre ei sau toţi au primit un botez nou. Pastorul lor era John Spilsbury. Numărul lor era nesigur, deoarece în menţionarea numelor a douăzeci de femei şi bărbaţi este adăugat, ‚cu diverşi alţii’”2.

Pe măsură ce vremea de libertate lărgită se apropia, tiranii au crescut în furie. Şaptesprezece canoane au fost emise de Convocarea clerului în partea timpurie a lui 1640, a cincia dintre ele era direcţionată „contra sectelor”. După ce poruncea ca dizidenţii papişti care refuzau să se conformeze să trebuiască să fie excomunicaţi, şi ca puterea civilă să fie solicitată pentru ajutorarea în îndeplinirea sentinţei, aceste cuvinte au fost adăugate: „Sinodul decretă, ca mai susul menţionat canon împotriva papiştilor să între în deplină vigoare împotriva tuturor Anabaptiştilor, Browniştilor, Separatiştilor, şi alte secte, în aplicarea lor”3.

Unei persoane excomunicate i se interzice ceea ce se numeşte înmormântare creştină. Samuel Howe, un predicator Baptist, care a murit în temniţă în această vreme în timp ce era sub excomunicare, a fost îngropat în drum; înhumarea în locul consacrat, aşa numit, fiind refuzată. Howe era un predicator popular, dar needucat, şi din această cauză, se pare, a fost defăimat de unii, care nu au putut să facă distincţie între învăţătura de universitate şi ignoranţa absolută; şi care a ales să-i privească pe cei care nu au primit o educaţie de colegiu drept descalificaţi pentru oficiul de predicator, fără a mai luat în considerare ataşamentul lor religios, sau chiar profunda lor deprindere cu Scriptura. În această ultimă privinţă Howe îi întrecea pe majoritatea oamenilor. Însă în apărarea sa faţă de atacurile lor, cu certitudine că el a întrecut limitele moderaţiei. Într-un tratat pe care l-a publicat, intitulat, „Suficienţa Învăţăturii Duhului, fără Învăţătura Umană”, el a încercat să arate, nu numai că învăţătura umană este un ghid insuficient în materii de religie, ci că este „periculoasă şi rănitoare”. Următoarele apar pe pagina cu titlu:

„Ce Cum? Cum acum? Cum s-a găsit o astfel de învăţare,
Ca să arunce imaginea curioasă a Artei la pământ?
Cambridge şi Oxford s-ar lăuda acum
Voal pentru un Cârpaci dacă ar ştii dar Cum.”

Cu toate acestea, Howe a fost un om bun şi folositor. Roger Williams are următoare referinţă despre el: – „Printre aşa de multe instanţe, moarte şi vii, faţă de lauda veşnică a lui Hristos Isus, şi a Duhului Său Sfânt, suflare şi binecuvântare unde aduce El, nu pot face nimic altceva decât cu admirabilă mărturie să-mi amintesc de mărturia acelui creştin eminent şi profet al lui Hristos, chiar acel dispreţuit şi totuşi preaiubit Samuel Howe, care deşi a fost denumit cârpaci, şi fără învăţătură (care încă mai este în sfera şi locul său onorat de sine), care totuşi, spun eu, prin cercetarea Sfintelor Scripturi, a crescut să devină un excelent învăţat al Scripturii, încât puţini dintre acei mari Rabini care dispreţuiesc să cârpească sau să facă un papuc, ar putea apt sau cu dragă inimă, din Sfintele Scripturi, să-l depăşească. Şi totuşi (prin opresiunile din partea conştiinţelor oamenilor chiar şi în viaţă şi moarte, şi după moarte, în privinţa îngropării, totuşi fiind de negândit şi de neremediat), spun, oricât ar fi fost el forţat să caute un mormânt sau un pat în drumul mare, cu toate acestea viaţa sa, şi moartea, şi îngroparea (fiind frecventată de multe sute din poporul lui Dumnezeu), onorabilă (cu cât mai mult la învierea sa) glorioasă”4. Bărbăria care a frecventat înmormântarea sa a fost caracteristică erei acesteia.

Imediat după începerea luptei dintre Charles I şi Lungul Parlament, libertatea în religie a avansat cu paşi rapizi. Restricţiile principale ale legii fiind înlăturate de abolirea Înaltei Curţii de Comisie şi de decăderea ierarhiei, toate partidele au pretins şi au exercitat libertatea închinării. Baptiştii au crescut foarte repede, spre întristarea partidei Prezbiteriene, care pe atunci era în ascensiune. O carte publicată în 1644, de Dr. Featley, poate fi luată drept exponent al sentimentelor nutrite faţă de ei. Dr. Featley a fost implicat într-o dispută publică cu Baptiştii, şi el a tipărit o relatare, în care el a pretins victoria. Cartea a fost intitulată, „Declinul morii stricate, sau Anabaptiştii evitaţi şi aruncaţi peste cap şi urechi la o dispută în Southwark”. El numeşte pe Baptişti o sectă analfabetă şi ca de beţivi – o sectă mincinoasă şi blasfematoare – o sectă impură şi carnală – o sectă sângeroasă şi crudă – o sectă profană şi profanatoare. Răutatea sa este astfel exprimată în „Epistola dedicatoare:” – „Dintre toţi ereticii şi schismasticii, Anabaptiştii ar trebui să fie priviţi cei mai atent şi pedepsiţi sever, dacă nu exterminaţi total şi expulzaţi din Biserică şi împărăţie. . . Ei predică, tipăresc, şi îşi practică hulele lor eretice în mod deschis; ei îşi ţin casele de rugăciune săptămânal în râul nostru, şi sunt afundaţi după maniera lor cu un fel de vrajă, care conţine capetele crezurilor lor eretice. . . Şi în timp ce ei ne pătează râurile cu spălările lor impure, şi amvoanele noastre cu profeţiile lor false şi entuziasme fanatice, tot aşa şi sudoarea şi oftatul de sub greutatea blasfemiilor lor”. Nu ne putem imagina că acestea sunt cuvintele unui campion înfrânt, căruia îi scapă pica împotriva oponenţilor săi.

Dr. Featley era un om de influenţă, şi prin urmare a fost judecat drept avantajos să se facă un antidot la cartea sa. Aceasta a fost făcută de publicaţia unei Confesiuni de Credinţă, din partea a şapte biserici din Londra. Aceasta a apărut în 1644, sub următorul titlu: – „Confesiunea de Credinţă a acelor biserici care sunt numite în mod comun (deşi fals) Anabaptiste; prezentate pentru părerea tuturor care se tem de Dumnezeu, pentru a fi examinate de piatra de căpătâi a Cuvântului Adevărului precum şi pentru prădarea defăimărilor care sunt frecvente, atât în amvon cât şi în tipărire (deşi în mod nedrept) aruncate asupra lor”. Aceasta era un rezumat cinstit a principiilor Baptiste, arătând că în toate punctele importante de teologie, ordonanţele creştine şi guvernarea Bisericii fiind exceptate, Baptiştii erau de acord cu alţi Protestanţi evanghelici. Alcătuitorii au fost în particular atenţi să declare pe deplin părerile asupra magistraturii susţinute de biserici, pentru a lămurii pe oameni de noţiunile absurde încă nutrite de mulţi, care erau bucuroşi să-i acuze pe Baptişti de tendinţe revoluţionare, similare celor ale lui Munster. Paragraful conclusiv este scris în mod admirabil. Acesta este după cum urmează: – „Astfel vrem să dăm Bisericii ceea ce este a Lui, şi tuturor autorităţilor legale ceea ce se datorează lor; şi să nu datorăm nimic nici unui om decât dragoste; să trăim în pace şi în linişte, după cum se cuvine sfinţilor, străduindu-ne în toate lucrurile să păstrăm o conştiinţă bună, şi să facem fiecărui om (sau oricărei judecăţi) aşa cum am vrea ca ei să ne facă nouă; după cum este şi practica noastră, ca să ne dovedească a fi un popor de conştiinţă, tăcut şi paşnic (în nici un caz periculos sau un necaz pentru societatea umană), şi să lucrăm şi să ne străduim cu mâinile noastre să nu fim acuzaţi înaintea nimănui, ci să dăm celui care este în nevoi, atât prietenilor cât şi duşmanilor, socotind că este mai excelent să dai decât să primeşti. Totodată mărturisim că cunoaştem doar în parte, şi că suntem ignoranţi faţă de multe lucruri faţă de multe lucruri pe care dorim şi căutăm să le ştim; şi dacă ne-ar face cineva acea parte prietenoasă din partea Cuvântului lui Dumnezeu pe care noi nu o vedem, vom avea o cauză să fim mulţumitori lui Dumnezeu şi lor. Însă dacă va impune vreun om asupra noastră ceva care noi nu vedem a fi de condamnat de Domnul nostru Isus Hristos, mai degrabă în tăria Sa am îmbrăţişa toate reproşurile şi torturile oamenilor, să fim dezbrăcaţi de tot confortul exterior, şi, dacă ar fi posibil, să murim o mie de morţi, mai degrabă decât să avem ceva împotriva celui mai mic titlu al adevărului lui Dumnezeu, sau împotriva luminii conştiinţelor noastre. Şi dacă va numii cineva ceea ce am spus noi erezie, atunci noi recunoaştem cu Apostolul că, ‚după ceea ce ei numesc erezie, noi ne închinăm Dumnezeului părinţilor noştri’, tăgăduind toate ereziile (pe drept numite astfel), pentru că ei sunt împotriva lui Hristos, şi să fim tari şi de nemişcat, întotdeauna abundând în ascultarea faţă de Hristos, ştiind că strădania noastră nu va fi în zadar în Domnul”5.

Cele şapte biserici care au publicat această Confesiune, s-au întâlnit în următoarele locuri: – Devonshire Square; Broad Street, Wapping; Great St. Helens; Crutched Friars; Bishopsgate Street; Coleman Street; and Glaziers’ Hall. Prima biserică menţionată a existat din acel timp şi până în prezent. Celelalte s-au stins de mult.

Am spus că Presbiterianismul era în ascensiune. Dar Prezbiterienii din secolul al şaptesprezecelea ţineau tolerarea în aversiune. În ochii lor aceasta era chintesenţa tuturor ereziilor.

Marele Richard Baxter spune: – „Judecata mea în acel mult disputat punct al libertăţii religiei, am făcut-o de cunoscut liber întotdeauna. Eu nu sufăr libertatea nelimitată şi tolerarea tuturor, şi cred că sunt capabil să dovedesc nelegiuirea acesteia”6.

Preşedintele Parlamentului Scoţian scrie următoarele despre Parlamentul Angliei (3 februarie 1645): – „Se aştepta ca onorabilele Case să adauge sancţiunea lor civilă la ceea ce Adunarea pioasă şi învăţată a lăsat ca sfătuit; şi mi se porunceşte de către Parlamentul acestei împărăţii să o cer, şi în numele lor o cer. Şi Parlamentul acestei împărăţii este convins, că pietatea şi înţelepciunea onorabilelor Case nu vor admite niciodată tolerarea vreunei secte sau schisme contrare Ligii noastre Solemne şi a Legământului”7.

Clerul Prezbiterian din Londra poartă mărturia lor împotriva „erorii tolerării, promovând şi patronând toate celelalte erori, erezii şi blasfemii de orice fel, sub noţiunea abuzată în mod grosolan a libertăţii de conştiinţă”; şi adaugă că ei consideră aceasta o mare revendicare, „ca oamenii să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu în acel fel şi manieră care ar apărea cea mai agreabilă lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, şi ca nici un om să nu fie pedepsit sau nemulţumit de autoritate pentru unii”. „Noi, lucrătorii lui Isus Hristos”, spun ei, „mărturisim aşadar pentru turmele noastre, pentru toată împărăţia şi pentru lumea reformată, marea noastră antipatie a Prelaţilor, Erastianismului, Brownismului şi Independenţei; şi totala noastră aversiune de Anti-Scripturism, Papism, Arianism, Socinianism, Arminianism, Antinominianism, Anabaptism, Libertinism şi Familism; şi că noi detestăm tolerarea amintită mai sus, atât de mult determinată şi tânjită în această împărăţie, socotind-o nelegitimă şi periculoasă”8.

Lucrătorii din Lancashire declară „armoniosul lor consens” cu fraţii lor din Londra astfel: – „O tolerare ar fi punerea unei săbii în mâinile unui nebun; un pahar de otravă în mâinile unui copil; o eliberare de nebuni cu făclii în mâinile lor, şi numirea unui oraş de refugiaţi în conştiinţele oamenilor pentru diavolul spre care aleargă; o aşezare a unei pietre de poticnire înaintea unui orb; o libertate de proclamare către lumii de a venii în turma lui Hristos pentru a prăda pe mieii ei: nici nu ar fi pentru oferirea de conştiinţe tandre, ci pentru a lua toate conştiinţele”9.

Aceste sentimente au fost reduse la practică pe cât s-a putut de mult. În 1645 o Ordonanţă a Parlamentului a fost publicată, care promulga „ca nici unei persoane să nu i se permite să predice, care nu este ordinată predicator, ori în aceasta sau în altă Biserică Reformată, cu excepţia dacă lucrarea în cauză ar trece destul darurilor lor, de către cei ce vor fi numiţi prin urmare de ambele Case ale Parlamentului”. Ordonanţa avea să fie trimisă către Sir Thomas Fairfax, „cu cea mai sinceră dorinţă şi recomandare” a Caselor, ca să fie „observate corespunzător în Armată”10. Baptiştii erau în particular în ţintă; pentru că exista un mare număr de predicatori printre ei, şi ei erau de sigur lipsiţi de ordinare, în sensul Prezbiterian al cuvântului. Anul următor Corporaţia Oraşului Londrei a intervenit în această materie, prin a prezenta un memoriu către Parlament, numit, „Dojana Oraşului” în care ei solicitau „ca un curs strict şi rapid să ia fiinţă pentru suprimarea tuturor congregaţiilor private şi separate; ca toţi Anabaptiştii, Browniştii, Ereticii, Schismasticii, Blasfemiatorii, şi toate celelalte secte, care nu se conformează disciplinei publice stabilite, sau să fie stabilită, de Parlament, să se declare pe deplin contra, şi să se formeze un curs efectiv pentru proceduri contra acestor persoane; şi că nici o persoană care nu este afectată de guvernarea Prezbiteriană, expusă sau să fie expusă de către Parlament, să nu poată fi angajată în vreun loc de încredere publică”11. Dar Baptiştii şi alţii din armată au procurat o contra-petiţie, care a fost semnată de foarte mulţi, „aplaudând strădaniile şi succesele Parlamentului în cauza libertăţii, şi solicitând să continue cu administrarea lucrurilor împărăţiei conform înţelepciunii lor, şi să nu se permită ca oamenii născuţi liberi din Anglia să fie înrobiţi sub vreo pretenţie, şi nici să sufere vreun set de oameni să li se prescrie în materii de guvern sau conştiinţă”12. Cu toate acestea, principiul intolerant a predominat, şi în decembrie 1646, a apărut o a doua Ordonanţă de Parlament, care interzicea tuturor persoanelor neordinate să „predice sau să expună Scripturile în vreo biserică, sau capelă, sau oricare alt loc public”, şi poruncea ca toţi predicatorii, sau alţii, care ar „publica sau menţine, prin predicare, scris, tipărire, sau oricare alt fel, orice contra, sau în derogare a guvernării Bisericii care este stabilită acum de autoritatea ambelor Case ale Parlamentului”, să fie arestaţi şi „pedeapsa de drept” să fie impusă asupra lor13. Mulţi Baptişti au suferit sub această ordonanţă, prin întemniţare şi altele. Dacă ar fi fost executată în mod rigid, ar fi fost tulburări extensive ale liniştii publice, căci intoleranţa partidei Prezbiteriene a stârnit dezgustul general şi scârba. Gândurile şi sentimentele lui Milton în această privinţă au fost exprimate cu mai multă forţă decât eleganţă. Există adevărul înţepător în liniile sale intitulate „Despre noii Forţatori de Conştiinţă sub Lungul Parlament”: –

„Pentru că v-aţi unit cu domnul vostru Prelat,
Şi cu jurăminte ţepene aţi renunţat la Liturghia sa,
Pentru a cuprinde Pluralitatea stricată văduvită
Dintre cei a căror păcat aţi invidiat, nu l-aţi urât;
Îndrăzniţi voi pentru această conjunctură la sabia civilă
Să ne forţaţi conştiinţele ce Hristos le-a eliberat,
Şi să ne forţaţi cu o ierarhie clasică
Învăţată de simplul A. S. şi Rutherford?
Bărbaţi, a căror viaţă, învăţare, credinţă şi pură intenţie,
Ar fi fost ţinute în mare stimă cu Pavel,
Acum trebuie numiţi şi tipăriţi Eretici
De Shallow Edwards şi Scotch cum îi numiţi voi:
Însă sperăm să vă descoperim toate şiretlicurile voastre,
Complotul şi pachetul vostru mai rău decât acel din Trent,
Aşa încât Parlamentul
Cu foarfecele sale întregi şi preventive
Să vă scurteze filacteriile, şi să vă oprească urechile,
Şi să susţină numai fricile,
Când vor citii aceasta clar în acuzarea voastră,
Noul Prezbiter e vechiul Preot de ordin larg”14.

Aceste insulte Prezbiteriene au fost expuse şi de Samuel Richardson, unul din Pastorii bisericii Baptiste Particulare sau Calviniste, a cărei formare a fost menţionată. Pamfletul lui Richardson a fost intitulat „Necesitatea Tolerării materiilor de religie; sau, întrebări sigure propuse către Sinod, care tind să dovedească că pedepsele comune nu ar trebui să fie impuse asupra celor ce susţin erori în religie, şi că în materii de religii oamenii nu ar trebui să fie constrânşi, ci să aibă libertate şi vacanţă”. „Întrebările” sunt în aşa fel încât nici un persecutor Romano Catolic sau Protestant, Episcopalian sau Prezbiterian, nu ar putea da un răspuns satisfăcător; şi observaţiile răspândite sunt aşa de medulare şi picante, încât cauza bună trebuie să fi derivat un mare beneficiu din urma publicării. „Staţi tăcuţi”, spune autorul, „şi fiţi smeriţi, pentru prostia voastră în numirea persecuţiei disciplină şi tocmai merita cenzura; şi în numirea preoţiei şi a prezbiteriului vostru un ordin sfânt, şi nu sunt decât o preoţie Papală. Şi noi am fi la fel de buni sub Papă precum sub verificarea voastră prezbiteriană. . . Cu toţi aţi fi toleraţi, şi nimeni nu ar fi tolerat decât voi; nu aţi suferii ca cineva să trăiască paşnic şi confortabil, ci numai în felul vostru. Aşa vreţi să vi se facă?”15

Adunarea Teologilor a avut loc din 1643 până în 1649. Confesiunea de Credinţă şi Catehismele vor trăii atâta timp cât durează literatura teologică. Cu excepţia acelor porţiuni n care libertatea religioasă, guvernarea Bisericii, şi botezul creştin sunt tratate, ele sunt de nepreţuit. Adunarea nu numai că a susţinut botezul pruncilor, dar a şi poruncit ca stropirea să fie un mod de administrare a ceremoniei. Aceasta era o diviziune apropiată: douăzeci şi cinci au fost pentru porunca de stropire, douăzeci şi patru contra. Acea majoritate de unu a fost obţinută de influenţa Dr. Lightfoot, căruia s-a oferit mare respect faţă de autoritatea în calitate de cercetător Oriental şi critic biblic. Minoritatea nu a dorit să legisleze în privinţa subiectului, şi ar fi lăsat-o în opinia lucrătorilor. Însă se pare că a existat o teamă de consecinţe posibile; căci dacă aveau să fie scufundaţi pruncii, s-ar putea ivi o suspiciune că stropirea nu era destulă. Aceasta ar putea duce la concluzia că cei care au fost doar stropiţi ar trebui să fie botezaţi. Întrebarea putea fi extinsă apoi adulţilor, şi astfel interesele Baptiştilor puteau fi promovate. S-a judecat ca prudent să se prezinte aceasta prin legiferarea pozitivă.

A existat un protest minunat împotriva imersiunii. Chiar Baxter şi-a permis să folosească expresii de care s-ar putea râde, dacă nu ar fi fost faptul melancolic din cazul său (căci nu putea fi ignorant în privinţa subiectului) prejudiciul şi pasiunea au predominat în privinţa carităţii creştine, şi l-au împins să adopte un curs care în momentele sale sobre el trebuie să le fi condamnat. Luaţi un specimen sau două: – „Ceea ce este ca o încălcare clară a celei de-a şasea porunci, Să nu ucizi, nu este ordonanţă a lui Dumnezeu, ci un păcat foarte ticălos. Însă practica ordinară a botezului deasupra capului, şi în apă rece, cum este necesar, este o încălcare clară a poruncii a şasea; de aceea nu este o ordonanţă a lui Dumnezeu, ci un păcat ticălos, şi, după cum arată Craddock în cartea sa despre libertatea Evangheliei, magistratul ar trebui să se reţină de la aceasta, ca să salveze vieţile supuşilor săi”. . . . „Într-un cuvânt, nu e bun de nimic decât pentru a-i expedia pe oameni din lume care sunt o povară, şi să împovăreze cimitirele. Conclud, dacă crima este un păcat, atunci stropirea ordinară peste cap în Anglia este un păcat; şi dacă cei care fac religia oamenilor să se ucidă pe ei înşişi, şi să o îndemne asupra conştiinţelor ca datorie a lor, nu trebuie să fie acceptaţi în republică, mai mult decât criminalii de drum mare; judecaţi dar cum aceşti Anabaptişti, care învaţă necesitatea unei astfel de stropiri, trebuie să fie suferiţi”. Săracul Baxter! Oare nu a citit niciodată a noua poruncă?16

Cazul lui Samuel Oates este o altă ilustrare a urii intense împotriva a orice este Baptist lucruri în care s-au complăcut atunci. Acest predicator excelent, care a fost pentru mai mult timp pastor a una din bisericile din Londra, a fost mult binecuvânta în lucrările sale. În timp ce se afla într-un tur misionar de ţară în Essex în anul 1646, predicarea sa a fost însoţită cu un asemenea succes, încât sute erau convertiţi şi botezaţi. Dacă unul dintre convertiţi murea la câteva săptămâni, Oates era încredinţat temniţei, pus în lanţuri, şi acuzat pentru crimă. Se părea abia credibil că această acuzare ar putea fi întreţinută în mod serios; însă răutatea şi bigotismul nu ochesc nicăieri. Persecutorii lui Oates erau dezamăgiţi, cum a apărut la procesul că tânăra botezată era sănătoasă la scurtă vreme după botez. Juriul a revenit cu un verdict de „nevinovat”, însă încercarea de a distruge un predicator creştin prin astfel de mijloace era un simptom hidos17.

Într-adevăr vremurile erau ciudate şi stranii! Acelaşi Parlament care a denunţat predicatorii care nu au fost ordinaţi în mod regulat, şi care a poruncit ca magistraţii să-i cuprindă, a emis, în anul următor, o declaraţie în favoarea Baptiştilor! Nu ştiu exact cum a avut loc aceasta. Probabil că unii s-au gândit că au mers prea departe, şi au dorit în mod cinstit să-i retragă paşii lor; sau probabil numerele crescute şi influenţa denominaţiei a inspirat o frică salutară, mai ales că se ştia că existau mulţi Baptişti în armată. Aceste cuvinte au fost găsite în „Declaraţia” emisă pe 4 martie 1647 – „Numele de Anabaptism a dobândit mult dezgust, prin motivul opiniilor extravagante şi a practicilor pe care noi le detestăm şi nu le suferim. Însă în privinţa opiniei lor împotriva botezului pruncilor, aceasta este doar o diferenţă despre o circumstanţă de timp în administrarea unui ritual, pe când în anii anteriori, ca şi acum, cei învăţaţi au diferit atât în opinie cât şi în practică. ŞI deşi am putea dorii ca toţi oamenii să se satisfacă pe sine, şi să se unească cu noi în judecata şi practica noastră în acest punct, cu toate acestea aici noi susţinem a fi drept potrivit ca oamenii să trebuiască să fie convinşi de Cuvântul lui Dumnezeu, cu mare motivare şi blândeţe, şi nu să fie scoşi din acesta cu forţă şi violenţă”18.

Acesta a fost doar o licărire momentană de lumină. De parcă ar fi fost înspăimântaţi de ceea ce au spus ei – „Ei s-au retras, chiar la sunetul pe care l-au făcut”, şi în mai, 1648, au emis o lege mult mai barbară şi de temut decât oricare alta care de mult timp şi-a găsit un loc în cartea de statut. Ne referim la „Ordonanţa Lorzilor şi a Poporului adunat în Parlament, pentru pedepsirea blasfemiilor şi a ereziilor”. Prin această lege se legifera că toate persoanele găsite vinovate de Ateism, Deism, sau Socinianism, şi care refuză să se lepede, ar suferii moartea ca şi în cazul crimei. Dacă aceştia se lepădau, ei trebuiau să stea în temniţă până ce găseau garanţii că ei nu vor mai menţine erorile lor deloc; apoi, dacă se lepădau, şi erau condamnaţi a doua oară, ei aveau să fie executaţi. S-a legiferat totodată că toate persoanele condamnate înaintea celor două justiţii ale păcii, de menţinerea şi apărarea a anumite opinii specificate deţinute de Papişti, Arminiani, Antinominiani, Quakeri, sau Baptişti, avea să se poruncească să renunţe la erorile lor în biserica de parohie, iar în cazul refuzului, să fie încredinţaţi temniţei până ce vor oferii garanţii că nu vor mai menţine sau apăra astfel de opinii deloc. Aceasta era echivalentul unei sentinţe de închisoare pe viaţă. Sentimentul Baptist condamnat a fost astfel exprimat: – „Că botezul pruncilor este nelegitim, sau că este nul, şi că astfel de persoane ar trebui botezate din nou”; s-a adăugat, „şi în îndeplinirea acesteia se va boteza orice persoană care a mai fost botezată anterior”. Chiar şi Episcopalienii au fost incluşi în condamnare, căci aceleaşi pedepse erau oferite pentru cei care menţineau „că guvernarea Bisericii de către prezbiteri este Anticreştină sau nelegitimă”19.

Nu există apologie pentru această lege stricată, era de fapt o literă moartă, şi avea intenţia de a înspăimânta sau prevenii mai degrabă decât a pedepsii. Bunul simţ şi Creştinismul oamenilor nu ar suferi ca aceasta să fie executată; însă Prezbiterienii, a căror lucrare a şi fost, au fost pe deplin pregătiţi pentru experiment, dacă li se dădea puterea. Aici vedem din nou „vechiul preot de ordin larg”.

În timpul Republicii Engleze Baptiştii au demonstrat multă activitate zeloasă pentru cauza Salvatorului. Predicatorii erau neobosiţi, poporul era aprins şi statornic. Dacă ici şi colo zelul s-a evaporat în fanaticism, sau ceva de acest gen, şi dacă diversitatea opiniei în privinţa punctelor minore comparative determina o multiplicare a partide mici, o scuză se poate găsii in circumstanţele specifice ale vremurilor. Şi cu siguranţă că era mai bine decât ca apele să fie în mişcare, sau chiar tulburate, decât să fie stătute şi corupte. Nu ni se cere să apărăm toate măsurile adoptate de strămoşii noştri, mai mult decât a utiliza ciudatele lor moduri de vorbire. Însă ar fi bine pentru noi să imităm sârguinţa lor, starea lor rugativă, privirea lor strictă faţă de autoritatea Salvatorului, strădaniile lor neobosite pentru edificarea reciprocă. Ei s-au ostenit „la vreme şi în afara vremii”. Aceia dintre ei care erau în armata lui Cromwell au avut grijă să nu-şi clipească principiile lor acolo. Rugăciunea şi predicarea au fost corespunzător de îndeplinite, atât de ofiţeri cât şi de privaţi. O comportare serioasă, ordonată a predominat. În tabere şi în garnizoană ei observau buna disciplină; pe teren curajul lor era incontestabil. Ei erau Speculanţii secolului al şaptesprezecelea.

Sub Protectorat Baptiştii nu numai că au fost nemolestaţi, dar şi prosperi. Unii dintre ei au dezaprobat noua Guvernare, preferând Republica Engleză; şi unii s-au alăturat bărbaţilor din a Cincia Monarhie, care deţinea noţiuni vizionare cu privinţe la împărăţia lui Hristos. De aici Protectorul s-a crezut că se uită calm la ei, şi să dorească să scurteze influenţa lor, mai ales în armată. Însă gruparea principală a fost satisfăcută cu ordinea existentă de lucruri, şi şi-au îmbunătăţit în mod sârguincios oportunităţile lor.

Crosby a republicat o scrisoare din partea unor Baptişti din armată către Protector, în care ei îl acuzau că acesta intenţiona să se debaraseze de ei, sau, cum au exprimat-o ei, „să epureze armata de Anabaptişti”. Ei nu au fost foarte atenţi în alegerea cuvintelor. Acestea sunt câteva din „problemele” pe care le-au adresat ei către „Înălţimea sa”: – „Oare Înălţimea voastră a ajuns la statura de onoare şi măreţie la care sunteţi acum, dacă Anabaptiştii, aşa zişi, au fost aşa de mult duşmanii voştri după cum şi prieteni?” „Oare Anabaptiştii au fost sau nu necredincioşi, ori către Republică sau în general, sau faţă de Înălţimea voastră în particular? Şi dacă nu, atunci care este motivul intenţionatei voastre înlăturări?” „Oare Anabaptiştii s-ar străduii pe drept sau nu să mănânce castroanele Guvernării voastre, după cum şi Înălţimea voastră ar îndrăznii să mănânce angajamentele lor?” „Oare Anabaptiştii nu au intrat pe drept în angajamentele lor din armată, decât Înălţimea voastră în scaunul de guvernare?” „Oare Anabaptiştii nu ar fi într-o condiţie mai bună în ziua lui Hristos, care ţine legământul cu Dumnezeu şi oamenii, decât Înălţimea voastră ar fi dacă le-aţi încălca pe amândouă?” „Oare o sută dintre vechii Anabaptişti, cum au mărşăluit cei de sub comanda voastră din ’48-’50, etc., să nu fie la fel de buni precum o sută din oamenii voştri curteni, dacă aţi fi fost într-o asemenea condiţie precum la Dunbar în Scoţia?” „Oare conştiinţa Înălţimii voastre nu era mai în pace, şi mintea pusă pe cele de sus, când i-aţi iubit pe Anabaptişti, decât este acum, când le urâţi principiile, sar serviciul lor, ori ambele?” „Oare curtea Înălţimii voastre nu este o acuzare mai mare pentru această naţiune decât Anabaptiştii din armată? Şi dacă este aşa, dacă aşa ar sta lucrurile ce aţi promite poporului?”20

Aceasta este simpla tratare. Însă Cromwell şi-a realizat scopul, în privinţa regimentului său, ofiţerii principali au fost înlăturaţi, în mod declarat pentru că erau Baptişti. Probabilitatea este că ei erau republicani puternici, şi se temeau de vechea tiranie.

Nemulţumirile Baptiştilor irlandezi, din care unii s-au opus Protectoratului, cu privire la titlul de „Lord Protector” ca „aplicabil doar lui Dumnezeu”, au fost stăviliţi de o scrisoare judicioasă adresată lor de către domnii Kiffin şi Spilsbury. Aceasta este inclusă în volumul de „Confesiuni de Credinţă”, publicat de Hanserd Knollys Society21.

Trei predicatori Baptişti (John Toombes, Henry Jessey şi Daniel Dyke) au fost numiţi „Magistraţi”, adică, ei erau membrii ai unui comitet aşa numit, constituit de Guvern pentru examinarea candidaţilor pentru trăirile Bisericii, şi înlăturarea clerului „ignorant şi scandalos”. Predicatorii menţionaţi mai sus, şi mulţi alţii, au acceptat sarcina parohiilor. Noi nu apărăm consistenţa lor, în a încuviinţa de a primi zeciuieli şi alte plăţi, prin care lucrătorii de parohie sunt susţinuţi în Biserica Angliei; dar cititorul imparţial va da o greutate necesară faţă de considerentele care au fost pretinse în apărarea lor, anume: – că lipsa de lucrători calificaţi le garanta acestora să ia acest pas, după cum erau ei puşi într-o poziţie de a predica Evanghelia la mii care de altfel ar fi fost destituiţi de mijloacele de har; că ei nu erau legaţi de nici o formă şi ceremonii, şi li se permitea să conducă închinarea în orice manieră le plăcea lor; şi că unii din ei şi-au reţinut propriile biserici, şi au continuat să le slujească, ocupând amvoanele parohiei doar într-o parte a zilei Domnului.

Statisticile nu prea au fost gândite în acele zile. Nu putem furniza un număr exact al bisericilor Baptiste din Anglia din vremea Restaurării. Ar fi destul să remarcăm că au existat biserici din denominaţia noastră în circa 30 de districte engleze, şi că erau numeroase în Ţara Galilor. Bisericile principale din Irlanda erau în Dublin, Waterford, Kikenny, Clonmel, Cork şi Limerick.

Note de subsol:
1 Neal, ii. p. 329.
2 Crosby, i. p. 1.
3 Ibid. p. 151.
4 The Hireling Ministry none of Christ’s, p. ii. quoted in Ivimey’s History of the Baptists, i. p. 155.
5 Confessions of Faith, pp. 13-48.
6 Ivimey, i. p. 169.
7 Neal, iii. p. 310.
8 Neal, p. 390.
9 Crosby, i. p. 190.
10 Crosby, i. p. 192.
11 Ibid. p. 184.
12 Neal, iii. p. 328.
13 Crosby, i. p. 194.
14 Todd’s Milton, vi. pp. 92-97. “Bauk,” for “both,” means to “spare,” to “leave untouched.” “The mild and gentle parliament will content itself with only clipping away your Jewish and persecuting principles.”—Warburton.
15 Tracts, p. 284.
16 Ivimey, i. p. 193.
17 Crosby, i. p. 236.
18 Crosby, i. p. 196.
19 Crosby, i. pp. 199-205.
20 Crosby, iii. pp. 231-242.
21 Pp. 322-326.

VA URMA