Manual de teologie (continuare)

17
views

John Leadley Daggde John Leadley Dagg, D. D.

CAPITOLUL X – SUBIECTE DIVERSE

Secţiunea V – Tratarea slujitorilor nebotezaţi

Într-o broşură numită “An Old Landmark Reset. Bz Elder J.M.Pendleton, A.M., Union University, Murfreesboro, Tennessee”, autorul susţine că Baptiştii nu ar trebui să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca slujitori ai Evangheliei. Acest pamflet a circulat pe larg, iar doctrina sa este împărtăşită de mulţi. Discuţiile legate de acest subiect ar putea uneori să provoace un rău temporar, însă acolo unde cei implicaţi au dorinţa sinceră de a afla adevărul şi doresc să o urmeze oriunde ar duce, rezultatul final este unul bun. Grupările ce se acceptă unele pe altele în viziunile lor despre doctrina Creştină şi decrete, şi a căror singură diferenţă respectă modul de a-i trata pe cei ce greşesc, nu ar trebui să se împotmolească la această problemă. Fiecare trebuie să acţioneze pe propria răspundere; iar discuţiile pentru stabilirea modului potrivit de a acţiona, ar trebui să fie dirijate prin spiritul bunătăţii, blândeţii şi amabilităţii. Discuţiile dirijate astfel vor duce la descoperirea adevărului; iar dacă ei nu ne aduc la concluziile Reperului, ne-ar putea în schimb ajuta să corectăm ideea de bază de la care aceste concluzii au fost trase.

Întrebarea nu este doar una de simplu gust, prin care persoanele ar fi diferite în funcţie de inocenţă; ci implică o obligaţie morală. Acest lucru este dedus din cuvântul “trebuie”. “Baptiştii nu trebuie”. Orice ar fi greşit in punct de vedere moral, trebuie evitat deoarece este jignitor la adresa lui Dumnezeu. Dacă am păcătuit în acest fel, prin ignoranţă şi lipsă de credinţă, deşi Dumnezeu ne-ar ierta cu bunăvoinţa păcatului, nu ar trebui să continuăm să facem rău. Atenţia noastră este necesară subiectului ca o problemă a datoriei, iar noi suntem obligaţi să examinăm acest lucru cu frică faţă de Dumnezeu, şi să acţionăm de acum înainte după cum vrea Dumnezeu.

Baptiştii nu sunt singurele persoane curioase în legătură cu scopul datoriei. Dacă Baptiştii nu ar trebui să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca slujitori ai Evangheliei, ar putea alte persoane să-i recunoască ireproşabil? Dacă un lucru e bun pentru alţii, de ce nu ar fi şi pentru Baptişti? Dacă acţiunea este greşită, nimeni nu o poate efectua fără nicio urmă de vină. Pentru Baptişti, a o practica ar putea implica o incoerenţă distinctă şi un nivel ridicat de vină. Însă dacă acţiunea în sine este una pe care Dumnezeu o dezaprobă, toţi oamenii ar trebui preveniţi să nu o săvârşească.

Căutând la Reper, pentru a afla de ce Baptiştii nu trebuie să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca fiind preoţi ai Evangheliei, descoperim imediat că motivul nu are nicio legătură directă cu Baptiştii. Doctrina spune că preoţii Pedobaptişti nu sunt slujitori ai Evangheliei; iar, dacă această doctrină este adevărată, alte persoane sunt obligate să o accepte, şi să acţioneze conform ei, până şi Baptiştii. Doctrina nu se referă doar la unii slujitori Pedobaptişti, care ar fi mai puţin vrednici de stimă şi încredere decât restul, ci se referă la toţi. Nici unul dintre ei nu este slujitor al Evangheliei; şi nici unul dintre ei nu trebuie recunoscut astfel.

Slava lui Hristos este foarte importantă în ministerul său. Dacă unii mesageri trimişi de biserici, au fost numiţi de către Pavel “Slava lui Hristos”(15), acelaşi lucru poate fi spus şi despre mesagerii trimişi de Hristos însuşi în lume, să predice Evanghelia lui omenirii. El le-a promis că va fi cu ei; ei vorbesc prin autoritatea sa şi în locul lui. Ei poartă în corpuri pământeşti, o inestimabilă comoară ce le-a fost dată lor de el; şi cu care el plănuişte să îmbogăţească lumea. În ceea ce-i priveşte pe oamenii pe care Hristos nu i-a trimis niciodată să pretindă că deţin această comoară şi că sunt autorizaţi să o folosească, ei au poruncă de la el să se adreseze omenirii în numele lui, avându-l pe el cu ei şi aprobarea lui pentru lucrările lor; iar în ce-i priveşte pe oamenii pe care Hristos nu i-a trimis niciodată să pretindă asta, nu este un rău de mare magnitudine. Îngâmfarea lor trebuie să fie foarte jignitoare pentru el; iar toţi cei ce-i recunosc pe ei ca preoţii săi, se opun voinţei lui într-o manieră ce îl atinge greu la inimă. Problema, aşadar, este una foarte mare. L-au ofensat pe Hristos cei ce i-au recunoscut ca slujitori ai săi pe Whitfield, Edwards, Davies, Pazson şi alţii ca ei de la care se presupune că au primit cuvântul lui Hristos şi prin slujba cărora au crezut că l-au cunoscut pe Hristos? Dacă Baptiştii nu trebuie să-i recunoască pe asemenea oameni ca slujitori ai Evangheliei, nimeni nu trebuie; iar respectul ce l-au primit de la oamenii ce se dau drept slujitori ai Evangheliei, trebuie să fie ofensator la adresa lui Hristos.

Nu spunem că toate aceste consecinţe sunt spuse în Reper. Însă dacă doctrina nu l-a dus pe autor până aici, nu ne-ar duce pe noi legitim la aceste concluzii dacă am adopta-o şi am menţine-o constant? Însă, aparent avem aprobarea autorului să facem această aplicare a principiilor sale. El spune: “Dacă nu este prea absurd să presupunem asemenea lucru, să fie atunci presupus că existau persoane în vremurile apostolilor ce se asemănau cu Pedobaptiştii moderni. Ar putea orice Baptist să creadă că Pavel, urmărind practicile unor astfel de persoane, văzând stropirea copiilor substituită pentru scufundarea credincioşilor, i-ar fi recunoscut pe slujitorii unor astfel de secte ca fiind slujitorii lui Hristos, ce acţionau conform Evangheliei? Bineînţeles că nu. Pavel ar fi protestat împotriva unei asemenea caricaturi a sistemului Creştin. El le-ar fi zis astfel acestor slujitori: ‘Nu v-aţi putea opri să nu mai stricaţi căile Domnului?’ “(16)

Asemenea concluzii nefavorabile pentru toţi slujitorii Pedobaptişti sunt revoltătoare în mintea multora. Ei văd în mulţi dintre aceşti slujitori, dovezi de umilă evlavie, devotament sincer faţă de cauza lui Hristos şi îngrijorare adâncă pentru salvarea sufletelor. Acestor manifestări ale adevăratului spirit al preoţiei Evangheliei, i se adaugă un grad ridicat de cunoştiinţe din Scriptură şi abilitatea de a împărtăşii învăţăturile. Când astfel de oameni sunt văzuţi dedicânduşi vieţile trudei grele pentru a converti sufletele şi când Dumnezeu apare pentru a le răsplăti munca prin succes abundent, este dificil să reziste sentinţei cum că ei sunt adevăraţii slujitori ai Evangheliei, acţionând prin autoritate şi aprobare Divină. Însă Reperul ne învaţă că aceşti oameni nu sunt slujitorii Evangheliei; iar argumentele sale în favoarea acestei opinii au nevoie de o examinare amănunţită.

Din ce premise îşi trage Reperul concluziile? Autorul ne informează în scrisoarea sa către Dr. Hill. El spune: “Printr-o referinţă la ce am scris, veţi vedea că Dr. Griffin, un renumit Pedobaptist, a furnizat premisele din care concluziile mele sunt trase.”(17)

El nu declară că le-ar fi derivat direct din Scripturi. Pamfletul nu conţine niciun citat din Scripturi, ce ajută la susţinerea lor. Oricare ar fi greutatea autorităţii Pedobaptiste într-un argument cu Pedobaptiştii, atunci când Baptiştii lucrează cu frică de Dumnezeu pentru a-şi împlini datoriile, ei trebuie să caute informaţii de la o sursă mai înaltă.

În citatele făcute de la Dr. Griffin, găsim următoarele declaraţii: “Baptismul este decretul iniţial ce ne introduce în biserica vizibilă; desigur, acolo unde nu există baptism, nu există biserici vizibile… Noi nu trebuie să comunicăm cu cei ce nu sunt botezaţi, şi, desigur, care nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă îi vedem drept Creştini… Eu nu am nici un drept să trimit elementele sacre afară din biserică.”(18)

Acestea sunt premisele de la care Reperul îşi trage concluziile. Principiul de aici prevede o doctrină a Sfintelor Scripturi? Dacă e aşa, atunci suntem legaţi să o primim împreună cu toate consecinţele ce sunt trase din ea în mod legitim.

În Capitolul III, am investigat doctrina Scripturală legată de biserica universală. Dacă nu cumva am greşit învăţătura divină a subiectului, fiecare om ce este născut prin Duh este un membru al bisericii. Regenerarea, nu botezul, ne introduce în ea. Dogma iniţiată de botez în biserică, şi faptul că cei ce nu sunt botezaţi nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă sunt Creştini, neagă existenţa unei biserici spirituale, şi substituie pentru ea biserica vizibilă catolică a teologilor. Relele ce rezultă din această substituţie nescripturală, au fost arătate la pp. 132, 133. Ele sunt suficiente pentru a ne împiedica de a lua în considerare dogma de la care au pornit.

Dr. Gill a numit botezul infantil ca “o parte şi pilon al papistăşiei”, iar noi putem numi pe bună dreptate dogma Dr. Griffin o parte sau pilon al bozeului infantil. Dacă adevărata biserică universală este spirituală, şi cuprinde pe toţi cei vindecaţi şi pe nimeni înafară de ei; şi dacă bisericile locale sunt asociate temporar cu persoanele ce ţin de biserica universală, nu este găsit nici un loc în oricare dintre ele pentru copiii nevindecaţi. Însă atunci când botezul este făcut ca poartă de intrare, în loc de vindecare, o cale de intrare este deschisă pentru copii. Pedobaptismul a început în doctrina vindecării baptiste, iar această doctrină, într-o oarecare formă, este necesară pentru suportul său. Puterea de vindecare ce este atribuită botezului, este înţeleasă aparent cum că ar conferi o nouă legătură ce constituie apartenenţa în biserică. O biserică spirituală, cu o cale de intrare spirituală, nu corespunde cu tendinţa carnală ce i-a condus pe oameni rapid spre Romanism. Substituţia bisericii vizibile catolice pentru biserica spirituală a lui Hristos, şi a botezului pentru vindecare, au dus la botezul infantil, o apartenenţă coruptă a bisericii, şi la toate relele papistăşiei.

Această dogmă susţine acum în mod eficient cauza Pedobaptismului. Faptul că Dr. Mason a considerat-o un pilon de bază al botezului infantil, apare in Eseele sale despre Biserică. Efectul său practic este exemplificat clar în cazul răposatului Dr. Alexander. Acel om excelent, împreună cu alţi doi preoţi Presbitişti importanţi din Virginia, a devenit nemulţumit de doveziile botezului infantil pe care se bazau. Unul dintre ei a devenit Baptist pentru o vreme, iar ceilalţi erau hotărâţi să-i urmeze decizia. Însă toţi aceşti oameni au căzut de comun acord în ceea ce priveşte crezul Pedobaptismului: iar raţionamentul ce i-a satisfăcut mintea Dr. Alexander, şi probabil minţiile celorlalţi deasemenea, este redat în biografia sa. Două aspecte l-au reţinut să nu se alăture Baptiştilor. Primul a fost răspândirea botezului infantil prin secolele patru şi cinci, lucru ce i-a părut inexplicabil prin bănuiala că nu există o astfel de practică pe vremea apostolilor. Cealaltă a fost concluzia la care a ajuns cum că dacă Baptiştii aveau dreptate, cum că ar fi singura biserică Creştină de pe pământ şi toate sectele sunt excluse din biserica vizibilă. El a perceput tendinţa botezului infantil de a corupe; însă dogma bisericii catolice vizibile cu limită baptistă, i-a menţinut mintea încătuşată în greşeli. Ar trebui Baptiştii să primească această dogmă împreună cu toate consecinţele ei?

Felul detaliat prin care această doctrină Pedobaptistă este înţeleasă în Reper, apare în pasaje de genul celui care urmează: “Cine poate fi un slujitor de-al lui Hristos conform Evangheliei, fără a aparţine bisericii?”(19) “Acum, dacă preoţii Pedobaptişti nu aparţin bisericii lui Hristos, ei nu trebuie să se dea drept slujitori de-ai lui Hristos.”(20) “Refuzul nostru de a comunica cu Pedobaptiştii provine de la faptul că ei nu sunt botezaţi, şi sunt afară din biserică.”(21) În aceste pasaje, Reperul foloseşte termenul de “biserică” într-o conformitate aparentă cu doctrina normală a bisericii catolice vizibile; întrucât nici unul nu este membru, înafară de persoanele botezate. Însă alt pasaj din pamflet scoate în evidenţă o altă doctrină: “Nu există nicio biserică universală vizibilă; iar dacă biserica universală invizibilă, compusă din toţi cei salvaţi, are ceea ce Dr. E. numeşte ‘formă’, atunci este imposibil de ştiut ce este. Nu avem nicio idee asupra ‘formei’ separată de vizibilitate.”(22) Conform acestui lucru, adevărata şi unica biserică universală este “compusă din toţi cei salvaţi.” Cum poate acest lucru fi potrivit cu citatele precedente, ce-i reprezintă pe toate persoanele nebotezate ca fiind “afară din biserică”? Cum poate acest lucru fi potrivit cu premisele adoptate de la Dr. Griffin, conform cărora “cei ce nu sunt botezaţi nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă îi considerăm Creştini”? O biserică compusă din “toţi cei salvaţi”, trebuie să conţină şi persoane nebotezate, doar dacă toţi cei nebotezaţi sunt nesalvaţi; iar dacă luăm în considerare orice persoană nebotezată ca fiind membrii ai “bisericii”, abandonăm premisele Reperului. Nu găsesc dovezi cum că pamfletul adoptă teoria despre genericul bisericii a lui Mr. Courtney; însă dacă foloseşte fraza “biserica” în mod generic sau colectiv, rezultatul este la fel. Într-un fel, semnificaţia sa se extinde peste legăturile unei singure biserici; şi totuşi nu este adevărata biserică universală, “compusă din cei salvaţi”. Însă “biserica” ce apare în premisele şi raţionamentele Reperului este, în cel mai bun caz, doar o modificare Baptistă a bisericii catolice vizibile, biserica ce a dat lumii Pedobaptismul şi Papistăşia. Mulţi scriitori Baptişti iscusiţi au căzut în această eroare a Pedobaptismului ce respectă biserica; însă discuţiile deschise de Reper, vor tinde, să sperăm, la stabilirea unei teologii solide.

Reperul pune sub semnul întrebării autoritatea prin care acţionează preoţii Baptişti. “Dacă societăţiile Pedobaptiste nu sunt biserici de-ale lui Hristos, de unde îşi însuşesc slujitorii lor autoritatea de a predica? Există vreo autoritate scripturală de a predica, ce nu trece printr-o biserică de-a lui Hristos? Şi dacă slujitorii Pedobaptişti nu sunt din biserici Creştine, au ei vreun drept de a predica? Asta fiind spusă, au ei autoritate conform Evangheliei? Ei sunt fără îndoială autorizaţi de către formele şi legile societăţiilor lor. Însă acţionează ei sub autoritate evanghelică? Este perfect evident scriitorului că nu. “(23) Noi răspundem, că dacă Duhul Sfânt a pus oameni calificaţi să predice Evanghelia, ei o predică prin autoritate divină. Duhul Sfânt, ce se împarte la fiecare om după bunul plac, nu acordă calificări necesare pentru slujba Evangheliei, fără să plănuiască folosirea lor; şi întrucât el poate da doar aceste calificări, noi suntem siguri că fiecare om ce le posedă, este legat, prin autoritatea lui Dumnezeu, să le folosească cu scopul care le este menit. Ajungem la această concluzie, lăsând la o parte tot raţionamentul despre ceremonii şi biserici; iar dovada aduce condamnare irezistibilă. Iată un reper al adevărului, ce nu trebuie abandonat, deşi vom fi nedumeriţi în privinţa multor raţionamente de acum înainte.

Am menţinut, în Capitolul VIII, că slujitorii cuvântului, ca atare, sunt solii bisericii universale; iar chemarea lor la slujbă de către Duhul Sfânt, se completează în sine, fără completare la ceremonia exterioară. Persoana chemată eşuează în împlinirea datoriei sale, dacă neglijează divinitatea numită ca metodă prin care el ar trebui să intre la slujbă la care este chemat; iar această greşeală tinde să complice dovada chemării sale divine. Însă atunci când prin întuneric, dovada chemării sale apare printr-o forţă convingătoare, noi acţionăm împotriva raţionamentului şi împotriva Scripturii, dacă o respingem. Sigiliul autorităţii divine este aplicat slujitorului ce aduce în munca sa calificările pe care doar Dumnezeu le poate da.

În timp ce susţinem că preoţii Pedobaptişti, ce dau dovezi cum că au fost chemaţi la munca lor de către Duhul Sfânt, trebuie să fie văzuţi ca slujitori ai Evangheliei, nu insistăm că Baptiştii trebuie să-i invite pe toţi asemenea lor să îşi ocupe locurile. Aceasta este o problemă diferită. Când Duhul Sfânt cheamă, el face ca datoria celor chemaţi să fie studierea Sfintelor Scripturi şi să predea învăţăturile din acestea. Chemarea sa nu îi face pe slujitori să nu dea greş, sau să garanteze aprobarea divină pentru orice ar predica ei; şi astfel nu leagă pe nimeni să renunţe la dreptul de a avea judecată proprie, şi să primească implicit credinţa a oricărui lucru ce-l predică. Multe greşeli sunt câteodată inspirate de către preoţi, pe a căror chemare divină la slujbă nu o putem pune la îndoială. Chiar şi botezul şi decretul, oricât de normale, nu fac un slujitor să răsune în doctrină, şi să fie vrednic de a ocupa oricare şi fiecare amvon. Responsabiitatea de a invita membrii în amvon trebuie să fie manifestată cu o privire conştiincioasă la slava lui Dumnezeu şi interesele sufletelor.

Un argument pentru a-i exclude pe preoţii Pedobaptişti din amvonurile noastre, reiese din Reper prin strânsa noastră legătură: “Este des spus de către Pedobaptişti cum că Baptiştii acţionează inconsecvent în invitarea slujitorilor lor să predice cu ei, în timp ce ei eşuează să le ureze bun venit la masa Domnului. Eu admit această nepotrivire. Este un o nepotrivire grosolană. Nimeni nu trebuie să o nege.”(24) Această obiecţie Pedobaptistă este aprobată nu doar de către Reper, ci deasemenea şi de Baptiştii care practică o legătură deschisă. Toate acestea susţin că suntem nepotriviţi pentru a-i admite pe slujitori în amvon, atunci când le refuzăm un loc la masa credinţei. Însă o sarcină a nepotrivirii ne-a făcut persoane ce sunt în păcat tot timpul, lucru ce nu trebuie să ne surprindă sau să ne îngrijoreze. Lăsaţi procedura noastră, în fiecare caz, să fie reglementată prin cuvântul lui Dumnezeu, astfel noi vom fi siguri că, într-un final, vom fi vrednici, chiar dacă nu putem să ne facem potrivirea vizibilă tuturor. Tendinţa subtilă de a substitui ceremonia pentru spiritualitate este pretutindeni, şi stă, recunosc, la baza acestei sarcini. Dacă legătura de la masa Domnului este “o funcţie spirituală principală”, după cum a afirmat Mr. Hall, şi dacă, la fel cum este şi în această obiecţie a Reperului, ar putea fi clasificată prin predicarea cuvântului, ca un lucru de acelaşi caracter, sarcina nepotrivirii ce necesită calificarea ceremonială a unuia şi nu a celuilalt, ar avea o manifestare a dreptăţii. Însă dacă Împărtăşania este o ceremonie, o calificare ceremonială a ei ar fi necesară, lucru ce nu este indispensabil slujbei cuvântului. Şi este datoria Baptiştilor, atât prin teorie cât şi practică, să-i înveţe pe fraţii lor păcătoşi importanţa distincţiei prea des trecută cu vederea, între serviciul spiritual către Dumnezeu şi ceea ce este ceremonial.

Valabilitatea invitării preoţilor Pedobaptişti în amvon a fost susţinută pe motivul că orice Creştin are dreptul să vorbească despre Hristos şi importanta sa salvare. Fraţii noştri din Reper admit că toţi au dreptul de a face cunoscută Evanghelia în particular, însă neagă că oricine ar avea dreptul să o proclame public, cu excepţia celor ce au fost induşi în mod regulat în slujbă. Distincţia dintre a vorbi despre Hristos în particular şi a-i proclama Evanghelia în public, îmi pare că respectă obligaţia mai mult decât dreptul. Dacă un Creştin are dreptul de a vorbi despre Hristos aproapelui său ce şade lângă el sau merge pe acelaşi drum cu el, el are acelaşi drept de a se adresa la două persoane în aceiaşi manieră, astfel, după câte văd eu, el are un drept egal de a se adresa la zece, o sută sau o mie. Obligaţia de a exercita dreptul este limitată doar de abilitatea sa de a face bine, iar oportunitatea este prezentată de Înţelepciune prin folosirea unor asemenea talente pe care le posedă pentru slava lui Dumnezeu şi beneficiul sufletelor nemuritoare. O chemare divină la munca slujbei, ce este mereu acompaniată de calificări pentru utilitatea publică, crează mai mult obligaţie decât să confere dreptate, pentru a-i alina pe cei necăjiţi. Acum, pentru a apăra legalitatea de a invita un preot Pedobaptist în amvon, este suficient de a susţine că persoana ce este invitată are dreptul de a vorbi despre Hristos oamenilor muritori, şi recomandă salvarea sa acceptării lor. Argumentul îmi par valid; însă eu am ales să ţintesc mai sus şi să susţin că mulţi slujitori Pedobaptişti aduc dovezi convingătoare că Sfântul Duh i-a chemat şi calificat să predice Evanghelia, şi că este de acum înainte nu doar dreptul lor, ci şi datoria lor, să îndeplinească slujba pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.

Noi am presupus că o chemare divină incontestabilă a oricăruia către slujba Evangheliei, ar aduce respectul tuturor celor ce respectă autoritatea celui Mai Înalt; însă în acest punct, Reperul are următorul limbaj remarcabil: “Mă duc mai departe şi spun, dacă Dumnezeu ar fi putut, cu o voce perceptibilă, la fel de răsunător ca şi cel mai puternic tunet din Rai, să cheme un Pedobaptist să predice, noi nu am fi justificat depărtarea de Scripturi, doar dacă am fi fost informaţi pe cale divină că rostirea acelei voci a urmărit să înlocuiască învăţăturile Noului Testament. Asemenea informaţie ar fi sugerat începutul unei noi economii, iar eu scriu acum despre aranjamentul prezent.”(25)

Acestui lucru nu ştim ce să-i răspundem. Nu avem niciun argument de oferit. Dacă vocea lui Dumnezeu din Rai nu poate triumfa, toate argumentele noastre trebuie să fie ineficiente, deoarece nu mai avem nimic mai puternic decât cuvântul Regelui Suprem. Pentru că noi înşine, unde vocea incontestabilă a lui Dumnezeu din Rai a căzut asupra urechilor noastre, nu avem de ce să ne opunem autorităţii sale. Noi venerăm Scripturile, însă toate raţionamentele noastre legate de Scriptură nu contează atunci când vorbeşte Dumnezeu. Nu pretindem niciun drept de a cere explicaţii legate de dispensaţiile sale ca pe o condiţie pentru primirea cuvântului său. Dacă se întâmplă ca vocea lui Dumnezeu din Rai să introducă o nouă economie, noi nu vrem nicio autoritate mai înaltă decât simplul său anunţ, chiar dacă nu este acompaniat de nici o explicaţie; şi vom fi asiguraţi că toate motivaţiile despre economii, ordine bisericeşti şi alte subiecte similare sunt eronate, dacă ele ne duc la respingerea vocii lui Dumnezeu ce vorbeşte din Rai.

Dar cum poate, o chemare divină către nebotezaţi să predice Evanghelia, să constituie o nouă economie? Ioan Botezătorul, ce a predicat prin autoritate divină, la începutul aranjamentului prezent, a fost nebotezat; şi, după ce aranjamentul a fost stabilit prin înălţarea lui Hristos, şi darul dat de Duhul Sfânt, Saul din Tarsus a fost chemat să predice Evanghelia cât timp era nebotezat. Situaţiile au loc prin persoanele care îndură examinare spre decrete, făcând referire la sentinţele lor legate de datoria cu referinţă la slujbă, pentru o perioadă anterioară botezului lor; şi niciun decret al presbiteriului nu justifică prin negarea posibilităţii unei chemări din partea Duhului Sfânt, cât timp scopul său a fost nebotezat. Cel ce-i cheamă pe cei nebotezaţi să se căiască şi să creadă, are puterea şi dreptul să îi cheme şi la slujbă, dacă asta îi face plăcere. Dumnezeu nu s-a legat niciodată în niciun chip pentru a cere vreunei persoane decât celor botezate să predice cuvântul său; iar noi nu avem nici un drept să-l limităm pe Cel Sfânt al Israelului. În opinia noastră, transmiterea bunăvoinţei prin slujbă şi calificărilor prin Duhul Sfânt, indică voinţa divină: dacă nu la fel de sigur precum ar fi indicat de către o voce din ceruri, totuşi nu putem rezista credinţei ce o aduce în minţile noastre. Când Dumnezeu vorbeşte din Rai sau când îşi face cunoscută dorinţa, nu cunoaştem nimic altceva decât veneraţie şi supunere.

A fost argumentat faptul că Baptiştii nu trebuie să-i invite pe slujitorii Pedobaptişti în amvonurile lor, cât timp aceştia exclud, atât din credinţa lor cât şi din amvonurile lor, un slujitor Baptist ce ar trebui să inspire doctrina Pedobaptistă. Acest argument este deasemenea doar un simplu apel la consecvenţă. Asemenea argument nu trebuie niciodată să fie folosit când poate mai bine să fie deţinut. Dacă există vreo cale stabilită între Baptişti, prin care invitaţia slujitorilor Pedobaptişti este nepotrivită, folosirea ei trebuie schimbată. Astfel argumentul actual va cădea. Însă, din câte ştiu eu, oamenii care au părăsit serviciul Baptist pentru un serviciu cu credinţă Pedobaptistă, sunt, alte lucruri fiind egale, priviţi şi trataţi ca oricare alt slujitor Pedobaptist, fiecare caz fiind judecat conform meritelor sale. Dacă un slujitor Baptist perfid şi-ar păstra legătura cu biserica Baptistă, dar ar încerca să intre în greşeala Pedobaptistă, el merită să fie exclus atât din comuniune cât şi din amvon. Însă dacă slujitorul Baptist ar deveni un Pedobaptist, şi ar lăsa în urma sa, în mintea fraţilor săi Baptişti, încredinţarea că a acţionat onest şi din proprie iniţiativă, nu cred că ar fi privit mai puţin favorabil decât oricare alt slujitor Pedobaptist. Îmi aduc aminte un caz ce va ilustra acest punct de vedere. Un frate Baptist tânăr, de o evlavie pătimaşă şi talent evidenţiat, a primit aprobarea din partea bisericii sale şi a intrat pe drumul studiului pentru a se pregăti să fie util la slujbă. Continuându-şi studiile, mintea sa a căzut sub influenţă Pedobaptistă şi a anunţat biserica sa de schimbarea viziunii sale şi dorinţa de a intra în legătură cu Pedobaptiştii. Biserica l-a separat de ea; însă chiar cei ce au votat această separare, l-au invitat mai târziu în amvonul lor. L-au autorizat deoarece credeau că a fost chemat de Dumnezeu pentru a lucra în serviciu. Credinţa lor deplină pe această temă a rămas; iar ei l-au invitat să predice, nu ca un Pedobaptist, ci ca un slujitor de-al lui Hristos, pe care, cum era, îl iubeau. În opinia lor, era inadecvat ca el să rămână într-o biserică Baptistă şi să ia parte la legătura acesteia; însă au crezut că este corect ca el să îndeplinească slujba pentru care a fost chemat de divinitate. În opinia lor, excluderea din comunitate, şi acceptarea în amvon, erau perfect normale. Dacă alţii cred altceva, tot vor admite faptul că nu a fost încălcat niciun principiu în acest caz, prin simplu fapt că a fost cândva Baptist. Admiterea anulează argumentul curent şi lasă problema să fie rezolvată cu altă ocazie.

Dacă admitem un slujitor Pedobaptist în amvonurile noastre, nu aprobăm greşelile lui? Facem asta, dacă ne aşteptăm ca el să inspire aceste greşeli sau dacă îi permitem să le inspire fără a le corecta. Însă acest lucru este adevărat în egală măsură şi în cazul slujitorilor Baptişti. Responsabilitatea invitării stă în general pe umerii pastorului unei biserici, care este legat să-i instruiască pe oameni de sarcina sa pentru adevăr şi dreptate, şi să-i păzească, pe cât de mult posibil, de toate greşelile. El este, astfel, obligat, când îi invită pe alţii să ia loc în amvonul său, să fie cu băgare de seamă; această prudenţă fiind necesară atât pentru Baptişti cât şi pentru Pedobaptişti. Cu ocazii diferite i-am invitat pe slujitorii Pedobaptişti să predice, atunci când am fost obişnuit să oficiez; iar, în fiecare caz, am putut să aprob doctrina pe care au predicat-o. Într-un singur caz, s-a întâmplat, a predicat o doctrină atât de greşită, încât am ştiut că este datoria mea să o corectez drastic; însă predicatorul acestei greşeli a fost un Baptist. Dacă această experienţă are vreo valoare practică, aş deduce din ea, nu că slujba Baptistă este mai puţin ortodoxă decât cea Pedobaptistă, ci că prudenţa este necesară atunci când ne aşteptăm mai puţin la vreun pericol; şi faptul că invitarea slujitorilor Pedobaptişti nu înseamnă neapărat introducerea unor predici greşite. Dacă un pastor invită în amvonul său un slujitor Pedobaptist, pe care îl crede sincer că a fost chemat de Dumnezeu la slujbă, şi care, crede, că îl va cunoaşte doar pe Hristos în predicile sale; acest pastor s-ar putea bucura de o conştiinţă pură către Dumnezeu, nefiind deranjat de nicio greşeală pe care o face fratele său Pedobaptist pe care l-a acceptat.

Însă va fi spus că, deşi pastorul nu-şi modelează propria invitaţie către slujitorul Pedobaptist ca acesta să aprobe erorile sale, este înţeles totuşi de către slujitor şi de alţii. Acest lucru, cred, că este o greşeală. Dacă pastorul ar face cunoscut adevărul, şi îşi face cunoscută poziţia, şi o susţine cu fermitate şi consistenţă, există un pericol foarte mic ca acţiunea sa, în acest caz, să fie interpretată greşit. Ce am susţinut este, că invitarea slujitorului Pedobaptist să predice într-un amvon Baptist, nu este în sine greşit; însă dacă este folositor în vreun fel, asta depinde de circumstanţele cazului. Dacă un pastor Baptist este conştient că a greşit să scoată la iveală adevărul clar şi răspicat, obiecţia pe care o luăm în considerare l-ar face de râs pe bună dreptate; însă modul potrivit de a scăpa de asta, este de a declara tot sfatul Domnului ca fiind obişnuit şi fără rezervări.

Dacă nu am fi fost obligaţi să-i respectăm pe slujitorii Pedobaptişti, am fi putut, ca o cale sigură, să respingem orice legătură cu ei. Însă Stăpânul nostru Divin ne-a poruncit să îi iubim pe toţi cei ce sunt născuţi prin Dumnezeu. Mulţi dintre aceşti oameni au manifestat o dragoste puternică faţă de Hristos; iar noi suntem legaţi să-i iubim de dragul lui Hristos. Ei lucrează cu zel şi credinţă să-l iubească pe Hristos şi să salveze sufletele oamenilor; iar dovada că sunt chemaţi de Dumnezeu la această slujbă, ne face să admitem că ei sunt tovarăşi de slujbă cu noi într-o cauză gloriasă, în ciuda neregularităţii intrării lor în ea. Putem să întoarcem spatele unor astfel de oameni şi să proclamăm lumii că ei nu sunt slujitorii lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu este necesar, neţinând cont de greşelilor lor, să le excludem toată slujba. Acesta este un mod simplu de a rezolva toată dificultatea; iar, dacă oamenii nu înţeleg repede soluţia, hai să acţionăm asupra ei, în mod conştient, şi cu frică de Dumnezeu, până când oamenii înţeleg. Astfel vom da cea mai efectivă recomandare asupra adevărului.

Note de subsol:
15. 2 Cor. viii. 23.
16. P. 14.
17. P. 53.
18. P. 4
19. P. 12.
20. P. 13.
21. P. 16.
22. P. 42.
23. P. 11.
24. P. 16.
25. P. 48.