Măsura omului lui Dumnezeu (Prima parte)

25
views

Marian Ghitade Ghita Marian

MĂSURA UNUI OM (PRIMA PARTE)

A venit un om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.
El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
(Ioan 1:6-8)

Cuvintele acestea se referă la Ioan Botezătorul, cel care a pregătit calea Domnului Isus Cristos (Mal. 3:1; Mat. 3:3). Această declaraţie este una dintre cele mai laconice dar şi dintre cele mai extraordinare declaraţii despre un om al lui Dumnezeu din Biblie. Deşi laconică în limbaj, declaraţia comunică foarte mult, şi, în acelaşi timp, comunică lucruri deosebit de valoroase, pentru că imaginea pe care o creează despre Ioan este impresionantă şi strălucitoare. Evanghelistul Ioan exprimă prin această declarație nu doar pe un om ci o epocă cu totul specială în istoria mântuirii – epoca pregătirii căii venirii Domnului, epoca Ioan Botezătorul (așa reisese din relatările evangheliștilor – vezi Mat. 3; Mc. 1:1-8; Lc. 3:1-17; Ioan 1:6-8, 19-34). Ioan Botezătorul a fost omul care și-a pus amprenta asupra unei epoci – epoca pregătirii venirii Mântuitorului. Să pui numele unei epoci din istorie numele „epoca Ioan” este ceva cu totul special; aceasta arată anvergura unui om cu totul excepțional. Domnul Isus Însuși a spus: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mat. 11:11).

Mă întreb, dacă ar fi să mi se facă o caracterizare corectă în cuvinte simple şi puţine, dar care să sublinieze foarte bine viaţa mea, oare care ar fi acea declarație? Oare ce imagine ar oferi ea despre personalitatea mea? În ultimul timp îmi pun tot mai mult asemenea întrebări pentru că este foarte important pentru mine să ştiu cum mă vede Dumnezeu, care este adevărata mea imagine în ochii Lui, nu cea împodobită ci cea reală. Mi-aș dori foarte mult să-mi spună şi mie Domnul în ziua judecăţii, „Bine, rob bun şi credincios” (Mat. 25:21).

În vremea în care trăim oamenii adevăraţi sunt din ce în ce mai rari (Ps. 12:1). Oamenii sunt măsuraţi în lume după alte unităţi de măsură, nu cele ale Cuvântului lui Dumnezeu – unităţi care se impun tot mai mult în vremea aceasta. Nu oamenii evlavioși și credincioși (Ps. 12:1), nu cei cu principii morale sănătoase sunt apreciaţi în societate, ci oamenii care îşi etalează, în fața tuturor, decăderea lor morală. Domnul Isus ne-a atenţionat că la venirea Fiului omului va fi ca în zilele lui Noe. Oamenii vor fi materialişti, cu mentalităţi şi obiective pământeşti (Mat. 24:38-41). Domnul Isus scoate în evidenţă faptul că oamenii vor fi lipsiţi de dimensiunea esenţială a ceea ce înseamnă să fii „om” (chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dată lor prin creaţie). Una dintre caracteristicile vremii lui Noe a fost şi apariţia „uriaşilor” pe pământ (Gen. 6:4). În originalul ebraic cuvântul pentru „uriaşi” este nefilim. Semnificaţia cuvântului este acela de „oameni deformaţi, decăzuţi”. Aveau calităţi fizice vrednice de admirat (erau nişte uriaşi, oameni foarte puternici; vezi Goliat – 1 Sam. 17), dar aceste calităţi erau dezvoltate într-un mod nefiresc, o deformare a ceea ce trebuia să fie normal, dar în plan moral erau total decăzuţi, depravaţi, fără de Dumnezeu, fără principii morale sănătoase. Ei bine, aceşti oameni erau „vitejii care au fost în vechime oameni cu renume” (Gen. 6:4); ei erau de fapt eroii acelor vremuri, cei care impuneau standardele vieţii. În vremea noastră este exact la fel. Oamenii care sunt în top şi care impun standardele vieţii în plan moral şi social, sunt oamenii care au succes la public. Valorile morale nu există pentru ei, ba dimpotrivă mulţi dintre ei îşi etalează depravarea morală şi spirituală. Când o societate ajunge în punctul în care asemenea oameni dau tonul în societate, pasul următor este, ca şi în vremea lui Noe, judecata lui Dumnezeu (Gen. 6:5-7). Noi trăim aceste vremuri. Şi chiar şi în biserică, oamenii adevăraţi, oamenii lui Dumnezeu, sunt tot mai puţini. Nu mai ştim cum ar trebui să fie un om adevărat; nu mai avem o imagine clară a omului lui Dumnezeu. De multe ori nu oamenii lui Dumnezeu sunt cei care dau tonul în biserică şi care sunt reperele demne de urmat de ceilalţi membri. Nevoia de oameni sfinţi, ai lui Dumnezeu, în vremea de astăzi este stringentă. Apostolul Pavel îi îndemna pe sfinții din Corint, printre altele, „fiți oameni” (1 Cor. 16:13). Aceasta ar trebui să fie preocuparea noastră ca şi credincioşi în lume; aceasta trebuie să fie preocuparea bisericii. Dincolo de succesele evanghelistice, dincolo de creşterea numerică a bisericilor, apariţia, dezvoltarea şi mărturia oamenilor lui Dumnezeu, a oamenilor adevăraţi, aşa cum Dumnezeu îi vede, este poate cea mai mare nevoie a bisericii de astăzi.
Ce anume defineşte un om al lui Dumnezeu? Care este măsura lui?

1. O relaţie corectă cu Dumnezeu
Ioan Botezătorul a fost „un om trimis de Dumnezeu” (Ioan 1:6). Aceasta a fost identitatea lui adevărată, înainte de numele său pământesc, „Ioan”. Identitatea lui Ioan era o identitate dată de Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt un caracter transformat de Dumnezeu, o trăire după voia lui Dumnezeu şi o motivație lăuntrică sfântă care să-L onoreze pe Dumnezeu. Amprenta lui Dumnezeu este evidentă asupra lui Ioan. Ea a însemnat binecuvântarea lui Dumnezeu chiar de la naştere (Lc. 1:13-17), care l-a făcut pe Ioan să caute voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui chiar din tinerețe (Lc. 1:80); să-și dezvolte un caracter conform cuvântului lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Duhului Sfânt (Lc. 1:15,80), să practice o slujire conform planului stabilit din veșnicie de Dumnezeu (vezi Mat. 3:1-12), și care l-a condus spre un final al vieţii care l-a onorat din plin pe Dumnezeu (Mat. 17:12-13). Numele lui, Ioan, avea o semnificaţie deosebită: „Domnul este îndurător”, „Iubit de Domnul”, „Pe placul Domnului”. Numele acesta era legat de Domnul Dumnezeu. El exprima ceea ce Dumnezeu lucrează în om cât şi o atitudine corectă a omului faţă de El. La Ioan Botezătorul aceste sensuri ale numelui său pământesc nu au fost doar vorbe frumoase, ci realităţi exprimate în trăire – el a trăit conform identităţii date de numele pe care l-a avut. Câţi dintre noi trăiesc o viaţă demnă de numele pe care îl purtăm? Un om al lui Dumnezeu trăieşte în acord cu numele pe care îl poartă. Şi aceasta pentru că relaţia lui cu Dumnezeu este una corectă pe toate planurile. Ce înseamnă să ai o relaţie corectă cu Dumnezeu? Ea presupune:

– O relaţie dirijată de Cuvântul lui Dumnezeu. Toţi oamenii lui Dumnezeu, deci şi Ioan, au fost și sunt oameni pentru care „Cuvântul Domnului i-a vorbit” şi „Aşa vorbeşte Domnul” sunt legi fundamentale pentru întreaga lor viaţă, pentru fiecare domeniu al ei. Aceştia au decis să ia aminte şi să asculte în totul de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu degeaba s-a putut vorbi despre Ioan şi despre misiunea lui că el „este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia” (Mat. 3:3). O asemenea afirmaţie exprimă o legătură foarte puternică între Ioan şi cuvântul Scripturilor, o legătură care a fost cultivată cu mare grijă în viaţa Lui. Desigur, asemenea afirmaţii sunt cunoscute de cei care sunt membrii unei biserici evanghelice. Nu dorim să spunem lucruri noi, ci doar să „trezim mintea sănătoasă” (vezi 2 Pet. 3:1-2) tuturor cititorilor acestor rânduri şi a tuturor acelora care îşi doresc să fie oameni ai lui Dumnezeu. Atragem doar atenţia asupra unei legături organice, vii, între cele 5 elemente esenţiale ale trăirii după cuvântul lui Dumnezeu. Nici unul dintre aceste elemente nu poate lipsi din viaţa celui ce se consideră ascultător al cuvântului Domnului. (1) Cunoaşterea corectă, completă şi în profunzime a cuvântului Scripturilor (vezi Col. 3:16; Fap. 18:25-26; 20:26-27; 1 Cor. 15:1-11; 2 Tim. 3:14-17; Evr. 5:11-6:2; Efes. 6:17; Lc. 1:80). Aceasta presupune citirea disciplinată a Sfintei Scripturi, studiul sistematic al ei, meditarea asupra Cuvântului, şi toate acestea în duh de rugăciune. Numai o astfel de cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu dă creştere spirituală, maturitate spirituală, putere în viaţă şi abilitatea de a trăi după voia lui Dumnezeu, de a-L sluji în mod potrivit şi de a face faţă tuturor confruntărilor vieţii. (2) Depozitarea cuvântului Scripturii într-o inimă bună şi curată (Lc. 8:15; Ps. 119:9-11; Iosua 1:8; Ezra 7:10). Pilda semănătorului, spusă de Domnul Isus (Mat. 13) ne arată cât de devastatoare pentru rodirea cuvântului în viaţa omului este primirea cuvântului într-o inimă în care necurăţia, plăcerile şi obiectivele pământeşti ale vieţii, neprimirea cu răbdare a necazurilor, sunt ca la ele acasă. Toate acestea otrăvesc sufletul omului şi anulează binecuvântarea cuvântului lui Dumnezeu pentru el. (3) Expunerea în faţa Cuvântului lui Dumnezeu a întregii personalităţi, a tuturor domeniilor vieţii (Evr. 4:12). Cuvântul lui Dumnezeu nu este şi nu trebuie să fie o hrană doar pentru minte, ci pentru întreaga personalitate a omului (minte, sentimente, voinţă). Dacă cuvântul lui Dumnezeu nu este lăsat să afecteze şi să transforme radical întreaga viaţă, atunci tot ceea ce omul acumulează din Cuvânt va fi pierdut iremediabil (Rom. 12:1-2). Toţi oamenii care s-au lăsat influenţaţi de Cuvânt doar la nivelul minţii, sau doar a sentimentelor şi nu au acceptat o transformare a caracterului lor, a întregii lor purtări, a întregii lor fiinţe, au ajuns fie să decadă mai rău decât erau înainte, fie eretici, distrugându-i chiar şi pe alţii (vezi 2 Pet. 2; Iuda; 2 Tim. 2:15-18). (4) Aplicarea în viaţă a cuvântului Scripturii pe care îl cunoşti la un moment dat (Iac. 1:22-25; Ps. 119:105). Este interesantă comparaţia dintre cuvântul lui Dumnezeu şi lumina pe cărarea vieţii din Ps. 119:105. Această comparaţie ne arată două lucruri privitoare la felul în care Dumnezeu ne descoperă adevărul Lui prin cuvântul Scripturii. Pe de o parte, descoperirea adevărului se face mergând pe calea vieţii („o lumină pe cărarea mea”). Oamenii lui Dumnezeu sunt prezentaţi ca oameni care au umblat cu El (vezi Enoh – Gen. 5:24; Noe – 6:9; Avraam – Gen. 17:1). A umbla cu Dumnezeu înseamnă a trăi viaţa în ascultare şi încredere în cuvântul revelat al lui Dumnezeu (vezi Gen. 18:19). Pe de altă parte, descoperirea adevărului se face progresiv, pe măsură ce înaintăm pe calea vieţii; nicidecum doar prin studiu la birou, sperând că vom cunoaşte tot adevărul lui Dumnezeu stând şi studiindu-l doar. Când un om primeşte de la Dumnezeu (prin citirea, studierea, meditarea şi aprofundarea Scripturii în duh de rugăciune) adevărul Său cu privire la un aspect al vieţii, la un anumit moment al trăirii sale, şi îl aplică imediat la viaţa lui, aceasta atrage o cunoaştere mai bună a adevărului Domnului, o cunoaștere vie, şi astfel, omul lui Dumnezeu creşte în cunoaştere, umblând pe calea vieţii şi primind descoperirea adevărului divin din ce în ce mai mult (vezi și Evr. 5:11-14). (5) Învăţarea altora şi proclamarea către alţii a cuvântului lui Dumnezeu (Ezra 7:10; Fap. 9:18-22; 18:24-26; 2 Tim. 2:1-2). Nu trebuie să ţinem pentru noi ceea ce noi cunoaştem despre Dumnezeul nostru. Noi suntem chemaţi să împărtăşim cu alţii ceea ce noi avem. Pe de altă parte, nu trebuie să aşteptăm să facem acest lucru doar când ajungem desăvârşiţi în cunoaştere. Pe măsură ce noi cunoaştem pe Dumnezeul nostru noi trebuie să-i învăţăm şi pe alţii ceea ce noi ştim. În acest fel noi înşine creştem în cunoaştere şi în binecuvântarea lui Dumnezeu și astfel relaţia cu Dumnezeu creşte tot mai mult.

Trebuie să spunem foarte clar că nu poate exista cunoaştere a lui Dumnezeu şi relaţie cu El în afara cuvântului Lui (2 Tim. 3:14-17). Este o minciună că ai relaţie cu Dumnezeu umblând în întuneric, în afara cuvântului Său revelat în Sfintele Scripturi (1 Ioan 1: 1-7).

– O relaţie cu Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos. Dimensiunea personalității lui Ioan a fost dată de faptul că l-a arătat pe Domnul Isus Cristos. El i-a îndreptat pe oameni spre Cristos (Ioan 1:19-37; 3:25-36). Ceea ce merită subliniat la Ioan Botezătorul este faptul că el nu a însemnat nimic fără Cristos, dar a însemnat totul în relaţie cu Cristos. Dacă privim la toţi oamenii lui Dumnezeu, nu doar la Ioan, descoperim că ei au fost oameni excepţionali, oameni de calibru în istorie, pentru că au privit la Cristos, fie spre viitor (în epoca Vechiului Testament), fie spre trecut (în epoca Noului Testament), şi au fost marcaţi, transformaţi şi folosiţi ca martori ai lui Cristos. Relaţia lor cu Dumnezeu nu a fost posibilă decât prin Cristos. Nu se poate să ai o relaţie cu Dumnezeu în cadrul dat de cuvântul Lui (în ascultare şi încredere în el) în afara Fiului lui Dumnezeu – Isus Cristos. Iudeii din vremea Domnului Isus şi cărturarii şi fariseii acelei vremi aveau impresia că sunt poporul lui Dumnezeu, că au o relaţie corectă cu El, dar excluzându-L pe Cristos din viaţa lor. Rezultatul pentru ei a fost umblarea lor în întuneric spiritual, amăgirea altora, şi în final pieirea tuturor acestora (Ioan 5:39-40; Mat. 23:13-39). Cristos este „Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu” (Ioan 1:14), „Oglindirea slavei Lui” (Evr. 1:3), Singurul care Îl poate descoperi pe Dumnezeu (Ioan 1:18), Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9-10; vezi şi Col. 1:15-20). Toate acestea ne arată foarte clar că oamenii lui Dumnezeu au avut şi pot avea o relaţie bună cu Dumnezeu doar prin credinţă, doar prin Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Gen. 15:6; Evr. 11:1-12:3; Ioan 17:3; 20:31; 1 Ioan 1:1-7).

Dacă avem totul deplin în Cristos (Col. 2:10), dacă toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei sunt ascunse în Cristos (Col. 2:2-3), atunci ce avem fără Cristos? Nimic, absolut nimic! Este interesantă remarca ap. Pavel cu privire la Avraam: „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 4:2). Ce înseamnă aceasta? Avraam ar putea fi apreciat de oameni în calităţile, faptele lui, dar Dumnezeu nu poate vedea nici o valoare în Avraam, ca fiind el prin el însuşi o valoare înaintea Lui. Doar prin harul Lui, doar prin Isus Cristos, Avraam a fost un om apreciat de Dumnezeu. Domnul Isus a spus că „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Privind la Avraam, dacă analizăm faptele sale, pe acelea care le putem considera valoroase, vedem că ele au fost făcute doar prin credinţă (Gen. 15:6), şi aceasta înseamnă, doar prin Cristos. Când Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac lui Dumnezeu, el a putut face acest lucru incredibil, dar demn de apreciat în ochii lui Dumnezeu, pentru că a avut încrederea că Domnul va purta de grijă şi va pregăti un Înlocuitor pentru fiul lui, pentru Isaac (Gen. 22; Ioan 1:29). N-ar fi putut Avraam asculta de Dumnezeu, de o astfel de poruncă, dacă el n-ar fi avut o asemenea încredere (Rom. 4:18-21). Omul lui Dumnezeu înţelege că toate aspectele vieţii sale pot fi împlinite şi trăite efectiv doar prin Cristos. Pentru el, Cristos este totul: „înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Pentru el, Cristos face posibilă şi iertarea de păcate şi umblarea cu Dumnezeu în toate binecuvântările Sale, cât şi desăvârşirea lui în vederea intrării în împărăţia cerurilor (Efes. 2:8-10; 1:3-23; Col. 2:6-23; 1:26-28). Pentru omul lui Dumnezeu nimic nu este posibil fără Cristos (Ioan 15:5), dar totul este posibil prin Cristos (Filip. 4:13).

Centralitatea lui Cristos în mântuire şi în viaţă, în relaţia cu Dumnezeu reprezintă o dimensiune esenţială a fiecărui om al lui Dumnezeu. Acest adevăr trebuie proclamat, învăţat şi practicat în biserica lui Dumnezeu cu cea mai mare putere şi grijă, mai ales în vremea aceasta.

2. O trăire care mărturiseşte pe Cristos, Lumina
Care a fost misiunea şi opera vieţii lui Ioan Botezătorul? Ele sunt definite foarte laconic, dar de o măreţie impresionantă: „El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el” (Ioan 1:7). Desigur, Ioan Botezătorul a fost unic. El a mărturisit despre Cristos – Lumina lui Dumnezeu, pregătind venirea Lui pe pământ (Mat. 3:1-12). În planul lui Dumnezeu de răscumpărare a omenirii a existat o epocă unică, cu totul specială în istorie – epoca Ioan Botezătorul. El a fost crainicul desemnat de Dumnezeu care a anunţat şi a pregătit pe Israel pentru venirea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Mat. 3:1-12; 11:7-15; 17:10-13; Mc. 1:1-8; Lc. 1:13-17; 3:1-20; Ioan 1:19-37; Mal.3:1; 4:5-6). Faptul că Ioan L-a proclamat pe Cristos, în maniera prezentată în Evanghelii, L-a făcut pe Domnul Isus să afirme că Ioan a fost (la vremea aceea), cel mai mare dintre oamenii născuţi din femei (Mat. 11:11). Este adevărat că Ioan poate fi considerat, prin prisma acestei declaraţii, ca un fel de sinteză şi culminare a proclamării mesajului tuturor profeţilor Vechiului Testament şi, prin extensie, a întregului Vechi Testament, prin care era anunţată şi pregătită calea venirii şi lucrării lui Cristos – Fiul lui Dumnezeu (vezi şi 1 Pet. 1:10-12). Dar, în acest fel, Isus a arătat şi faptul că cea mai mare misiune pe care ar putea să o aibă un om pe pământ şi cea mai mare operă pe care el ar putea să o realizeze în viaţa sa este să fie un martor al Luminii lui Dumnezeu, adică al lui Cristos, îndrumându-i pe alţii spre Fiul lui Dumnezeu şi spre mântuirea pe care El a venit să o dea – să fie, deci, un martor şi un vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu în lume. Această misiune este încredinţată de Domnul întregii Sale biserici, tuturor urmaşilor lui Cristos (Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-20; Lc. 24:44-49; Ioan 20:22-23; Fap. 1:8; vezi cartea „Fapte”). Pentru o asemenea misiune şi operă sunt edificaţi şi echipaţi într-un mod potrivit oamenii lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17; Efes. 4:11-16). Putem spune, deci, că această misiune a lui Ioan Botezătorul de a fi martor al Luminii lui Dumnezeu (a lui Cristos) este o misiune pe care o au toţi oamenii lui Dumnezeu. Oricine care doreşte să aibă în lume o misiune extraordinară şi să realizeze pe pământ în viaţă o operă care să rămână pentru veşnicie trebuie să fie martorul Luminii, martorul lui Cristos. Desigur, nimeni nu poate şi nici nu trebuie să facă ce a făcut Ioan. Poporul lui Dumnezeu este format din foarte mulți oameni, o mulțime care nu poate fi numătată (Apoc. 7:9), o mulțime de indivizi care nu seamănă deloc unul cu celălalt, nici în formă nici în funcționalitate; este un trup (precum trupul omului) cu diverse mădulare și cu diverse daruri spirituale (vezi 1 Cor. 12) dar care funcționează ca un tot unitar, în care mădularele funcționează în armonie, sub călăuzirea Duhului Sfânt, sub autoritatea unui singur cap (Domnul Isus Cristos) și în care lucrează un singur Dumnezeu (1 Cor. 12:4-6). Apostolul Pavel spune însă: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Fiecare urmaş al lui Cristos are o chemare personală şi specială din partea lui Dumnezeu în vederea împlinirii acestui mandat (de a reflecta gloria lui Dumnezeu, de a-L mărturisi pe Cristos). Când eu cunosc chemarea pe care o am din partea Domnului şi o urmez în trăirea şi în slujirea mea, şi când eu fac totul (chiar şi lucrul cel mai neînsemnat) pentru a aduce glorie lui Dumnezeu, eu de fapt mărturisesc despre Lumină, despre Cristos – înseamnă a reflecta gloria lui Dumnezeu în lume; înseamnă de fapt să-mi împlinesc menirea de om pe pământ. Isus Cristos (Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu) este Lumina lui Dumnezeu; şi ucenicii au putut vedea în El gloria lui Dumnezeu (Ioan 1:4-8,14; Evr. 1:3). Cum putem reflecta noi gloria lui Dumnezeu. Trăind după cuvântul lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Cristos vrea să locuiască şi să trăiască în noi prin Duhul Sfânt (Rom. 8; Gal. 2:20; Efes. 2:8-10). Când ascultarea noastră de cuvântul lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos se materializează în noi prin trăirea acestui cuvânt în viaţa de fiecare zi şi în toate domeniile vieţii, noi de fapt reflectăm gloria lui Dumnezeu şi suntem oamenii care răspândesc Lumina lui Dumnezeu în lume (Mat. 5:13-16). Aşadar, a-L mărturisi pe Cristos, a propovădui Evanghelia lui Dumnezeu, presupune nu doar predicare de la amvon, ci aceasta are în vedere întreaga trăire şi slujire de fiecare zi, în toate aspectele vieţii cotidiene, a celui credincios, a omului lui Dumnezeu, în această lume.

Un om al lui Dumnezeu înţelege care este chemarea din partea lui Dumnezeu pentru trăirea lui pe pământ; el înțelege că trebuie să fie martorul lui Cristos (a Luminii lui Dumnezeu) în lume. El înţelege că are în Cristos tot ceea ce îi trebuie pentru a îndeplini lucrarea personală la care el este chemat de Dumnezeu. Şi, de asemenea, el înţelege ce privilegiat este el că a primit harul să fie reflectarea gloriei lui Dumnezeu pe pământ, şi ce glorioasă este această lucrare (chiar dacă este percepută de oameni a fi neînsemnată) (1 Tim. 1:15-17; Efes. 3; 1 Cor. 15:10). De aceea omul lui Dumnezeu o face cu toată dăruirea şi bucuria, pentru că el se exprimă astfel în toată dimensiunea umanității sale.

VA URMA