De ce sunt Calvinist – Partea 6

4
views

de Phil Johnson

… şi de ce fiecare creştin este un fel de Calvinist.

 Partea 6: Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

Observaţie: acest text profund este o afirmaţie clară despre puterea suverană a iubirii lui Dumnezeu. Este o lecție despre suveranitatea scopului mântuitor al lui Dumnezeu. Este o sărbătorire a slavei iubirii suverane.

Acest verset, în ciuda scurtimii lui, de asemenea se dovedește a fi incredibil de bogat în semnificație. Priviți la acesta îndeaproape şi veți vedea cel puţin cinci lecții doctrinale pe care acest verset ne învață. Azi, vom considera două dintre ele; apoi ne vom uita la altele trei în articolul de mâine.

Mai întâi, textul ne învață despre:

  1. PERSEVERENȚA STĂRII NOASTRE CĂZUTE

Cu alte cuvinte, el subliniază pentru noi cât de rău este păcatul nostru, şi cât de adânc infectați suntem cu tendințe păcătoase.

Gândiți împreună cu mine pentru un moment cu privire la implicațiile acelei fraze la sfârşit: „El ne-a iubit întâi.” Cu alte cuvinte, a existat un timp când noi nu L-am iubit. Aceasta este chiar esenţa depravării, nu-i aşa? – un eşec al nostru de a-l iubi pe Dumnezeu aşa cum ar trebui. Nu este nimic mai deplin şi mai total depravat decât o inimă lipsită de iubirea pentru Dumnezeu. Romani 8:7 ne spune, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Acesta descrie o stare neajutorată de incapacitate totală de a-l iubi pe Dumnezeu, de a asculta poruncile Lui, sau de a fi pe placul Lui. Aceasta este starea tuturor, a căror inimi nu au fost reînnoite de Cristos.

Aceasta este o expresie în special usturătoare venind de la apostolul Ioan – care în evanghelia lui se referă la sine în mod repetat ca fiind „acel ucenic pe care Isus îl iubea.” Observaţi: în propria minte a lui Ioan, iubirea lui Isus pentru el a definit pe deplin cine era el.

De ce a existat o trăsătură atât de proeminent în gândirea lui Ioan? Eu gândesc că el ne oferă un indiciu chiar aici în versetul nostru. Motivul pentru care el a fost atât de preocupat cu dragostea lui Cristos pentru el este că el a știut că acea iubire a fost cu totul nemeritată. El a fost conștient cu mare atenție de propria lui păcătoșenie. La fel de uimit precum a fost Ioan față de iubirea lui Cristos pentru el, el trebuie să fi fost în egală măsură la gândul că propria lui inimă a fost lipsită de orice fel de dragoste pentru Unul care a fost atât de singuratic. Cum poate fi inima umană atât de rece față de Unul care este atât de vrednic de iubirea noastră? Oricine care apreciază cu adevărat slava iubirii lui Cristos, aşa cum a făcut-o Ioan, va fi îngrozit şi șocat la realizarea că propriile noastre inimi nu Îl iubesc aşa cum ar trebui. Cunoştinţa felului în care El ne iubeşte perfect produce în noi un simț de deplină nevrednicie, nu-i aşa?

Noi suntem atât de deplin şi total depravați, încât dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit cu o iubire răscumpărătoare, noi nu L-am fi iubit niciodată, deloc.

Noi putem vedea aceasta în mod viu, chiar la sfârşitul vieții lui Ioan, când el vede o viziune a lui Cristos cel înviat în Apocalipsa 1, şi scrie în Apocalipsa 1:17, „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.” El a fost literal înspăimântat în comă, pentru că această viziune a lui Cristos cel glorificat l-a lovit cu un simț atât de copleșitor al păcătoșeniei lui. Şi într-un răspuns aproape involuntar, el a căzut pe fața lui ca mort din cauza fricii. Şi acolo el a zăcut până când Isus „Şi-a pus mâna dreaptă peste [el] şi a zis: „Nu te teme!”

Aceeaşi conștiență copleșitoare a păcatului şi a rușinii este implicată în cuvintele din versetul nostru, „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Noi suntem atât de deplin şi total depravați, încât dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit cu o iubire răscumpărătoare, noi nu L-am fi iubit niciodată, deloc. Dacă aceasta nu te umple cu o conștiență a păcatului tău – dacă aceasta nu te șochează cu realizarea totală a împietririi impenetrabile a inimii umane căzute – atunci trebuie să meditezi la ea un pic mai mult.

Sper că tu poţi vedea cum subliniază acest verset atât de clar şi de puternic chiar esenţa depravării umane. Nu există nimic mai disperat de rău decât o inimă care eşuează în a-L iubi pe Dumnezeu. Nu există nimic mai orb şi mai irațional şi păcătos decât să nu iubeşti pe Cineva care este atât de vrednic de iubirea noastră. Noi nu ar trebui să avem nevoie de nici un motiv ca să-L iubim, altul decât pura slavă a ființei Sale perfecte. Şi totuşi, noi nu L-am iubi deloc dacă El nu ne-ar fi iubit întâi!

Vă amintiți, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă (Matei 22:37): „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Întreaga lege a lui Dumnezeu este rezumată şi însumată în această simplă regulă. A încălca acea poruncă înseamnă a eşua în fiecare punct din lege. Nu există nimic mai complet şi în totalitate ticălos.

Şi totuşi, versetul nostru ne amintește că noi suntem fără speranță şi cu totul ticăloși încât nici unul nu L-ar fi putut iubi vre-odată pe Dumnezeu dacă nu ne-ar fi capacitat Dumnezeu El Însuși ca să facem aşa. Aceasta este doctrina depravării totale într-o coajă de nucă. Ea înseamnă că noi suntem cu totul incapabili să ne mântuim pe noi înșine. Noi avem o incapacitate morală epuizantă care face dragostea noastră pentru El o imposibilitate deplină până când El intervine ca să ne dea capacitatea de a-L iubi.

Noi nu putem prin forța pură a voinței să ne facem inimile să Îl iubească, deoarece, noi ca şi ființe căzute suntem atât de îndrăgostiți de păcatul şi răzvrătirea noastră, încât dorințele noastre sunt răsucite. Sentimentele noastre sunt pervertite şi deznădăjduit de corupte. Şi noi suntem neputincioși în a ne schimba pe noi înșine. „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). „Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte!” (Isaia 1:5). „Inima [neregenerată] este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”; cine poate s-o înțeleagă? (Ieremia 17:9).

Inimile noastre sunt otrăvite de păcat, şi de aceea noi nu îl iubim şi nu îl putem iubi pe Dumnezeu în propria noastră putere. Exact aceasta vrem să spunem când vorbim despre depravarea totală. Nu că noi suntem atât de răi cât am putea fi de răi, sau că răul ne-a infectat total – în fiecare parte a sufletului nostru – astfel că noi suntem incapabili de dorințe drepte şi motive sfinte şi sentimente iubitoare față de Dumnezeu. Unii teologi preferă expresia incapacitatea totală, mai degrabă decât depravarea totală. Dar adevărul este acelaşi – şi eu sper că voi puteți vedea cum aceasta este implicată în acest text. Arminianii, dacă ei sunt cu adevărat Arminiani, şi nu Pelagieni răsuflați, de fapt afirmă acel adevăr.

Deci aceea este prima doctrină învățată de aceste verset: Perversitatea stării noastre căzute. Iată aici a doua doctrină:

  1. PRIORITATEA PREFERINȚEI DE ALEGERE A LUI DUMNEZEU

El ne-a iubit întâi. Exact aceasta spune acest verset. Aceasta este de asemenea întreaga esenţă a ceea ce învață doctrina alegerii. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi precede orice mișcare din partea noastră înspre Dumnezeu. Chiar Arminienii afirmă atât de mult despre doctrina Alegerii. Dumnezeu ne-a iubit întâi.

Apostolul Ioan de fapt spune în ecou ceva care Isus a spus odată. În ultima noapte înainte de răstignire, când ucenicii erau singuri cu Isus, după ce ei au mâncat masa de Paști împreună în Camera de Sus, Isus le-a spus (Ioan 15:16), „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.”

Chiar dacă tu eşti un Arminian devotat, … tu știi în inima ta că nu poţi să îşi asumi meritul personal pentru iubirea ta față de Dumnezeu.

Acum, Ioan şi ceilalţi apostoli poate că au protestat, „Dar aceasta nu este adevărat, Doamne; noi Te-am ales.” Deoarece, ei au lăsat totul ca să Îl urmeze. Petru spune atât de explicit în Marcu 10:28: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Ei au făcut o alegere conștientă, deliberată de a-și abandona fosta lor viață, pe cei dragi ai lor, mijloacele lor de întreținere, şi tot ceea ce ei au avut – pentru a-l urma pe Cristos. Ei într-adevăr au ales să îşi dedice viețile lor în a-L urma. Şi în cazul lui Ioan şi a fratelui său, Iacov, renunțarea la mijloacele lor de întreținere a însemnat renunțarea la afacerea de familie a pescuirii, care după toate aparențele era o afacere avantajoasă pentru ei.

Ioan însuși l-a întâlnit pe Isus în timp ce Ioan a fost sub ucenicia lui Ioan Botezătorul. De îndată ce el şi Andrei au înțeles că Ioan Botezătorul indica spre Isus ca fiind Mesia cel promis, ei l-au părăsit pe Ioan Botezătorul pentru a-l urma pe Isus. Într-un sens foarte real, ei l-au ales pe Isus. Deci, ce a vrut Isus să spună când El a spus, „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi”?

El a vrut să spună simplu că fie că ei au realizat sau nu, El i-a ales întâi. Alegerea Lui a fost una decisivă. Ei nu L-ar fi ales deloc niciodată dacă El nu i-ar fi ales mai întâi. Ei L-au iubit pentru că El i-a iubit mai întâi.

Chiar dacă tu eşti un Arminian devotat, tu implicit afirmi acest adevăr. Tu îl recunoști de fiecare dată când Îi mulțumești Lui pentru că te-a mântuit. Tu știi în inima ta că nu poţi să îşi asumi meritul personal pentru iubirea ta față de Dumnezeu. Tu nu L-ai iubit pe El primul; Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi. Tu şi cu mine nu suntem mai buni decât oamenii necredincioși care încă Îl urăsc şi Îl resping. Singurul motiv pentru care noi Îl iubim în timp ce ei rămân în duşmănie cu Dumnezeu, este că harul iubitor al lui Dumnezeu a lucrat o minune în inimile noastre pentru a ne face în stare să-i răspundem înapoi cu iubirea Lui.

1 Corinteni 4:7 întreabă, „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Să nu gândiți pentru un moment că ați putea să vă acordați merite pentru dragostea voastră către Cristos. Dacă voi Îl iubiți cumva, aceasta este doar pentru că El v-a iubit mai întâi. Aceasta este chiar esenţa doctrinei alegerii.

„Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat inițiativa în mântuire. Unul dintre punctele expuse de Roger Olson în acea carte la care m-am referit, este că Arminienii istorici, cunoscători, afirmă acel adevăr. Dumnezeu este deopotrivă Autorul şi Finalizatorul credinţei noastre. El a început procesul. Iubirea Lui pentru noi nu doar că a venit înainte de orice dragoste avem noi pentru El; dar iubirea Lui este ceea ce a asigurat iubirea noastră pentru El. Exact aceasta este ceea ce spune acest text.

© 2008 de Phil Johnson
Director Executiv
Har vouă