Măsura omului lui Dumnezeu (ultima parte)

2
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

3. Un spirit lăuntric al slujirii în armonie cu scopul lui Dumnezeu
Este foarte interesantă remarca pe care o face Ioan evanghelistul despre Ioan Botezătorul, o remarcă, am putea spune, neobişnuită. Ea este aceasta: „Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină” (Ioan 1:8). Remarca este neobișnuită pentru că ea de fapt repetă, desigur cu alte cuvinte, afirmația din Ioan 1:7. În v. 7 apare o afirmație, în timp ce în v. 8 apare aceeași afirmație sub formă de negație. De ce așa? Ioan folosește acest procedeu literar tocmai pentru a accentua cu putere un adevăr. Când Ioan botezătorul a fost întrebat de iudeii din Ierusalim cu privire la identitatea lui, el răspunde cum foarte puţini oameni ar răspunde, adică printr-o negaţie: „Nu sunt eu Cristosul” (Ioan 1:19-21). Ioan putea să spună de la început: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie” (Ioan 1:23). Dar Ioan lungește conversaţia sa cu iudeii veniți din Ierusalim prin a se prezenta prin ceea ce el nu era (Ioan 1:19-27). Este interesant să vedem că, după ce Ioan spune ce nu este (că nu este nici Cristosul, nici Ilie, nici proorocul) el face o pauză în vorbirea lui, încât cei trimiși la el sunt nevoiți parcă să-i scoată vorbele cu cleștele din gură; ei întreabă: „Dar cine ești? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-ai trimis. Ce zici tu despre tine însuți?” (Ioan 1:22).

Prin felul în care Ioan răspunde întrebării celor trimiși la el, legată de identitatea persoanei și lucrării sale, parcă îl vedem pe acesta că urmărește să le atragă atenția trimișilor, în mod expres, asupra faptului că oamenii nu trebuie deloc să-l asocieze pe Ioan cu Cristosul, sau cu vreo altă peronalitate a Vechiului Testament. Ni se dezvăluie, astfel, spiritul în care Ioan şi-a îndeplinit lucrarea. Este evident că Duhul lui Dumnezeu a fost la lucru în viaţa şi în opera lui Ioan. Luca ne dezvăluie că Ioan B. a fost plin de Duhul Sfânt chiar din pântecele mamei lui (Lc. 1:15). Afirmaţiile cu privire la felul în care Ioan B. a ştiut să-L mărturisească pe Cristos, scoate în evidenţă mult mai pregnant călăuzirea din partea Duhului lui Dumnezeu de care el a avut parte. Când este vorba despre însărcinarea noastră de a fi martori ai lui Cristos, noi avem de învăţat de la Ioan B. Cu privire la felul în care ar trebui să-L mărturisim pe Cristos, în aşa fel încât gloria lui Cristos să strălucească cu adevărat prin mărturia pe care o depunem. În ce a constat spiritul mărturiei lui Ioan B.? Ne vom uita la două aspecte care au caracterizat mărturia lui Ioan B., aspecte care sunt legate între ele ca două fațete ale aceleiaşi monezi.

– Spiritul lepădării de sine. Nu este vorba aici despre răstignirea eului, din cauza naturii sale corupte. Este adevărat că dacă vrem ca să fim liberi faţă de păcat noi trebuie să acceptăm răstignirea omului nostru cel vechi împreună cu Cristos (Rom. 6:6-7). Dar există un alt aspect al lepădării de sine ca rod al prezenţei Duhului Sfânt în noi. Duhul Sfânt este Persoana din Sfânta Treime care mărturiseşte pe Cristos, şi tot adevărul despre El, cu o mare discreție (Ioan 16:13-15). Scopul Duhului Sfânt nu este acela de a se evidenţia pe Sine ci de a-L glorifica pe Cristos (vezi Fap. 2). Acest Spirit al lepădării de Sine în vederea unei mărturii potrivite despre Persoana lui Cristos a fost prezent în mod foarte evident asupra lui Ioan Botezătorul. El nu a atras deloc atenţia asupra lui însuşi. Ioan are o aşa mare grijă să nu atragă atenţia asupra sa, încât atunci când este întrebat cine este, el răspunde mai întâi cine nu este (Ioan 1:19-20). Trebuie să vedem ce este în spatele acestui dialog. Ioan B. a fost cu siguranţă o mare personalitate în plan spiritual. După aprox. 400 de ani de la ultimul profet al Vechiului Testament, Maleahi, iată că apare un om al lui Dumnezeu care vorbeşte din partea Dumnezeu în aceeaşi manieră în care profeţii Domnului au vorbit. Acel „aşa vorbeşte Domnul” din vechime este din nou prezent cu putere asupra unui om. Exista o atmosferă de aşteptare mesianică care se simţea cu putere în popor (Lc. 3:15-17). Ioan botezătorul a făcut ca această aşteptare să fie parcă o existenţă palpabilă. În plus, adevărul cuvintelor sale era evident. Este drept, el era îmbrăcat ca profetul Ilie, şi regimul lui de viaţă era ca al acestuia, dar, mai mult decât atât, forţa cuvintelor sale, duhul cu care vorbea, îi făcea pe oameni să se vadă pe ei înşişi aşa cum erau ei de fapt înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce, trezirea spirituală a tuturor locuitorilor Iudeii şi ai Ierusalimului a adus o pocăinţă în masă a multora dintre ei (Mc. 1:5-6). Se poate spune că Ioan a fost o „oglindă” a stării spirituale a naţiunii. Toate acestea, alături de faptul că Însuşi Domnul Isus a spus despre Ioan că nimeni dintre cei născuţi din femei nu a fost aşa de mare ca el (Mat. 11:11), au creat în mintea oamenilor o imagine extraordinară despre Ioan. A fost cu adevărat o personalitate impunătoare a vremii sale, un om care a atras foarte puternic atenţia asupra sa. De aceea şi întrebările adresate lui: „Eşti cumva Cristosul sau Ilie, sau Proorocul (aluzie evidentă la Proorocul anunțat de Moise, adică la Mesia – Deut. 18:15-22) (Ioan 1:19-25)?” Ei bine, Ioan a respins cu tărie ideea ca el să fie în centrul atenţiei. În acest sens, admirăm la Ioan umilinţa lui, o umilinţă parcă neomenească. El spune despre sine, fie: „Nu sunt cel care credeţi voi…”; fie el are grijă să afirme că „eu nu sunt vrednic să-I duc (lui Cristos) încălţămintele, sau să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Mat. 3:11; Ioan 1:27); fie, atunci când popularitatea lui pare să fie eclipsată de Isus din Nazaret, care începuse să atragă de partea Lui mai mulţi oameni decât Ioan, el nu numai că nu este deranjat de aceasta, dar se şi bucură să spună că el este doar „prietenul Mirelui”, adică cel din umbra Lui, şi nicidecum Mirele în persoană (Ioan 3:22-36). El se mai declară, desigur conform Scripturii, că este doar „glasul celui ce strigă în pustie” (Ioan 1:23). Când ucenicii lui Îl părăsesc pentru a-l urma pe Cristos, Ioan consideră acest lucru ca absolut firesc, şi nu se supără deloc (Ioan 1:35-37). Toate acestea ne duc cu gândul la calitatea sa de martor al Luminii (al lui Cristos). Un adevărat martor nu-şi etalează deloc calitatea mărturiei sale. Intenţia sa este de a nu atrage deloc atenţia asupra sa, ci asupra celui despre care el mărturiseşte cât şi asupra lucrurilor care fac subiectul mărturisirii sale.
Luna de pe cer este, noaptea, luminată de Soare. Dar lumina ei nu scoate în evidenţă că ea este Soarele, adică sursa de lumină. Este doar un obiect luminat şi atât. Aşa a vrut Ioan să apară înaintea oamenilor. El s-a prezentat înaintea lor doar ca o fereastră transparentă, prin care poţi vedea foarte clar şi bine afară. Ce-ai zice despre o fereastră foarte bine ornamentată, cu multe ormamente pe sticla ei, care are, chipurile, pretenţia că ornamentele şi frumuseţea ei fac ca imaginea a ceea ce este afară să fie clară şi bună? Realmente o asemenea fereastră este nefolositoare. O fereastră potrivită este aceea care oferă o vizibilitate cât mai clară, şi cât mai cuprinzătoare a peisajului de afară sau dinăuntru. Aşa a fost Ioan B ca martor al lui Cristos. De aceea a fost el cu adevărat mare în ochii Domnului. Nu a atras deloc atenţia asupra lui însuşi. Oameni ca şi Ioan B. sunt adevăraţii martori ai lui Cristos, ai Luminii.

Imaginea din Ioan 1:6-8 cu privire la Cristos şi la Ioan este cea a Lunii luminate în toiul nopţii de Soarele care nu se vede, fiind acoperit de pământ. Imaginea aceasta este una deosebit de grăitoare și de potrivită. Merită să mai zăbovim asupra ei. Luna, prin poziţia şi prin forma pe care o arată pe cerul întunecat, ne oferă indicaţii foarte clare asupra menirii ei pentru pământ. Luna în toiul nopții este singurul luminător al nopții. Datorită acestui fapt, luna atrage în mod inevitabil, atenția asupra ei. Nici un luminător (afară de stele) nu face ceea ce ea face – să lumineze pământul în toiul nopții. Dar, luna nu are propia ei lumină. Luna este un corp luminat de soarele care nu se vede. Ea doar reflectă lumina Soarelui. Deci, prin rolul ei de a lumina pământul, lumina soarelui este adusă oamenilor și în toiul nopții. Pe de altă parte, noi avem o indicație clară a faptului că luna nu are lumina ei proprie. Odată avem pe cer lună plină, altădată avem luna luminată pe jumătate și altădată luna este luminată doar ca o seceră. Tocmai acest lucru ne dovedește că luna nu are propria ei lumină; dacă ar fi soare, atunci il vom vedea ca un glob luminat în întregime. De fapt aceste faze ale lunii ne indică foarte clar unde este de fapt soarele, pe care nu-l vedem. Fie el este exact pe axa lună-pământ-soare, fie soarele este într-o parte, nu pe această axă. Deci, luna dă lumina soarelui în timpul nopții și ne indică că soarele este undeva – nu-l vedem dar este în mor real prezent undeva. În acest fel, Ioan a mărturisit despre Cristos (Lumina). Când Cristos nu era cunoscut, Ioan dădea lumina lui Cristos și indica ceva despre lucrarea Sa, într-o lume întunecată, în acea manieră în care toți puteau să creadă prin el (Ioan 1:7; Lc. 3:7-17). La fel şi noi, martorii lui Cristos. Noi suntem chemaţi să reflectăm Lumina (gloria) lui Dumnezeu. Într-o lume întunecată, când Cristos este la dreapta lui Dumnezeu și, deci, nu este văzut de cei pierduți din lume, noi suntem lumină pentru aceștia, pentru ca ei să cunoască pe Cristos și mântuirea prin El, într-o manieră în care oamenii pot să creadă și să primească viață veșnică – doar prin mărturia Evangheliei pe care noi o vestim în lume (Ioan 20:31; Fap. 1:8). Noi nu avem Lumina ca și surse de lumină proprie și de aceea noi nu trebuie să atragem atenția oamenilor asupra noastră; noi însă Îl avem pe Cristos în viața noastră și El luminează prin noi pe cei din jurul nostru (vezi Mat. 5:13-16).

Ce fel de martori suntem noi? Suntem noi acei oameni care atrag atenţia asupra noastră? Suntem noi văzuţi ca oameni care excelează prin darul vorbirii, sau prin alte daruri personale? Suntem noi oamenii care dorim să provocăm admiraţia față de persoana noastră în cei din jurul nostru? Atunci noi nu suntem deloc adevăraţi martori ai lui Dumnezeu, adevăraţii oameni de care El are nevoie. Dumnezeu nu are nevoi de astfel de oameni. Luna de pe cer este un veritabil luminător în noapte tocmai pentru că apare ca un corp luminat de soare, fără însă ca lumina care o răspândește să fie a ei proprie. Dacă ar fi aşa atunci Luna ar fi Soare şi noaptea ar fi zi. Dar nu este posibil acest lucru. Luna este doar un astru care se deschide total Soarelui şi în noapte răspândeşte lumina Soarelui. O fereastră trebuie să dea posibilitatea să se vadă prin sticla ei şi atât. Un martor al lui Cristos este unul care a primit binecuvântările lui Cristos şi atrage atenţia lumii asupra lui Cristos, nu asupra lui însuşi. Atenţie, deci, la felul cum luminăm pe oameni, şi la lumina pe care o răspândim în lume. Dacă lumina aceasta este lumina noastră atunci de fapt această lumină este „întuneric”, şi în acest caz Isus ne avertizează într-un mod foarte dur că întunericul nostru este de fapt unul mult mai mare decât am crede (Mat. 6:23). Oamenii care se etalează pe ei înşişi, în lucrarea lui Dumnezeu, oricât de mare şi bună este lucrarea lor, oricât de extraordinari ar apărea ei înaintea altora, sunt de fapt răspânditori ai unui întuneric teribil şi plata pentru lucrarea lor este condamnarea veșnică (Mat. 6:1; 7:21-23).

– Spiritul adevărului nealterat. Ioan botezătorul a urmărit să dea o mărturie despre Cristos nealterată de nimic omenesc, nici măcar de prestigiul persoanei sale. Atunci când Cristos a fost înălţat şi oamenii au început să fie interesaţi de El, Ioan a căutat retragerea. El a spus foarte clar că El (Cristos) trebuie să crească, iar eu, Ioan, să mă micșorez (Ioan 3:30). Atunci când există în viaţa martorului lui Cristos o veritabilă lepădare de sine, atunci mărturia despre Cristos prin el este una veritabilă. Atunci Cristos este arătat exact aşa cum este El, iar cei care primesc mărturia despre Cristos prin asemenea oameni se bucură de mântuire şi viaţă veşnică. Ioan a proclamat, desigur la nivelul revelaţiei pe care Dumnezeu a dat-o la acel moment în istoria mântuirii (o revelaţie încă incompletă până la învierea şi înălţarea lui Cristos), adevărurile care Îl arătau pe Cristos exact aşa cum era El cu adevărat. (1) Ioan are curajul de a chema la pocăinţă poporul care, prin păcatele sale, s-a descalificat de la statutul de popor al lui Dumnezeu (Mat. 3:7-10). Mai mult, este interesant de văzut că Ioan proclamă o pocăinţă personală şi botează pe cei care în mod public şi personal îşi mărturisesc păcatele (Mc. 1:5). Aşadar, se face o diferenţiere în Israel: cei care şi-au mărturisit păcatele şi au fost botezaţi, şi cei care nu au răspuns mesajului lui Ioan. Acum poporul lui Dumnezeu apare ca fiind cel format nu din descendenţii fizici ai lui Avraam, ci din cei care se pocăiesc de păcatele lor şi care au credinţa lui Avraam (Mat. 3:8-9). Iar cei care, deşi erau descendenţi fizici din Avraam nu s-au pocăit, voi fi eliminaţi de judecata lui Dumnezeu. Nimeni până atunci nu a fost atât de radical în predicare ca Ioan. (2) Ioan Îl arată pe Cristos ca Cel care este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, nu doar al celor din Israel (Ioan 1:29). Mai mult, Ioan Îl prezintă pe Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ca Cel venit din cer şi nu de pe pământ (Ioan 1:34; 3:31-32). El, Isus, conform mărturiei lui Ioan, este Cel care vine ca Cel care botează cu Duhul Sfânt, ca Cel în care Duhul Sfânt este prezent în toată plinătatea persoanei Sale (Mat. 3:11; Ioan 3:34); El este Judecătorul care vine ca să judece această lume ca Cel care are drept de proprietate asupra celor pe care îi va judeca (Mat. 3:12); El este de asemenea Fiul lui Dumnezeu care vesteşte toate cuvintele lui Dumnezeu (Ioan 3:34-35), şi Cel care dă viaţă veşnică celor care cred în El (Ioan 3:36). Toate acestea sunt afirmaţii clare ale divinităţii lui Cristos. Întreaga mărturisire a lui Ioan despre Cristos a fost cu adevărat revoluţionară. Nimeni până la Ioan nu a mai afirmat asemenea lucruri despre Cristos şi despre lucrarea Lui. Dar ceea ce el a afirmat despre Cristos nu a putut fi contrazis de nici un cărturar, de nici un învăţător al Legii din acea vreme, de nici un emisar de la Templul din Ierusalim. Aceasta înseamnă că Ioan nu a afirmat nimic în afara Sfintelor Scripturi. Omul lui Dumnezeu proclamă adevărul lui Dumnezeu cu putere, în mod direct, foarte clar şi chiar dacă afirmaţiile Sale sunt deranjante, tulburătoare, ele reflectă exact şi nealterat adevărul Sfintelor Scripturi. De aceea, mărturia lui a avut putere. Duhul Sfânt aprobă mărturia unui asemenea om pentru că de fapt este mărturia din partea lui Dumnezeu şi nu mărturia descoperită de înţelepciunea omenească. (3) Ioan botezătorul este prezentat ca cel care a venit în duhul și puterea lui Ilie (Lc. 1:17). Pe de altă parte, atunci când ucenicii Domnului întreabă despre venirea lui Ilie, conform învățăturii cărturarilor, Domnul Isus Cristos afirmă în mod direct că el este Ilie care trebuia să vină (vezi Mat. 3:1; 4:5-6) și el deja a venit. Ei au înțeles astfel că este vorba despre Ioan botezătorul (Mat. 17:10-13). Merită remarcat ceva deosebit în cuvintele de aici ale Mântuitorului. Noi știm că Ilie, cel din Vechiul Testament, nu a gustat moartea fizică, ci a fost răpit direct în cer (2 Împ. 2:11). Așadar, Ilie Tișbitul a avut parte de ceea ce numai Enoh a avut parte (Gen. 5:24). Acest lucru pare să-l înalțe pe acesta în ochii oamenilor; desigur, Ilie din Vechiul Testament a fost reprezentantul tuturor profeților din vechime, așa cum Moise a fost reprezentantul Legii (vezi Lc. 9:30-31). Și dacă despre Ioan botezătorul, cel despre care Domnul a spus că este Ilie (Mat. 17:11-13), a afirmat că este mai mare decât orice om născut din femeie, deci mai mare și decât Ilie din Vechiul Testament, ne-am fi așteptat ca Ioan să aibă parte de un regim mult mai înalt decât Ilie. Și totuși, Domnul Isus a vorbit despre uciderea lui Ioan, pentru că oamenii nu l-au cunoscut (Mat. 17:12). A murit deci ca orice muritor. Notați vă rog că Domnul Isus, vorbind despre moartea lui Ioan, precizează că „Tot așa are să sufere și Fiul omului din partea lor” (Mat. 17:12). Aceasta înseamnă că moartea lui Ioan a mărturisit despre moartea Domnului Isus. Aici apare măreția personalității lui Ioan. El a mărturisit despre Cristos nu doar vestind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor (Mc. 1:4), nu doar arătându-L pe Cristos (Ioan 1:29-37), dar și murind ca unul lepădat de oameni, așa cum s-a întâmplat cu Cristos. În acest fel, mărturia despre Cristos, din partea lui Ioan, a fost deplină. În acest fel, mărturia lui Ioan a fost o mărturie mai strălucitoare (dacă putem să ne exprimăm în termeni omenești) decât a lui Ilie din Vechiul Testament. Ioan botezătorul a fost deci un om mare, un om în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă este nevoie de ceva în aceste vremuri, este nevoie de o mărturie despre Cristos prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, o mărturie care să nu atragă atenţia oamenilor asupra martorului ci asupra lui Cristos şi care să-L arate pe El în toată gloria Persoanei și lucrării Sale; o mărturie care să fie pe deplin în conformitate cu adevărul Sfintelor Scripturi şi care să fie proclamată cu toată claritatea în puterea Duhului Sfânt. Numai o asemenea mărturie, deşi deranjantă şi tulburătoare pentru mulţi, va avea impact asupra inimilor oamenilor şi-i va pune în legătură cu Cristosul cel adevărat.

Concluzie
De ce o asemenea meditaţie despre portretul omului lui Dumnezeu în lumina cuvântului lui Dumnezeu?
În Daniel 11:32 ni se spune: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor (oameni ai lui Dumnezeu), vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi.”. Această afirmaţie este legată de una din cele mai cumplite perioade din istoria lui Israel. Antiochus Epiphanes, regele seleucid din sec. al II-lea î. Cr., a profanat Templul din Ierusalim (prin 167 î.Cr.) şi a cerut, sub ameninţarea cu condamnarea la moarte, tuturor iudeilor să nu mai respecte Legea lui Dumnezeu. Zeci de mii de oameni au murit în Ierusalim şi tot atâţia au fost luaţi în robie. Dumnezeu însă a ridicat nişte oameni plini de curaj (ceata macabeilor) prin care cotropitorii au fost alungaţi, ţara a fost eliberată şi Templul şi închinarea în el au fost restaurate. Acest lucru ne spune nouă ceva. În perioade extrem de grele și întunecate în plan spiritual oamenii lui Dumnezeu sunt cu adevărat rari (vezi Ps. 12:1). Dar Dumnezeu ştie şi poate să ridice oameni speciali, cu o statură spirituală remarcabilă. Dacă recunoaştem că trăim vremuri dificile, în care decăderea este din ce în ce mai mare în societate şi în biserică, chiar dacă oamenii lui Dumnezeu sunt tot mai rari, totuşi Dumnezeu are în vedere ridicarea unor oameni speciali. El nu se lasă fără mărturie în lume. Nu ai vrea ca tu să fii un asemenea om? Personal, eu iau acest verset din Dan. 11:32 ca o promisiune a lui Dumnezeu pentru vremuri grele. Ia şi tu această promisiune pentru tine, şi lasă-te ridicat şi echipat de Domnul pentru asemenea vremuri. Doar aşa ai putea și tu rezista în asemenea perioade. Daniel la vârsta adolescenţei (Dan. 1) a decis să fie omul lui Dumnezeu într-o vreme şi într-un loc care numai prielnice pentru edificare spirituală nu erau. Şi totuşi, pentru că a dorit să trăiască în sfinţenie şi pentru că s-a încrezut în Dumnezeu, a experimentat intervenţia plină de putere şi minunată a lui Dumnezeu în viaţa lui, şi în loc ca Babilonul să-l distrugă, el, Daniel, a fost cel care a biruit Babilonul. Nu pentru că a fost în el însuși cineva, sau pentru că a avut putere în el însuşi, ci pentru că el s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu şi Dumnezeul lui a lucrat în viaţa lui şi l-a folosit în marea Lui putere.

Provocarea este pentru mine cât şi pentru tine, care citeşti aceste rânduri! Fie să răspunzi în numele Domnului Isus şi prin puterea Duhului Sfânt: „Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule! Iată-mă, trimite-mă!” (Evr. 10:7; Isaia 6:8). Fii un Ioan pentru vremea și pentru locul tău! AMIN