De ce sunt Calvinist – Partea 7

22
views

de Phil Johnson

… şi de ce fiecare creştin este un fel de Calvinist.

Partea 7: A doua privire spre unul dintre cele mai scurte versete din Biblie

Ne uităm la cinci implicații doctrinale ale unui verset foarte scurt, 1 Ioan 4:19: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Am ajuns la punctul trebui. Acest verset nu doar subliniază perversitatea stării noastre căzute; şi ne învață despre prioritatea algerii lui Dumnezeu; dar, în al treilea rând, el ne arată –

  1. PARTICULARITATEA LUCRĂRII LUI MÂNTUITOARE

Ce vreau să spun prin aceasta? Priviți din nou la verset: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Acele cuvinte exprimă convingerea lui Ioan că Dumnezeu a făcut ceva special pentru noi. „Noi Îl iubim…” dar nu toţi Îl iubesc. Dumnezeu a făcut ceva pentru noi şi în inimile noastre, ceea ce El nu face pentru toţi. El a demonstrat o dragoste specială pentru noi.

Apostolul Ioan a fost mereu cu mare atenție conștient de acest fapt. El s-a fălit în cunoştinţa că iubirea lui Isus pentru el era o iubire specială. Aceasta este implicația acestei descrieri favorite cu privire la sine: „ucenicul pe care-l iubea Isus” (Ioan 21:7). Ioan a folosit acea frază din nou şi din nou pentru că el s-a desfătat în cunoştinţa că Cristos l-a iubit în mod special. Dumnezeu l-a răscumpărat în mod special. El nu a fost doar beneficiarul unei bunăvoințe generale pe care Dumnezeu o are pentru toată creația; el a fost convins că iubirea lui Cristos pentru el era personală şi specială. Isus l-a iubit în mod particular.

Știți ce? Fiecare Arminian născut din nou va spune aceasta, de asemenea: El mă iubeşte în mod particular. El mă iubeşte cu o iubire specială. Eu nu sunt doar un câine, lingând fărâmiturile iubirii generale a lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Eu sunt unul dintre copii pe care El i-a pus la masa Lui. El are o dragoste specială pentru mine. Fiecare Arminian credincios s-ar putea referi la sine, aşa cum a făcut apostolul Ioan, ca „Acea persoană pe care Isus o iubeşte.”

Apropo, eu cred din toată inima mea că Dumnezeu are o iubire generală pentru toţi din rasa umană. „Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.”  (Psalmul 145:9). Fapte 17:25: „El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” – şi acestea sunt semne ale unei bunăvoințe şi bunătăți autentice, care se extinde spre toţi care s-au născut vre-odată. Dumnezeu îşi iubeşte chiar duşmanii Săi (Matei 5:45) „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”

Totuşi dragostea lui Dumnezeu pentru cei aleşi este o iubire specială. El îi iubeşte cu dragostea unui Tată față de proprii Săi copii. El îi iubeşte pe fiecare în mod unic. El îi iubeşte într-un mod special. Iubirea Lui pentru ei este cea mai mare şi cel mai sacru fel de iubire cunoscut de om. Nici o iubire mai mare nu poate fi extinsă spre vre-o creatură. Şi acea iubire măreață este manifestată într-un mod special. Este un fel de iubire jertfitoare care nu va fi oprită de nimic pentru a-şi păstra obiectul ei. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. (Ioan 15:13)” Iubirea lui Cristos L-a mișcat încât să Își dea viața pentru prietenii Săi.

Priviți înapoi la câteva versete, la 1 Ioan 4:9-10: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” Dovada iubirii Lui alegătoare – şi lucrul care garantează iubitor mântuirea poporului Său – este lucrarea de ispășire a lui Cristos.

Dumnezeu l-a dat pe Cristos să moară pentru ei pentru a fi o ispășire pentru păcatele lor. Aceasta înseamnă simplu că El şi-a satisfăcut justiția în locul lor. El a satisfăcut mânia lui Dumnezeu în locul lor. El a purtat vina lor. El a murit în locul lor şi folosul lor, astfel ca ei nu să trebuiască să sufere pedeapsa pentru păcatele lor. El a purtat mânia lui Dumnezeu în locul lor. El a plătit pe deplin pedeapsa păcatelor lor. El a fost substitutul lor. El a murit pentru ei în mod particular.

Dei haideți să vorbim despre „ispășirea limitată.” Unii dintre voi gândiți, există o doctrină, nu presupuneri Arminiene. De fapt, eu gândesc că oricine crede că ispășirea a fost substitutivă presupune o doctrină Calvinistă a ispăşirii. Şi istoric, Arminianii evanghelici cred în ispășirea substitutivă. Cristos a suferit în locul meu şi în numele meu. El nu a fost un astfel de substitut pentru pedeapsa lui Iuda, pentru că dacă ceea ce a spus Isus despre Iuda este adevărat, Iuda este în iad chiar acum, purtând mânia lui Dumnezeu pentru el însuși.

Mie nu îmi place expresia „ispășire limitată,” pentru că aceasta sugerează că ispăşirea este limitată în suficiența ei.

Lăsați-mă să clarific aceasta pentru voi: Nici un Calvinist adevărat nu crede aceasta. Dacă ați avut ideea că, Calvinismul pune vre-o limită asupra valorii sau suficienței ispăşirii, uitați acea idee. Orice Calvinist care neagă faptul că moartea lui Cristos a fost suficientă pentru a ispăși pentru păcatele întregii lumi este un Calvinist rău. Jertfa lui Cristos a fost infinită în suficiența sa, „abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii lumi.” (De fapt, acea frază, „abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii lumi,” este citată direct din canoanele de la Sinodul din Dordt, care este mărturisirea originală a Calvinismului.) Moartea lui Cristos este infinit suficientă şi acel singur sacrificiu ar fi putut ispăși pentru păcatele întregii lumi, dacă acesta ar fi fost planul lui Dumnezeu.

Dar a fost acela planul lui Dumnezeu? Sau a fost obiectul central şi suprem al morții Lui mântuirea celor pe care Dumnezeu i-a iubit cu o dragoste special încă înainte de întemeierea lumii? Cred că aceste întrebări sunt definitiv aranjate de 1 Timotei 4:10: „Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.” În planul lui Dumnezeu, lucrarea de ispășire a lui Cristos are o semnificaţie special pentru cei aleși, pentru că ea a fost mijlocul prin care El a asigurat şi a garantat mântuirea lor pentru totdeauna. „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11). Şi chiar Arminianii afirmă esenţa de bază a acelui adevăr – ispăşirea lui Cristos este eficientă doar pentru cei care de fapt cred.

Observaţi: când Ioan scrie, „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi,” el se adresează celor care au fost obiectivele speciale ale lucrării răscumpărătoare a lui Cristos. Priviți din nou la versetul 9: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” Acesta a fost scopul lui Dumnezeu în moartea Fiului Său. „ca noi să trăim prin El.” El a întreprins această lucrare mântuitoare pentru noi în special, pentru că noi suntem obiectivele speciale ale iubirii Lui veşnice.

Mai mult, iată a patra doctrină pe care o găsim învățată în acest verset:

  1. PUTEREA ELIBERĂRII SALE IUBITOARE

Priviți din nou la versetul nostru: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Ioan spune că iubirea lui Dumnezeu pentru noi este caza – cauza eficientă – a iubirii noastre pentru El. Încă o dată, el nu spune doar că iubirea lui Dumnezeu este un motiv sau un stimulent pentru iubirea noastră. Mai degrabă, punctul lui Ioan este că iubirea lui Dumnezeu este de fapt cauza productivă a iubirii noastre.

Amintiți-vă că este imposibil pentru o persoană neregenerată să îl iubească pe Dumnezeu. Inima cărnii căzute este prin definiţie un duşman al lui Dumnezeu. Ea nu are nici o putere să se schimbe pe sine, nu mai mult decât un leopard şi-ar putea schimba petele sale. Este natura păcătosului să iubească păcatul, şi nimic nu este mai contrar unei inimi păcătoase decât iubirea pentru Dumnezeu. Este atât de imposibil din punct de vedere moral pentru păcătos să îl iubească pe Dumnezeu.

„Atunci, cine poate fi mântuit?” Vă aduceți aminte de răspunsul lui Isus la această întrebare? „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:26) El face imposibilul. Dragostea Lui proprie pentru noi este astfel că El ne cumpără şi ne urmărește şi ne convinge iubitor ca să Îl iubim. Şi pentru ca să facă acea iubire posibilă, El chiar ne dă milostiv inimi noi care sunt capabile de a iubi. Aceasta este promisiunea pe care El o face către poporul Său în Ezechiel 36:

  1. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.
  2. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.
  3. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.

Aceasta vorbeşte despre lucrarea regeneratoare a lui Dumnezeu, prin care El ne înviază la o stare de viață spirituală vibrantă, ne iluminează mințile noastre ca să înțelegem adevărul Său, şi face slăvile iubirii Lui să fie atât de atrăgătoare față de noi încât noi le găsim absolut irezistibile.

De fapt, aceasta este exact expresia pe care o folosim uneori pentru a vorbi despre acest adevăr: harul irezistibil.

Unii oameni înțeleg greșit acel termen şi îşi imaginează că există un anumit tip de forță sau constrângere violentă implicată în atragerea făcută de Dumnezeu a noastră înspre Cristos. Dar harul irezistibil nu este ceva care ne împinge împotriva voinței noastre spre Cristos; este ceva care ne atrage în mod binevoitor către El.

Este similară cu dragostea mea pentru soția mea. Eu o găsesc pe ea irezistibilă. Dar ea nu forțează dragostea mea pentru ea. Ea nu foloseşte nici o constrângere alta decât pura atragere a farmecelor ei pentru a mă atrage la ea. Dar ea este irezistibilă față de mine.

Harul mântuitor al lui Dumnezeu este irezistibil pentru cei aleși chiar în acelaşi sens. Noi vorbim despre acesta ca fiind „harul eficace,” pentru că acesta întotdeauna asigură obiectul ei. Dumnezeu întotdeauna procură o iubire reciprocă de la cei peste care El a pus dragostea Lui răscumpărătoare. După cum Pavel a scris în 2 Corinteni 5:14, „dragostea lui Cristos ne strânge.” El a murit pentru noi, pentru ca noi de acum înainte noi nu mai putem trăi pentru noi înșine.

Gândește-te la ceea ce înseamnă aceasta: Noi nu putem să ne atribuim merite personale pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Dragostea noastră pentru Dumnezeu este o roadă a Duhului, potrivit cu Galateni 5:22. Ea este lucrarea lui Dumnezeu în noi. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” – dragostea noastră pentru El este roada naturală a marii Lui iubiri pentru noi. Astfel vedem puterea eliberării Sale iubitoare.

Iată a cincea lecție doctrinală din acest verset simplu: Ea ne amintește de asemenea de –

  1. PERFECȚIUNEA PLANULUI SĂU RĂSCUMPĂRĂTOR

Considerați doar primele două cuvinte ale versetului nostru: „Noi iubim.” Din nou, aceasta vorbeşte despre o inimă total transformată. La început, noi nu iubeam. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Acesta este Tit 3:4-5. Aceasta ne vorbeşte din nou de acea lucrare regeneratoare care transformă inimile noastre reci, neiubitoare, de piatră în inimi care sunt capabile de iubire adevărată pentru Dumnezeu.

Şi inerent în aceeaşi bunătate care a obținut mântuirea noastră este o garanție că noi vom persevera în acea dragoste până la sfârşit. Noi Îl iubim. Noi suntem deplin liberi de acea duşmănie păcătoasă care odată ne-a ținut ostili față de El. Şi El ne iubeşte. El nu va permite nimic sau nimeni să ne smulgă din mâna Lui.

Observaţi versetele 17-18 din 1 Ioan capitolul 4:

  1. Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.
  2. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.

Acea dragoste este o roadă a Duhului lui Dumnezeu, şi de aceea este o iubire permanentă. Ea alungă frica; ea ne dă îndrăzneală în ziua judecății. Ea nu se va pleca sau micșora. De ce? Pentru că aşa „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Această iubire ne conformează cu imaginea Lui, şi continuă să ne conformeze după imaginea Lui, până când acel scop este perfect dobândit. Cu alte cuvinte, aceeaşi dragoste care a garantat în primul rând mântuirea noastră de păcat, garantează apoi perseverenţa noastră în credinţă.

© 2008 de Phil Johnson
Director Executiv
Har vouă