Mântuirea lui Dumnezeu – Prilej de laudă pentru întreaga lume

8
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

Psalmul 98

Chemarea de a-L lăuda pe Domnul este chemarea supremă pentru toții cei care-L cunosc pe Dumnezeu. Această chemare reprezintă menirea noastră, ca ființe create și beneficiari ai mântuirii din partea lui Dumnezeu; ea reprezintă sursa noastră de sănătate în plan spiritual și fizic chiar; și ea ne împodobește cu toate darurile pe care Dumnezeu le-a avut în vedere pentru om, atunci când vorbim despre om ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – omul devine complet, desăvârșit prin lauda pe care el o aduce la adresa Creatorului și Mântuitorului Său.

Ps. 98 este un psalm de încoronare. El proclamă pe Domnul ca Mântuitor în perspectiva revenirii Sale în toată gloria Sa. Sunt 3 chemări în acest psalm.

1.                     O chemare pentru poporul Său, Israel, la a-L lăuda pe Domnul (v. 1-3)

Poporul Israel este de fapt poporul celor mântuiţi. Israeliţii sunt descendenţii din Avraam şi toţi cei care au credinţa lui Avraam, nu doar descendenţii fizici al lui Avraam (Gal. 3:16,28,29; Rom. 9:6-8; Gal. 6:16; Apoc. 3:9). Sunt câteva aspecte revelatoare aici despre mântuirea care vine de la Domnul:

– Mântuirea Lui este o manifestare plină de minuni. Mântuirea este o lucrare dincolo de înţelegerea şi capacitatea omenească. Ea nu poate fi explicată în termeni omeneşti şi naturali. Ea este o lucrare dumnezeiască în toată plenitudinea manifestării Sale (v. 1; vezi Efes. 1:17-23 – pentru a înţelege mântuirea lui Dumnezeu este nevoie de o înţelegere şi pricepere  duhovnicească).

– Singurul ajutor pe care Domnul l-a avut în realizarea mântuirii a fost dreapta şi braţul Său (v. 1). Aceasta înseamnă că Domnul şi numai El este Cel care a lucrat mântuirea poporului Său (vezi şi Isa. 43:11-13; 63:1-6; vezi şi faptul că în rugăciunea Domnului din Ghetsimani ucenicii nu au reuşit să mijlocească în rugăciune împreună cu El – Mat. 26:36-46; toţi ai Lui L-au părăsit – Mat. 26:31; vezi şi Fap. 4:12). Aceste aspecte arată clar că mântuirea omului a fost o lucrare exclusiv dumnezeiască. Omul nu se poate mântui pe sine însuşi; el nu are nici o contribuţie la aceasta.

– Mântuirea Domnului a fost arătată. Ea a putut şi poate fi văzută (v. 2). De fapt, expresia „braţul Domnului” (v. 1) este o expresie din Vechiul Testament consacrată intervenţiei mântuitoare a Domnului în favoarea poporului Său (vezi Ex. 14:29-31; Isa. 53:1). Aceste lucrări mântuitoare ale Domnului prin intermediul braţului Său sunt multiple în Vechiul Testament şi ele au putut fi văzute şi descrise în amănunt (vezi Ios. 2:9-11). Ele trebuie descrise în laudele pe care cei mântuiţi trebuie să le aducă înaintea Domnului (vezi Ex. 15:1-21). Astfel, mântuirea prin Cristos trebuie văzută, înţeleasă, primită prin credinţă, atunci când omul se uită la Fiul lui Dumnezeu înălţat pe cruce (Ioan 3:14-16). Când Pavel spune că „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2), el se referă la „un tablou al mântuirii” care trebuie să fie înaintea noastră permanent (vezi Gal. 3:1). Doar atunci când pot vedea mântuirea lui Dumnezeu pot să laud lucrările Sale mântuitoare.

– Domnul Şi-a arătat mântuirea, dar şi dreptatea Lui (v. 2). Desigur psalmul se referă la faptul că dreptatea Domnului este evidentă prin judecata asupra păcătoşilor. În mod plenar această dreptate se va arăta în ziua judecăţii. Dar este aici şi un alt aspect al dreptăţii Domnului, arătat în mântuirea pe care El o dă (vezi Rom. 3:21-26). Înţelegem de aici că Domnul nu a făcut un compromis între harul şi dreptatea Sa, atunci când a lucrat mântuirea prin Cristos. Un compromis presupune ca Domnul să fi renunţat la ceva din harul Său pentru a fi posibilă realizarea dreptăţii Sale şi că a renunţat la ceva din dreptatea Sa pentru a fi posibilă arătarea harului şi dragostei Lui pentru păcătoşi. Dar nu acest lucru S-a întâmplat în jertfa lui Cristos. Domnul Şi-a arătat dragostea Sa neştirbită (completă), dar şi dreptatea Sa neştirbită (completă) în moartea Fiului Său. Aşa că prin Domnul Isus Dumnezeu oferă darul mântuirii prin credinţă tuturor păcătoşilor care nu merită mântuirea şi aceasta Domnul o face tocmai pentru a-Şi arăta şi dreptatea Sa. Este deci drept (prin Cristos) ca Dumnezeu să socotească ca drept (neprihănit) pe cel care este vinovat de păcat dar care crede în Cristos. Dragostea şi dreptatea Domnului s-au arătat în toată plenitudinea lor în Cristos. Acest lucru numai Dumnezeu putea să o realizeze.

– Prin mântuirea oferită celor ce cred în Cristos, Domnul Şi-a adus aminte de bunătatea şi credincioşia Sa faţă de poporul Lui (Israel). Este vorba aici despre legământul cel nou, făcut în Cristos (Ier. 31:31-34; Evr. 8). Prin harul Lui, Domnul a încheiat un legământ al harului în baza căruia El să poată mântui pe toţi cei ce cred în Cristos (Israel, fiind poporul lui Dumnezeu, ca şi sămânţă a lui Avraam, dar şi toţi care au credinţa lui Avraam – vezi Gal. 3:15-29).

– Toate marginile pământului au văzut mântuirea lui Dumnezeu (v. 3). Avem aici extinderea mântuirii şi la neamuri. Mântuirea Domnului este atât de bogată încât s-a revărsat şi asupra tuturor neamurilor (vezi Isa. 49:5-7; 52:13-15; Efes. 2-3; Rom. 11).

– Pentru ca toate aceste aspecte să fie puse în evidenţă avem îndemnul să cântăm Domnului o cântare nouă (v. 1). Se vorbeşte despre „o cântare nouă”, sau despre „vinul cel nou”, sau despre „lucruri noi” (Mat. 26:28-29; 13:52; 9:14-17), atunci când Scriptura vrea să se refere la plinătatea lucrării Domnului. Când este vorba despre mântuirea poporului lui Dumnezeu avem mântuirea evreilor din robia egipteană (vezi Ex. 14-15). Dar această mântuire este doar tiparul (prototipul) mântuirii mai înalte de sub robia păcatului pe care o avem în Cristos. Şi mai mult, atunci când Domnul Isus Cristos va reveni în gloria Sa, El va reveni pentru a aduce mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evr. 9:28). La ce mântuire se referă aici Scriptura? La mântuirea de păcat, pe care desigur o au cei care au crezut în Cristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lor (Efes. 1:13-14) dar care se va arăta în toată desăvârşirea ei la învierea celor credincioşi. Elementul care va încununa întreaga mântuire a credincioşilor este învierea în trup a celor sfinţi (vezi Rom. 8:18-24; 1 Pet. 1:3-9). Cântarea nouă este despre mântuirea pe care Domnul o oferă tuturor celor care cred în Cristos şi care va fi posesiunea plenară a lor în împărăţia cerurilor – mântuirea în toată desăvârşirea ei. Pentru aşa ceva merită să cântăm o cântare nouă Domnului. Dar pentru aceasta noi trebuie să cunoaştem întreg planul mântuirii, întreaga mântuire a lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27). Nu trebuie să ne mulţumim cu mai puţin (vezi şi Efes. 1:3-23).

2.                     O chemare adresată tuturor locuitorilor pământului de a-L lăuda pe Domnul (v. 4-6)

Avem aici o chemare la o manifestare a bucuriei şi laudei care trebuie să fie totală: „strigaţi”, „chiuiţi”, „cântaţi”. Aceasta înseamnă, pe de o parte o exprimare totală a fiinţei umane fără nici o reţinere; pe de altă parte cântarea este o exprimare armonioasă, o compoziţie care presupune talent, exprimarea tuturor darurilor pentru ca lauda să fie de fapt o operă de artă din partea noastră. Nu vorbim aici despre a cânta precum, să zicem Pavarotti, pentru că asemenea talente sunt rare, ci înseamnă a exprima tot ceea ce este mai bun din noi.

Când este vorba despre cântare ea trebuie să fie una din gură, cu instrumente muzicale, şi cu toate instrumentele posibile. Cântarea trebuie să fie din gură (aceasta presupune un mesaj clar, inteligibil, şi care descrie lucrarea Domnului în mântuire în toată plenitudinea ei – vezi v. 1-3). Harpa este instrumentul care impune melodia. Melodia, după cuvinte este partea cea mai importantă a muzicii. Ea trebuie să conducă muzica. Trâmbiţele şi cornurile sunt instrumente care acompaniază melodia şi care dau intensitate maximă muzicii. Este mai degrabă aici un imn adresat lui Dumnezeu, ceva care înalţă suflete celor care cântă şi care aud muzica. Trâmbiţele se foloseau pentru ca sunetul să se audă de la distanţă. Nu este vorba aici despre muzică în surdină, ci despre o muzică cântată la intensitate maximă, pentru a fi auzită la mare distanţă. Dacă privim în Vechiul Testament descoperim că muzica avea scopul de a-L lăuda pe Dumnezeu, iar când tot poporul cânta (mai ales în război) toţi duşmanii se îngrozeau (vezi 2 Cron. 20:15-30). Ideea este că prin laudă cu întreaga fiinţă şi putere a omului face să amuţească toate forţele celui rău şi dă curaj credincioşilor (vezi în acest sens Apoc. 12:10-12). Faptul că toţi locuitorii pământului (v. 4) sunt chemaţi să laude pe Domnul ne arată că Domnul împărăţeşte peste tot pământul şi că mântuirea Lui este accesibilă prin credință tuturor oamenilor (Rom. 10:13). Este interesant că lipsesc din aceste instrumente muzicale timpanele, tobele, chimvalele, instrumentele de percuţie (le găsim însă în alte referinţe biblice). Acestea sunt instrumentele care dau ritmul muzicii. Ritmul îşi are rolul lui în muzică, care nu trebuie neglijat. Muzica trebuie să aibă şi ritm. Dar ritmul muzicii se subordonează armoniei în muzică, iar armonia se subordonează melodiei. Melodia se subordonează mesajului cântat. Aceasta este ordinea normală în muzică (mesajul cuvintelor, melodie, armonie, ritm). Când într-o muzică această ordine este inversată, muzica respectivă nu este normală. Nu înseamnă aici că instrumentele care induc ritmul trebuie să lipsească; ele apar şi în alte melodii de laudă la adresa Domnului. Ele sunt incluse şi aici, fără însă a fi specificate în mod explicit, dar absenţa lor aici poate sugera că aceste instrumente sunt subordonate celorlalte. Cert este că lauda adresată Domnului trebuie să cuprindă tot ceea ce sună, dar subordonat scopului de a aduce laudă Domnului – o laudă clară, măreaţă, explicită, care descrie şi mărește mântuirea Domnului.

Nu trebuie să-L lăudăm pe Domnul cu jumătate de gură, în mod anemic, neîngrijit, delăsător, cu o muzică care să stârnească doar instinctele carnale din noi, ci să-L lăudăm cu toată fiinţa, înălţător, explicit, frumos, potrivit mesajului mântuirii, în aşa fel încât lauda noastră să se audă la mare distanţă şi să impresioneze.

3.                     O chemare adresată întregii lumi create de a-L lăuda pe Domnul (v.7-9)

Marea, lumea materială şi lumea umană, râurile, munţii, deci întreaga lume creată de Domnul este chemată să laude pe Domnul. Conform Rom. 8:19-22 întreaga creaţie, care a fost supusă deşertăciunii din cauza căderii omului aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (adică mântuirea completă a lui Dumnezeu). Aceasta pentru că întregul univers aşteaptă restaurarea finală în baza jertfei Domnului Isus Cristos şi a lucrării Sale de răscumpărare (vezi Apoc. 21:1 – ceruri noi şi un pământ nou). Aici nu este vorba despre lauda adusă de ceruri din Psalmul 19. Conform Ps. 19 întregul univers creat de Dumnezeu glorifică permanent pe Dumnezeu. În Ps. 98 vorbim însă despre mântuirea lui Dumnezeu şi despre lauda pe care lumea trebuie să o aducă Lui pentru această mântuire care va cuprinde întreaga lume decăzută în păcat. Acest lucru se va întâmpla la revenirea Domnului Isus în glorie.

Din nou remarcăm că totul trebuie să laude pe Domnul şi aceasta trebuie să fie făcută cu toată fiinţa la intensitate maximă. Motivul laudei – El vine să judece pământul (v. 9). Judecata Lui va fi dreaptă. Judecata Domnului va fi dreaptă pentru că El va acorda mântuire în baza harului Lui (şi este drept ca Domnul să mântuie prin har – Rom. 3:21-26), şi pentru că El va pedepsi cu dreptate pe cei care au respins oferta harului Său. Atunci se va vedea că Domnul este drept în chip desăvârşit.

Trebuie să menţionăm aici un adevăr al harului lui Dumnezeu. Conform Ioan 1:16-17 înţelegem că prin Cristos noi am primit din plinătatea lui Dumnezeu. Legea a venit prin Moise, dar harul a venit prin Cristos. Foarte mulţi credincioşi consideră că Legea arată în exclusivitate dreptatea lui Dumnezeu (deci nu şi bunătatea Lui) iar harul arată în exclusivitate bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu (îndurarea Lui) (deci nu şi pedeapsa Lui). Şi de aceea apare ideea (eronată) că oamenii ar trebui să iubească mai mult harul lui Dumnezeu. Greşeala unei astfel de interpretări este aceea că ea ne face să privim doar la termenul „în exclusivitate” (ori Lege, ori Har). Ca şi cum noi ar trebui să trăim prin har pentru că în acest fel noi ne bucurăm doar de bunătatea Domnului şi nu de pedeapsa Lui. De ce însă Harul este preferabil Legii? De ce lucrarea lui Cristos este mai mare decât lucrarea pe care Domnul a făcut-o prin Moise? Pentru că Cristos este mai mare decât Moise; Harul este mai mare decât Legea. Ce înseamnă aceasta? Prin har Dumnezeu a lucrat în plinătatea persoanei Sale, în timp ce prin Lege Dumnezeu a lucrat doar în mod parţial. Acesta este adevărul. În Ioan 1:16 ni se spune că „noi toţi am primit din plinătatea Lui (a lui Dumnezeu) şi har după har (adică belşug de har)”, în timp ce prin Lege noi am primit parţial din Dumnezeu (din revelaţia şi din lucrarea Lui). Harul este ceva care este mai mare ca Legea, include şi lucrarea Legii. De aceea noi nu mai avem nevoie de Lege (nu pentru că Legea este ceva rău, sau nepotrivit), ci pentru că harul (doar harul) are în el şi tot ceea ce cuprinde Legea. În Cristos avem împlinirea Legii în mod desăvârşit (Mat. 5:17-20), şi împlinirea bunătăţii lui Dumnezeu în mod desăvârşit. Aceasta înseamnă că orice păcătos, oricât de pierdut este, poate primi prin credinţa în Cristos, o mântuire şi o dreptate desăvârşite (Gal. 2:16). Prin har păcatul este pedepsit în mod desăvârşit, în timp ce păcătosul „a murit (deci a fost pedepsit în mod perfect)” în Cristos (Rom. 6:1-14). Dar cel care a murit în Cristos capătă şi viaţa veşnică prin El. Legea nu poate oferi aşa ceva unui păcătos – ea poate oferi doar binecuvântare celui care nu păcătuieşte şi doar pedeapsa pentru păcat pentru păcătos, fără şansa reabilitării lui. Pe de altă parte respingerea harului lui Dumnezeu atrage o mai mare pedeapsă decât încălcarea Legii Sale (vezi Evr. 2:1-4; 6:4-8; 10:26-31; 12:25-29; Apoc. 6:12-17 – vezi mânia Mielului care este mult mai îngrozitoare decât mânia Legii). Aşadar binecuvântarea harului este infinit mai mare decât binecuvântarea Legii şi pedeapsa dată de har este infinit mai groaznică decât pedeapsa Legii. Harul acoperă (cuprinde şi) Legea. De aceea noi nu mai avem nevoie de Lege, de faptele ei (vezi şi roada Duhului care exclude necesitatea faptelor Legii (Gal. 5:22-24). De aceea, gloria Domnului este văzută în toată plinătatea ei prin mântuirea Sa, în timp ce Legea reflectă doar parţial gloria lui Dumnezeu (vezi Isa. 40:5 şi Lc. 3:6; vezi Ex. 34:5-7 – Numele Domnului în gloria Sa arată şi bunătate şi pedeapsă; de aceea Moise a dorit să vadă slava Domnului – Ex. 33:18; vezi şi 2 Cor. 3).

Observă ordinea inversă la final: pământul, lumea, popoarele (v. 9). La început am avut popoarele (Israel şi neamurile –v. 2-3), lumea (locuitorii pământului – v. 4), pământul (cu marea, lumea, râurile, munţii), iar la final avem redată ordinea inversă a acestora. În literatura ebraică un asemenea procedeu literar este folosit pentru a arăta că s-a spus tot ceea ce trebuia; că psalmul se încheie. Acest procedeu se numeşte „chiasm” (încheierea şi deci concluzia). Prin procedeul chiasmului se pune punct la ceea ce s-a afirmat. Aşadar, totul trebuie şi va lăuda pe Domnul. Domnul merită glorificat pentru mântuirea şi judecata Lui. Cele două merg mână în mână. Judecata este împlinirea mântuirii. O mântuire desăvârşită se vede printr-o judecată perfectă. Punct. Numai Dumnezeu merită întreaga glorie pentru mântuirea Sa. Şi toată lumea trebuie antrenată în a-L lăuda pe Domnul.

Concluzie

Şi noi trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu pentru mântuirea şi judecata Lui. Trebuie să-L glorificăm cu întreaga noastră fiinţă şi cu tot ceea ce avem. Glorificându-L pe Domnul pentru mântuirea Sa noi facem ceea ce suntem destinaţi în ultimă instanţă să facem – am fost creaţi şi răscumpăraţi pentru gloria lui Dumnezeu (nu doar pentru satisfacţia noastră; satisfacţia noastră este secundară, în timp ce glorificarea lui Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră). Pentru a-L glorifica pe Dumnezeu cu adevărat noi trebuie să avem adevărata şi întreaga perspectivă a mântuirii Domnului (noi trebuie să o primim prin credinţă, să o cunoaștem şi să umblăm în ea). Desigur va veni vremea (la revenirea Domnului) când totul Îl va lăuda pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa, pentru că aceasta va fi caracteristica lumii veşnice. Mântuirea este lucrarea care Îl arată în toată gloria şi în toată plenitudinea persoanei Sale pe Dumnezeu (Vezi numele Domnului Isus – Cel care mântuie – Mat. 1:21; Vezi Isa. 40:5 şi Lc. 3:6 în care Lc. 3:6 este citatul profeţiei din Isa. 40:5 – la cele două versete, care trebuie să fie similare vedem o diferenţă: „slava Domnului” din Isa. 40:5 este schimbat cu „mântuirea lui Dumnezeu” în Lc. 3:6 – Deducem, deci, că slava Domnului este acelaşi lucru cu mântuirea lui Dumnezeu).

Ceea ce reflectă cel mai bine gloria persoanei şi lucrării Domnului este lucrarea Lui de mântuire. În aceasta se descoperă toate valenţele persoanei şi lucrării lui Dumnezeu. Când noi glorificăm mântuirea desăvârşită a lui Dumnezeu, noi Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru ceea ce El este şi face.

În Psalmul 107 apare de patru ori exprimarea dorinței, care, desigur, este a Domnului: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!…” (vezi v. 8,15,21,31). Dumnezeu nu are de fapt nevoie de laudele noastre (în sensul că laudele aduse de noi nu realizează ceva în Dumnezeu). El, prin El Însuși, este atotsuficient. Dar Dumnezeu dorește laudele din partea celor care beneficiază de binecuvântările Sale. Scriptura spune: „Tu locuiești în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:3). Așadar, să învățăm să-L lăudăm pe Domnul și să-L lăudăm cu întreaga noastră ființă, cu tot ceea ce suntem și facem! Domnul să ne ajute! AMIN.