Păcate care nu se iartă (partea 2)

44
views

Viorel Ardeleande Viorel Ardelean

3)  Ymago Dey  Nu ştim cum era omul înainte de cădere dar avem câteva indicii care ne ajută să înţelegem acest lucru. Maitreya[1], prezintă câteva caracteristici pe care şi noi le vom prezenta conform Bibliei. Prin Ymago Dey Dumnezeu şi-a finalizat lucrarea prin „atingere personală”, l-a făcut pe om din ţărâna pământului, ia dăruit viaţă din suflarea Lui (Geneza 2:7), astfel omul este unic între fiinţele vii, fiind creat de Dumnezeu, având o parte materială, un trup şi parte imaterială formată din suflet, numit şi spirit, iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Duh (Ioan 4:24), dar El este prezentat în Biblie şi ca o Persoană care are atribute sau calităţi care ţin de natura Sa, şi  calităţi naturale şi morale care ţin de măreţia şi bunătatea Sa[2]. În cazul acesta atunci când se face afirmaţia „după chipul sau asemănarea”,  se referă la faptul că într-un fel sau altul trupul lui Adam[3] a reflectat, sau oglindit întru-n anume fel  viaţa în Dumnezeu, omul a avut  o sfinţenie, şi o sănătate perfectă pentru că înainte de cădere omul a fost şi el nemuritor. Astfel Ymago Dey, se referă mai mult la partea imaterială din noi, omul fiind diferit de celelalte animale, fiind pus stăpân peste ele.  Geneza 1:28  „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. Atunci când ne gândim la  „chip şi asemănare” surprindem trei aspecte şi anume o asemănare în sens mental, moral şi social. 1. Sub aspect mintal, omul a fost creat ca şi o fiinţă raţională, cu capacitate de gândire şi alegere, nu un robot. Acest lucru este o „reflectare a libertăţi şi inteligenţei lui Dumnezeu”. De câte ori omul scrie, pictează, face un calcul, inventează ceva, dă un nume unei legi din univers, unui animal sau copilului său, acest lucru este o indicaţie a faptului că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa. Omul a comunicat cu Dumnezeu, a înţeles poruncile primite, a vorbit cu Eva, a dat nume tuturor animalelor,  deci nu era lipsit de raţiune. 2. Sub aspectul moral fiinţa umană a fost creată inocentă şi curată fiind  o oglindă a sfinţeniei lui Dumnezeu, omul era fără păcat. În Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune….”, iar acest lucru îl include şi pe om. Ca şi mărturie stă conştiinţa noastră care ne spune ce este bine sau rău, se poate aprecia comportamentul unui om ca fiind bun sau rău, ne simţim vinovaţi de faptele noastre rele, sau ne bucurăm de un lucru bun, iar dacă avem posibilitatea dăm legi bune sau rele. Toate aceste aspecte ne indică faptul că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. Sub aspect social omul a fost creat pentru comuniune, stare care reflectă natura triplă a lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de om. Prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza 3:8), verset care ne indică ca a exista o relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, înainte de a fi creată Eva. Dumnezeu a dat un ajutor potrivit omului Geneza 2:18  „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”, indicând şi prin acest lucru aspectul social. Atunci când ne căsătorim, ne facem prieteni, părtăşia din Biserică, indică faptul că am fost creaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O caracteristică importantă a Ymago Dey, este libertatea de alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de poruncile date de Dumnezeu în grădina Edenului. Deşi Adam avea o natură desăvârşită, deplină şi completă sub toate aspectele, el face o greşeală imensă şi se împotriveşte Celui care l-a creat. Astfel imaginea lui Dumnezeu în om s-a deteriorat (puţin spus), iar acest lucru, definit ca şi păcat s-a transmis întregii rase umane Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, aspect care se păstrează şi astăzi. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”.  În  fiinţa noastră se mai păstrează asemănarea lui Dumnezeu în noi Dumnezeu (Iacov 3:9), dar şi urmele păcatului, în plus cele trei aspecte amintite mai sus se regăsesc în fiecare fiinţă umană. Există şi Vestea Bună a faptului că Dumnezeu răscumpără omenirea întreagă printr-o Persoană, şi începe restaurarea Ymago Dey,  şi a creat omul nou în Cristos după Chipul şi asemănarea Lui Efeseni 4:22  cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. Dar ne întoarcem la neascultarea lui Adam şi Eva.

4). PĂCATUL[4]. Prin neascultarea lor Adam şi Eva, au prăbuşit rasa umană în blestem şi moarte, păcat care sa răsfrânt asupra întregii rase umane. Păcatul poate fi definit ca şi acel  „acel păcat şi vina lui pe care îl avem toţi în ochii lui Dumnezeu ca rezultat direct al păcatului lui Adam din Grădina Edenului” Doctrina păcatului originar este concentrată pe efectele păcatului asupra naturii umane înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu avem o vrâstă a responsabilităţii, fiind încă copii, sau când comitem păcatul în mod inconştient. Originea păcatului[5]. Păcatul s-a petrecut înainte de  păcatul efectuat de Adam şi Eva (Geneza 3:1 …,Ioan 8:44, 2 Petru 2:4.  Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, „(1 Ioan 3:8,  Iuda 6), dar Biblia dă puţine referinţe la originea răului din Univers, ci mai mult despre originea omului şi păcatul din viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 …). „Satana a fost subtil şi a influenţat pe Adam şi Eva la năzuinţa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5…..). atacul lui Stana a fost împotriva lui Dumnezeu şi a vizat „integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă” cu privire la soarta omului, a ademenit omul spre răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Creatorului, cel ce era de fapt stăpân peste om. Prin neascultare omul a dorit să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), a încercat să fie independent faţă de Domnul, a pus sub semnul întrebării, natura, ordinea existenţei în care trăia, lucru complet fals pentru că omul avea viaţă prin Harul şi grija lui Dumnezeu faţă de el. Prin această pretenţie de a fi ca Dumnezeu, omul a încetat să se închine lui Dumnezeu, să îl adore, în schimb s-a uitat spre el însuşi a devenit idolatru şi de fapt s-a închinat  lui Stana în mod indirect. Păcatul nu trebuie căutat într-o acţiune neapărat exterioară (Geneza 2:17, 3:6), ci mai degrabă în inima omului, o aspiraţie a omului de a fi ca Dumnezeu, a-l ignora, iar expresia exterioară a fost actul neascultării. Biblia nu ne indică cum anume omul  sa aflat în posibilitatea de a fi ispitit, fiindcă nu ştia ce este acela păcat ? Dar Biblia ne prezintă pe Isus Cristos care a fost Om, dar fără de păcat, fiind ispitit ca şi noi (Evrei 4:15, Matei 4:3…… 1:19, 2:22…). Sursa răului din Univers este legată de „taina nelegiuiri” (2 Tesaloniceni 2:7), iar explicaţia logică  a tăcerii cu privire la originea păcatului în Univers, este că ne sustrage atenţia de la Scriptură, şi mai precis la mărturisirea personală a păcatului (G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). Natura păcatului nu se poate cunoaşte în mod obiectiv, dar păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard). Păcatul[6] are o terminologie atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, iar ca şi subiect principal al Scripturii ca temă dominantă este mântuirea omului din starea de păcat, prin Harul lui Dumnezeu. El se referă la a se îndepărta de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată, cu sens moral şi religios în relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Geneza 20:9, Plângerile 5:7). El înseamnă şi a devia sau a greşi ţinta, cuvântul folosit este  ht’ cu derivatele lui, utilizat la început în contextul vieţii sociale mai precis a războiului Judecători 20:16  „În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Termenul este folosit mai târziu ca şi utilizare pentru jertfă de ispăşire adusă pentru păcat (Levitic 4 ). Alte derivate ale cuvântului folosit pentru păcat sunt ps’, tradus prin „răzvrătire” sau „revoluţie” (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.),  răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (1Împăraţi 12:19), ‘wh  însemnă  perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul ‘awon redă ideea de vinovăţie faţă de Dumnezeu după un păcat comis deliberat (Geneza 44:16; Ieremia 2:22), sau cu referire la pedeapsa pentru păcat  (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Un alt cuvânt este sagah care înţelesul de a se depărta de la calea bună, păcat făcut din ignoranţă, greşeală omenească sau rătăcire (Ezechiel 34:6, 1 Samuel 26:21; Iov 6:24). Cuvântul rasa indică o faptă făcută cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33), iar  amal, indică un păcat prin care s-a produs paguba altor persoane (Proverbe 24:2; Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? (Habacuc 1:13). Cuvintele care definesc păcatul nu trebuie scoase din contextul în care au fost redate. În Noul Testament cel mai utilizat cuvânt pentru păcat este  hamartia cu derivatele lui, echivalent cu ht, care înseamnă a rata ţinta sau a alege un drum greşit.  El se referă în mod direct la călcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46….. 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul care conduce un om sau un popor în decizii şi acţiuni  (Romani 5-8). Mai există termenul de  parabis „călcare de Lege” (Romani 4:15; Evrei 2:2), sau asebia utilizat în LXX  prin termenul ebraic ps, care indică absenţa evlaviei (Romani 1:18,  2 Timotei 2:16). Alte cuvinte sunt anomia, fărădelege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneria care indică depravare spirituală şi morală (Faptele Apostolilor 8:22…. Efeseni 6:12) poneria poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12), adikia – nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; şi opheilema, „datorie”  şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (Matei 6:12). Din mulţimea de cuvinte care definesc păcatul este destul de greu să afirmi că nu ai ştiut ce este păcat. O caracteristică deosebită este faptul că păcatul este îndreptat totdeauna prima dată împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4; Romani 8:7) implicit şi a omului. Păcatul se manifestă sub diferite forme dar în esenţă lui este o contrazicere a lui Dumnezeu  cu tot ce presupune acest lucru ca legile, poruncile decretele, învăţăturile Sale, etc.  Păcatul a afectat întreaga rasă umană, inclusiv creaţia. Consecinţele păcatului are numeroase aspecte care vizează atitudinea omului faţă de Dumnezeu, care „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” , ne arată o schimbare care s-a produs în mintea omului (Geneza 3:8, v. 7). Ei au fost creaţi pentru a avea părtăşie s-au înspăimântat şi înfricoşat că se vor întâlni cu Dumnezeu Ioan 3:20  “Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. Ruşinea şi frica au fost sentimentele care l-au dominat pe om şi ne arată despărţirea dintre Dumnezeu şi om. Şi Dumnezeu a reacţionat când omul a păcătuit, prin mânia şi dezgustul lui Dumnezeu cu privire la păcat, care contrazicea natura sfântă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu mustră, condamnă, blestemă Şarpele, femeia, omul, pământul şi alungă pe om din prezenţa Sa şi din Grădina Eden. Dumnezeu nu îşi poate nega natura adică pe El însuşi. Au existat consecinţe care au afectat pe toţi urmaşii lui Adam, Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, dar în plus oamenii se solidarizează cu păcatul şi cu răul, iar istoria omenirii este plină de păcate şi vicii. (Geneza 4:8, 19, 23…. 6:2-3). Nelegiurea oamenilor s-a accentuat şi mai mult, fapt care a dus la distrugerea oamenilor prin Potop, din care Dumnezeu  a avut milă faţă de  Noe. Geneza 6:8  „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Consecinţele păcatului au avut efect şi asupra creaţiei, asupra materiei fizice „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17, Romani 8:20). Omul fiind creat după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey, el fiind în postura de coroană a creaţiei, fiind stăpân peste toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ, blestemul păcatului s-a răsfrânt şi asupra lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, care i-au fost date în stăpânire. Deşi păcatul a fost un eveniment în domeniul spiritual, el a avut efect şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Un alt aspect este apariţia morţii, ca o pedeapsă pentru păcat rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2:17). Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea este separarea elementelor componente din fiinţa umană ca şi fenomen fenomenologic. Omul este compus din trup material, suflet şi duh. Această separare este şi expresia separării omului de Dumnezeu, ea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5,  „şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:15). Există şi alte efecte ale păcatului[7] care afectează relaţia omului cu Dumnezeu pe care doar le enumerăm, plaja fiind foarte mare. În primul rând omul cade în “dizgraţie divină, vină, moartea fizică, spirituală şi eternă, înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, autoânşelarea, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţi cu alţii, respingerea realităţii, incapacitatea de a iubi”. De asemenea alte aspecte sunt păcatul este Imputat[8], prin care păcatul săvârşit de Adam are semnificaţie pentru întreaga lume (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Aici este subliniată o transgresiune, care înseamnă că păcatul şi moartea au intrat în lume printr-un singur om Adam, „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia“, „unul a păcătuit“, „neascultarea unui singur om“,  din care rezultă expresia „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12). Acelaşi lucru se spune şi în Corinteni. “Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; (1Corinteni 15:22). O altă consecinţă este Depravarea[9], sau perversitatea minţii şi o predispoziţie pentru păcat. Acţiunea şi deciziile păcătoase sunt rezultatul unei inimi păcătoase (Marcu 7:20-23; Proverbe 23:7). Această stare este valabilă atât pentru primul păcat, cât şi a tuturor păcatelor oamenilor. Depravarea este solidaritatea directă a păcatului nostru cu păcatul lui Adam. Prin naştere naturală noi moştenim natura păcătoasă a lui Adam, aspect recunoscut şi de David „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar  Isus face afirmaţia  Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6). Teologii  mai numesc această stare şi “depravare totală”, în sensul că dacă Dumnezeu nu ar fi întins o mână salvatoare omului, acesta nu ar fi reuşit niciodată să primească mântuire. Biblia ne indică o răspândire a păcatului, iar Geneza 6:5-7; 8:21, ne prezintă un „caz închis”, iar acest lucru nu s-a limitat la Potop, ci a trecut mai departe în istorie, şi avem în primele pagini  a Revelaţiei divine, iar  estimarea sau măsurarea moralei de mai târziu ne indică acelaşi lucru (Ieremia 17:9-10, Romani 3:10-18) De asemenea, starea noastră este o „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7). Această este din start o judecată severă, neînduplecată, şi necruțătoare, la adresa omului, care nu se mai poate îndreptăţii pe sine înaintea lui Dumnezeu. Depravarea totală atinge orice domeniu din viaţa omului şi nu este compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar El nu îi lasă pe toţi să cadă în versetele expuse de Pavel în (Romani 1:24, 28) şi din spirit civic fac şi fapte bune sau măcar au un etalon în inimile lor „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;” (Romani 2:14). Dar conform acestui punct de vedere faptele omului nu sunt suficient de bune ca să fie în conformitate cu poruncile date de Dumnezeu, iar criteriul final cerut este ca El să-şi întemeieze  şi să aibă o bază  pentru judecată  în favoarea noastră (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14…. sunt foarte multe referinţe…. .. Matei 6:2, Evrei 11:4, 6). “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (Evrei 11:4). O altă consecinţă a păcatului este Incapacitatea umană de a face binele, din cauza naturi sale corupte şi pervertite. Omul nu-şi poate schimba caracterul de unul singur şi o face Duhul Sfânt prin regenerarea credinciosului. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). Omul nu poate îndeplini voia lui Dumnezeu, este supus legii (Romani 8:7), omul este firesc (Romani 8:8), un pom rău nu poate face fructe bune  (Matei 7:18), şi mai sunt aspecte care ne indică caracterul păcătos al omului, care ne arată imposibilitatea omului de a se ridica la normele de moralitate ţi sfinţenie a lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa în Dumnezeu devine imposibilă pentru om, dacă nu suntem atraşi de Creator care este Tatăl Nostru (Ioan 6:44 …. 65). De asemenea fără naştere supranaturală din apă şi din Duh, nimeni nu are cum să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) (Ioan 3:5 …8, Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29, 3:9, … 4: 18). Se observă în mod clar necesitatea transformării omului de la o stare de păcat şi robie, iar Evanghelia, pune la îndemâna omului tocmai eliberarea din robia şi sclavia păcatului, fiind o Evanghelie a Harului. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). O altă formă a consecinţe păcatului este Culpabilitatea, care înseamnă situația unei persoane, sau mai multe care a comis un delict şi care cunosc sentimental de vinovăție, dat care produce în mod cert şi sigur mânia lui Dumnezeu. Există multe versete din Scriptură care vorbesc despre mania lui Dumnezeu, ca o reacţia a păcatului săvârşit de om „Iată, Numele Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă şi un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie, şi limba Lui este ca un foc mistuitor”; (Isaia 30:27), sau în Noul Testament „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). Termeni folosiţi pentru a scoate în evidenţă mânia lui Dumnezeu sunt în ebraică ‘ap, –  haron ‘ap cu înţelesul de „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu” folosit de multe ori  Exod 4:14, Numeri 11:10…..Ţefania 2:2), hema frecvent (Deuteronom 29:23….Naum 1:20), ebra (Psalmul 78:49……Osea 5:10), ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; …..Osea 5:10), şi qesep (Deuteronom 29:28…..Zaharia 1:2). Ele sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate, za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (Psalmul 38:3; ….Naum 1:6). Referinţele din Vechiul Testament la mânia lui Dumnezeu redă ideea de indignare violentă, neplăcere şi în final răzbunare. În Noul Testament avem cuvintele orge şi thymos,, frecvent folosite,  Ioan 3:36; ……Apocalipsa 6:17), şi Romani 2:8; Apocalipsa 14:10….vezi zelos în Evrei 10:27). Dumnezeu se prezintă ca şi o Persoană  capabilă de sentimente cum este dragostea Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, nu avem nici o bază logică de a exclude mânia lui Dumnezeu ca şi sentiment, mai ales că el este prezentat pe paginile Biblie. Ea este o realitate în limbajul Scripturii. Se pot face trei observaţii în ceea ce priveşte mânia lui Dumnezeu. În primul rând mânia lui Dumnezeu, ca reacţie la păcat este împotriva naturii sfinte  al lui Dumnezeu, apoi nu este vorba de o „sete de răzbunare” ci de o indignare sfântă şi o detestare justă a păcatului, şi în ultimul rând mânia este un produs şi o reacţie la producerea păcatului şi pedepsire lui. Ea se poate exemplifica cu ce este în inima omului, şi în Persoana lui Isus Cristos  Marcu 3:5. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. (Marcu 10:14). Păcatul este ceva personal, iar mânia lui Dumnezeu se revarsă asupra persoanei în cauză. Pedeapsa pe care o suportă păcătoşii acum şi în viitor este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentele de vinovăţie şi de chin ale conştiinţei noastre sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. În final esenţa pedepsei este aplicare mâniei lui Dumnezeu, asupra celor care au păcătuit . (Isaia 30:33….Marcu 9:43, 45, 48). „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:12). Există trei puncte de vedere principale care tratează acest aspect[10].  Pelagianismul,  susţine că păcatul, făcut de Adam şi Eva, nu are efect asupra descendenţilor, ci numai exemplul păcătos a influenţat oamenii care au venit după Adam ca să păcătuiască. Conform acestei teorii omul are putere să nu mai păcătuiască, şi este liber să facă acest lucru. Învăţătura este contrară cu pasaje din Biblie care ne arată că omul este rob şi fără scăpare raportat la păcatele sale, şi că acţiunile sale chiar pozitive sub aspect moral sunt „moarte”, sau fără valoare în ochii lui Dumnezeu (Efeseni 2:1-2, Matei 15:18-19, Evrei 6:1; 9:14). Romani 7:23  „dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. Arminianismul, este o concepţie care susţine faptul că păcatul este rezultatul „naturii păcătoase” a omului, care ne face să păcătuim, considerând acest lucru ca şi pe ceva natural. Ei susţin faptul că omul nu are puterea de a se opri din a efectua păcat, de unul singur, de aceea Dumnezeu a dat tuturor oamenilor un har universal, numit anticipat, care dă posibilitatea omului să se opresc din a comite păcat. Dar această învăţătură nu are un suport biblic, nu se ţine seamă de păcatul lui Adam şi Eva, ci numai de păcatul personal. Mai mult noi toţi am suferit din pricina păcatului, chiar dacă nu toţi au păcătuit în mod voit ca şi Adam şi Eva. 1 Corinteni 15:22  „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”, Romani 5:12-18), iar în Biblie nu găsim nici o învăţătură cu privire la harul anticipat. Al treilea punct de vedere este Calvinismul, a cărui doctrină susţine că în afara naturii păcătoase a omului rezultat din păcatul lui Adam, există şi o culpabilitate şi vinovăţie a omului faţă de Dumnezeu care atrage o pedeapsă pe care o merităm. Datorită păcatului originar în care suntem concepuţi ca şi oameni aşa cum recunoaşte şi David Psalmi 51:5  „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”, denotă faptul că moştenim a natură păcătoasă aşa de decăzută (teologii folosesc un cuvânt greu de acceptat „depravare totală”, aspect pe care şi prorocul Ieremia îl scoate în evidenţă (Ieremia 17:9). deci nu doar Adam este vinovat, ci  vinovăția, păcatul şi culpă, ne aparţin şi nouă (Romani 5:12 -19). Calvinimul are două puncte de vedere cu privire la păcat. 1. Rasa umană era în sămânţa lui Adam, iar vina lui ni s-a transmis şi nouă, iar noi am păcătuit în el. 2. Adam este reprezentantul nostru, iar atunci când a păcătuit, întreaga rasă umană a fost găsită vinovată. Ambele aspecte sunt adevărate din acest punct de vedere. Din punctul de vedere al calviniştilor omul nu are posibilitate să învingă păcatul fără ajutorul Duhului Sfânt, care este şi Persoană şi Putere, şi acţionează în noi în  momentul în care ne întoarcem la Cristos, suntem dependenţi de El şi de Sacrificiul pe care l-a făcut pe Cruce. Punctul de vedere calvinist este cel mai apropiat de învăţătura biblică, fiindcă noi păcătuim corespunzător şi potrivit ca natura noastră păcătoasă. Avem şansă de mântuire în momentul în care credem în Isus Cristos, dar dacă respingem această ofertă, noi suntem de acord cu natura păcătoasă a omului şi de fapt suntem de acord cu ce a făcut Adam şi Eva în Grădina Eden. În sensul acesta suntem vinovaţi fără să producem acel păcat în mod real. Deşi Dumnezeu  a dat Har din belşug, totuşi există păcate care nu se iartă iar Biblia le menţionează.
Note de subsol:

[1] Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

[2] Sait https://gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

[3] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[4] Sait https://gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

[5] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[6] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pacat_29.html

[7] Teologie Creştină Millard J. Erickson vol 2 pag 165

[8] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/păcat_29.html

[9] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/păcat_29.html

[10] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/pacatul-originar.html

VA URMA