Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

4
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA VIII
Principiile şi Practica Denominaţiei – Renunţarea la tradiţia umană – Libertatea conştiinţei solicitată – Pietatea personală lucru necesar al părtăşiei bisericii – Puritatea Disciplinei – Cazurile citate – Modul de închinare publică – Pluralitatea bătrânilor – Comuniunea – Punerea mâinilor – Sabatul

Ajungând astfel în cadrul istoriei Baptiştilor englezi la finalul perioadei „agitate”, vom încheia această porţiune a naraţiunii prin câteva observaţii ale caracterului şi stării denominaţiei, şi câteva note biografice a predicatorilor principali.

Principiul distingător al Baptiştilor a fost clar discernut de către strămoşii noştri Britanici, şi menţinut în mod consistent. Ei nu aveau alt stăpân decât Hristos, nici o regulă decât Cuvântul. Când Protestanţii au solicitat supunerea faţă de formele umane, fie că era vorba de cartea de Rugăciune Comună a Directorului, ei s-au retras şi au devenit Neconformişti. Deosebindu-se de alţi Neconformişti în anumite puncte importante, ei s-au separat, urmând lumina Cuvântului, şi străduindu-se să transmită ascultarea strictă faţă de toate poruncile Domnului. Ei nu au recunoscut nici o autoritate în vreo „tradiţie a Bătrânilor”. Ei au urât toată „închinarea voinţei”. Ei au pretins dreptul de a profesa ceea ce credeau, şi să-şi reducă credinţa la practică, şi ei au solicitat ca tuturor celorlalţi să li se permită să exercite acelaşi drept; căci libertatea religioasă, în cel mai larg sens al său, era privită de ei drept patrimoniul inalienabil al întregii omeniri. Nu s-a făcut nici o excepţie. Magistratul a fost legat, în judecata sa, să-i protejeze pe toţi, şi să nu se interfereze cu nimeni, oricât ar părea de nebuneşti, superstiţioase sau primejdioase pentru suflete opiniile lor, atâta timp cât ei ascultau legile în lucrurile civile, şi se abţineau de la tulburarea păcii societăţii. Aşa cum am remarcat anterior, în această privinţă ei erau tare avansaţi faţă de alte comunităţi religioase, cu excepţia Prietenilor; şi ei şi-au publicat sentimentele lor înainte să fie cunoscuţi Prietenii.

Înrudite acestor păreri a fost solicitarea lor la adevărata pietate drept pre-solicitare pentru membria Bisericii. Oricând botezul pruncilor este o introducere, directă sau indirectă, faţă de părtăşia Bisericii, procesul coruperii este la lucru. În stabilirile naturale acest lucru este inevitabil. Nici o astfel de comunitate nu poate fi pură. Însă Baptiştii au menţinut întotdeauna faptul că, caracterul religios este esenţial faţă de uniunea cu o Biserică Creştină. Măsurile pe care la adoptă ei, în acord cu preceptele şi precedentele Noului Testament, oferă cea mai bună garanţie pentru puritate. EI deschid uşile pentru cei evlavioşi; tot ce este pe lângă aceasta este exclus. Dacă ei greşesc vreodată în judecăţile lor – dacă, acum şi atunci, un fanatic sau un ipocrit se strecoară nedetectat – lor li se aminteşte că şi în vremurile Apostolice astfel de cazuri au avut loc, şi ei iau cea mai timpurie oportunitate de a exclude intrusul.

Disciplina Bisericilor Baptiste Engleze a fost în armonie cu doctrinele lor. Era un comentariu la un Corinteni 6:17. După cum ei nu aveau să admită în mod cunoscut pe oricine la părtăşie, care nu erau subiecte ale harului regenerator, tot aşa ei puneau membrii sub cenzură, sau îi excludeau, pentru imoralitate, sau oricare comportament nescriptural sau dezordonat, fără respect faţă de persoane. Vom aduce câteva exemple ilustrative despre grija lor în această privinţă.

Biserica Broadmead nu avea să admită pe doamna Bevis la părtăşie, „prin motive că ea vindea băuturi, şi câteva defecte în conversaţia ei despre datoriile soţului ei pe care le-a dobândit”. Aceiaşi biserică are înregistrarea „sorii Watkins:” – „Au ajuns vesti la urechile bici că ea umbla în dezordine şi în mod scandalos în împrumutarea de bani, în sus şi jos, la multe persoane – de la unii zece şilingi, de la alţii douăzeci, sau de la alţii mai mult, ori mai puţin, după cum îi făcea pe aceştia să-i împrumută – şi nu se mai îngrijea să plătească înapoi, promiţând oamenilor şi nu-şi ţinea cuvântul, petrecând mult dacă nu cel mai mult din timpul ei în a merge în sus şi jos; şi astfel ea nu lucra, sau măcar să se străduiască să trăiască, şi să-şi mănânce propria ei pâine. Şi astfel în mersul ei dezordonat şi scandalos în împrumuturi, contrar regulii (2 Tesaloniceni 3:6, 10, 12), biserica, după ce s-a declarat crima ei, şi a dovedit în faţa ei prin diverse persoane din biserică, şi s-a aflat că ea i-a slujit pe unii dar nu din congregaţie, ei au consimţit cu toţii în mod universal să se depărteze de ea. Atunci bătrânul conducător, Fratele Terril, i-a declarat, înaintea biserică, cum se face că păcătuirea ei în acest fel contra Domnului, ea se încredinţa pe sine printre cei nelegiuiţi, precum Psalmul 37:21, şi, prin urmare, biserica, în credincioşie faţă de Domnul şi faţă de sufletul ei, trebuie să se depărteze de ea, având grijă ca ea să fie avertizată de câţiva dintre membrii odată şi încă o dată, şi alţii care au mărturisit împotriva răului făcut de ea; şi totuşi ea a continuat, aşa că a fost necesar din partea lor să-şi facă datoria. Şi totodată au înştiinţat-o că dacă Domnul i-ar da apoi pocăinţă faţă de acel rău ca ea să se reformeze înspre satisfacerea congregaţiei, ei vor fi binevoitori să o primească din nou în comuniunea deplină. Apoi sentinţa, rostită de sus numitul bătrân, a fost adusă înaintea ei, anume: Că în numele Domnului nostru Isus Hristos, şi prin autoritatea pe care El a dat-o Bisericii, am declarat că sora Watkins, pentru păcatul ei de umblare dezordonată, împrumutare şi nerestituire, facerea de promisiuni care nu le-a ţinut, şi nu a lucrat cu trudă, a fost retrasă, şi să nu aibă deplina comuniune cu această biserică şi nici să fie părtaşă cu ei în sfintele mistere ale Cinei Domnului, nici privilegii ale casei Domnului [adică ‚dacă ea vine la întâlnire, să nu i se permite să stea atunci când are loc lucrările bisericii’]; şi Domnul să aibă milă de sufletul ei”1.

Biserica Fenstanton a făcut un ordin, „dacă vreun membru al congregaţiei va fi absent din cadrul adunării aceleiaşi congregaţii în prima zi a săptămânii, fără să prezinte o scuză suficientă, ei trebuie priviţi ca ofensatori şi să se purceadă împotriva lor prin urmare”, şi „s-a dorit ca dacă vreun membru ar avea vreo ocazie extraordinară de a se stânjeni faţă de adunare, ei să certifice congregaţia dinainte, pentru prevenirea geloziilor, etc.”. Câţiva membrii au fost excluşi de aceiaşi biserică, la momente diferite, pentru căsătorirea cu persoane nereligioase, sau cu cei care nu erau „membrii ai congregaţiei”. Joan Parker a fost excomunicată pentru că a fost „absent din adunarea congregaţiei”, pentru „chiulul de la serviciu, fără consimţământul stăpânului sau a baronesei ei, şi s-a lăsat în voia altui bărbat”, şi pentru „dispreţuirea întregii mustrări”. John Blows, un predicator, nu numai că a fost absent într-o zi numită pentru post şi rugăciune, ci a fost în acea zi „la un mare joc de fotbal, el fiind unul din numiţii principali de acolo”. Fiind numit să dea socoteală pentru aceasta, el s-a dispus mai întâi să se justifice, însă în mare parte a mărturisit că a greşit, şi „a promis să se abţină de la acestea pentru vremea ce va veni”. Cu toate acestea, după cum el „l-a dezonorat pe Domnul”, „a întristat poporul lui Dumnezeu”, şi „a dat ocazie adversarului să vorbească cu reproş”, s-a rezolvat ca „el să nu mai fie permis să predice până ce alte roade să fie aduse căci pocăinţa apăruse”2.

Biserica de la Warboys a retras pe Mary Poulter, „pentru părăsirea adunării cu Biserica şi neglijarea datoriilor sfinte, şi pentru că a umblat dezordonat în mândrie şi vanitate”; şi pe John Christmas, „pentru că nu a iubit-o pe Ann, soţia sa aşa cum ar trebui, şi că a vorbit cuvinte de ură şi dispreţ împotriva ei, dându-i acesteia ocazie să se depărteze de el prin lipsa bunăvoinţei lui”. Dar „John Christmas, după ce a trimis după Ann soţia sa din nou şi promiţându-i îmbunătăţire, după venirea ei înapoi la el, a dorit să fie un părtaş cu Biserica, în datoriile sfinte, a fost adus din nou în cadrul părtăşiei”. „Mary Drage, pentru momente variate a trecut cu vederea biserica, şi pentru că a vorbit lucruri de pizmă foarte neadevărate, în mare fiind dovedită clar în audierea ei, şi ea pentru că a avut puţine de spus pentru sine, a fost retrasă”. „Thomas Bass, pentru că a spus minciuni şi a înjurat, a fost retras”. „Ellen Burges, pentru minciună şi calomniere a rudelor sale, şi că le-a numit pe ele cât şi pe mama sa drept vrăjitoare, pentru care nu avem motiv de crezut, a fost retrasă”3.

Biserica din St. Alban s-a depărtat de „fratele Osman”, pentru că într-o zi la recoltă „el a făcut lucruri ruşinoase cu alţii şi şi-a trădat încrederea şi a părăsit munca, stăpânul său nefiind acolo, şi a mers la o cârciumă, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei păcătuind împotriva lui Dumnezeu şi cheltuindu-şi banii, care avea să aline familia sa, cu băutul excesiv”. După câteva luni „el a declarat în prezenţa congregaţiei, public, căderea sa, recunoscându-şi păcatul, şi a manifestat un mare necaz pentru aceleaşi lucruri. Biserica l-a îmbrăţişat din nou, crezând că Dumnezeu i-a dat pocăinţă ca să recunoască adevărul; el a fost admis în cadrul membrilor”. „Sora Searly a fost acuzată de fapt de biserică. În primul rând, ea vindea apă tare care făcea persoanele să bea în exces; în al doilea rând s-a căsătorit cu un beţiv nenorocit, contrar regulii Domnului, care a spus, ‚Să se mărite cu cine o vrea ea, doar în Domnul’; în al treilea rând, şi s-a căsătorit în felul naţional cu rugăciunea comună, cu toate ceremoniile Romane incluse. Fiind considerate toate acestea, biserica a gândit a fi datoria sa să retragă comuniunea lor, şi totuşi ea a minţit în cadrul sfătuirii”4.

Serviciile lor religioase erau simple. Când pastorul era prezent, el predica; însă în vremurile pe care le considerăm acum, el era adesea în temniţă, sau era constrâns să se ascundă de urmăritori. Apoi, rugăciunea şi îndemnurile ocupau timpul; oricare frate ce se simţea dispus avea libertatea să dea îndemnuri. În mod general, totuşi, era o predică din partea unui bătrân de conducerea, sau din partea unui frate înzestrat. Cântatul nu prea era practicat în mod comun: mulţi dintre Baptişti au refuzat să se alăture în acea parte a închinării. În câteva din biserici Cina Domnului era observată săptămânal, fie că se putea întâlnii feriţi de primejdie sau în ziua Domnului: în marea parte observarea lunară predomina.

A existat o pluralitate de bătrâni în multe biserici. Pe măsură ce creşteau numerele, ei au considerat a fi favorabil să se crească numărul învăţătorilor, şi astfel să se evite inconvenienţa şi pierderea care trebuie să marcheze o biserică mare pusă sub grija unui singur pastor. Probabil că nu erau mai mult de 150 de biserici în Anglia în timpul acestei perioade, şi multe dintre ele erau mici. Însă erau doi sau mai mulţi pastori la Bedford, la Luton, la Farringdon, la St. Alban, la Portsmouth, la Bassel’s Green, la Ashford [patru]; la Glazier’s Hall, Devonshire Square, şi Mile End Green, Londra; la Norwich, la Hooknorton, la Bridgewater, la Bristol, şi fără îndoială că şi în alte locuri. Aceasta indică o grijă foarte lăudabilă pentru interesele spirituale ale Bisericii.

În câteva din biserici existau „bătrâni conducători”, uneori numiţi „învăţători”, care predicau atunci când se cerea slujirea lor, şi prezidau la întâlnirile bisericii în absenţa pastorului. În Biserica Broadmead, Thomas Jennings, care se pare că a fost un lucrător ordinat, era „administratorul uzual” al botezului; însă oricare predicator, ordinat sau nu, putea boteza.

Comuniunea strictă a fost practicată în majoritatea bisericilor, nici unul din cei ce nu erau botezaţi nu erau admişi la masa Domnului. În unii, totuşi, dorinţa de botez nu era privită ca o bară spre părtăşie, dacă exista evidenţa satisfăcătoare a pietăţii Biserica Broadmead, bisericile din Luton, Gamlingay, Hitchin, Tottlebank, şi multe din Wales – în special cele fondate de Vavasor Powell – erau astfel constituite.

Sub Republica şi Protectoratul Englez, libertatea de care s-au bucurat mulţi s-a îmbunătăţit prin biserici. Se făceau excursii itinerare de către predicatori acceptabili, a căror ţintă era nu atât de mult de a face prozeliţi la secta lor cât să-i convertească la Dumnezeu. Numere mari erau convertiţi prin metodele lor. Şi declaratele strădanii a multora dintre pastori au fost extensiv de binecuvântate. Lucrarea bună a prosperat în acele zile.

Libertatea implică dreptul de a diferii. Nu trebuie să fim surprinşi de lipsa uniformităţii printre strămoşii noştri. Au existat controverse între ei, care nu au fost întotdeauna confruntate cu curtoazie şi reţinere. Aceste calităţi erau puţin preţuite în secolul al 17lea. Cea mai mare virulenţă a fost afişată în disputele cu privire la doctrine. Avocaţii Arminianismului s-au argumentat cu Calviniştii. Primii au acuzat pe ultimii cu lipsa de caritate, şi au fost la rândul lor acuzaţi de vederi largi. Fiecare se privea cu un ochi părtinitor. Această controversă a încetat să înfurie. Au existat concesiuni tacite din partea ambelor părţi, sau, cel puţin, o abandonare a anumitor vederi extreme – probabil că ar fi mai bine de zis, expresii imprudente.

Întrebarea despre comuniune a fost o altă cauză de agitare. Temperamentul gentil al lui Bunyan a fost ciufulit jalnic de aceasta. Zelul său pentru comuniunea deschisă l-a dus să vorbească în temeni atât de compromiţători despre „botezul în apă” precum nici un alt scriitor al denominaţiei noastre din acea eră care s-ar fi aventurat să utilizeze. El a primit răspuns competent din partea lui D’Anvers şi Kiffin.

Cântatul în închinare era un alt subiect de dispută. Pe cât de straniu ni s-ar părea, mulţi oameni buni au refuzat să se alăture acestuia sau să-l admită. Benjamin Keach a avut o mare dificultate în a introduce practică în biserica de sub grija sa. El a scris o carte în apărarea vederilor lui, intitulată, „Spărtura reparată în Închinarea la Dumnezeu; sau Cântarea Psalmilor, Imnurilor, şi a Cântărilor Spirituale s-a dovedit a fi o Ordonanţă Sfântă a lui Isus Hristos”. Ivimey observă că, „în ziua prezentă, când practica este universală, s-a părea inexplicabilă ca strămoşii noştri să solicite argumente pentru a aproba următoarele detalii, anume: Ceea ce e de cântat; că nu poate exista un cântat adecvat fără de voce; aceasta nu este simpla bucurie a inimii, sau bucuria interioară, fără de voce, un cântat metaforic menţionat în Scriptură; nici un cântat mintal, după cum nu este nici o rugă mintală! Esenţa cântatului nefiind mai multă în inimă sau spirit decât esenţa rugăciunii, etc.; cântatul este o modulare muzicală sau acordarea vocii, etc., etc. – cu un număr de alte particularităţi curios de egale, şi, pentru noi, auto-evidente. Crosby spune: ‚Deşi am avut mare succes în această controversă, aceasta a produs asupra lui mult necaz şi rea-voinţă. Când a fost convins că a cânta laudele lui Dumnezeu era o ordonanţă sfântă a lui Isus Hristos, el s-a străduit sincer şi cu multă prudenţă şi atenţie să convingă poporul său de aceasta; şi mai întâi a obţinut consimţământul lor faţă de practica aceasta la concluzia Sacramentului Cinei Domnului, şi au avut doar pe doi dintre fraţii din biserica care i s-au opus acolo. După ce biserica sa a continuat în această practică pentru şase ani, ei au consimţit mai apoi faţă de practică în zilele publice de recunoştinţă, şi au continuat astfel circa 14 ani; şi apoi, printr-un act regulat al bisericii, într-o manieră solemnă au fost de acord să cânte laudele lui Dumnezeu în fiecare zi a Domnului, cu excepţia a cinci sau şase persoane care au fost în dezacord atunci: şi dacă nu greşesc, aceasta a fost prima biserică care a practicat astfel această ordonanţă sfântă. Dar, pe cât de departe era Keach, sau biserica, de impunerea asupra conştiinţelor acelor puţini care nu au fost de acord (deşi biserica de atunci consta din câteva sute), că ei au fost de acord să cânte când se încheia rugăciunea după predică; şi, dacă acei puţini care nu au fost satisfăcuţi nu puteau să stea la vremea de cântat, ei puteau să plece liberi afară şi biserica nu ar fi fost ofensată de ei; căci ei nu au privit cântarea laudelor lui Dumnezeu ca ceva esenţial al comuniunii, nici pentru existenţa sa, ci pentru confortul bunei stări al unei biserici’. Fără a ţine în seamă această grijă şi consideraţie, totuşi, nemulţumiţii nu aveau să cedeze. Ei s-au retras, şi au fondat o altă biserică, pe aceleaşi principii, fără de cântat; atât de dificil a fost să se înlăture prejudiciile de lungă durată”5.

Punerea mâinilor după botez era practicată de unii, însă puternic obiectată de alţii, şi uneori bisericile ce difereau între ele în acest subiect au refuzat inter-comuniunea. Într-o Confesiune de Credinţă pregătită de Baptiştii Generali, şi prezentată lui Charles II în 1660, următorul este articolul al doisprezecelea: „Este datoria tuturor acelora ce sunt credincioşi botezaţi să se apropie de Dumnezeu în supunere faţă de principiul doctrinei lui Hristos, anume, rugăciunea şi punerea mâinilor, ca ei să primească promisiunea Duhului Sfânt (Evrei 6:1, 2; Fapte 8:12, 15, 17; 2 Timotei 1:6), prin care ei să pună la moarte faptele trupului lor (Romani 8:13), şi să trăiască în toate lucrurile corespunzător intenţiilor şi dorinţelor lor profesate, chiar spre onoarea Aceluia care i-a chemat de la întuneric în lumina Sa minunată”6. Thomas Grantham, un lucrător celebrat în acea legătură, a explicat-o astfel: „Aşa cum Dumnezeu a promis să dea Duhul Sfânt tuturor celor ce sunt chemaţi de Domnul, tot aşa El a numit o cale solemnă prin care servitorii şi robii Săi trebuie să-L aştepte pentru primirea prin urmare, cale care este prin rugăciunea Bisericii, îndeplinită de lucrătorii sau pastorii prin punerea mâinilor, şi aceasta, ca un principiu al doctrinei lui Hristos, aparţinând acelora în minoritatea stării lor creştine”7. Practica a fost pentru prima dată introdusă în jurul anului 1645.

Puţini credeau în caracterul veşnic al sabatului evreiesc, însă majoritatea au observat prima zi a săptămânii, în comun cu Creştinismul în general.

Ici şi colo, o biserică observa spălarea picioarelor, şi aveau o masă de dragoste înaintea Cinei Domnului.

Dar, deşi în acestea şi alte câteva puncte Baptiştii Englezi nu au fost intru totul de acord între ei, într-un singur lucru era uniune întreagă. Ei erau de o singură minte în rezistarea faţă de Anti-Creştinism, chiar „până la sânge”. Ei au fost uniţi în a pleda pentru drepturile conştiinţei, şi nu s-au contractat de la suferinţă. Nu cu toţi au putut subscrie la aceiaşi confesiune, nici să ia parte în anumite ceremonii; însă ei erau „toi de o inimă şi un suflet” în pregătire de a „indura toate lucrurile” de dragul adevărului. Prădările şi întemniţările pe care le-au suferit ei au fost înspăimântătoare, şi nu vor fi niciodată pe deplin cunoscute. Câţiva dintre lucrătorii lor au fost trataţi foarte cu cruzime. Francis Barnfield avea opt ani în temniţa Dorchester, şi şi-a petrecut ultimul an din viţa sa în Newgate, unde a şi murit. John Miller a fost condamnat în aceiaşi temniţă zece ani. Henry Forty avea doisprezece ani în temniţa din Exeter. John Bunyan era de doisprezece ani în temniţa din Bedford. Joseph Wright se afla în temniţa Maidstone de doisprezece ani. George Fowes a murit în temniţa din Glaucester. Thomas Delaune, şi mulţi alţi servitori ai lui Dumnezeu, au murit în Newgate8.

Note de subsol:

1 Broadmead Records, 211, 413.

2 Fenstanton Records, pp. 126, 169, 244.

3 Ibid. pp. 274, 278.

4 Ivimey, ii. p. 177.

5 History, ii. pp. 373-375.

6 Confessions of Faith, &c., p. 113.

7 Fenstanton Records, p. 157¬.

8 For fuller particulars the reader is referred to Dr. Evans’s Early English Baptists (Bunyan Library).

VA URMA