Binecuvântările umblării prin credință

94
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți” (Ex. 14:13-14)

Umblarea prin credință conduce la binecuvântări deosebite pentru cei care se aventurează să umble cu Dumnezeu. Dacă este ceva ce îmi doresc mult pentru mine și pentru cei apropiați mie în anul care urmează este să rămân statornic în credință în umblarea cu Dumnezeu. Există o trăsătură definitorie a neprihănirii pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o în Domnul Isus Cristos: Neprihănirea aceasta, care se capătă prin credință duce la credință (Rom. 1:17). Ea ne mobilizează la o continuă credință, la o creștere a credinței în Domnul nostru. Aceasta înseamnă o și mai mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Vom privi la trei implicații binecuvântate ale umblării prin credință.

  • Intrarea în odihna lui Dumnezeu;
  • Experimentarea biruinței în plan spiritual;
  • Perseverarea pentru a primi moștenirea veșnică.
  • Intrarea în odihna lui Dumnezeu

Trăirea prin credință este și trebuie să fie o trăire în odihna lui Dumnezeu. „Odihna lui Dumnezeu” este un concept consacrat în Sfânta Scriptură și el are de-a face cu mântuirea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o în Fiul Său și care se capătă prin credința în El (vezi Evrei 3-4). Dumnezeu ne invită să ne grăbim să intrăm în odihna Sa (Evr. 4:11) și să nu ne trezim că avem o inimă rea și necredincioasă care să ne despartă de El (Evr. 3:12).

Pasajul din Evr. 3:7-4:11 aduce în memoria destinatarilor epistolei (creștinii dintre evrei) momentul când poporul Israel ar fi trebuit să intre în ţara promisă, în Canaan (Num. 13-14). În pasajul Vechiului Testament nu se vorbeşte despre intrarea în „odihna lui Dumnezeu” ci despre intrarea în Canaan, ţara promisă fiilor lui Israel (Num. 14:23-24). Dar, intrarea în ţara Canaanului a poporului Israel reprezintă o prefigurare (o paradigmă) a unei realităţi mai înalte (spirituale), a intrării poporului lui Dumnezeu în binecuvântarea mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14; 4:7-11). Această binecuvântare a mântuirii prin Cristos este numită, aici în Evrei, „odihna lui Dumnezeu” (3:11; 4:9-10). Chiar prin acest concept ni se arată superioritatea binecuvântării harului lui Dumnezeu pentru poporul Său, faţă de binecuvântarea promisă lui Israel sub Lege, aceea a intrării în ţara Canaanului (vezi Ioan 1:16-17). Sub conducerea din partea lui Iosua, succesorul lui Moise, poporul Israel a intrat până la urmă în ţara Canaanului (vezi cartea „Iosua”), dar nu a intrat totuşi în odihna lui Dumnezeu. Prin credinţa în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, poporul Domnului intră însă în această odihnă (Evr. 4:6-10). Odihna lui Dumnezeu, ca şi binecuvântare a harului Său, este adevărata şi deplina binecuvântare din partea Sa pentru poporul Lui (binecuvântarea unei mântuiri veşnice şi desăvârşite – Evr. 5:9; 10:14), în timp ce intrarea în ţara Canaanului a poporului din vechime este doar o umbră, o prefigurare a acestei binecuvântări prin Cristos.

Despre „odihna lui Dumnezeu” ni se vorbeşte pentru prima dată în relatarea creaţiei cosmosului de către Dumnezeu (vezi Gen. 1:1-2:3; Ex. 20:8-11; Evr. 4:4). În Gen. 2:1-3 ni se spune că Dumnezeu după ce a creat cerurile şi pământul şi toată oştirea lor în 6 zile, după ce El a văzut că toate lucrurile create de El Însuşi erau foarte bune (Gen. 1:31), în a 7-a zi El S-a odihnit. Din cauza odihnei, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit această a 7-a zi. Dumnezeu este Duh, nu carne (Ioan 4:24), de aceea noi nu trebuie să înţelegem că El a obosit în trupul Lui, ca fiinţele omeneşti. Odihna lui Dumnezeu trebuie înţelească în cu totul alt mod. Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, a văzut-o în toată plinătatea ei şi a fost pe deplin satisfăcut de aceasta. El a avut atunci (în a 7-a zi) sentimentul deplinei realizări a tot ceea ce a avut în plan să creeze. Întreaga creaţie reflecta gloria Sa (Ps. 19:1-6) și Dumnezeu S-a bucurat pentru o lucrare la care nu mai avea nimic de adăugat. Aceasta a fost odihna lui Dumnezeu. Omul, după ce a fost creat în cea de a 6-a zi, a intrat într-o lume în care se putea bucura de tot ceea ce Dumnezeu a făcut (vezi şi Gen. 2). Omul nu a avut nici o contribuţie la lucrarea creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu a însemnat că omul nu mai avea nici un rol în lumea creată de Dumnezeu; dimpotrivă, lui i s-a dat porunca de a stăpâni, în numele Domnului, tot ceea ce Dumnezeu crease (Gen. 1:26-28) şi, de asemenea, să lucreze şi să păzească grădina în care a fost aşezat (Gen. 2:15-17). Munca omului era o muncă reală şi, desigur, complexă (o lucrare preoţească, nobilă) dar o muncă care urma să o îndeplinească în odihna lui Dumnezeu. Omul nu L-a ajutat cu nimic pe Dumnezeu în lucrarea creaţiei (totul a fost creat de Dumnezeu Însuşi); omul a intrat doar în lucrarea lui Dumnezeu și doar pentru a se bucura de ea. Lucrarea pe care omul o avea de făcut era doar una prin care urma să pună în evidenţă lucrarea terminată a lui Dumnezeu (deci odihna Lui) şi era o lucrare făcută în părtăşie cu Dumnezeu, pentru gloria Creatorului şi pentru binecuvântarea omului (vezi cum Dumnezeu a creat-o pe Eva, soţia lui Adam şi ce contribuţie a avut omul la această lucrare – Gen. 2:18-25; vezi Rom. 11:36). În grădina Edenului, Dumnezeu Însuşi era prezent cu o deplină satisfacţie şi în manifestarea tuturor binecuvântărilor Sale pentru om; omul putea avea o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu (Gen. 2; 3:8). Observă, de asemenea, contrastul unei asemenea odihne a lui Dumnezeu cu situaţia omului după căderea lui în păcat. În urma blestemului care a venit peste pământ (Gen. 3-4), omul a fost izgonit din locul prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Astfel, viaţa şi munca pentru om au devenit o povară dureroasă, obositoare, înrobitoare şi chinuitoare, mediocră în comparaţie cu lucrarea preoţească din grădina Edenului (Gen. 2:15-17), marcată de eşecuri şi nerealizări, plină de frustrare şi sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu.

După căderea omului sub blestemul păcatului, Dumnezeu a început lucrarea Sa de răscumpărare prin sămânţa femeii (Gen. 3:15). Astfel că, în baza promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam şi patriarhilor, El a eliberat sămânţa lui Avraam din robia Egiptului şi şi-a condus poporul în Canaan în vederea împlinirii binecuvântărilor promise. Intrarea în Canaan era o anticipare a intrării în odihna lui Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o odată cu izgonirea lui din Eden. Dar Canaanul, ţara promisă ca loc al odihnei şi binecuvântării lui Dumnezeu pentru poporul Lui, nu a fost cu adevărat locul odihnei lui Dumnezeu. Legământul Legii, încheiat de Dumnezeu cu Israel s-a rupt (Ier. 31:31-34; Evr. 8), dar a fost mai târziu încheiat un alt legământ, „Noul Legământ” prin Fiul Lui, un legământ al harului Său, în baza căruia Dumnezeu dă tuturor celor ce cred în Cristos mântuirea Sa, adevărata odihnă, fără vreun merit al omului (Efes. 2:8-9; Mat. 11:28-30). Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Aceste cuvinte, El le-a spus atunci când a fost acuzat de iudei că nu ţine seamă de odihna Sabatului (El vindecase un paralitic de 38 de ani – Ioan 5:1-16). În acest context, Domnul Isus a vrut să spună că, deşi Dumnezeu terminase lucrarea creaţiei lumii şi deci Sabatul a fost stabilit ca şi odihnă pentru poporul Israel prin Lege (vezi Gen. 2:1-3 şi Ex. 20:8-11), totuşi adevărata odihnă a lui Dumnezeu nu a fost posibilă – relaţia ruptă cu Dumnezeu, prin păcat, nu era restaurată încă. Pentru aceasta era nevoie de răscumpărarea care urma să o îndeplinească Domnul Isus prin jertfa Sa de pe cruce. Atunci când El a murit pe cruce a afirmat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). El s-a referit la faptul că lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin realizată în moartea Sa ispăşitoare. În acel moment s-au aşezat bazele odihnei lui Dumnezeu pentru poporul Său. Prin Domnul Isus Cristos avem adevărata odihnă a lui Dumnezeu (o odihnă ca cea de Sabat – Evr. 4:9-10).

Domnul Isus Cristos a isprăvit, prin moartea Lui pe cruce, întreaga lucrare mântuitoare. Omul nu mai are nimic de făcut pentru aceasta, nimic de adăugat prin contribuţia lui. El este invitat doar de a primi prin credinţă această mântuire şi de a umbla în ea prin harul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10). Faptele bune ale celor mântuiţi nu sunt fapte prin care ei îşi câştigă mântuirea ci fapte care atestă mântuirea primită, fapte care sunt roade ale Duhului Sfânt care locuieşte în ei (Tit 3:5-7; Gal. 5:22-23). Credincioşii intră astfel prin credinţă într-o mântuire desăvârşită; ei trebuie să se bucure din plin de ea şi, prin mântuirea de care ei se bucură, ei trebuie să aducă glorie lui Dumnezeu (vezi Efes. 1; Rom. 11:36; 1 Cor. 10:31). Aceasta nu înseamnă că ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu cu toată implicarea şi energia fiinţei lor (vezi Luca 1:68-75), ci ei fac lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin harul şi puterea lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Col. 1:28-2:3). O ilustrație sugestivă este aceea a eliberării lui Israel din Egipt și a trecerii Mării Roșii la porunca lui Dumnezeu dată poporului prin Moise. Singurul lucru care trebuia să-l facă poporul Israel, eliberat din robia Egiptului, era să stea liniștit (să nu lupte el împotriva armatei lui Faraon, pentru că Domnul Însuși urma să lupte împotriva acesteia – Ex. 14:13-14) și să asculte (prin credință – Rom. 1:5) de Dumnezeu. Astfel, poporul a văzut cu ochii lor izbăvirea pe care a lucrat-o Domnul pentru ei (Ex. 14:30-31). Aceeași imagine este valabilă și pentru poporul spiritual al lui Dumnezeu, mântuit de păcat prin lucrarea lui Dumnezeu în Cristos (Col. 1:13-14).

Odihna lui Dumnezeu ne duce cu gândul și la faptul că această mântuire este atotcuprinzătoare. Ea răspunde tuturor nevoilor şi aspiraţiilor noastre veşnice. Orice aspect al vieţilor noastre este în chip desăvârşit acoperit de această mântuire (Evr. 4:15-16; 2:17-18). Apostolul Pavel ne spune că Domnul Isus Cristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Chiar faptul că el continuă să spună că noi nu putem să ne lăudăm pe noi înşine ci, dacă este să ne lăudăm cu ceva în privinţa mântuirii noastre, o putem face numai „în Domnul” (1 Cor. 1:31); aceasta arată în mod clar că întreaga mântuire este opera harului lui Dumnezeu şi cei care cred în Cristos intră în această mântuire deplină, ca într-o odihnă a lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a unei mântuiri pe deplin cuprinzătoare este exprimată şi în Rom. 8:28-30 (vezi în continuare şi Rom. 8:31-39). Dumnezeu lucrează în viaţa celor care şi-au pus încrederea în Cristos prin toate confruntările vieţii. Toate lucrurile, chiar dacă multe dintre ele sunt dureroase pentru noi, „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Planul lui Dumnezeu în Cristos este glorificarea celor care au fost chemaţi după planul Său la mântuire. Ni se mai spune că cei care sunt în Cristos au totul deplin în El (Col. 2:9-15). Faptul că Pavel se roagă pentru toţi credincioşii pentru ca ei să beneficieze de îngrijirea din partea lui Dumnezeu în toate nevoile lor „după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Cristos” (Filip. 4:19-20), arată că, în mântuirea care este în Cristos, nu lipseşte nimic din ceea ce sfinţii Domnului au nevoie pentru această viaţă şi pentru viaţa viitoare. Ei sunt chemaţi să primească doar prin credinţă toate binecuvântările promise lor de Dumnezeu în Fiul Lui, Isus Cristos.

Din moment ce Dumnezeu Și-a terminat lucrarea cu privire la mântuirea noastră noi nu avem altceva de făcut decât să primim această mântuire de la El prin credință (Ioan 1:12-13), să credem mărturia lui Dumnezeu în această privință (1 Ioan 5:10-13). Chiar dacă sfinţii trebuie să ducă până la capăt mântuirea lor cu frică şi cutremur (Filip. 2:12-13); chiar dacă ei trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor, fiind conştienţi de faptul că fără aceasta „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14); chiar dacă umblarea cu Cristos presupune o râvnă deplină pentru fapte bune (Tit 2:14; Efes. 2:10); şi chiar dacă viaţa şi slujirea Domnului prin credinţă presupune implicarea totală a fiinţei credincioşilor, o luptă spirituală crâncenă, veghere atentă din partea lor, oboseală şi purtare cu asprime faţă de trupul lor (Col. 1:28-2:3; 1 Cor. 9:24-27) – toate aceste lucruri fiind absolut necesare în umblarea lor cu Domnul şi în slujirea Lui cu credincioşie – ei bine, toate acestea, sunt de fapt lucrarea harului lui Dumnezeu în cei credincioşi şi reprezintă pentru ei o intrare şi o umblare într-o deplină odihnă – în odihna lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Mat. 11:28-30).

  • Experimentarea biruinței în plan spiritual

Cineva spunea că noi, în lume, umblăm pe un teren minat. Este adevărat. Nu trebuie însă să trăim „cu frica în sân” din cauză că am putea sări în aer oricând. Noi suntem chemați să îndrăznim să umblăm prin credință, pentru că „oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea” (1 Ioan 5:4-5). Există promisiuni deosebite ale Domnului pentru noi, cu privire la trăirea și slujirea noastră pe pământ (Mat. 28:18-20; 2 Pet. 1:3-4; Ios. 1:5; Evr. 13:5) care ne fac să trăim cu încredere în Domnul nostru. Ce ar trebui să știm în eventualitatea atacurilor și confruntărilor de care avem parte pe pământ?

  1. Noi avem harul să cunoaștem prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt planurile celui rău și strategiile lui (2 Cor. 2:11; 1 Pet. 5:8). Scriptura ne vorbește despre natura spirituală a dușmanilor noștri (Efes. 6:12), despre felul în care încearcă diavolul să ne îngrozească (1 Pet. 5:8-9), despre „ziua cea rea” (Efes. 6:13), despre dușmanii din noi înșine și din afara noastră (1 Ioan 2:15-17), etc.
  2. Noi avem la dispoziție, în lupta spirituală în care suntem implicați, pe Domnul Însuși de partea noastră (Mat. 28:20; Efes. 6:10), o armură eficientă (Efes. 6:10-20), promisiuni din partea lui Dumnezeu pentru toate aspectele vieții (2 Pet. 1:3-4), garanția victoriei prin credință din partea lui Dumnezeu (1 Ioan 5:4-5), și garanția că diavolul este un dușman deja învins (Apoc. 12:9-12; Colos. 2:14-15).
  3. Noi avem, de asemenea, o strategie eficientă împotriva atacurilor celui rău: trăirea prin credință (Evr. 11), viața de veghere prin Duhul Domnului și împotrivirea prin credință față de diavol (1 Pet. 5:8-9), mărturisirea despre Cristos până la moarte, mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu și credința în sângele Mielului (Apoc. 12:11; Mat. 4:1-11).

Din nou, experiența lui Israel în relație cu Faraon și cu țara Egiptului este grăitoare în acest sens. Singurul lucru care i s-a cerut de Dumnezeu prin Moise a fost ascultarea prin credință de cuvântul Domnului. Poporul Israel a biruit Egiptul prin biruința lucrată de Domnul (vezi toate urgiile pe care Dumnezeu le-a arătat în Egipt – Exod 7-12). În același timp, Israel a trecut prin Marea Roșie ca pe uscat, în timp ce armata lui Faraon a fost nimicită în mare (Ex. 14). Lupta lui Israel s-a dus doar prin ascultarea credinței poporului lui Dumnezeu (Ex. 14:13-14). În același timp, cucerirea țării Canaanului a fost posibilă prin biruințele lui Dumnezeu asupra canaaniților (vezi Iosua). Când vorbim despre cucerirea Canaanului, Israel a fost chemat, împreună cu Iosua, conducătorul poporului, să intre în țara promisă lor, să calce cu talpa piciorului lor orice loc care urma să-l cucerească, să se întărească și să se îmbărbăteze prin credință în promisiunea Domnului (Iosua 1:2-9). Aceasta a însemnat pentru poporul lui Dumnezeu că nu trebuia să stea pe margine ca spectator doar, pentru a vedea biruința Domnului. Poporul a fost chemat să se implice efectiv în cucerirea Canaanului și, în același timp, să vadă cum Dumnezeu le dă biruința asupra canaaniților, fără ca ei să contribuie în vreun fel la aceasta. Acesta este paradoxul umblării cu Dumnezeu prin credință: umbli efectiv cu El, te străduiești cu toată ființa și energia ta în obținerea biruințelor împotriva dușmanilor spirituali, dar nu tu realizezi biruințele ci Domnul care luptă și lucrează totul prin tine (vezi felul în care Pavel vede lucrarea și lupta spirituală pe care le are de dus – Colos. 1:28-2:3; vezi în special Col. 1:29).

  • Perseverarea pentru a primi moștenirea veșnică

Caleb este unul dintre cei care au fost eliberați din robia Egiptului și a și intrat în Canaan, primind chiar o moștenire în Canaan. A fost, alături de Iosua, un om care a crezut pe Dumnezeu și și-a mărturisit credința că poporul Israel poate intra în Canaan, pornind de la Cades-Barnea, într-un moment când tot poporul Israel a arătat necredință față de Dumnezeu. Astfel că poporul Israel a fost pedepsit pentru necredința lui, în timp ce Caleb și Iosua (doar doi oameni) au primit promisiunea de a intra în moștenirea din Canaan. Caleb a crezut pe Dumnezeu și prin credință el a primit Hebronul (o zonă dificil de cucerit, dar foarte valoroasă ca moștenire – Iosua 14). Lecția lui Caleb pentru noi, cei din perioada Noului Testament, este următoarea: prin credință noi vom intra în Împărăția cerurilor, în moștenirea care este pregătită de Dumnezeu pentru cei ce cred (1 Pet. 1:3-4). Sunt câteva lucruri deosebite, pe care le învățăm de la Caleb, din credința arătată de el față de Dumnezeu la Cades-Barnea (Num. 13-14; Ios. 14:7-14).

  1. Credința lui Caleb în Dumnezeu a fost una adevărată, în timp ce „credința” poporului (care a avut o oarecare credință în Dumnezeu, atunci când a ieșit din Egipt, a trecut prin Marea Roșie, a băut apă din stâncă – vezi 1 Cor. 10:1-5) a fost considerată ca fiind necredință (Evr. 3:17-19). De ce actele de credință ale poporului nu au fost considerate acte de credință veritabile? Pentru că poporul a cârtit față de Dumnezeu și așa-zisa lor credință nu a fost o credință până la capăt (ei au crezut că Dumnezeu poate să-i scoată din Egipt dar nu au crezut că poate să-i ducă și în Canaan). Credința lor nu a fost o credință în vestea bună dată lor. În Evr. 4:2 se spune că lor „cuvântul care le-a fost propovăduit (vezi Exod 6:1-8) nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit”. O credință pe jumătate (să crezi că Domnul te va scoate din Egipt și să nu crezi că te va duce în Canaan) nu este credință în ochii lui Dumnezeu (vestea bună din Ex. 6:1-8 pentru Israel era un cuvânt care era un tot unitar). În timp ce Caleb, văzând mântuirea din Egipt (Exod 14:30-31), a mărturisit la Cades-Barnea că Domnul îi poate face să cucerească și Canaanul, în ciuda uriașilor din țară (Num. 13:30). Dumnezeu a văzut credința lui Caleb și a considerat-o a fi veritabilă.
  2. Credința lui Caleb a generat o viață de credință în Dumnezeu pentru tot restul vieții sale. De unde știm aceasta? Pe de o parte, Dumnezeu i-a promis atunci o moștenire precisă în Canaan (Num. 14:24; Ios. 14:7-13). Ne întrebăm, ce ar fi făcut Dumnezeu dacă totuși Caleb ar fi căzut din credință în perioada de la momentul când i-a făcut promisiunea (la vârsta de 40 ani) până la vârsta de 85 ani, când el discuta cu Iosua? Nu a riscat oare Dumnezeu când i-a făcut promisiunea? Răspunsul este, nu. Dumnezeu a cunoscut inima lui Caleb și viitorul lui. Pe de altă parte, promisiunea lui Dumnezeu la acel moment i-a consolidat credința și mai mult. Caleb a crezut că Dumnezeu poate să-l ducă în Canaan și că Dumnezeu își va ține promisiunile făcute. El a învățat să își întărească credința în cuvântul lui Dumnezeu și să umble în cei 45 de ani în credință. Și mai mult, la vârsta de 85 ani, îl vedem pe Caleb un om plin de credință și întărit prin ea, așa că are curajul să ceară lui Iosua să-l lase să cucerească Hebronul, unde locuiau uriașii, conduși de Arba, cel mai mare dintre anachimi (Ios. 14:12-14). Puțini s-ar fi încumentat să cucerească acea parte din Canaan. Caleb însă, un om consolidat în credința lui a avut curajul la 85 ani să înfrunte și atunci pe uriași. Iată ce înseamnă deci că credința este darul harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Dumnezeu nu s-a înșelat în privința lui.
  3. Domnul i-a dat o moștenire specială lui Caleb – Hebronul și biruința asupra uriașilor de acolo. Înțelegem că Caleb și-a dorit cu ardoare moștenirea dată lui de Dumnezeu. El a avut-o în inima lui în toți cei 45 ani de umblare prin pustiu, până ce Canaanul a fost cucerit. Cred că ceea ce l-a ținut în picioare pe Caleb în umblarea prin pustiu a fost credința lui în Dumnezeu și dorința de a intra în moștenirea promisă lui de Dumnezeu. Viața noastră de credință se va încheia în moștenirea cerească promisă. Întrebarea este: cât de mult ne dorim și iubim moștenirea din ceruri (1 Pet. 1:3-4)? Cât de mult ne face ea să înaintăm pe calea credinței și să perseverăm până la capăt? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Duhul Sfânt care locuiește în noi ne-a pecetluit în vederea moștenirii viitoare (Efes. 1:13-14). Duhul Sfânt este Cel care ne motivează să ne dorim cu ardoare moștenirea din ceruri și să fim perseverenți în credință până la capăt pentru a intra în acea moștenire veșnică (vezi Rom. 8). În viața lui Caleb, în ciuda confruntărilor prin care a trecut în viața sa, credința Sa în promisiunea moștenirii viitoare s-a întărit și s-a dezvoltat și în final i-a asigurat moștenirea promisă ( 14:28-38; Iosua 14:6-15; 1 Pet. 1:3-9). Caleb a avut credință în promisiunea lui Dumnezeu și aceasta l-a făcut să persevereze în credință până la capăt (Evr. 10:35-39).

 

Concluzii

Credința adevărată în Dumnezeu și în promisiunile Lui este o credință vie, care conduce la o viață de credință (Rom. 1:17). Ea se validează ca fiind darul de neprețuit al lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; 1 Pet. 1:3-9) prin implicațiile binecuvântate care se văd în viața celor credincioși: prin odihna care vine de la Dumnezeu în umblarea lor, prin biruința spirituală pe care ei o experimentează și prin perseverarea lor în credință până la capăt. Credința mântuitoare adevărată este o forță spirituală dinamică care lucrează în cel credincios. Duhul lui Dumnezeu este pe deplin activ în viața acestuia, pentru că El îl pecetluiește pe cel credincios în vederea mântuirii viitoare (Efes. 1:13-14; 4:30; 1 Pet. 1:9; Rom. 8:26-27). De aceea, să prețuim credința pe care Dumnezeu a dat-o sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3) și să o păzim ca pe bunul cel mai de preț (2 Tim. 1:13-14). Așa să ne ajute Dumnezeu! AMIN.