Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

31
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA IX
Note biografice – John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury – Henry Denne – Francis Cornwell, A.M. – Christopher Blackwood – Maiorul-General Harrison – Colonel Hutchinson

Voi continua acum să ofer câteva relatări despre personalităţile principale Baptiste din secolul al şaptesprezecelea.

Trebuie să regretăm mult faptul că cunoaştem aşa puţin despre istoria personală a lui John Smyth, Thomas Helwys şi John Spilsbury. Toate informaţiile pe care le-am putut aduna cu privire la Smyth a fost deja comunicată. Nu putem adăuga multe cu privire la Helwys, a cărui stabilire în Londra a fost înregistrată într-o secţiune anterioară. El a scris câteva tratate mici, care au fost mult preţuite. Sentimentele sale asupra persecuţiei, şi cu privire la interferenţa magistratului în treburile religioase, au fost atât de inacceptabile pentru John Robinson, sărbătoritul lucrător Independent, de a cărui biserică New England Pilgrims a aparţinut, încât acesta a publicat o replică, arătând că, deşi el şi cu prietenii să au suferit aşa de mult din acel amestec, ei nu au fost de acord să renunţe. Robinson susţinea că magistratul ar putea „folosi puterea sa legitimă în mod legal pentru promovarea împărăţiei şi legilor lui Hristos”. El a observat: „Este adevărat că ei [magistraţii] nu au nici o putere împotriva legilor, doctrinei şi religiei lui Hristos; însă pentru ei, dacă puterea lor ar fi de la Dumnezeu, ei ar putea-o folosi legitim, şi împotriva contrariului”1. Aceasta este o predare a întregului caz. Părerile lui Helwys, care au fost pe deplin exprimate în Persecuţia Judecată şi Condamnată, au fost cu mult mai sănătoase şi mai Scripturale. Crosby spune, „Cât timp a trăit Helwys, şi a continuat să fie bătrânul acestei biserici de Baptişti din Londra, nu pot să îmi dau seama. Cărţile scrise împotriva lui în această vreme arata că ei au continuat cu mare curaj şi rezoluţie; şi, fără a lua în considerare severităţile folosite împotriva lor de către puterea civilă, au crescut foarte mult în numărul lor”2.

Nici nu am putea satisface curiozitatea cu privinţa lui John Spilsbury, pastorul primei Biserici Baptiste Particulare sau Calviniste, care se întâlnea în Broadstreet, Wapping, Londra. Putem spune doar că semnătura sa este pusă pe Confesiunea de Credinţă publicată în 1646, şi pe diverse alte documente publice, ultimul fiind „Umila Apologie a câtorva numiţi în mod comun Anabaptiştii”, prezentată lui Charles II în 1660, ca o negare a simpatiei cu insurecţia lui Venner. Observăm că, deşi el s-a unit cu William Kiffin într-o scrisoare către Baptiştii din Dublin, înduplecându-i să se supună tăcut faţă de Protectorat, el mai apoi s-a unit cu un alt număr într-o adresare către Cromwell, protestând în mod serios împotriva asumării acestuia a titlului regal. S-ar putea conclude că Spilsbury a fost un om de influenţă în denominaţie. Cât de mult a trăit el după Restauraţie nu apare. Hercules Collins a devenit pastor al bisericii din Broadstreet în 1677. Dacă acesta era succesorul imediat al lui Spilsbury, nu avem mijloacele de a decide aceasta.

HENRY DENNE a fost un om de notat. El a fost educat în Universitatea de la Cambridge, unde a dobândit un statut respectabil. După ce şi-a primit ordinarea de la Episcop de Sf. David, în jurul anului 1630, el a fost prezentat celor din Pyrton, în Hertfordshire, loc care l-a deţinut pentru zece ani, în mare parte pentru profitul locuitorilor, prin care el a fost pe drept stimat ca un predicator instructiv şi credincios. În 1641 el a fost numit să predice în cadrul unei vizite ţinute la Baldock, şi el s-a determinat să profite de oportunitatea de a expune relele care de mult timp l-au supărat şi iritat, în particular „păcatul persecuţiei, viciile clerului, şi coruperile în doctrină şi închinare pe care el le-a priceput a fi în Biserica Stabilită”. Textul său a fost Ioan 5:35. După o introducere ingenioasă, el a purces să îşi execute scopul, şi a dat cu biciul destul de liber. Mândria şi lăcomia clerului, pluralităţile lor, neglijarea lor a datoriei prin ne-rezistenţă, şi alte rele, au fost aduse la vedere, şi s-a cerut cu îndrăzneală reformarea. „Trebuie să fac apel la cei din autoritate”, spunea el, „pentru a face căutări silitoare după aceste vulpi. Dacă curţile ar fi fost aşa de vigilente încât să descopere pe aceştia drept predicatori nonconformabili, cu certitudine că până acum biserica ar fi fost pe atât de liberă de ei, precum ţara de lupi. Însă ei au preferat tradiţiile oamenilor înaintea poruncilor Dumnezeului Atotputernic. Vă spun că conformitatea a prins viteză mai rău pentru dragul lor, care prin încălcarea poruncilor lui Dumnezeu cred că fac despăgubiri cu conformitatea faţă de tradiţiile oamenilor”3.

Nu putem fi surprinşi la auzirea faptului că de îndată el şi-a anunţat schimbarea sentimentelor sale. În partea timpurie a lui 1643, el a fost botezat de Thomas Lamb, un pastor al bisericii din Bell Alley, Coleman Street, Londra. Darurile sale au fost recunoscute cu mulţumire de către biserică, şi prin direcţia lor el s-a angajat într-o misiune în judeţele din Staffordshire şi Cambridgeshire, unde a predicat Evanghelia cu mare succes şi a format multe biserici. Aceasta a stârnit mânia autorităţilor Prezbiteriene. El a fost arestat şi întemniţat la Cambridge. Prin interferenţa unui prieten, cazul său a fost adus înaintea Parlamentului, motiv pentru care a fost scos şi dus la Peterhouse, Aldersgate Street, Londra. Notoriul Dr. Featly se afla în aceiaşi temniţă, în calitate de monarhist. Denne l-a provocat la o dispută. Ei s-au întâlnit şi s-au luptat, în felul uzual, cu propoziţii şi silogisme, până ce doctorul a obosit, şi s-a retras din conflict. Denne a continuat războiul cu peniţa sa, şi a publicat o replică la faimoasa carte a Dr. Featly, Canciogul Hoţului (The Dippers Dipt,), etc. El a fost curând eliberat, şi a fost numit Predicator al parohiei Eltisley, Cambridgeshire, loc din care, ca punct central, el a făcut itinerarii în diferite direcţii, predicând şi botezând. În 1645 el a vizitat judeţul Kent, şi strădaniile sale au fost o binecuvântare pentru mulţi.

Opoziţia cu care s-a confruntat Denne a apărut la plecarea sa din Eltisley. Apoi el a intrat în armată, şi a slujit câţiva ani. Însă nu s-a oprit din predicat, şi nici nu a fost necesar, căci predicatul şi rugăciunea erau lucruri atât de ciudate printre soldaţii Parlamentului. „Cornet Denne” era titlul său militar, însă „Popa Denne” era apelativul prin care a fost cunoscut între asociaţii lui. Nu putem spune dacă a văzut sau nu vreo bătaie, nici din ce părţi ale Angliei era regimentul la care era ataşat el din timp în timp. Singurul eveniment înregistrat este scăparea sa îngustă de la moarte ca rebel. În mai, 1649, el a luat parte la o rebeliune a trupelor, în parte ocazionată de nevoinţa oamenilor de a se alătura expediţiei înspre Irlanda, şi în parte datorită nemulţumirii cu starea existentă a lucrurilor. Măsurile prompte au fost luate şi revolta a fost înăbuşită; însă Denne şi alţi trei au fost osândiţi să fie împuşcaţi.

„Cornet Denne, fiind un om al părţilor, şi unul care a fost stimat pentru pietate şi onestitate, şi-a primit sentinţa cu mare bărbăţie şi curaj de spirit, şi totuşi cu aşa multă îmbunare şi recunoaştere a mâinii drepte a lui Dumnezeu, justeţea sentinţei, şi predarea sa ca urmare, încât el s-a părut că se bucură cu plăcere să sufere sub o sentinţă aşa de dreaptă, şi el a profesat în mod deschis, că deşi inima sa nu l-ar putea acuza de vreun înţeles greşit, cu toate acestea el a fost convins de răul acţiunii, şi consecinţele periculoase ale acestuia; că dacă mai continuau încă trei sau patru zile, ţara avea să ajungă în mizerie şi ruină”: Cornet Tompson şi Caporalii Church şi Perkins au fost împuşcaţi; şi „Cornet Denne fiind chemat la apel, a venit cu mult calm de spirit, aşteptând să moară, însă generalul, după ce a poruncit locotenentului general Cromwell să-l înştiinţeze la locul execuţiei că excelenţa sa i-a extins milă faţă de el, la care el a răspuns sobru şi brusc, ‚Nu sunt vrednic de o astfel de milă; mi-e mult mai ruşine să trăiesc decât să mă tem să mor’ plângând amar”4. Mai apoi el s-a străduit să repare stricăciunea prin a publica un pamflet în care originea şi obiectele revoltei erau declarate, şi consecinţele deplorabile, care ar fi urmat dacă nu ar fi fost înăbuşită, au fost expus cu credincioşie.

Nu se prea pare că el ar mai fi continuat mult timp după aceea în armată. Mai târziu îl găsim în locul său ca membru al bisericii de la Fenstanton, în 1653, luând parte în anumite proceduri disciplinare. La una din întâlnirile lor, Henry Denne a început să vorbească, spunând, „Fraţilor, doresc să consideraţi Cuvântul lui Hristos, spunând, Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28:19); din care ultimele cuvinte sunt folosite adesea de noi, deşi cred că nu adesea. Dar doresc ca noi să considerăm în mod serios pe primele, anume, Mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-le, etc., [sau] cum spune Marcu, Mergeţi, predicaţi Evanghelia la orice făptură: şi astfel, fie că nu suntem aşa de mult legaţi, să observăm una din ele. Şi dacă se pare că noi o facem, atunci mă rog să considerăm dacă nu cumva suntem într-o mare greşeală, în a fi atât de neglijenţi în a trimite persoane să divulge Evanghelia, în acele multe locuri care sunt atât de ignorante. Într-adevăr, concep faptul că suntem mult de blamat, mai ales că vedem că sunt aşa de multe oraşe pe aici care nu au nici un învăţător; şi cine poate spune că Domnul poate lucra în această oportunitate”5. Rezultatul a fost că Denne şi un alt membru au fost trimişi într-o excursie misionară, dând socoteală de aceasta bisericii la întoarcerea lor. În anul următor a mers din nou în Kent şi a petrecut ceva timp la Canterbury. Strădaniile sale au fost atât de acceptabile încât biserica l-a invitat să se stabilească în mijlocul lor. Biserica Fenstanton a încuviinţat, a numit un alt frate să-l însoţească într-o călătorie, şi „bani şi cai li s-au oferit acestora”. El a sosit în siguranţă, şi a fost primit cu bucurie. „I s-a oferit o casă”, a spus Biserica Canterbury, într-o scrisoare către ceea de la Fenstanton, datată 19 februarie 1655, „şi nu ne îndoim de o fiinţă confortabilă şi subzistenţă în mijlocul nostru”6. El a fost privit ca unul dintre şefii denominaţiei. În 1658 el s-a angajat într-o dispută privitoare la botez cu Dr. Gunning, un preot celebrat al zilei, mai apoi episcop, în mod succesiv, al Chichester şi Ely. Aceasta a avut loc în biserica Sf. Clement Dane, Strand, şi a fost frecventată de câteva mii de persoane. Denne a publicat o relatare a acesteia, şi la scurtă vreme a botezat-o pe doamna la a cărui caz a avut loc disputa. Îndoielile ei au fost înlăturate prin argumentele lui Denne.

Nimic mai mult nu se ştie de Denne, decât publicarea a două mici pamflete. Semnătura sa apare printre altele pe Umila Apologie (Humble Apology), etc., emisă după insurecţia lui Venner. Crosby presupune că el a murit în anul 1661, şi declară că un cler episcopal a compus următorul epitaf pentru mormântul său:

„Să spun de înţelepciunea, învăţătura, bunătatea faţă de oameni
Nu mai trebuie să spun nimic mai mult – decât că aici odihneşte Henry Denne”7.

FRANCIS CORNWELL, A.M., a fost educat la Colegiul Emanuel, Cambridge. Neal spune că „el a fost unul dintre cei mai învăţaţi preoţi car ea expus cauza Baptiştilor”. Aceasta a avut loc sub circumstanţe singulare. Cornwell era vicar de Marden, Kent, unde a refuzat să se conformeze cu anumite ceremonii impuse de Arhiepiscopul Laud, şi pentru refuzul său a fost încredinţat temniţei Maidstone. În timp ce se afla acolo, o femeie care l-a vizitat i-a sugerat că avea câteva îndoieli cu privire la legitimitatea botezului pruncilor. El a încercat să le înlăture prin cele mai bune argumente la care se putea gândi, însă a eşuat să o satisfacă. Aceasta l-a dus la cercetări ulterioare, al căror rezultat a fost, că el a abandonat botezul pruncilor, şi a fost botezat de William Jeffery, un lucrător Baptist eminent. După eliberarea sa din temniţă, a fost chemat să predice la o întâlnire de lucrători la Cranbrook. Aceasta a fost în 1644. El şi-a ales drept text Marcu 7:7, şi „şi-a luat libertatea de a declara sentimentele sale liber în acest punct; şi le-a spus că Pedobaptismul era o inovaţie anti-creştină, o tradiţie umană, şi o practică pentru care nu exista nici percept şi nici deducţie adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu”8. A urmat multă discuţie, şi s-a manifestat o mare indignare; însă C. Blackwood, unul din lucrătorii prezenţi, care a înjosit predica în stenografie, după ce a promis că va oferi o replică acesteia, considerarea ulterioară a subiectului a fost amânată până la următoarea lor întâlnire. În locul replicii, totuşi, Blackwood a urmat exemplul lui Cornwell, găsind a fi imposibil să-l infirme, şi a fost şi el botezat de Jeffery. Cornwell a fost foarte zelos pentru principiile Baptiste. Lucrarea sa în privinţa botezului, intitulată, O apărare a comisiei regala a Regelui Isus, a fost distribuită printre membri Camerei Comunelor, şi a produs mare tulburare. El a părăsit curând Organizarea, şi a format o Biserică Baptistă în vecinătatea din Cranbrook, peste care a prezidat până la moartea sa.

CHRISTOPHER BLACKWOOD a fost un predicator capabil. El s-a născut în 1606, a absolvit de la Cambridge în 1624 şi a devenit preot de Rye, în Sussex. Când a îmbrăţişat principiile Baptiste, el a devenit pastorul unei biserici care se întâlnea la Spillshill House, lângă Staplehurst, Kent. După ce a lucrat acolo câţiva ani, el a mers la armată, a însoţit forţele trimise în Irlanda, şi a fost pentru o vreme pastor al unei biserici la Dublin, exercitând, după cum se pare, o supraveghere generală asupra altor Biserici Baptiste din acel judeţ. Într-o scrisoare trimisă Secretarului Thurloe, în anul 1655, el este desemnat, „Oracolul Anabaptiştilor din Irlanda”. El se pare că s-a întors în Anglia cam în vremea Restaurării, căci numele său este pe declaraţia Baptistă împotriva rebeliunii lui Venner. În 1661 a mers în Olanda, unde a rămas un an. La scurt timp după revenirea sa şi-a rezumat rezidenţa în Dublin, unde a murit în 1670. El a fost un om învăţat, bine citit între părinţi. Atât el cât şi Cornwell au fost apărători aprinşi ai libertăţii sufletului, şi au protestat în scrierile lor contra intoleranţei partidei Prezbiteriene. Prima sa publicaţie a fost intitulată Atacul lui Antihrist în ultimele lui două garnizoane – Constrângerea conştiinţei şi Botezul pruncilor9.

MAIORUL-GENERAL HARRISON a fost unul din cei mai buni soldaţi ai lui Cromwell, şi pentru o vreme s-a bucurat de întreaga sa confidenţă. El a condus trupei de cai numită să transmită pe Charles I din Insula Wight către Castelul Hurst. El a fost unul din judecătorii Regelui. El l-a asistat pe Cromwell în dizolvarea Lungului Parlament. Tot el a fost membru al Conciliului de Stat sub Republica Engleză. Însă el era un republican aspru, şi prin urmare opus în întregime faţă de Protectorat. Tot el a îmbrăţişat principiile Monarhiei a Cincia. În aceste relatări Cromwell l-a degradat şi l-a pus în captivitate. La Restauraţie el a fost exceptat din clemenţă. Zece din regicizi (cum erau numiţi judecătorii Regelui) au fost spânzuraţi, înecaţi şi tăiaţi în patru. Maiorul-General Harrison a fost unul dintre ei. El a suferit cu mult calm şi intrepiditate, declarând la locul execuţiei „că era pe deplin convins că ceea ce a făcut el era cauza şi lucrarea lui Dumnezeu, de care era confident că Dumnezeu o deţine şi o va ridica din nou, oricât de mult ar suferii el în acel timp”.

Ivimey spune că „deşi Maiorul-General Harrison era un Baptist la vremea procesului şi a execuţiei, cu toate acestea el nu era în perioada morţii Regelui”; şi că „nu există nici o evidenţă a vreunui Baptist care să fi fost printre judecătorii Regelui”10. Aceasta nu este chiar atât de clar. Thurloe, în lucrarea sa State Pacers, referindu-se la refuzul lui Harrison de a se supune faţă de Protectorat, în decembrie 1654, îl numeşte „cel mai eminent bărbat din partida Anabaptistă”. El abia dacă era vrednic de acel apelativ dacă nu a fost pentru ceva vreme în legătură cu denominaţia Baptistă.

Harrison este descris în general de istoric ca un fanatic. Este sigur că el era o figură impulsivă, şi oarecum vopsit cu vanitate. Însă nu poate fi nici o îndoială că el era sincer şi sobru în seriozitate, deşi s-ar putea admite că era un om singular chiar şi în acele vremuri. Nu trebuie să măsurăm secolul 17 după al 19lea. Un scriitor modern spune despre Harrison: „Pentru integritatea vieţii sale, şi eroismul creştin cu care a îndurat o moarte crudă şi de nimic, el poate fi clasat în mod meritat, dacă nu ar provoca prioritatea, cu un More, un Russell, un Sydney”11.

Aici este un extras dintr-o scrisoare scrisă de el lui Cromwell în ocazia preluării comenzii de către el a armatei trimise să invadeze Scoţia în 1650: „O! Un duh de credinţă şi de mijlocire să fie vărsat peste voi şi armata voastră! E mai mult de avut în această cale simplă săracă decât s-ar aştepta cei mai mulţi sfinţi. Domnul meu, fie ca aşteptarea după Iehova să fie cea mai mare şi cea mai considerabilă afacere pe care o ai zilnic; socoteşte-o astfel, mai mult decât a mânca, dormi, sau sfatul laolaltă. Depărtează-te uneori de compania ta, şi primeşte un cuvântul de la Domnul. De ce să nu ai trei sau patru suflete preţioase care să stea adesea la braţul tău, cu care acum şi atunci să te întorci la un colţ? Am găsit împrospătare şi milă într-un astfel de cale. Ah! Domnul compasiunii, să se îndure de greutăţile voastre, să se îngrijească de voi, să stea şi să vă împrospăteze inima în fiecare moment! Dacă aş putea v-aş face bine în orice fel. Inima mea este cu voi, şi slabele mele rugăciuni către Dumnezeul meu pentru voi”. Într-o parte primară a scrisorii el spunea, „Nu mă îndoiesc de succesul vostru; însă cred că credinţa şi rugăciunea trebuie să fie motoarele principale”12.

Cromwell a iubit o astfel de discuţie. „Într-un astfel de spirit”, spune Carlyle, „merge la războaie. ‚Un om intoxicat cu Dumnezeu’, aşa cum Novalis o pune în altă parte. M-am întrebat, dacă undeva în istoria modernă Europeană, sau chiar în Asia antică, s-a găsit un bărbat care să practice lucrurile rele ale acestei lumi cu o inimă mai plică cu ideea Celui Prea Înalt! Scăldat în splendorile etene – astfel păşeşte el pământul nostru slăbit. Acest om este unul din puţini. El este proiectat cu o forţă teribilă din eternităţi, şi în vremurile şi arenele lor nu există nimic care să poată să i se opună”13.

COLONEL HUTCHINSON a fost un om cu minte nobilă şi inimă caldă. El este perpetuat în Memoirs scrise de văduva sa, şi bine cunoscut tuturor studenţilor din istoria engleză. Este de valoare, în privinţa relatărilor istorice, precum diversele paragrafele vag elucidate de la alţi scriitori. Însă marele său farmec constă în schiţările excelente de caracter cu care abundă. Doamna Hutchinson ne oferă o portretistică de lungă durată a soţului ei excelent, atras, într-adevăr, cu mâna afecţiunii, şi prin urmare unii ar putea fi dispuşi să-l considere flatant; însă este un aşa aer de veridicitate în narativă încât este imposibil să te îndoieşti de corectitudinea generalului din imagine. Există şi multe alte schiţări discriminante a altor persoane care au figurat proeminent în scenele acelei bătălii pentru libertatea pe care Clarendon o numeşte „Marea Rebeliune”.

Colonelul a fost pentru o vreme Guvernator de Nottingham, sub Parlament. Mai apoi a stat în Casa Comunelor, unde a fost întotdeauna ascultat cu mare respect. Fiind unul din judecătorii Regelui, el era în mare primejdie la Restauraţie. Însă el avea relaţii puternice, şi şi-a conciliat atenţia duşmanilor săi prin acte de moderaţie şi bunătate când se afla la birou. Viaţa sa a fost cruţată; totuşi a fost tratat ca o persoană suspectată, pe care oricine ar putea-o irita şi supăra cu impunitate, şi care, în oricare pretext, Guvernul l-ar putea pune în detenţie. Aşa s-a şi dovedit a fi. El a fost deodată arestat, cu o acuzaţie de complicitate într-un complot de trădare, şi a fost încredinţat Turnului, de unde a fost transmis către Sandown Castle, lângă Deal. Nu a avut loc nici o investigare legală – nici un proces. Acuzaţia a fost în totalitate falsă: însă s-a determinat să fie dat la o parte. Aerul intens al coastei mării era nepotrivit pentru starea delicată a sănătăţii sale; la care s-a adăugat, acomodările temniţei din cel mai mizerabil fel. Doctorul a declarat că „locul l-a ucis”. El a murit în captivitate, septembrie 11, 1664.

Doamna Hutchinson a dat o relatare a felului în care ea şi soţul ei s-au convertit la principiile Baptiste. S-a întâmplat la Nottingham în anul 1647.

„Când anterior lucrătorii Prezbiterieni l-au forţat, de dragul tăcerii, să meargă şi să rupă o întâlnirea privată în camera canonului, s-au găsit câteva note cu privire la Paedobaptism, care au fost aduse în locuinţele guvernatorului; şi soţia sa având pe atunci mai mult timp liber ca să le citească decât el, după ce le-a citit cu atenţie şi le-a comparat cu Scripturile, nu a găsit ce să spună împotriva adevărurilor pe care le afirmau ei, cu privire la aplicarea greşită a ordonanţei către prunci; însă fiind pe atunci tânără şi modestă, ea a gândit-o a fi un fel de virtute ca să supună judecăţii şi practicii pentru majoritatea Bisericilor, mai degrabă decât să apere o opinie singulară a ei proprie, pe atunci nefiind iluminată în acea mare greşeală a Bisericilor Naţionale. Însă în acest an ea, fiind totodată cu prunc, şi-a comunicat îndoielile către soţul ei, şi a dorit ca el să dea curs satisfacţiei ei; care în timp ce le făcea, el însuşi a devenit nesatisfăcut, sau mai degrabă satisfăcut contra acesteia. Mai întâi, prin urmare, el a cercetat cu de-amănuntul doar Scripturile, şi n-a putut găsi în ele nici o bază pentru acea practică; apoi el a adus şi a citit tratatele eminente din ambele părţi, care în acea vreme veneau groase de la prese, şi era mult mai satisfăcut de eroarea Paedobaptiştilor. După aceasta, soţia sa fiind adusă la pat, ca el să nu dea nici o ofensă partidei religioase, a invitat pe toţi lucrătorii la cină, şi şi-a supus îndoiala sa şi fundamentul acesta către ei. Nici unul din ei nu a putut apăra practica cu vreun motiv satisfăcător, decât tradiţia Bisericii din vremurile primitive, şi scutul lor de sfinţenie federală, pe care Tombes şi Denne l-au răsturnat atât de excelent. El şi soţia sa atunci, profesând a fi nesatisfăcuţi cu practica, au dorit opiniile lor, ce trebuiau dar să facă. Majoritatea au răspuns, să se conformeze practicii generale a celorlalţi creştini, oricât de întunecat li s-ar părea; însă Foxcraft, unul din adunare, a spus, că dacă nu erau convinşi de garanţia practicii din Cuvânt, ei păcătuiau în a face astfel; prin urmare acel prunc nu a fost botezat. Şi acum guvernatorul şi soţia sa, în ciuda faptului că nu şi-au părăsit adunările, nici nu şi-au retras bunăvoinţele şi politeţile de la ele, cu toate acestea au fost ocărâte de ele, au fost numiţi fanatici şi Anabaptişti, şi adesea menţionaţi în predicile lor publice. Şi nu numai lucrătorii, dar şi sectarele lor zeloase, au conceput răutăţi implacabile împotriva lor datorită acestora; care au fost duse la îndeplinire cu un duh de invidie şi persecuţie până la sfârşit, deşi el, de partea lui, putea să le fi spus acestora, precum a spus Stăpânul său vechilor farisei: ‚Multe lucruri bune am făcut în mijlocul vostru: pentru care dintre ele mă urâţi?”14

Note de subsol:

1 Tracts, p. 92.

2 History, i. p. 275.

3 Crosby, i. 298-301

4 Fenstanton Records, Introductory Notice, pp. xii., xiii.

5 Fenstanton Records, p. 71.

6 Ibid. p. 135.

7 History, i, p. 306.

8 History, i. p. 346.

9 See Baptist Magazine for June, July, August, and September, 1867, for a valuable collection of letters written by Mr. Blackwood.

10 History, i. p. 293.

11 Burton’s Diary, by Rutt, iv. p. 432, note.

12 Fenstanton Records, pp. 315-317.

13 Cromwell’s Letters and Speeches, ii. p. 173.

14 Memoirs of Col. Hutchinson, pp. 299-301.