Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

20
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA X
Note biografice continuare – Henry Jessey, A.M. – John Canne – Vavasor Powell – Abraham Cheare

Henry Jessey, A.M., era un localnic din Yorkshire, fiu al unui cler Episcopal. După ce a fost atent pregătit pentru studiile universitare, el a intrat la St. John College, Cambridge, la vârsta de 16 ani, şi a continuat acolo şase ani. El a fost un student dur. În adiţie faţă de cunoştinţa competentă de lucruri clasice şi matematică, el a dobândit o pricepere mare în Ebraică şi ştiinţa Rabinică, şi a fost bun cunoscător al limbilor siriaca şi arabă.

El s-a convertit la Dumnezeu în timp ce era la Universitate – o chestiune rară la acea vreme. După ordinarea sa, el a oficiat, pentru o scurtă vreme, într-o parohie de ţară, însă a fost înlăturat pe motivul neconformităţii sale cu ritualurile şi serviciile care i s-au poruncit. În 1637, el a devenit pastor al unei biserici independente din Londra. El nu fusese de mult timp acolo când a izbucnit controversa baptistă în cadrul lor. Mulţi din congregaţia sa s-au retras şi s-au dus în bisericile baptiste. Fiind condus aşadar să studieze din nou punctele din dezbatere, el a fost convins de ilegitimitatea stropirii cu apă, anunţând aceasta oamenilor săi în 1642, şi pentru doi ani cunfunda în apă copii mici care erau aduşi acestuia. Alte idei şi cercetări au urmat prin faptul convingerii că numai credincioşii sunt subiecţii adecvaţi ai botezului. Înainte de a lua pasul final, el s-a consultat cu Dr. Goodwin, Philip Nye, şi alţi predicatori eminenţi din cadrul convingerii Independente, însă argumentele lor pentru botezul pruncilor au eşuat să-i ofere acestuia satisfacere. El a urmat dictatele conştiinţei, a fost botezat de Hanserd Knollys în iunie 1645, şi a devenit pastorul unei biserici care se presupune că se întâlnea în Woodmonger’s Hall, Londra. El a lucrat acolo până la moarte.

Jessey a fost un student laborios până la capătul zilelor lui. Criticismul biblic a fost studiul său principal. O mare parte a timpului său a fost dezvoltată revizuirii versiunii autorizate a Scripturilor noastre. Crosby oferă următoarea relatare despre strădaniile lui în acest departament:

„Pe lângă strădaniile sale constante în lucrarea de slujire, a mai existat o altă lucrare profitabilă în care a fost implicat sufletul său, şi în care a suferit dureri mari pentru diverşi ani, şi aceasta nu era mai puţin decât a face o nouă şi mai corectă traducere a Sfintei Biblii”.

„El era foarte harnic, în primul rând, pentru a înţelege acele limbi în care a fost scrisă: Noul Testament în Greacă şi Ebraică el le purta mereu cu sine, numindu-le pe una ‚sabie şi pumnal’ şi cealaltă ‚scutul şi pavăza sa’. Şi pe lângă Ebraică şi Greacă, el a studiat siriaca şi caldeeana, pe care le vorbeau evreii neînvăţaţi din timpul captivităţii. Dar, fără să ia în socoteală calificativele sale din aceasta şi multe alte privinţe, el nu a avut vanitatea de a gândit aceasta că este o lucrare potrivită pentru un om singur cu care să se încurce, şi, prin urmare, a trimis scrisori la mulţi oameni învăţaţi din naţiunea aceasta şi altele, dorind asistenţa lor şi strădaniile unite cu el în acest mare proiect. Şi, prin înduplecările sale, multe persoane de notă mare pentru învăţaţi, credincioşi şi de pietate, s-au implicat în aceasta; în particular Rowe, profesorul de Ebraică a lui Aberdeen, s-a implicat cu durere alături de el în aceasta. Scriitorul vieţii lui Jessey spune că a făcut aceasta materia de studiu a vieţii sale, şi striga adesea, ‚O! de aş putea vedea aceasta terminată înainte de a murii!’”

„În acea carte este un specimen dat despre erorile ce le-a notat în traducerea prezentă, regulile ce le-a observat în corectarea lor, şi progresul care l-a făcut acesta în această lucrare”.

„Se pare că a fost aproape terminată, şi a dorit ceva mai mult decât împuterniciţii numiţi să o examineze, şi să autorizeze publicarea ei, ceea ce el intenţiona întotdeauna, şi de la care avea prima dată anumite asigurări oferite. Însă marea întorsură care a avut-o lucrurile publice, atât în Biserică cât şi în Stat, prin Restaurare, a determinat ca acest mare şi nobil proiect să se dovedească a fi nereuşit”1.

Sub Protectorat, Jessey a fost numit unul dintre „Magistraţi”. Tot el a oficiat la St. George’s Church, Suthwark, în fiecare dimineaţă din ziua Domnului, predicând la oameni după-amiaza şi în alte locuri în timpul săptămânii.

Fiind un om necăsătorit, el a putut să-şi încânte dispoziţia sa binevoitoare spre o extindere mare. Donaţiile lui erau adesea foarte liberal acordate. Circa treizeci de familii erau susţinute de el. Aplicaţiile după ajutor îl presau zilnic, şi, dacă meritau, el rareori le refuza. Într-o ocazie el s-a interesat de evreii săraci rezidenţi din Ierusalim, care au ajuns în mare lipsuri prin stipendiilor obişnuite din partea Europei. El a reuşit prin înrolarea simpatiei comercianţilor din Londra şi a altora, şi a trimis spre ajutorarea acestora 300 de lire.

În relatarea stimei mari în care a fost ţinut acesta, şi bine-cunoscuta sa învăţătură şi judecată admirabilă, opinia sa a fost frecvent căutată într-o mare varietate de subiecte. Astfel de cereri din vremea sa au fost aşadar ocazionate, încât el a reuşit sa pună următoarea notă pe uşa lui de studiu:

„Amice, quisquis huc ades;
Aut agito paucis, aut abi:
Aut me laborantem adjuva”

„Orice prieten vine aici
Ce termină pe scurt, sau pleacă,
Ori mă ajută să fiu şi eu ocupat”

De Henry Jessey

După Restauraţie, Jessey a fost imediat înlăturat din Biserica St. George. De două ori a suferit de întemniţare. Însă el nu a ajuns să vadă „marile şi dureroasele necazuri” ale vremii lui Charles II şi ale fratelui său. A murit în 4 septembrie 1663, şi a avut la înmormântarea sa mii de persoane îndoliate.

„El şi-a petrec ut ultimele zile şi nopţi în cercetarea inimii lui, smerindu-se, cerând har, şi îndemnând pe toţi din jurul său să se apropie de Dumnezeu, să păstreze credinţa, şi să se pregătească pentru încercări, pentru încurajarea lor, marea experienţă care a avut-o despre bunătatea Domnului în toate vremurile şi condiţiile. În seara de dinaintea plecării sale, având dorinţa să se plimbe, el a fost condus în cameră, şi repeta adesea această expresie, ‚Dumnezeu este bun, El nu mă conduce unde nu vreau, aşa cum a făcut-o cu Petru: bun e Domnul cu mine’. După ce se obosea, se punea pe pat, şi cel ce stătea lângă el spune, ‚Cei printre care ai lucrat pot mărturisi că ai fost un rob credincios al lui Hristos; făcând din slava Sa cel mai mare ţel al tău, pentru binele sufletelor lor’. Însă el răspundea, ‚Să nu spui mai multe; înalţă-L pe Dumnezeu – înalţă-L pe Dumnezeu’. El şi-a petrecut ultima noapte în a binecuvânta pe Dumnezeu şi a cânta laude numelui Său, şi adormea la ora unsprezece. Se trezea apoi intre două şi trei, cădea într-o încordare minunată de înjosire de sine, şi admirare a dragostei lui Dumnezeu, ‚că El să fi ales pe cel mai josnic, cel mai nevrednic, cel mai de jos’, şi ultimul cuvânt îl repeta de multe ori şi apoi striga, ‚O, înduplecătoarea dragoste a lui Dumnezeu, de m-ar atinge, când nu-L pot atinge eu!’ Şi când s-a adus prietenosul îndemn din acea seară, el a spus, ‚Nu mă mai necăji – spre primejdia ta, nu mă mai necăji!’ Atunci arăta de parcă ar fi văzut o viziune glorioasă, sau ar fi fost într-o răpire… Ultimele cuvinte care s-au auzit că le-ar fi rostit au fost acestea: ‚El m-a socotit vrednic’. Şi când a încetat sunetul cuvintelor sale, buzele sale se mai vedeau că se mişcă, şi el părea că Îl adoră în interior pe Dumnezeul pe care el l-a slujit, s-a temut şi l-a lăudat, şi se lăuda cu el continuu; a cărui lege a predicat-o, şi a cărui bunătate a proclamat-o. Cam aşa era sensul său de obicei despre bunătatea lui Dumnezeu, ca, atunci când întâlnea un cunoscut, era ceva obişnuit pentru el (după salutul uzual) să spună, ‚Într-adevăr Dumnezeu este bun – binecuvântat să fie numele Său – apropie-te de El’. . . . El era totodată un mare cunoscător al Scripturii, dacă cineva începea să repete vreun pasaj, el avea să-l continue, şi să numească titlul cărţii, capitolul şi versetul unde se găsea acesta. Limbile originale ale vechiului şi noului Testament îi erau familiare precum limba sa natală”2.

JOHN CANNE a fost un alt campion vrednic al adevărului. El s-a născut în jurul anului 1590, şi pentru o scurtă vreme a slujit în Biserica Engleză. În 1621 el a fost ales pastor al unei biserici care mai apoi se întâlnea în Deadman’s Place, Southwark, care se formase doar de ceva vreme. Biserica se întâlnea la început în case particulare, pentru a evita persecuţia, care în mare devenise aprinsă încât Canne a găsit a fi necesar să se retragă din Anglia pentru o vreme. El şi-a stabilit rezidenţa în Amsterdam, unde a fost ales pastor al „Bisericii antice Engleze”. În acel oraş el a publicat, în 1634, lucrarea sa, Necesitatea Separării, justificând dezacordul din Biserica Angliei, şi subliniind acea datorie. În cadrul unei vizite în Anglia în 1641, el a format o biserică în Broadmead, Bristol. El s-a întors la lucrarea sa pastorală la Amsterdam, însă şi-a vizitat ţara nativă din nou după moartea lui Charles I, şi probabil că a petrecut câţiva ani, întregi sau parţiali, în Anglia. Se pare că nu a fost mulţumit cu Protectoratul, şi deoarece era un om a cărui influenţă era de temut, lui nu i s-a permis să-şi propage opiniile fără să fie tulburat. El a fost alungat din Hull, unde predica pentru ceva timp, şi după ceva vreme şi-a stabilit rezidenţa în Londra. După îmbrăţişarea principiilor Monarhiei a Cincia, deşi nu avea nici o simpatie faţă de schemele politice ale apărătorilor ei, el a fost arestat în aprilie 1658, la o întâlnire ţinută în strada Coleman, şi a fost întemniţat, însă a fost achitat la procesul său. Încă o dată a căutat refugiu în Amsterdam, şi şi-a exercitat lucrarea acolo până la moartea sa, în 1667.

Deşi Canne era un „om botezat”, după cum era denumit în înregistrările Bisericii Broadmead, el a menţinut şi a predicat comuniunea deschisă. Rev. Charles Stovel, din Londra, care a editat Necesitatea Separării, pentru Hanserd Knollys Society, spune, într-o scrisoare către autor, primită recent: „Nu văd nimic în lucrările sale care să indice un zel baptist decis. Voi judeca să văd că el s-a separat de toate ierarhiile, un comunionist liber, în cel mai larg înţeles al acelei desemnări care ar putea comporta cu părtăşia în religia vitală”.

Crezând că „Scriptura este cel mai bun interpret al ei”, el a pregătit o ediţie a Bibliei, cu referinţe marginale, selectate judicios, şi adaptate excelent pentru a asista cercetătorii serioşi în căutarea adevărului. Aceasta a fost publicată prima dată în Amsterdam în 1644, şi mai apoi, repetat, atât în acel oraş cât şi în Anglia. Rev. Christopher Anderson spune: „Prima Biblie Engleză, cu referinţe scripturale pe margini, a fost pregătită şi tipărită în acel oraş [Amsterdam] de John Canne. El s-a bazat pe principiul că ‚Scriptura e cel mai bun interpret al Scripturii’, şi paralelele sale, prin urmare, sunt paralele de sens, şi nu de sunet, aşa cum prea multe au fost încă din zilele sale… O bună republicare ce este o carte foarte valoroasă şi de cumpărabilă”3.

VAVASOR POWELL nu a fot denumit neadecvat „Whitfield al Ţării Galilor”. Acest bărbat excelent s-a născut în Knocklas, în Radnorshire, în anul 1617. El a primit o educaţie bună, şi era îndemânatic în limbile învăţate; însă era un tânăr atât de agil încât însăşi asociaţii lui l-au numit dux omnium malorum – lider în toate stricăciunile. Cu toate acestea, el a fost considerat în acele vremuri destul de bun pentru cler, şi a fost prin urmare ordinat, şi a admis funcţia de preot, deşi, după cum mărturisea el mai târziu, el „desconsidera Scripturile, şi era un străin faţă de rugăciunea secretă şi spirituală, şi un mare profanator al Sabatului”. Însă el nu a continuat mult în această stare. Dumnezeu „l-a chemat în harul Său”. Cărţile şi predicile predicatorilor Puritani au fost binecuvântate înspre convertirea sa. După ce a lăsat Biserica Stabilită, şi s-a alăturat Nonconformiştilor, el s-a implicat în strădania de lucrare cu mare zel. El a fost un predicator elocvent şi popular, şi a avut onoarea să fie persecutat nu cu puţină răutate. Într-o ocazie, în timp ce predica la o casă din Brecknockshire, el a fost prins, împreună cu şaizeci sau şaptezeci din ascultătorii săi, de către o bandă violentă, care şi-au pus prizonierii în biserică, căci era prea târziu să-i mai aducă la un magistrat. Powell a îmbunătăţit situaţia, şi a predicat în biserică la miezul nopţii din Matei 10:28. În dimineaţa următoare ei au mers la magistrat, care nu era acasă când au sosit ei. Powell a gândit să nu se irosească acest timp, şi astfel a predicat din nou, spre amărăciunea închinării sale, care şi-a găsit casa transformată în mod neceremonios într-o casă de rugăciune. Fiica lui a fost impresionată după predică, şi a mijlocit pentru eliberarea prizonierului, care cu greu a fost lăsat.

Opoziţia era aşa de violentă încât în 1642 Powell a mers la Londra, unde a predicat la multe congregaţii cu mare acceptare. Anul următor s-a stabilit la Dartford, în Kent, şi a fost „binecuvântat cu mare succes în strădaniile sale, fiind unealta de aducere a multe suflete la Hristos, şi adunarea unei congregaţii în acel oraş”. După ce a rămas acolo circa 3 ani, el a fost îndemnat puternic să se întoarcă în Wales, numărul predicatorilor credincioşi din acea ţară era foarte mic pe atunci. El s-a dus, în 1646, şi a petrecut 14 ani în ţara sa natală, călătorind din loc în loc, predicând fără încetare, şi plantând biserici. „El predica arzător în două sau trei locuri pe zi, şi era rareori două zile dintr-o săptămână departe de amvon – ba chiar, el călătorea sute de mile într-o săptămână, şi predica în fiecare loc unde avea intrare, fie ziua sau noaptea; aşa că cu greu era vreo biserică, capelă, sau primărie din Wales unde să nu fi predicat, pe lângă predicarea sa aprinsă din pieţe şi locuri deschise, pe munţi şi în satele mici; căci dacă el trecea într-o anumită oră printr-un loc unde era o mulţime de oameni, el profita de oportunitatea de a predica pe Hristos şi de a le recomanda acestora grija sufletelor lor, şi despre cealaltă lume”4.

În 1649 el a fost numit unul dintre Comisionari, sub autoritatea unui Act emis „pentru mai buna propagare şi predicare a Evangheliei în Wales, pentru înlăturarea predicatorilor şi învăţătorilor scandaloşi, şi îndreptarea plângerilor”. El s-a scos din datoria sa din acel oficiu în mod cinstit şi conştient, deşi aceasta i-a pricinuit multă răutate. Efectele bune erau aparente în fiecare parte a principatului.

După Restaurare, Vavasor Powell a devenit un om marcat. S-au făcut anumite reprezentări împotriva lui încât în august 1660 s-au dat ordine de către guvern să suprime congregaţiile lui. În ianuarie următor, imediat după răscoala lui Venner, el a fost întemniţat, cu mulţi alţii, şi a continuat acolo nouă săptămâni, când, la încoronare, un pardon general a fost oferit, şi el a fost eliberat.

Însă termenul de libertate a fost scurt. El dorea să predice, indiferent de toate interdicţiile. Era imposibil să fie oprit doar dacă era închis într-o temniţă, şi nu era nici o dificultate în această privinţă în zilele lui Charles II. La o vagă schimbare a „rebeliunii, trădării şi agitaţiei”, preferată de Marele Şerif de Montgomeryshire, el a fost arestat. Şeriful nu a avut de adus nici o dovadă, şi prizonierul trebuia să fie eliberat la Sesiuni, însă s-a găsit un pretext pentru deţinerea lui, pentru că el ar fi refuzat să facă jurământul de alianţă şi supremaţie. La scurtă vreme după ce a fost dus la Londra şi a apărut înaintea Regelui şi a Conciliului, prin care el fusese încredinţat Temniţei Fleet, unde a rămas circa doi ani. Pentru 12 luni nu i s-a permis să părăsească camera sa, sub geamul lui fiind o grămadă de bălegar. Sănătatea lui era atât de afectată de emanaţia vătămătoare încât el nu s-a recuperat niciodată pe deplin. De la Fleet el a fost trimis la Southsea Castle, lângă Portsmouth, şi a fost întemniţat pentru încă cinci ani. La finalul timpului el şi-a obţinut libertatea printr-un ordin habeas corpus. Crosby remarcă faptul că aceasta a avut loc „la înlăturarea Cancelarului Hyde” [Lord Clarendon], ce implica faptul că întemniţarea era în totalitate ilegală, şi că acest Cancelar a prevenit în mod ilegal victima, precum şi pe mulţi alţii, de la a-şi câştiga libertatea.

Powell s-a recuperat imediat la Wales, şi a reînceput predicarea. Acestuia nu i s-a permis să lucreze mult. Unu George Jones, un cler episcopal, şi om de caracter ticălos, a depus o informaţie falsă împotriva lui, în aşa fel că anumiţi din congregaţia sa au venit înarmaţi la întrunirile lor, de parcă să reziste faţă de autorităţi. Acesta era un război contingent! Din nou predicatorul lui Hristos a fost întemniţat. Acuzaţia nu putea să fie dovedită. Apoi ei au prezentat jurămintele. El a refuzat să le facă, şi a oferit să plătească cauţiune pentru apariţia sa la următoarele Sesiuni. Solicitarea sa a fost negată şi a fost ţinut preventiv în temniţă. Un decret habeas corpus a fost obţinut din nou, şi el a fost dus înaintea Curţii Pledării Comune din Londra, totuşi, deşi curtea a decis unanim că „rezultatul era fals şi ilegal”, ei l-au încredinţat pe Powell, în ciuda legii şi a justiţiei, Temniţei Fleet, unde a rămas până la moartea sa în 17 octombrie 1670.

Domnul a fost cu el acolo, şi i-a dat „cântece în noapte”. Şi acolo nu a fost complet inutil. El a avut oportunităţi de discuţii cu fraţii săi, şi a putut să-şi folosească peniţa pentru avansarea cauzei. Unul din ultimele acte ale vieţi sale a fost o corespondenţă cu Biserica Broadmead, anume cu Hardcastle, care mai apoi a devenit pastorul lor. Aceasta e singura ilustrare a durităţii vremurilor. Vavasor Powell, un întemniţat, recomandă biserică un frate slujitor, el însuşi un întemniţat!

„Suntem numiţi şi condamnaţi”, a observat el, „să fim părtaşi ai mizeriilor din pricina Evangheliei (1 Tesaloniceni 3:3). Să fim unii dintre cei mai cu tupeu este o onoare, ceea ce percep eu că e lucrul spre care vă cheamă Dumnezeu; de aceea bucuraţi-vă, cu cât se înmulţesc încercările (2 Corinteni 7:14). Încercările noastre par a fi ascuţite, dar se speră să fie cu atât mai scurte. Totuşi, care sunt cele mai rele şi mai mari pe care să le putem indura aici, în comparaţie cu greutatea de slavă, şi cununa neprihănirii, pregătită şi rezervată pentru cei care continuă credincioşi până la final? Un interes în Dumnezeu prin Hristos, prezenţa Sa, cu puterea şi Duhul Său, şi promisiunile Lui în noi, sunt suficiente pentru a ne purta prin foc şi apă; aşadar să ne amintim unii pe alţii, şi tot Israelul lui Dumnezeu, care sunt în câteva ţări acum intenţionat să fie de oameni oi pentru junghere, deşi gândul Domnului ar putea fi în altă parte”5.

„În timpul ultimei sale boli”, spune Crosby, „deşi medicul său a spus să fie reţinut din a mai vorbi mult, cu toate acestea el a fost aşa de zelos afectat pentru slava lui Dumnezeu, şi cu dragostea lui Hristos, încât nici durerile sale, slăbiciunea trupească, nici sfatul prietenilor, nu puteau să-l reţină; însă el, fără să ia în seamă acestea, a izbucnit în laude înalte şi cereşti, uneori prin rugăciune, şi alte ori prin cântat”.

„Răbdarea din timpul durerilor sale era foarte mare. Deşi sub dureri mari, el îl binecuvânta pe Dumnezeu şi spunea că el nu va nutri vreun gând rău despre Dumnezeu pentru toată lumea. Vederea iertării păcatului şi reconcilierea cu Dumnezeu era aşa de clară şi fără de întrerupere, chiar până la final, încât era ca un foc în pieptul său până să vorbească despre aceasta: şi foarte greu putea să fie acesta reţinut vreodată: şi după ce-şi irosea tăria în vorbit, apoi se liniştea să mai prindă ceva putere, ca să poată să se adune să vorbească mai apoi de harul lui Dumnezeu faţă de el, şi să dea sfat rezonabil tuturor despre el; şi aşa a continuat până ce Dumnezeu a luat tăria şi vorbirea de la el”6.

Printre publicaţiile emise de el au fost două, care au fost probabil scrise în temniţă. Una era intitulată „Pasărea din colivie, ciripind”, şi cealaltă, „Catehismul suferindului”.

ABRAHAM CHEARE nu a fost un cercetător, însă a fost unul din oamenii care a lucrat şi a suferit în secolul 17, pe care Domnul l-a onorat şi binecuvântat. El era un nativ din Plymouth şi era de meserie piuar. Dacă era predicator în vreuna din denominaţiile Paedobaptiste, sau dacă abilităţile sale de predicare s-au arătat imediat după convertirea sa, nu suntem siguri să decidem aceasta. Doar aceasta este înregistrat, că el a fost invitat la pastoratul bisericii din Plymouth în acelaşi an în care a fost botezat, adică 1648. Deşi baptiştii din acel oraş erau „un popor sărac dispreţuit”, ei erau onorabil de numeroşi, invitaţia lui Cheare fiind semnată de 150 de membrii. E probabil că mulţi dintre ei stăteau în satele vecine, şi că Cheare avea oarecum o dioceză extensivă. El a fost un observator credincios şi sârguincios. După 13 ani de strădanii paşnice, timp în care multe suflete au fost convertite, şi biserica se bucura de un grad mare de prosperitatea religioasă, Cheare a intrat în cursul său de suferinţă. În 1661 el a fost dus pentru 3 luni în temniţa Exeter, pentru „încurajarea adunărilor religioase”. Referindu-se la întemniţarea sa, într-o scrisoare scrisă la scurtă vreme după aceasta, el spune: „Câţiva din părţile vecinătăţii noastre sunt trimişi în locul de experienţă antică [temniţa], unde ei au o grămadă de rugăciuni şi prezenţă cu care să înceapă; ei încep în paie, învăţând să îndure greutatea ca soldaţi buni. Domnul face Cuvântul bun pentru cei care au fost adesea, în acel clean, dulce mie (Ex. 23:25; Eclesiastul 4:14)”.

Actul de Uniformitate era sunetul de moarte al libertăţii creştine. Nu doar predicatorii înlăturaţi, ci şi cei care au refuzat ascultarea, au fost supuşi persecuţiei. Cheare a devenit din nou un ocupant în temniţa Exeter, şi a stat acolo 3 ani, „îndurând multe inumanităţi din partea temnicerilor fără milă”, totuşi bucurându-se de consolările religiei într-un grad eminent. Scriind unui prieten, care ştia ceva de persecuţie, el spune: „Am primit scrisoarea ta pe 11 din luna a şaptea, şi în ea o mărturie a învăţării şi susţinerii harului şi a prezenţei continuate pentru tine acolo, care este plăcerea Lui să nu o nege săracilor viermi ai Săi de aici, în aceste găuri din pământ, unde violenţa ne-a aruncat în multe case de junghere de oameni; însă harul care domneşte peste toate le face drept camere de prezenţă ale marelui Rege, unde El aduce ospeţe favoriţilor Săi cu cele mai bune lucruri, şi proclamă printre ei, ‚Aşa să se facă celora căruia Regele oferă onoare’. Această onoare nu o au toţi, care totuşi sunt sfinţi; cu atât mai puţin au unii această milă, care ori prim frica de formalitate a sufletelor lor neconvertite sunt forţaţi ruşinos să renunţa la acea profesare pe care în mod ipocrit au îmbrăţişat-o într-o zi de prosperitate văzută; nimic decât aceste ziduri, precum o plasă, nu includ binele şi răul, ci în mare o descoperire este făcută şi mai deschis; el alege în acest furnal de durere, o săptămână într-o temniţă oferind o descoperire mai clară a spiritului unui om decât o lună într-o biserică”.

El a fost eliberat în 1665 şi s-a întors la lucrarea sa, însă din greu a intrat în ea când duşmanii săi au obţinut un ordin pentru pedepsirea lui perpetuă. El a fost pus în mica insulă St. Nicholas, unde vedea fosta lui moşie, şi fără îndoială că privea la ea cu întristare. Însă el nu era singur. Alţi prieteni creştini au împărtăşit exilul său. Disconforturile lor erau multe; garda militară care veghea mereu îi prevenea să facă exerciţii religioase; şi Cheare a avut procesul adiţional a unui atac de boală, care a durat nouă luni, şi l-a adus la cărămida mormântului. Şi totuşi, „lepădat”, el nu a fost „distrus”. Mângâierile divine l-au susţinut, şi simpatia fraţilor săi din ţară a fost practic arătată în contribuţii pentru susţinerea lui. Nu a fost mare nevoie de ei. O altă boală a venit, sub care acesta s-a înecat rapid. La orizont era lumină. Experienţa sa pe moarte a permis o frumoasă ilustraţie a puterii Evanghelia. Aceasta i-a întărit pe cei care priveau în jurul patului său, şi înregistrările publicate au edificat pe mulţi. El a schimbat exilul cu o casă cerească, în 5 martie 1668

Note de subsol

1 History, i. p. 313.

2 Palmer’s Nonconformist’s Memorial, i, p. 133.

3 Annals of the English Bible, ii. p. 559.

4 Crosby, i. 376.

5 Broadmead Records, p. 108.

6 History, i. p. 380.

7 Ivimey, ii. pp. 103-116.

VA URMA