Puterea rugăciunii (Partea 4)

5
views

Damian Ionde Damian Ion

PRACTICAREA RUGACIUNII

Viaţa apostolului Pavel este plină de activitate. A lucrat cu aceea dragoste sfântă şi curată ce înnobilează sufletul credinciosului până la jertfirea de sine pentru Hristos. Cel ce avea să spună: “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20) şi “vă rog să călcaţi pe urmele mele” (1Corinteni 4:16) este un exemplu deosebit al rugăciunii. Pavel a trecut prin situaţii similare prin care urmau să treacă şi prin care trec creştinii.

1.RUGĂCIUNEA CONCRETĂ

Luca Sezonov in cartea „Apostolul Pavel, viaţa şi epistolele” spunea că: “În toate cazurile de rugăciunile lui Pavel erau necurmate, concrete şi axate pe nevoile reale ale oamenilor.”  Un exemplu în acest sens îl constituie rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Colose. (Coloseni 1:3–14) Pavel se pleacă pe genunchi, acesta fiind un gest caracteristic.  Apostolul nu pregeta sa se smerească înaintea lui Dumnezeu când se ruga. Cu această ocazie pocăinţa şi credinţa sa erau valorificate în umilinţa avută în prezenţa Creatorului. (Efeseni 3:14)

Deşi, la o analiză superficială a rugăciunii lui Pavel, se poate observa un streotip izvorât din modul în care apostolul îşi începe rugăciunile: “Mulţumim lui Dumnezeu, …” (Coloseni 1:3), rugăciunile lui  Pavel sunt foarte specifice. El îşi începe rugăciunile cu mulţumiri la adresa lui Dumnezeu, însă fiecare rugăciune îşi are specificitatea ei în funcţie de scopul avut. Cererile formulate de apostolul neamurilor se raportau întotdeauna la nevoile concrete ale creştinilor din orice localitate: răspândirea şi triumful evangheliei (2Tesaloniceni 3:1), plinătatea Duhului Sfânt (Efeseni 3:19), mântuirea celor necredincioşi (Romani 10:1), mijlocirea credincioşilor unii pentru alţii (Efeseni 6:18), îndrăzneală în propovăduire (Efeseni 6:19), succesul misiuni şi izbăvirea de duşmani (Romani 15:30–31), încurajarea unităţii (1Tesaloniceni 3:10), cunoaşterea voii lui Dumnezeu (Coloseni 1:9), primirea puterii şi înţelegerii dragostei lui Hristos (Efeseni 3:14–19), înţelegerea profundă a speranţei garantate de Dumnezeu (Efeseni 1:16,18), primirea puterii şi răbdării (Coloseni 1:11; Efeseni 3:16), întărirea şi mărirea credinţei (Efeseni 3:17), întărirea hotărârilor luate pentru Dumnezeu (2Tesaloniceni 1:11), practicarea faptelor bune (Coloseni 1:10). Este evidenţiat clar faptul că Pavel nu se ruga la modul general.

În exemplul amintit puţin mai sus (Coloseni 1:3–14), sunt reliefate patru cereri concrete cu privire la coloseni: ca ei să primească înţelegerea duhovnicească, să aibă un comportament vrednic de Domnul, să aibă parte din plin de putere şi să fie mulţumitori.

În mesajele sale destinate creştinilor, Pavel nu uită să includă şi starea de bucurie permanentă care trebuie să–l caracterizeze pe credincios: “Bucuraţi–vă întotdeauna!” (1Tesaloniceni 5:16), “totdeauna suntem veseli” (2Corinteni 6:10). În acest sens, Pavel scrie epistola către Filipeni, deşi în acea perioadă el era în închisoare. Comentatorii biblici au supranumit această epistolă, Epistola bucuriei. Toate cererile făcute pentru filipeni, apostolul le face cu bucurie. Pentru el era o adevărată desfătare să se roage pentru ei, acest lucru nefiindu–i o povară. Bucuria creştină este o stare sufletească independentă de împrejurările imediate prin care trecem. “În toate rugăciunile mă rog pentru voi toţi, cu bucurie.” (Filipeni 1:4). Această mărturisire a lui Pavel accentuează că nu există vreo rugăciune pe care să nu o facă cu bucurie. Bucuria îl însoţeşte mereu pe apostol ori de câte ori se apropie de Dumnezeu ca să stea de vorbă cu El. Din acest adevăr se desprinde indirect viaţa curată trăită de Pavel care îl face liber înaintea Creatorului, astfel starea lui de bucurie fiind posibilă.

2.PAVEL ARE ÎN VEDERE MAI PUŢIN RUGĂCIUNEA PENTRU SINE

Apostolul vorbeşte prea puţin despre rugăciunile pentru sine, el face doar aluzie la nişte experienţe cu care nu îndrăzneşte să se laude (2Corinteni 12:1–6) “întrucât mă priveşte pe mine însumi nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2Corinteni 12:5). Când se laudă cu slăbiciunea sa, lui Pavel nu–i este greu să se dea pe sine ca exemplu. Însă, când se laudă cu vedeniile şi revelaţiile primite de la Dumnezeu, el nu şi le aplică lui însuşi, ci mai degrabă le descrie într–o manieră impresionantă, ca şi când i s–ar fi întâmplat unei cunoştinţe de ale lui.  El refuză să se implice direct şi personal. Deşi Pavel deţine nenumărate experienţe înălţătoare pe care le–ar putea aminti el nu vede bine venită o astfel de laudă: “ca să nu mă umflu de mândrie.” (2Corinteni 12:7)

John White, în cartea sa “Oameni în rugăciune”, are un capitol destinat apostolului Pavel, dar pe care îl intitulează “Pavel rugându–se pentru alţii. ”Spiritul de slujire care domină persoana lui Pavel îşi spune cuvântul şi în privinţa rugăciunii. Apostolul nu ştie altceva decât să slujească pe Dumnezeu şi pe oameni: “… ca să slujim de lauda slavei Sale …, nu încetez să … vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, …, să vă dea un duh de înţelepciune …, şi să vă lumineze ochii inimii …” (Efeseni 1:11–23). Prioritatea lui Pavel era să se roage mai mult pentru alţii decât pentru sine. Acest fapt exprimă desluşit dorinţa arzătoare a apostolului de a sluji semenii, grija mare pe care el o are faţă de aceştia. El se bucură sau se întristează cu ei, se implică practic în viaţa lor şi neîncetat îi poartă în rugăciunile sale. Efeseni 3:14–21 este un alt exemplu care vine să argumenteze cele experimentate puţin mai sus. “…, şi–l rog ca, …, să vă facă să vă întăriţi în putere, …, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; …, să vă puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, …, şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, …, să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu …”

Cel care a afirmat: “Purtaţi–vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2), le–a purtat el primul. Fiindcă Pavel îi iubea pe creştini “cu o dragoste nespusă în Isus Hristos” (Filipeni 1:8), el îi purta în inima lui, “vă port în inima mea” (Filipeni 1:7). Indiferent că era în temniţă sau în libertate, că îi era mai uşor sau mai greu, apostolul purta de grijă şi se ruga pentru semenii lui. “Te rog pentru copilul meu, pe care l–am născut în lanţurile mele: pentru Onisim” (Filimon 10). “Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:24)

Va urma