Dumnezeu este lumină (partea 2)

21
views

Viorel Ardeleande Viorel Ardelean

2). EREZII ATUNCI ȘI ACUM. O erezie care a tulburat bisericile creştine din secolul 1 a fost Gnosticismul[1], cuvânt derivat din „gr. gnosis, „cunoaştere” sau în sanscrită gnana”. Erezia a fost condamnată de părinţii Bisericii din primele secole creştine. Termenul are un înţeles mai larg în secolul XX  şi se pune accentul pe dualism şi/sau pe posedarea unei cunoaşteri secrete în sfera creştină.  Şi alte forme ca zoroastrismul, mandaeismul, scrierile ermetice, sulurile de la Marea Moartă, şi chiar Noul Testament au fost descrise ca şi  „gnostice”. Ca şi definiţie există o abordare a Gnosticismului care se rezumă la  primele secole de către teologi britanici (R. McL, Wilson) şi  alta popularizată de teologi germani ca R. Bultmann şi K. Rudolf, care au o viziune mai largă în care se includ grupuri care  au o concepţie similară. Dacă se „lărgeşte” termenul îşi pierde caracterul specific şi nu mai prezintă gândirea din primul secol şi apar dificultăţi.

Nici Părinţii Bisericii nu au fost în unanimitatea când  au încercat să definească aceste curente de gândire. Iraneau a făcut afirmaţia că „există atâtea sisteme de mântuire câţi învăţători ai acestor doctrine mistice” (Adv. Haer., 1.21.1). Abia în secolul II  se ajunge la o definiţie mai clară despre ce credeau gnosticii. Gnosticimul include diferite mişcări religioase „sincretice, constând în variate sisteme de credințe[2]”, care s-au generalizat într-un sistem de credinţe în care învăţătura consta din faptul că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creat de un dumnezeu imperfect, un  demiurg, care a fost identificat cu Dumnezeu lui Avram. Dar Dumnezeul lui Avram este altfel „Noi credem într-un singur Dumnezeu, care este Spiritul infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul (Ps. 104)”[3]. În plus Dumnezeu este atamporal. „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”(Apocalipsa 1:8). Demiurgul perceput de Gnostici este un reprezentant al răului, şi binevoitor în funcţie de „insuficienţa lui”. El există alături de Fiinţa Supremă  care nu poate fi cunoscut de rațiunea omenească şi înglobează  binele. Pentru a cunoaşte este necesară o cunoaştere ezoterică, desprinsă de lumea materială, în universul spiritual, prin experienţe directe a acestui dumnezeu. Numai pneumaticii sau spiritualii  obţin această cunoaştere prin gnoză, iar materialiştii sunt condamnaţi prin a nu şti. Isus s-a încarnat pe pământ pentru a obţine această cunoaştere, încorporat în Fiinţa Supremă, în viziunea unor secte gnostice. În altele  grupări ca Nazarinenii şi Mandeenii, Isus este un „mšiha kdaba” (Messia fals), care a preluat învăţăturile lui Ian Botezătorul.

Gnosticimul este considerat ca şi o erezie şi corupţie a creştinismului şi este interzis încă din secolul unu. El  continuă ca şi o erezie în bazinul Mediteranean şi Orientul mijlociu în secolele II şi III. Gnosticimul devine o erezie dualistică a credinţei creştine şi filozofia elenă în Imperiul Roman „goții arianiști (vezi Huneric)”, şi Imperiul Persan. Prin convertirea la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229), numărul gnosticilor a fost redus în mod brutal şi violent. În Evul Mediu gnosticismul a avut un impact redus, iar ideile lor,  mişcări, ezoterice şi mistice cunosc o influenţă mare  în secolele 19 şi 20 în Europa şi America de Nord , unde cunosc o renaştere sau chiar continuitate a grupurilor gnostice antice. Avem 7  puncte fundamentale în Gnosticism din care redăm doar unul „ 6.  Astfel elementul divin “cade” în lumea materială şi  se stabileşte  prin fiinţe umane, iar de aici se poate reîntoarce pe tărâmul divin „Trezire”. Acest model de gândire auto-limitat  se practica în şcolile Sirio-Egiptene motiv tradiţional pentru care sunt înţelese în mod tipic de către şcolile Gnostice Persane.

Relaţia[4] dintre Creştinism şi Gnosticism este vitală pentru înţelegerea curentelor religioase / filozofice din secolul II. Se cunoaşte mai mult din scrierile părinţilor Bisericii, pentru că ele nu erau centralizate de către gnostici, ideologia era diversificată şi cu un puternic conţinut de sincretism religios şi filozofic. Predomina ideea generală a faptului că Gnosticismul însemna o cunoaştere superioară şi independentă de credinţă, aspect confortabil pentru unii dintre creştinii noi convertiţi, cunoaşterea fiind apanajul gnosticilor, credinţa pentru cei mulţi iar  înțelegere, percepție şi priceperea pentru cei  puţinii. Acest aspect din punct de vedere biblic este complect fals. Gnosticii se credeau superiori în cunoaştere faţă de doctrinele creştine (Irenaeus  – Adversus Haereses, II, 27, 1. PG, VI, 802) Această concepţie a fost contestată şi atunci şi acum în zilele noastre. În Gnosticism erau două curente majore ca Dualismul şi Monismul. De asemenea se poate aminti Dualismul Radical / Absolut şi Dualismul atenuat şi Monismul restrâns, dar nu aprofundăm aceste aspecte pentru că nu fac obiectul discuţiei noastre.  În Gnosticism nu se pune problema moralităţii, pentru că ei se pretindeau superiori dar tolerau libertatea poftelor trupeşti, dar în contrast  comportamentul gnostic a sta la baza ascetismului în ceea ce priveşte dieta sau practica sexuală. Mulţi călugări au îmbrăţişat ascetismul, dar au fost acuzaţi de făţărnicie. „Epifanie oferă … scrieri despre Acronici – „Unii dintre ei își ruinează corpurile prin risipire, în timp ce alții simulează posturi obositoare și înșală oamenii simpli, în timp ce sunt mândri de o formă de absistență, sub deghizarea călugăriei (Panarion, 40.1.4)”. O altă problemă ridicată de gnosticii era răul din Univers sau problema răului în contrast ce credeau ei despre Binele absolut. Dumnezeul evreilor şi creştinilor era rău pentru că răul exista. În confuzia generată de această percepţie, ei nu reuşesc să perceapă şi bunătatea lui Dumnezeu. În sincretismul religios generat de această percepţie falsă au format o „ierarhie” din toţi dumnezeii cunoscuţi, o ierarhie dificilă de descris. Mulţi creştinii au căzut în această capcană, fiind desprinşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi căzând în  această erezie. Sistemul doctrinar al Gnosticilor era complet diferit de al creştinilor, mântuirea fiind prin cunoaştere. Creştinii le spuneau eretici, grup în care erau incluşi şi gânditorii lui Platon sau neoplatonismului. Şi filozofia lui Platon susţinea doctrina unei „emanaţii”,  cu un număr „aparent de entităţi şi niveluri”,  nu conta particularităţile şi erau incluse toate religiile. Factorul comun şi apropiat era de ordin soteorologic, fiindcă toate mizau pe cunoaştere şi pe salvarea sufletului, dar din păcate fără o bază în creştinism. Ca şi reprezentanţi ai gnosticilor sunt CerintusMarcionCarpocratesBasilides și Valentinus, ei fiind dascălii în secolul II, cu privire la doctrina gnostică. Apelând la filozofia păgână au  refuzat învăţătura creştină şi susţineau că Isus a avut în afară de învăţătura pe care o împărtăşea mulţimii, o doctrină ezoterică secretă pe care nu a spus-o decât ucenicilor Lui. Învăţătura gnosticilor era un  sincretism religios la care se adăuga un amestec din învăţătura lui Platon, Philos și Plotin, plus elemente din învăţătura creştină. Ca şi  fenomen istoric învăţătura Gnosticilor ia sfârşit odată cu victoria creştinismului în secolul V în Imperiul Roman. În paralel s-a dezvoltat Maniheismul, care a durat până în secolul XI  când mai existau biserici maniheiste în Turkistan, şi s-a reluat sub altă formă ca exemplu bogomilismul. Gnosticismul a îmbrăcat diferite forme în secolele XX şi XXI. Sursele[5]  din care provine informaţiile cu privire la gnosticism, aşa cum am afirmat mai sunt  Părinţii Bisericii, când ei scriu o lucrare Împotriva Ereziilor, de  Iraneus şi Tertulian. De asemenea  Clement din Alexandria şi Hippolytus din Roma scriu despre aceleaşi subiecte.

Dintre scrierile gnosticilor avem  Pistis Sophia, Cărţile lui Jeu şi cartea Apocrifă a lui Ioan, şi alte scrie de mai mică importanţă. Cea mai mare parte a cunoştinţelor vin din descoperirea a 13 codice ( 1945) în apropiere de Nag Hammadi din Egiptul de Sus.  Ele au făcut parte dintr-o bibliotecă adunată de o sectă creştină care a fost abandonată în anul 400 d. Cr. şi conţin 52 de lucrări sub formă separată.  Publicare lor a fost posibilă de abia în anul 1978. Dintre aceste lucrări fac parte aşa numitele „ evanghelii”, Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip, Evanghelia adevărului, Evanghelia Egiptenilor, în limba cooptă, şi Evanghelia Mariei , care nu au nimic în comun cu Evangheliile din Noul Testament, având un caracter gnostic accentuat. Mai există Apocryphon („carte secretă” – a lui Iacov şi a lui Ioan), şi Apocalipsa ( lui Pavel, a lui Iacov, a lui Adam şi a lui Petru), care sunt scrieri gnostice speculative. Biblioteca mai conţine şi  o versiune coptică a scrierii lui Platon, Republica, iar alte scrieri didactice „de înţelepciune” din Biserica Primară sunt păstrate în Învăţăturile lui Silvanus (Codex VII) şi Afirmaţiile lui Sextus (Codex XII). Una dintre marile întrebări este dacă gnosticismul a fost o erezie creştină aşa cum au spus părinţii Bisericii, sau un crez ne-creştin, care s-a suprapus pe învăţătura creştină.

Se pare că au exista forme ne-creştine de gnosticism. Dar un studiu pare să confirme că „Fericitul Eugnostos este versiunea originală, care a fost creştinizată mai târziu ca „Sophia lui Isus Cristos”, pe când alte texte ca „Apocalipsa lui Adam şi Parafraza lui Sem, par să reprezinte de asemenea o formă necreştină de gnosticism”. Se pare că ambele variante sunt parţial adevărate  iar aceştia sunt „EI” despre care vorbea Ioan „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”. (1 Ioan 2:19). Ioan  contrabalansează erezia şi scrie bisericilor pentru a rămâne tari în credinţă 1 Ioan 2:24  “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl”. A doua erezie importantă care a afectat Biserica este Docetismul[6], cu privire al Persoana lui Isus Cristos.  Cuvântul este derivat din  greacă dekeo, care înseamnă „a părea ori a apărea”. Potrivit acestor idei Fiul lui Dumnezeu care este etern nu a suferit pe Cruce,  ci doar se părea ca face acest lucru. Erezia este de tip elenist bazată pe concepţia duală despre lume în care lumea este ori reală sau ireală, bună sau rea.  Ioan în cele trei epistole atinge această problemă şi o combate. „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. (1 Ioan 4:2-3). Ele au avut susţinători şi în secolul 2, dar au fost combătute mai târziu şi de părinţii Biserici, Ignatius şi Irineu. Docetiştii afirmă faptul că dacă Isus era divin nu avea cum să sufere şi dacă a suferit înseamnă că nu a fost divin. Ei atacă ce spune Pavel „Ea (sămânţa), priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostrum”, (Romani 1:3-4) Crezul de la Nicea şi Calcedon (325 şi 451), se opun învăţăturilor străine ale gnosticilor şi explică în mod clar  învăţătura creştină cu privire la Isus Cristos care era Dumnezeu adevărat şi om adevărat (G L Borchert courtesy of http://mb-soft.com).

Cristos este deplin Dumnezeu si pe deplin om, o persoana cu doua naturi distincte  Coloseni 2:9, “Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”, (1Timotei 2:5). Sectele cunoscute drept gnostice au atribuit lui Isus o natură supraumană şi separă personalitatea umană a  lui Isus faţă de Cristos ca şi Fiu al lui Dumnezeu. Certinius a fost un adept al docetismului  şi a creat   o impresia puternică în Carpocrates. El se leagă mai ales de aspectul Naşterii lui Isus Cristos şi faptul că Duhul Sfânt, s-o pus depravării, în sensul că Isus a fost la început un om real, (Baur (Christliche Gnosis, p. 258), iar lucrarea de răscumpărare a fost făcută de o personalitate distinctă de Cristos,  ori în sensul acesta docetismul are ceva comun pentru toate curentele. Totuşi au existat diferenţe în cadrul docetismului. Potrivit cu ideile lui Simon[7], Răscupărătorul (era şi nu era Isus ci însăşi Simon), „s-a arătat printre oameni ca om, deşi el nu era om, şi se spunea că a suferit în Iudea, deşi nu a suferit”. Un alt punct de vedere a lui SATURNIUS (Irineu i. 24), a fost că  Salvatorul a fost fără naştere, fără trup şi se arăta ca şi o fantasmă şi nu era adevărat. BASILIDES susţinea că Isus nu este distins de Cristos ci o putere imaterial l-a transfigurat după voinţa Lui,  a apărut pe pământ ca şi un om, a făcut minuni, dar nu a suferit pe Cruce, fiind substituit de Simon din Cirena şi inversând persoanele, apoi fiind invizibil s-a înălţat la cer, idee combătută de Ignaţiu (ad Trall. 9, 10 şi ad Smyrn), dar şi de relatarea lui Luca Faptele Apostolilor 1:9  „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor”. „Policarp de asemenea (Ep. 7) foloseşte cuvintele din 1 Ioan 4:3 în aşa fel încât să arate că Docetismul era în timpul său o tulburare”. În timpul lui VALENTINUS, docetismul s- a manifesta în mod parţial, şi  artificial prin faptul că el era de acord că Isus avea un trup real având capacitatea de a  avea simţuri, dar că trupul era făcut dintr-o substanţă diferită de a noastră şi avea o însuşire tipică în ceea ce priveşte hrana pentru susţinerea vieţii (Scrisoarea către Agathopus, ap. Clem. Alex. Strom. iii. 7, 451). Irineu, insistă totuşi că doctrina lui Vlentius nu diferă de docetismul pur. Biblia afirmă umanitatea lui Isus Cristos. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15) MARCION, are o viziune docetistă diferită de gnosticii anteriori, el a recunoscut  dovada dragostei Domnului Isus Cristos, ar suferinţele şi moartea Lui au fost respingătoare pentru El, din pricina naşterii umane şi la perceput pe Domnul ca datornic şi ca subiect al creării lumii.

O doctrină asemănătoare a avut şi secta numită Docate.  Dar Biblia afirmă altceva : Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Origen se ridică împotriva Marcioniţilor (Origen, i. 853) şi scrie şi o polemică împotriva docetiştilor, care susţin că Isus a avut un trup temporar asumat de îngeri care au mâncat şi au băut cu Avram. O teorie asemănătoare este susţinută şi de Manicheanii. Şi CLEMENT DIN ALEXANDRIA se ridică ca şi apologet împotriva docetiştilor,  teoria fiind susţinută de  Photius (Bibl. 109), care citează „tradiţiile” afirmând faptul că atunci când „Sf. Ioan a atins trupul Domnului nostru trupul nu a prezentat nici o rezistenţă, ci a făcut loc mâinii ucenicului”. Acest fapt este contrazis de Scriptură prin arătările Domnului după Înviere. Luca 24:39-43.  „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” 40  (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) 41  Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42  I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagur de miere. 43  El le-a luat, şi a mâncat înaintea lor”.  Dacă ne uităm la ereziile şi variantele lor, atât la  Gnosticism cât şi la Docetism, ce au în comun este NECREDINŢA în Persoana lui Isus Cristos, sub aspect mântuitor. „Docetismul[8] a fost în mod neechivoc respins la Primul conciliu de la Niceea în 325 şi este privit drept erezie de Biserica CatolicăBiserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Coptă”.[10] „Gnosticismul[9] a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkistan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogomilismul”.

Note de subsol:

[1] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticism.html

[2] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[3] O scurtă mărturisire de credinţă scrisă de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[4] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

[5] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticism.html

[6] Sait http://www.voxdeibaptist.org/Docetismul.htm

[7] na. Simon, era un personaj apărut cu mult mai târziu şi nu este Simon amintit în Faptele Apostolilor

[8] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Docetism

[9] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism