Istorie Baptistă – De la fondarea biserici creştine până la finalul secolului al 18 lea (continuare)

50
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA XI
Note biografice continuate – John Tombes, B.D. – Francis Bampfield, A.M. – Henry D’Anvers – Edward Terril – Dr. Du Veil – John Bunyan

JOHN TOMBES, B.D., a fost un om eminent. Scrierile sale în apărarea botezului credincioşilor au fost numeroase şi cu greutate. Fiind educat la Magdalen Hall, Oxford, a fost numit în „Lectura Catehetică” din Hall, după moartea tutorelui său, pe când avea doar 21 de ani şi s-a eliberat din datorie spre satisfacerea tuturor celor preocupaţi. În jurul anului 1631 a obţinut dreptul de şedere în Leominster, în Herefordshire, unde a predicat şi lucrat pentru 10 ani. Zelul său pentru „o reformă în Biserică, şi debarasarea de toate intervenţiile umane în închinarea către Dumnezeu” l-a expus faţă de furia anti-reformatorilor. Când forţele Regelui au ocupat Leominster-ul, Tombes a fost scos de acolo, şi majoritatea proprietăţii sale a fost prădată. După o scurtă şedere în Bristol, el s-a mutat la Londra, unde a predicat, mai întâi pe strada Fenchurch, şi apoi în Temple Church. El studia de câţiva ani subiectul botezului. Îndoielile cu privire la autoritatea botezului pruncilor l-au tulburat în timp ce-şi ţinea postul de lector la Oxford. A căutat satisfacţia cu mare dorinţă şi sârguinţă. Scripturile erau atent examinate, cele mai bune scrieri de ambele părţi erau citite, şi se ţineau conferinţe frecvente cu predicatori învăţaţi, pentru care exista o amplă oportunitate în acea vreme, în timp ce avea loc Adunarea Preoţilor. Însă scrupulele sale au pus tot mai tare mâna pe el, şi în timp el a cedat faţă de convingerea lipsei de bază scripturală pentru botezul pruncilor. Concedierea sa din situaţia din Temple a urmat publicarea uneia din lucrările sale din acest subiect. Mai apoi s-a pensionat la ţară, şi a devenit predicator de Bewdley, Worcestershire. Acolo, în 1646, el a fost botezat, şi a format o biserică Baptistă, în care a slujit separat, încă rămânând în grija parohiei; însă dorinţa de simpatie dintre el şi oameni a ocazionat înlăturarea sa, şi el s-a întors la Leominster, unde şi-a încheiat lucrarea sa publică, la scurtă vreme după Restauraţie. Am spus anterior că a fost numit unul din Magistraţii din vremea lui Cromwell. Termenii de uniformitate erau prea duri pentru el. El s-a retras în viaţa privată. „La scurtă vreme după ce s-a căsătorit cu o văduvă la Salisbury, cu care s-a bucurat de o bună moşie, el a rezolvat să locuiască în odihnă şi pace la vârsta sa înaintată”1. Partea finală a vieţii sale a fost petrecută în comuniune cu Biserica Angliei, deşi el a refuzat să accepte vreun beneficiu sau demnitate, sau să ocupe vreo poziţie publică. Odată cu inconsistenţa singulară, cum ni se pare nouă, el tot a continuat să scrie împotriva botezului pruncilor.

Tombes a scris paisprezece tratate despre botez. Ce principală a fost intitulată Antipaedobaptism, sau o recapitulare completă a disputei despre Botezul Pruncilor.

FRANCIS BAMPFIELD, A.M., a fost unul din cei „excelenţi de pe pământ” din zilele sale. El şi-a primit educaţia la Wadham College, Oxford, unde a petrecut circa şapte ani în dobândirea cunoştinţei. În jurul anului 1639, el a intrat în lucrarea Bisericii Angliei. Cei de la Bishop Hall l-au ordinat. La scurtă vreme a obţinut un trai în Dorsetshire, şi un grajd bisericesc în Exeter Cathedral. În 1655 el s-a mutat în Sherborne, unde a lucrat, ca în fosta locaţie, cu diligenţă exemplară, şi a fost îndrăgit mult de oamenii din grija sa.

Şi el era de multă vreme nesatisfăcut cu Stabilirea Naţională. Corupţia şi abuzurile moştenite de la Roma nu aveau să fie suportate. Ele nu puteau, în opinia sa, să fie clasate intre „lucrurile indiferente”, căci ele loveau în autoritatea Răscumpărătorului, drept singur Cap al Bisericii, şi au fost în totalitate inconsistente cu spiritualitatea împărăţiei Sale. Legiferarea Actului de Uniformitate, în 1662, l-a adus pe Bampfield la o decizie. El şi-a lăsat turma şi a început să predice ca un Neconformist.

În mai puţin de o lună el a fost încredinţat temniţei, şi acolo, a predicat Evanghelia. Întemniţările lui au fost numeroase. Una dintre ele a durat 8 ani. Pe atunci era puşcăriaş la Dorchester, unde a continuat eforturile sale de predicare, şi a avut fericirea formării unei biserici. El a predicat în temniţă aproape în fiecare zi. De îndată ce a fost eliberat, el şi-a rezumat lucrarea publică, călătorind în diferite regiuni. În martie 1676 a devenit pastor al bisericii Sabatariene Baptiste care se întâlnea în Pinner’s Hall, Londra, formată din strădaniile sale. În înregistrarea formării acestei biserici, se declară că „persoanele care au agreat să se adune în comuniunea bisericii, conform ordinului Evangheliei, sub conduita lui Francis Bampfield, ca pastor al ei, au pus bazele bisericii pe singura temelie sigură, şi au fost de acord să formeze doar prin regulă şi măsură, exprimând natura şi constituirea acestei biserici în următorii termeni: ‚Datorăm Domnului Hristos faptul că suntem una cu singurul Domn şi Dătător al Legii pentru sufletele şi conştiinţa noastră; Sfintelor Scripturi datorăm adevărul ca singura şi unica regulă de credinţă, închinare şi viaţă, conform căreia să judecăm toate cazurile’. Prin urmare, aceste principii au fost subscrise de către pastor şi diverşi fraţi în dreptul celorlalţi”2.

Aceasta a fost ultima lui staţie. Aici ne întâlnim cu tulburările uzuale, congregaţia fiind adesea ruptă de către ofiţerii justiţiei chemată în mod greşit. Pe 17 februarie 1683, în timp ce predica, un poliţist a intrat şi l-a întrerupt. „Am un mandat de la Domnul Primar ca să vă tulbur adunarea”, a spus poliţistul. „Am un mandat de la Isus Hristos ca să continui”, a răspuns predicatorul, şi acesta a continuat discursul său, când a fost luat şi dus, împreună cu şase din fraţii lui, la Domnul Primar, care i-a amendat pe fiecare cu câte 10 pounds. Cu toate acestea, ei s-au reîntâlnit după-amiaza, însă au fost constrânşi să se separeu, apoi s-au decis să meargă la rezidenţa lui Bampfield, unde acesta a terminat exerciţiul din acea zi. În acea zi a fost prins din nou şi a fost încredinţat la Newgate. La următoarele Sesiuni ale Quarter-ului el şi cu alţi câţiva au fost duşi la bară, şi li s-a pus în faţă jurământul de alianţă. Ei au declinat deoarece era înţeles să cuprindă o obligaţie de a se conforma faţă de Biserica Angliei, faţă de care ei nu se puteau lega, aşa că Magistratul a pronunţat sentinţa: „Să fie scoşi de sub protecţia maiestăţii Regelui, toate bunurile lor să li se confişte, şi să rămână în temniţă în timpul vieţii lor, sau după plăcerea Regelui”. Numai că nu a fost „plăcerea Regelui” ca să-i elibereze. Moartea în temniţă era ceva comun în timpul lui Charles II şi James II. Bampfield a murit în Newgate, pe 16 februarie 1684, fiind în vârstă de 17 ani.

El a fost un om învăţat şi un student iscusit. Titlurile a celor 2 lucrări ale sale par să indice că el a îmbrăţişat părerile care au fost dezvoltate mai apoi de Hutchinson, şi la care se face referire adesea în Lexicoanele de Ebraică şi Greacă a lui Parkhurst. Prima este: Totul în Una; Toate ştiinţele de folos şi artele profitabile irită singura cartea a lui Jehovah-AEloim, copiată, şi comentată în Fiinţele create, pricepută şi descoperită în plinătatea şi perfecţiunea cunoştinţei Scripturii, 1677: folio. Cealaltă este: Casa Înţelepciunii. Casa Fiilor Profeţilor: o Casă de cercetare amănunţită; şi de profundă Căutare; unde este mintea lui Jehovah-AEloim din Sfintele Scripturi ale Adevărului, în cuvintele şi frazele, şi semnificaţia lor adecvată este studiată atent, comparate cu credincioşie, şi apt trecută pentru promovarea aptă şi avansarea înaltă a cunoştinţei Scripturii, dintre toate Artele folositoare, şi Ştiinţele profitabile, într-o Carte a Cărţilor, Cuvântul lui Hristos, copiat şi comentat asupra lui în Fiinţele create, 1681: folio.

HENRY D’ANVERS este cel mai bine cunoscut ca un autor, Tratatul său asupra Botezului fiind privit ca cea mai completă lucrare care a fost publicată în acea vreme. Titlul complet este: Un Tratat despre Botez, unde se examinează cel al Credincioşilor şi al Pruncilor după Scripturi, cu istoria ambelor din Antichitate, din care reiese că Botezul Pruncilor nu a fost Practicat pentru circa patru sute de ani după Hristos; cu tradiţiile fabuloase şi fundamentele eronate pe care se află acestea, prin Canoanele Papei (Cu Bârfe, Chrysm, Exorcism, Botezul Clopotelor, şi alte Rituale Papale) şi că faimoasele Biserici Waldensiene şi altele Britanice, Lollarzii, şi Wicklifianii şi alţi creştini, au mărturisit contra ei: cu Istoria Creştinismului printre Britonii Antici şi Waldensieni. D’Anvers a fost colonel în armata Parlamentară şi o vreme a fost Guvernator de Stafford. În timp ce deţinea acel oficiu el a devenit Baptist. El era foarte încordat în privinţa punerii mâinilor după botez. A avut faima de a fi bărbatul celei de-a Cincia Monarhii, şi se pare evident că el a aşteptat domnia personală a Răscumpărătorului pe pământ. În 1675 a fost arestat şi aruncat în Turn – probabil cu suspiciunea de practici de trădare, care a avut-o insurecţia lui Venner în legătură cu principiile Monarhiei a Cincia – dar din moment ce nu i s-a adus nici o acuzaţie specifică contra lui, el a fost eliberat pe cauţiune. Este declarat de către Crosby că el era unul din bătrânii unei biserici Baptiste, lângă Aldgate, Londra. Când a fost ales în acel oficiu nu se ştie clar. În timpul lui James II el s-a unit cu alţii în consultări şi planuri relative faţă de proiectul Ducelui de Monmouth, şi a fost compromis astfel încât a fost constrâns să fugă în Olanda, unde a murit în 1686. Marea stimă care a deţinut-o acesta din partea Baptiştilor principali din acea perioadă este arătată printr-o „Apărare” a lucrării lui la care se face referire mai sus, unde au fost puse şi numele lui Hanserd Knollys, William Kiffin şi Thomas Delaune.

Complicitatea lui D’Anvers în rebeliunea Monmouth va fi judecată diferit după părerile politice ale oamenilor. Că James II era un tiran, şi că a meritat expulzarea, nimeni nu se îndoieşte de aceasta, însă acolo unde încetează deplina supunere şi începe nelegiuirea rezistenţei, noi credem că încă nu s-a decis. Noi cei care ne-am trăit zilele în strălucire de soare, suntem doar rău calificaţi pentru a critica atitudinea acelora care au îndurat bombardările furtunii.

Am citit cu mare interes Înregistrările Bisericii Baptiste din Broadmead, Bristol. Pentru acestea îi suntem datori lui EDWARD TERRILL, care a fost pentru 18 ani un conducător al acelei biserici. El a fost botezat în anul 1658, ales în oficiu de bătrân al bisericii în 1667, şi a murit în 1685. În timpul persecuţiilor hărţuitoare prin care a trecut biserica, el a fost într-adevăr principalul său pământesc. Casa lui era deschisă pentru închinare oriunde era mai prudent întâlnirea într-o locaţie privată. Când pastorul se afla în temniţă sau era absent, el era gata să ocupe postul de lucru şi de pericol. El era înţelept în sfat, binevoitor faţă de cei săraci, şi fertil în expediente pentru a nedumerii persecutorii, şi să poarte de grijă nevoilor spirituale ale bisericii. Un Neconformist şi un Baptist după convingere, el a stat ferm pentru principiile sale, deşi a fost destituit de proprietatea sa, şi nu rareori încredinţat temniţei pentru menţinerea lor. În multe instanţe, când magistraţii tirani gândeau că pot să-şi întindă puterea cu siguranţă, el le-a verificat violenţa prin angajarea celor mai buni sfătuitori legali, şi astfel a protejat biserica contra opresiunii nelegitime. Într-un cuvânt, el a trăit pentru o cauză, şi memoria lui este binecuvântată.

După ce a dobândit o proprietate considerabilă prin căsătoria sa, el a rezolvat să o devoteze Domnului. Printr-un act executat în 1678, el a pus o porţiune mare – probabil toată – din moşiile sale în mâinile giranţilor, venitul fiind astfel disponibil, şi s-ar părea, după moartea văduvei sale, s-a cheltuit pentru educarea tinerilor pentru lucrare. Aceasta a fost făcută, spunea el, pentru slava lui Dumnezeu, şi pentru propagarea Evangheliei Domnului Isus Hristos, şi pentru adevărata dragoste şi afecţiune care o are şi o poartă faţă de congregaţia căruia este membru. Având acest obiect în vedere el a dat ordin ca 100 de lire sterline pe an să fie plătite „unui om sfânt învăţat, bine echipat în vorbirea de limbi, adică greaca şi ebraica, şi care are şi practică adevărul botezul credincioşilor, ca pastor sau învăţător pentru congregaţie”. Pastorul astfel angajat avea să cheltuiască trei zile şi jumătate în fiecare săptămână în instruirea tinerilor, nu mai mult de 12, membrii ai oricărei biserici de botezaţi din sau de lângă Bristol. Zece pounds pe an trebuiau să fie plătiţi la oricare din patru studenţi a căror prieteni nu puteau să-i susţină. Aceşti binefăcători se spune că ar fi pus baza la Bristol College. Prin ei utilitatea lui Terrill este perpetuată.

Istoria Dr. Du Veil este extrem de interesantă. El era un nativ din Franţa şi din rude evreieşti. Părinţii lui probabil se aflau în circumstanţe afluente, după cum se pare că el ar fi primit o educaţie foarte liberală. Studiul scrierilor profetice a Vechiului Testament l-au convins de calitatea de Mesia a lui Isus. Când a jurat acea convingere, şi determinarea sa de a îmbrăţişa Creştinismul, tatăl său a fost atât de înfuriat încât a încercat să-l omoare, şi şi-ar fi realizat scopul dacă nu ar fi fost prevenit de anumite persoane prezente. Du Veil s-a alăturat Bisericii Romano Catolice, şi curând a devenit un predicator elocvent şi popular. A dobândit faimă considerabilă ca autor, printr-un Comentariu asupra Evangheliilor după Marcu şi Luca, în care el prezintă cu mult tact şi învăţătură. Universitatea de la Anjou i-a conferit gradul de D.D., şi a fost îndemnat să intre în listele cu Hugenoţii, a căror apărători puternici ai adevărurilor Protestante nu au dat mici necazuri eclesiasticilor Romani. El s-a implicat în pregătirea pentru acea lucrare, însă a găsit spre uimirea lui că Protestantismul era o formă mai pură de Creştinism decât cea cu care fusese el obişnuit. Urmând cu onestitate convingerile sale, el s-a retras din Franţa în Olanda, din moment ce viaţa sa ar fi fost în pericol dacă ar fi continuat în fosta ţară, şi ar fi tăgăduit Papia. La scurtă vreme s-a dus în Anglia unde a fost primit cu mare respect şi a devenit prietenul multor prelaţi şi demnitari din Biserica Angliei.

El a fost ordinat în lucrarea acelei Biserici. În 1679 a publicat O Explicaţie Literală a Cântării lui Solomon, şi, în anul următor, O Expunere Literală a Profeţilor Mici. Aceste lucrări au crescut mult reputaţia sa. Episcopul Londrei (Dr. Compton) a fost tare încântat de ele, încât a oferit fiecare încurajare pentru autorul învăţat pentru a continua cercetările sale biblice, şi i-a oferit libera folosire a bibliotecii lui pentru acest scop. Aceasta a dus la o altă şi finală schimbare. În biblioteca Episcopului el a găsit lucrările autorilor Baptişti, şi cercetarea lor l-a convins că Baptiştii erau pe calea dreaptă. O tânără pioasă, slujitoare a familiei Episcopului, l-a introdus în biserica cu care ea era în legătură, şi unde era pastor Rev. John Gosnold. Dr. Du Veil a fost botezat de el, şi s-a alăturat bisericii, prin acel act separându-se de cei bogaţi şi puternici, prin ale căror mijloace el ar fi obţinut avansarea eclesiastică. În 1685 s-a publicat lucrarea sa Explicarea Literală a Faptelor Apostolilor. Acesta este un comentariu valoros. A fost retipărit de Hanserd Knollys Society.

Nu am putut obţine alte informaţii despre Dr. Du Veil. Dacă a predicat după ce s-a făcut Baptist, s-au dacă s-a dedicat lucrării literare, nu este înregistrat în nici una din lucrările la care am avut acces. Fără îndoială că el şi-a dedicat talentele pentru răspândirea şi apărarea adevărului, şi s-ar putea spune că el a fost folosit în mod puternic. Nu ne întâlnim des cu astfel de cazuri. Au fost mulţi în toate erele care au văzut lumina, însă au eşuat să o urmeze, prin teama poverii sau a suferinţei. Dr. Du Veil nu era unul din acea clasă. Fiecare schimbare l-a pus mai jos dintr-un punct de vedere lumesc, însă aceasta nu l-a mişcat. Adevărul avea să fie îmbrăţişat, şi conştiinţa ascultată cu toate riscurile. Pace memoriei lui!

Reputaţia lui John Bunyan este mondială. El a fost într-adevăr un om învăţat de Dumnezeu. „Pelerinul” său spune povestea lui în aproape toate limbile, şi este ascultată cu interes fascinant şi admiraţie de către bărbaţi din orice climă, şi din toate varietăţile de cultură mentală. Aceasta este hrana ţăranului şi luxul filozofului.

Istoria vieţii lui este aşa de bine cunoscută, încât e chiar inutil să o mai reproducem aici. Vom da doar câteva note cronologice. John Bunyan s-a născut la Elstow, Bedfordshire, în anul 1628. El a fost convertit la Dumnezeu în 1653, şi apoi a început să predice. În 13 noiembrie 1660, el a fost încredinţat temniţei Bedford pentru că „îi învăţa pe oameni să se închine lui Dumnezeu contrar legii”. Acolo, cu nici un alt ajutor decât Biblia şi cartea lui Foxe Book of Martyrs, el a scris Călătoria Pelerinului, şi alte lucrări care au imortalizat numele său. El a fost eliberat în decembrie 1672, şi a petrecut restul vieţii în multe strădanii pentru cauza lui Hristos. Ca pastor al bisericii de la Bedford, în a cărui oficiu a fost ales în 21 decembrie 1671, în timp ce încă era prizonier, „el era gata la timp şi ne la timp”, şi Biserica înflorea sub slujirea sa. Când acesta a vizitat Londra, oamenii se adunau în mulţimi ca să-l audă: trei mii de persoane s-au cunoscut a se fi adunat pentru acel scop la ora şapte dimineaţa. Din nefericire şi cei învăţaţi şi mai mari se aflau printre ei. Charles II l-a întrebat odată pe Dr. Owen cum de se afla şi el printre cei ce ascultau pe un tinichigiu cum predică. „Să fie pe placul maiestăţii sale”, a răspuns doctorul, „dacă aş fi avut eu abilităţile tinichigiului pentru predicare, mi-aş fi părăsit cu drag toate învăţăturile mele”.

El a fost angajat într-o lucrare creştină când a căzut sub o lovitură de moarte. Un fiu risipitor a ofensat aşa de mult pe tatăl său încât l-a ameninţat să-l dezmoştenească. Bunyan a efectuat o reconciliere. El fusese la Citire în serviciul său benevol, şi se întorcea acasă prin Londra, când a fost atacat de febră, datorată expunerii faţă de ploaia grea din călătoria sa, şi a murit la casa unui prieten după câteva zile de boală. Aceasta a fost în august 1688, la circa 3 luni înainte de sosirea lui William, Prinţ de Orange, după William III. Ce mult s-ar fi bucurat inima sa, dacă ar fi mărturisit eliberarea naţiunii sale!

Unul din ultimele tratate pe care le-a pregătit pentru presă s-a intitulat Despre Antihrist şi Ruina sa. Aceasta exprimă în stilul său simplu şi nervos, acele sentimente cu privire la Papie şi libertatea religioasă pe care Baptiştii nu le-au putu avea vreodată.

Ne-am putea permite într-o mândrie de iertat să ne lăudăm cu John Bunyan ca unul dintre ai noştri. Nu avem un alt nume mai de cinste. Însă nu vom încerca să scriem apologia sa. Lucrările lui îl laudă, şi îl vor lăuda atâta timp cât va fi Biserica lui Dumnezeu.

Note de subsol

1 Crosby, i. p. 290.

2 Ivimey, i. p. 170.