Să intrăm în logica Mântuitorului (Partea 1)

49
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

(Matei 14:13-21; Marcu 6:30-44; Luca 9:10-17; Ioan 6; 1 Petru 4:10-11)

Una dintre chemările pe care Domnul le are pentru ucenicii Lui este aceea de a fi „ispravnici (administratori) ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:10-11). În această calitate noi trebuie să slujim altora, desigur după darul pe care l-am primit fiecare. Expresia „harul felurit al lui Dumnezeu” ne îndreaptă atenția înspre două caracteristici ale binecuvântărilor harului lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos. Pe de o parte, ele sunt felurite și din abundență. Noi nu suntem chemați să oferim lumii binecuvântări omenești, roadele a ceea ce noi putem produce prin noi înșine. Binecuvântările pe care trebuie să le administrăm lumii sunt binecuvântările harului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ele nu sunt la vedere. Nimeni nu poate vedea cu ochii fizici cămările cu toate binecuvântările lui Dumnezeu pentru a le oferi oamenilor și nici nu le poate pipăi ca și cum ar fi palpabile pentru simțurile noastre carnale. Ca să te încumeți să administrezi oamenilor ceea ce este imperceptibil la nivelul realităților pământești, dar pe deplin real la nivelul spiritual, îți trebuie ceva ce este dincolo de noi înșine. Ai nevoie în mod decisiv de binecuvântarea Domnului, de o dedicare totală față de El, de umblare prin credință, de o ascultare deplină de cuvântul Său și de conștiența că adevăratele binecuvântări sunt date de Dumnezeu lumii doar prin Domnul Isus Cristos. Fără asemenea ingrediente noi nu avem nici o șansă să împlinim marea însărcinare dată de Domnul (Mat. 28:18-20). Noi, urmașii și ucenicii Lui, avem multe de învățat din minunea înmulțirii pâinilor și peștilor pe care Domnul Isus a săvârșit-o în lucrarea Sa mesianică, cu totul specială. Vom privi, prin Duhul Domnului, la trei aspecte spre care cuvântul Scripturii ne îndreaptă atenția atunci când vorbim despre această minune.

Minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești, prezentată în toate cele patru evanghelii ale Noului Testament (vezi Mat. 14:13-21 / Mc. 6:30-44 / Lc. 9:10-17 / Ioan 6), este o minune cu totul aparte în cadrul misiunii mesianice a Domnului nostru Isus Cristos. Ea este o minune cu multe valențe – ea ne demonstrează divinitatea Domnului Isus, faptul că El este Cel anunțat de Moise (Deut. 18) și care este chiar mai mare decât Moise (vezi Evr. 3:1-6); ea ne arată bunătatea Lui față de oameni și, în același timp, ea ne arată felul în care ucenicii Săi trebuie să răspundă chemării Domnului de a administra binecuvântările Sale către oameni. Surprinzător, ea, de asemenea, a netezit calea Domnului spre cruce. Astfel, această minune a contribuit într-un mod unic la edificarea și echiparea ucenicilor Lui pentru marea trimitere a lor de a vesti Evanghelia în toată lumea.

În calitatea de administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu noi trebuie mai întâi să ne însușim aceste binecuvântări ale harului și, pentru aceasta, așa cum vedem la ucenicii Domnului, noi trebuie să intrăm în logica Mântuitorului nostru.

  1. Intră în logica felului de a fi a Mântuitorului nostru

Dintr-un anume punct de vedere contextul acestei lucrări mesianice nu este deloc unul fericit; dintr-un alt punct de vedere contextul este reconfortant. Împrejurarea nefericită este determinată de vestea pe care Domnul a primit-o în acele zile. Ioan Botezătorul fusese omorât prin decapitare, datorită răutății Irodiadei și a nesăbuinței lui Irod Antipa – tetrarhul Galileii (Mat. 14:12-13). Ticăloșia familiei lui Irod mai făcuse încă o victimă – de data aceasta era vorba de cel mai mare dintre oameni, așa cum îl descrisese Domnul Isus pe Ioan (Matei 11:11). El fusese cel care pregătise calea Domnului, conform profeției Vechiului Testament (Mat. 3:3) și cel care L-a prezentat pe Cristos poporului iudeu (Ioan 1:29). Crima lui Irod a fost una monstruoasă. La întoarcerea celor 12 apostoli, din misiunea încredinţată lor de Domnul (v. 30), deja popularitatea lui Cristos ajunsese aşa de mare încât Irod a auzit despre El şi a fost foarte tulburat de persoana şi lucrarea Lui (v. 14-16). Dar, în același timp, aceasta arăta că viața lui Isus era amenințată de autoritățile vremii (vezi cuvintele Domnului către ucenicii Lui – Mat. 17:12-13). De aceea, Isus a trebuit să părăsească țara Lui și să se retragă într-un loc pustiu (vezi Mat. 14:13; Mc. 6:31-32).

Îl vedem aici pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, cum a reacționat la situațiile în care viața Lui a fost amenințată. El nu a chemat niciodată poporul la răscoală, la răsturnarea ordinii sociale; niciodată nu a cerut poporului să-i nimicească pe cei răi (aşa cum făcuse Ilie – 1 Împ. 18). El nu a avut în inima Sa deloc resentimente față de dușmanii Lui. Dimpotrivă, El doar propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu prin cuvânt şi faptă, făcând bine în puterea lui Dumnezeu tuturor celor în nevoie. Și totuși, reacţiile liderilor iudei și reacţiile lui Irod faţă de Isus Cristos, au fost ca în faţa unui imens pericol. Toţi aceştia şi-au văzut dintr-o dată ameninţate poziţiile lor personale şi structurile lor religioase şi civile (Mc. 3:6; Lc. 13:31-32; Ioan 11:47-53). Singurul lucru pe care Isus Îl face, ca replică la atitudinea duşmănoasă a oamenilor, este doar să plângă pentru poporul Lui (Lc. 13:34-35; Mat. 23:37-39), să se retragă din locurile unde nu Se vedea primit (Mc. 5:17-18; Ioan 4:1-3), şi în final El se lasă prins, condamnat la moarte şi crucificat (Mc. 14:42-15:47); şi acest lucru nu din slăbiciune (Mat. 26:52-56), ci de bunăvoie (Ioan 10:17-18). Domnul Isus știa foarte bine că doar în acest fel se puteau împlini Scripturile (Mat. 26:54-56) şi planul lui Dumnezeu de mântuire pentru noi (Mc. 8:31; Lc. 24:44-47).

Este, de asemenea, interesant să descoperim că tocmai în acest fel puterea Cuvântului lui Cristos iese pregnant în evidenţă. Deşi inofensiv la prima vedere, Cristos răscoleşte şi tulbură conştiinţele vinovate (Mc. 6:14-16; Mat. 2:3), face ca puterile întunericului să se simtă serios ameninţate (Mat. 16:18; Mc. 3:23-27). Apostolii lui Cristos trebuia să ştie acest lucru, şi toţi aceia care predică oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu şi fac lucrarea lui Cristos înaintea lor, trebuie să înţeleagă bine aceasta (Apoc. 11:3-11).

Suntem obişnuiţi să considerăm că putem fi productivi în lucrarea pe care o facem (mă gândesc în mod deosebit la lucrarea pentru Dumnezeu) doar în „patria” noastră, doar atunci când suntem bine văzuţi şi bine primiţi de oameni. Ne este foarte greu să facem ceva atunci când suntem confruntaţi cu ostilitate, când avem în suflet dezamăgiri, când, ca şi Domnul Isus Cristos, suntem nevoiţi să ne derulăm viaţa şi slujirea „ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat” (Is. 53:2); când ca şi El suntem „dispreţuiţi şi părăsiţi de oameni”, confruntaţi cu durerea şi cu suferinţa (Is. 53:3).

În ciuda tuturor acestor ostilități și pericole, Cristos Şi-a continuat lucrarea Sa mesianică şi în afara patriei Lui, şi în condiţii vitrege, iar această lucrare a fost extraordinară. Chiar şi atunci când a fost pe cruce, când era imobilizat şi chinuit, în mod deosebit atunci, El a lucrat în chip desăvârşit mântuirea noastră. Aşadar, noi, care avem o lucrare din partea lui Dumnezeu, să nu renunțăm deloc la lucrarea încredințată, chiar dacă o vom desfășura în astfel de condiţii; poate că în asemenea condiţii dificile ne este dat de Dumnezeu să ne desfășurăm lucrarea (vezi Pavel, care a fost nevoit să vestească evanghelia în condiții vitrege – 2 Cor. 4). Daniel ne spune că în situaţiile cele mai dificile şi mai întunecate ale istoriei „aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămânea tari, şi vor face mari isprăvi” (Dan. 11:32 – vezi contextul în v. 31 şi vezi cuvântul „dar” din v. 32). Noi trebuie să stăm înaintea Domnului şi să ne întrebăm: „Doamne care este lucrarea pe care o ai pentru noi în asemenea condiţii şi vremuri dificile, în situaţii aride şi întunecate?” De aceea, noi trebuie să privim cu atenție la Domnul nostru într-un asemenea context dificil. A intra în logica Mântuitorului nostru înseamnă a accepta asemenea confruntări dificile în lucrarea pe care o avem de îndeplinit ca și El (vezi și Pavel în fața condamnării sale la moarte; izbăvirea despre care el vorbește aici este tocmai libertatea în duhul lui de a vesti Evanghelia „leului”, deși aceasta i-a pecetluit condamnarea sa – 2 Tim. 4:16-18).

Ostilitatea față de Domnul Isus, a lui Irod Antipa (vezi Mc. 6:14-29; vezi şi Lc. 13:31-35), se va adăuga ostilității celor din familia şi din poporul Lui (3:6,21-35; 6:1-6). De aceea, Isus s-a retras împreună cu ucenicii Lui din regatul Galileii (al lui Irod Antipa) şi au plecat în Betsaida (Lc. 9:10), o localitate la est de Marea Galileii în ţinutul de sub autoritatea lui Irod Filip, care se pare a fost cel mai bun dintre fiii lui Irod cel Mare. Isus a început să-şi îndeplinească, deci, misiunea Sa mesianică în zone din afara Galileii și a Palestinei.

Dar există și un aspect reconfortant al acestui context. Cei doisprezece apostoli, trimiși de Domnul să propovăduiască pocăința (vezi Mc. 6:12), s-au întors la Isus pentru a-I da raportul lucrării lor (Mc. 6:30).

Când apostolii Domnului s-au întors din misiunea lor (apare aici termenul de „apostol” care înseamnă „trimis”; desigur încă nu era conturată bine dimensiunea acestei trimiteri speciale din partea Domnului, dar mai târziu se va vedea cât de specială era această calitate a celor 12 – vezi de ex. Efes. 2:20), ei au dat un raport amănunţit Domnului despre aceasta (Mc. 6:30). Ei şi-au dat seama de puterea Evangheliei pe care o predicau. Şi-au dat seama și de autoritatea Domnului Isus, care depăşeşte graniţa persoanei Sale, fiind dată și lor, ca trimiși ai lui Cristos. Au înţeles că prin Cristos ei pot fi o binecuvântare divină pentru toţi oamenii (Mc. 6:12-13).

Părtăşia apropiată cu Domnul, separată de ochii mulţimilor şi de nevoia de a răspunde multor solicitări din partea acestora, le va face un mare bine ucenicilor Domnului. Ei vor avea ocazia să-L cunoască mai bine pe El şi sensul lucrării Sale. O părtăşie care te leagă puternic de Domnul Însuşi, te va face să nu te legi de oameni şi de obiectivele lor (lucru care ar compromite scopul şi direcţia lucrării la care ne-a chemat Dumnezeu – vezi 1:36-39; 8:31-38), şi, în acelaşi timp, te va feri de influenţa nefastă a dezamăgirilor din partea oamenilor la care vei fi supus (vei înţelege că trebuie să placi Domnului şi nu oamenilor – Gal. 1:6-10; şi vei mai înţelege că vei fi o adevărată binecuvântare pentru oameni doar când vei face totul după voia lui Dumnezeu, nu a oamenilor – vezi Ioan 6:38-40, şi exemplul lui Cristos).

Isus a considerat că ei au nevoie de puțină odihnă; de aceea, Domnul, împreună cu ucenicii Lui, „au plecat dar cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte” (Mc. 6:32). Domnul a știut dintotdeauna să se îngrijească de cei ai Lui, îmbinând utilul cu plăcutul. Ucenicii aveau astfel posibilitatea să fie instruiți într-un mod special, discutând doar ei cu Domnul, fără să fie deranjați.

Să fii cu Domnul, într-un timp special în Cuvânt şi rugăciune, este o delectare excelentă şi oferă o reconfortare şi o acumulare de energie spirituală cu totul speciale. Secretul unor asemenea momente speciale stă de fapt în Persoana Domnului, în ceea ce El este. De aceea ucenicii Lui au fost oameni cu totul speciali, prin care Dumnezeu a făcut lucruri mari; aceştia „fuseseră cu Isus” (Fap. 4:13).

Retragerea ucenicilor într-un loc pustiu mai are şi o altă explicaţie. Grupul ucenicilor alături de Domnul Isus Cristos începe să se cristalizeze a fi un grup distinct, separat de ceilalţi din poporul iudeu (vezi Mc. 3:13-19; vezi și meditaţia din v. 20). Începe să se contureze, din acest moment cu mai multă forţă, această separare. Ei vor fi împreună mai mult timp de acum înainte; Isus le încredinţează lor din ce în ce mai mult lucruri pe care doar ei le vor înţelege corect (vezi Mc. 4:10-12; 8:27-30). Isus pare interesat mai mult de grupul ucenicilor Lui decât de restul poporului, deşi nu-i neglijează nici pe aceştia. Identitatea noului popor al lui Dumnezeu (poporul noului legământ – Evr. 8; Ier. 31:31-34) începe să apară destul de clar. Nu este încă momentul ca acest popor să fie denumit „Biserica lui Cristos”, dar termenul „Biserică” începe să fie vehiculat de Domnul Isus într-un asemenea cadru de separare voită (Mat. 16:18; 18:17), chiar şi fizică – retragerea într-un loc pustiu (v. 31). Dacă în Mc. 3:13-19 această ruptură dintre poporul vechiului legământ şi cel al noului legământ apare a fi evidentă la nivel personal (vezi şi Mc. 3:31-35), aici în Mc. 6:30-32 apare evidentă şi la nivel fizic.

Astfel El se pregătea pentru a merge la Ierusalim în vederea pătimirii Sale. Toate acestea ne vorbesc despre o separare, o delimitare, între Isus şi ai Lui şi restul celor din poporul iudeu. Ucenicii au început să înveţe şi mai bine că ei sunt un popor spiritual distinct, un popor care trebuie să iasă dintre cei care îşi zic „popor al lui Dumnezeu” datorită ostilităţii arătate de cei care zic că sunt ai Domnului, dar nu sunt (1 Ioan 1:5-7; Ioan 15:18-16:4).

Iată însă că apare o problemă care pare să strice bucuria și plăcerea ucenicilor de a fi doar ei singuri cu Domnul. Ei nu au scăpat de mulţimile care Îl căutau pe Isus. Pe partea cealaltă a Mării Galileii, în Betsaida, oamenii într-un număr foarte mare (5000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii – Mat. 14:21), Îl aşteptau pe Domnul. Aceștia, ni se spune, că „…i-au văzut (pe Isus și ucenicii Lui) plecând și i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetățile și au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei” (Mc. 6:33). În situația în care ucenicii își doreau mult un timp de odihnă pentru că „erau mulți care veneau și se duceau  și ei (ucenicii) n-aveau vreme nici să mănânce” (Mc. 6:31), iată că acest timp de odihnă nu mai era posibil.

Reacţia Domnului Isus însă, la vederea acestora, a fost una ciudată pentru noi oamenii. Ni se spune, „I s-a făcut milă de ei” (Mc. 6:34). Este o reacţie dincolo de înţelegerea umană. În loc ca Isus să se supere că planurile pe care El le avea sunt date peste cap; în loc să se scuze față de oameni că, El și ucenicii Lui, au nevoie de odihnă, în loc să evite întâlnirea cu ei, Domnul Isus priveşte la nevoile acestora şi în profunziea fiinţei lor, şi-i vede „ca nişte oi care n-aveau păstor” (v. 34). Imaginea este foarte sugestivă. Asemenea oameni, care merg distanțe mari ca nişte disperaţi, sperând că Isus le-ar putea oferi ceva, abandonându-şi pentru multe ore căminele şi muncile lor ca să-L vadă şi să-L asculte pe Isus, indicau mai degrabă un popor debusolat, nenorocit, şi în mari nevoi. Aceasta era imaginea societăţii la vremea venirii Domnului pe pământ, dar aceasta este și imaginea prezentă a lumii în care trăim. Evangheliile folosește termenul „noroade” pentru asemenea mulțimi. Acesta este un termen care sugerează o mulțime de oameni fără vreo identitate clară (precum „adunare”, care vorbește despre un grup de oameni adunați cu un scop bine precizat); nu apare nici „popor”, care ne vorbește despre un grup de oameni adunat sub un stindard anume. Este vorba despre oameni care sunt împreună în totală neorânduială, fără o țintă anume, fără un conducător. La acea vreme, în plan social, material şi politic, conducerea ţării era formată din oameni care nenoroceau poporul Domnului (familia lui Irod reprezenta o conducere nelegitimă, imorală şi insensibilă la nevoile celor mulţi, iar imperiul roman impunea un jug inuman). În plan moral şi spiritual conducerea de la Ierusalim era una care ignora legile Domnului şi-şi folosea privilegiile doar pentru a le fi lor bine. Religia de la Ierusalim nu mai oferea o închinare şi o apropiere veritabile de Domnul, ci devenise o religie formală, lipsită de evlavie şi de putere spirituală. Pe acest fond apăreau diverşi „cristoşi” care doar făceau valuri, dar nu puteau oferi nimic poporului. Isus însă avea ceva de oferit. Se dovedea a fi un Cristos veritabil care oferea binecuvântarea veritabilă a lui Dumnezeu, conform Scripturilor. Iată de ce aşa de mulţi Îl urmau. Mila Domnului pentru oameni era de fapt mila lui Dumnezeu pentru ei (Ex. 34:6; Num. 14:18; Ps. 103:8; Iona 4:2; Mat. 9:36-38; 14:14; 15:32; 20:34; Mc. 1:41). În aces fel, Isus se dovedeşte a fi un adevărat Păstor pentru poporul Domnului, de fapt Păstorul prin excelenţă (vezi Ps. 23; Mat. 2:6; 9:36; Mica 5:2-5; Ezech. 34:5-6,23-25; 1 Împ. 22:17; Ioan 10). Cel care este plin de mila lui Dumnezeu, şi nu doar de o milă omenească, se va purta ca şi Dumnezeu faţă de poporul Lui şi de nevoile sale. Dar numai Cristos Domnul este Cel care poate avea în inimă compasiunea pe care Dumnezeu o are şi care poate face ceea ce trebuie pentru poporul Lui. Așadar, Domnul Isus, deși deranjat de oameni, are ochi să vadă în profunzimea ființei oamenilor. El îi vede pe astfel de oameni „ca niște oi care n-aveau păstor” (Mc. 6:34; Mat. 9:36), deci în mari nevoi și El le cere ucenicilor Lui să-i vadă la fel (vezi Mat. 9:35-38).

A intra în logica Mântuitorului înseamnă să nu te consideri deranjat de oamenii din jurul tău și de nevoile lor, care par că ne dau peste cap „agendele” noastre. Ca și Domnul Isus, noi trebuie să privim un asemenea deranj ca fiind o excelentă fereastră spre nevoile adânci ale oamenilor pierduți. Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere că Domnul a venit pe pământ nu pentru a se simți bine cu ai Lui (deși și acesta este un aspect pe care Domnul L-a avut în vedere în lucrarea Sa mesianică) ci pentru a sluji și a-Și da viața ca răscumpărare pentru mulți (Mc. 10:45). Domnul Isus a fost motivat de milă și compasiune pentru cei căzuți (Mat. 9:36-38). Sunt cel puțin două imagini sugestive ale „logicii (mentalității)” Domnului nostru în evanghelii, pe care noi trebuie să ni le însușim, dacă vrem să fim ucenici credincioși ai Lui. Prima este cea de la transfigurarea Domnului, de pe muntele schimbării la față (Mc. 9). Experiența trăită de ucenicii Domnului pe acest munte a fost una extraordinară. Petru I-a cerut Domnului să poată face acolo trei colibe și să zăbovească acolo mai mult timp. Dar Domnul, după ce experiența a trecut, i-a condus pe aceștia jos la poalele muntelui și acolo s-au confruntat cu o mare nenorocire – un copil îndrăcit care avea nevoie de vindecare. Îl vedem pe Domnul că zăbovește puțin în mijlocul experiențelor înălțătoare și este gata întotdeauna să răspundă nevoilor celor nenorociți. A doua experiență este cea legată de pilda samariteanului milostiv (Lc. 10:25-37). El, în mod indirect, își manifestă dezaprobarea față de preotul și levitul care, „din rațiuni înalte sau justificate” (ajungerea la slujba de la templu fără întârziere; sau prevederea de a-și păzi viața ca nu cumva să ajungă și ei jefuiți de hoți) nu se apleacă spre nevoia omului căzut între tâlhari pentru a-l ajuta. Lecția Domnului are în vedere faptul că noi, ca robi ai Domnului, ar trebui să zăbovim să ne aplecăm asupra oamenilor în nenorocire, pentru a le face bine (așa cum a procedat samariteanul milostiv). Înaintea Domnului „rațiunile înalte și justificate” nu ne scuză că nu am putut face binele de sub nasul nostru; El ne cere jertfa de a zăbovi, neplanificat, în fața unor asemenea nevoi. Așa a procedat Mântuitorul și așa trebuie să procedăm și noi.

VA URMA