ISTORIE BAPTISTĂ – De la fondarea biserici creştine până în prezent (continuare)

42
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA XII
Continuare note biografice – Thomas Grantham – Hanserd Knollys – Benjamin Keach – William Kiffin – Anecdote

Am relatat despre principalii lucrători ai denominaţiei noastre din Anglia, care au murit înaintea Revoluţiei glorioase. Numele altora, care au supravieţuit acelui eveniment, vor fi înregistrate aici, deoarece strădaniile lor în calitate de oameni publici trebuiesc luate ca referinţă la perioada la care ne referim acum.

THOMAS GRANTHAM a fost pentru mulţi ani lucrătorul principal din cadrul Baptiştilor Generali. El a fost botezat la Boston, Lincolnshire, în anul 1652, şi aproape imediat după aceea şi-a început lucrările sale ministeriale. În 1656 a devenit pastor al unei biserici al North Elm Chapel. Petiţia prezentată lui Charles II din prima parte a domniei sale, se spune că a fost „aprobată de mai mult de 20.000”, şi a fost scrisă de el. El a fost de câteva ori întemniţat, şi în alte dăţi deranjat, pentru principiile şi practicile sale ca Baptist. Atât era el stimat de către fraţii lui încât în 1666 el a fost scos din oficiul pastoral şi a fost numit „mesager”, capacitate în care a lucrat pentru mulţi ani, fondând biserici în Lincolnshire, Norfolk, Warwickshire, şi alte ţări, şi a exercitat o supraveghere generală asupra intereselor denominaţiei. În cele din urmă s-a stabilit la Norwich, unde a şi murit, pe 17 ianuarie, 1692.

Grantham a scris câteva lucrări folositoare, în principal despre explicarea sau apărarea sentimentelor Baptiste. Cel mai mare a fost un volum în foliu, intitulat „Christianismus Primitives”1.

HANSERD KNOLLYS a fost un nativ din Chalkwell, în Lincolnshire. În timp ce îşi continua studiile la Universitatea de la Cambridge, el a experimentat o schimbare a inimii, cunoscându-se cu „câţiva creştini plăcuţi, pe atunci numiţi Puritani”, a căror conversaţie cu el l-au binecuvântat. În 1629 a fost ordinat de Episcopul de Petersborough. La Humberstone, unde a trăit câţiva ani, el era obişnuit să predice de trei şi chiar de patru ori în ziua Domnului, pe lângă predicile din zilele de sfinţi şi la înmormântări. Însă scrupulele şi îndoielile au agitat mintea sa. În mare parte el a ajuns la convingerea că poziţia sa în Biserica Angliei nu era în acord cu Noul Testament, şi a renunţat la ordinarea sa, rezolvând să nu mai predice până ce nu a „primit o chemare clară şi comisiune de la Hristos să predice Evanghelia”.

În timpul tăcerii lui a trecut prin multă tulburare mintală, care a fost înlăturată cu ajutorul lui Wheelwright, unul din predicatorii Puritani. El i-a recomandat apoi predicarea. „Am început să predic doctrina harului liber, conform sensului general al noului şi veşnicului Legământ, pentru trei sau patru ani laolaltă, prin care mulţi păcătoşi au fost convertiţi, şi mulţi credincioşi au fost stabiliţi în credinţă”.

Persecuţia era atât de aprinsă încât s-a alăturat emigranţilor care mergeau în acea vreme către New England, şi a ajuns la Boston în primăvara lui 1638. Nu i s-a permis să rămână acolo, predicatorii îl judecau în mod nejustificabil a fi Antinominian, şi au dorit ca magistraţii să-l alunge. Însă el a găsit o casă în Dover, pe Piscataqua, unde a predicat cu mare acceptare circa trei ani. Cotton Mather, referindu-se la „predicatorii din alte părţi ale lumii”, care au sosit în New England, spune, „Printre ei erau şi câţiva Anabaptişti evlavioşi, pe nume Hanserd Knollys (pe care unul din adversarii săi l-au numit Absurdul Neştiutor), din Dover, şi Miles din Swansley. Ambii au un caracter de respect în bisericile acestei sălbăticii”2. E de observat faptul că sosirea lui Knollys era în primăvara lui 1638. Botezul lui Roger Williams nu luase loc până în iarna acelui an.

Knollys s-a întors în Anglia spre finalul anului 1641. S-a stabilit în Londra, unde şi-a câştigat mijlocul de trai din a preda la o şcoală. Următoarea lui angajare a fost în postura de capelan în armata Parlamentară. Când a părăsit armata el s-a stabilit din nou la Londra ca profesor, şi a predicat în biserici după cum avea oportunităţi. Strădaniile sale au fost foarte acceptabile faţă de oameni, însă au fost atât de dezaprobate de Adunarea Preoţilor, deoarece el predica împotriva bisericilor naţionale, încât el s-a retras din legătura cu ele, şi a deschis o casă de întâlniri pe strada Great St. Helen, unde el avea de obicei o congregaţie de o mie de ascultători. O biserică Baptistă s-a format acolo, peste care a fost ordinat pastor în 1645. El a deţinut acel oficiu până la moartea sa, în 1691, deşi a fost adesea prevenit, prin operaţiile legilor nedrepte, de la a-şi împlinii datoriile. În câteva ocazii el a găsit ca necesar să se retragă la ţară pentru o vreme, şi în timpul celei mai aprinse perioade de persecuţie a părăsit Anglia, şi a trăit doi sau trei ani în Germania şi Olanda. A avut şi el partea lui de „legări şi întemniţări”. Însă Dumnezeu l-a susţinut prin harul Său. Bucuriile sale religioase abundau, şi strădaniile sale au fost eminent de pline de succes.

„Deşertul meu, marea, oraşul, trista temniţă a milei”, observa el, „mi-au permis să am multe şi puternice consolări. Vederea spirituală a slavei lui Dumnezeu, dulceaţa divină a prezenţei spirituale şi providenţiale a Domnului mei Isus Hristos, şi bucuriile şi mângâierile Duhului etern şi sfânt, comunicate sufletului meu, împreună cu Scripturile potrivite şi condimentate de adevăr, care m-au trezit adesea atât de puternic, m-au împrospătat, şi mi-au întărit inima în zilele pelerinajului meu, încercări şi suferinţe, încât simţul – da viaţa şi dulceaţa lor – încă mai rămâne în inima mea, şi mi-a implicat sufletul să trăiască prin credinţă, să umble smerit, şi să dorească şi să tânjească să exceleze în sfinţenie spre slava lui Dumnezeu şi exemplul altora. Totuşi, mărturisesc, mulţi din lucrătorii Domnului şi câţiva din oamenii Domnului au excelat şi m-au întrecut, cu care Dumnezeu nu a cheltuit aşa de mult, nici cu dureri, aşa cum am avut eu din partea Lui. Sunt un rob foarte neprofitabil, însă prin har sunt ceea ce sunt”.

Knollys oferă următoarea relatare despre recuperarea sa dintr-o boală periculoasă. O vom copia fără nici un comentariu:

„Doi doctori învăţaţi, bun practicanţi, şi judicioşi, m-au vizitat zilnic, şi m-au consultat, şi am fost pe deplin încredinţat că au făcut tot ce le sta în putinţă să efectueze un tratament, şi am ştiut totodată că Dumnezeu nu a produs reuşită la strădaniile lor oneste şi credincioase prin binecuvântarea sa. Deşi Dumnezeu a dat un semnal şi o singură mărturie a binecuvântării Sale speciale prin fiecare din ei către alţi pacienţi de-ai lor, cel puţin 16, în acelaşi timp, am ajuns să nu mai iau nimic fizic, ci să aplic acea sfântă ordonanţă a lui Dumnezeu, numită de Isus Hristos, marele Doctor de valoare, din Iacov 5:14, 15 – ‚Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii, şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.’ – şi am trimis după Kiffin şi Vavasor Powell, care s-au rugat peste mine, şi m-au uns cu untdelemn în numele Domnului. Domnul a auzit rugăciunea, şi m-a vindecat; căci erau mulţi lucrători şi sfinţi plini de har care s-au rugat zi şi noapte pentru mine (supunându-se voii lui Dumnezeu), ca Domnul să-mi cruţe viaţa şi să mă facă să fiu de folos serviciului Bisericii Sale, şi sfinţilor Săi, a căror rugăciune Domnul a auzit-o; şi ca răspuns la rugăciunile lor eu am fost perfect vindecat, însă am rămas slăbit multă vreme după aceea”.

Pe măsură ce sărăcia bisericii prevenea ca ea să ofere un suport adecvat pentru el, Knollys a continuat în slujba lui de învăţător aproape până la finalul vieţii sale. Eforturile sale au fost atât de reuşite încât a realizat o proprietate considerabilă. Revizuind istoria sa la scurtă vreme după moartea soţiei lui (care a avut loc în 1671), el spune: „Fiului meu cel mai mare i-am dat 60 de pounds pe an în timpul vieţii, de care s-a bucurat 21 de ani până a murit. Următorului meu fiu care a trăit şi s-a căsătorit i-am dat valoarea deplină a două sute şi cincizeci de pounds în bani, casă, şcoală şi bunuri gospodăreşti, şi i-am lăsat 50 de educaţi în casa şcolii. Singurei mele fiice care era atunci în viaţă îi dau la căsătoria ei, peste 300 de pounds în bani, rentă, veselă, pânzeturi, şi lucruri de gospodărie, şi am lăsat soţului ei 50 de elevi în casa şcolii, în parteneriat cu fiul celalalt al meu. Fiului meu cel mai tânăr care a ajuns să se căsătorească, îi dau mai mult de 100 de lire sterline; în plus, m-a costat 60 de pounds ucenicizarea lui, şi 40 de pounds după aceea. Astfel Tatăl meu Ceresc a compensat pentru fostele mele pierderi cu viitoarele Sale binecuvântări, chiar în substanţă exterioară, pe lângă o bună creştere de har şi experienţă, în spaţiul a patruzeci de ani pe care eu şi cu scumpa mea soţie i-am trăit împreună. Ne-am mutat de câteva ori, cu întreaga noastră familie, odată de la Lincolnshire către Londra, şi de la Londra către New England; odată din Anglia spre Ţara Galilor, de două ori din Londra către Lincolnshire; o dată din Londra către Olanda, şi de acolo în Germania, apoi către Rotterdam, şi apoi din nou către Londra. În acestea am câştigat multă experienţă cu credincioşia lui Dumnezeu, bunătatea şi adevărul, în marile şi preţioasele Lui promisiuni; şi am dobândit experienţă în privinţa înşelăciunii inimii mele şi a puterii propriilor mele corupţii, şi puterea care domneşte a lui Hristos, şi captivitatea Sa şi subjugarea păcatelor mele – făcând cuceriri ale diavolului, lumii şi a păcatului, şi apoi dându-mi victorie, şi prefăcându-mă în victorie, triumf, şi să binecuvânt numele Lui sfânt… şi nu aş vrea acele experienţe şi învăţături de care s-a bucurat sufletul meu pentru tot ceea ce am suferit vreodată”.

Printre lucrările publicate de Knollys a fost o Gramatică a Latinei, Greaca şi Ebraica. Aceasta a fost scrisă în latină3.

Knollys a murit pe 19 septembrie, 1691. Pe atunci avea 93 de ani. „Societatea Hanserd Knollys” fondată în anul 1845, pentru republicarea lucrărilor autorilor Baptiştii timpurii, a fost numită după el.

Knollys, Keach şi Kiffin ar putea fi numiţi „primii trei” dintre predicatorii Baptişti din acele zile. Talentele şi caracterele lor le-au dat influenţă, care pare să se fi exercitat în mod înţelept pentru beneficiul denominaţiei. Ei au fost onoraţi în timp ce au fost în viaţă, şi „memoria lor e binecuvântată”.

Suferinţele lui BENJAMIN KEACH au fost detaliate într-o secţiune anterioară. El avea 24 de ani când a îndurat stâlpul infamiei. Născut în 1640, a fost convertit la vârsta de 15 ani, şi a început să predice, la invitaţia Bisericii, la trei ani după aceea, deşi el nu a preluat sarcina de păstorit până în 1668, când a fost ales pastor al bisericii din Southwark. El a rămas acolo până la moartea sa.

O relatare din timpul călătoriei sale la Londra ilustrează starea societăţii şi deficienţa aranjamentelor poliţiei din acea vreme. Keach, soţia sa şi cei trei copii călătoreau spre Londra cu carul. În drumul lor au fost atacaţi de o bandă de tâlhari de drumu mare, care le-au luat toţi banii şi lucrurile de valoare, lăsându-l pe Keach, care tocmai îşi vânduse efectele cu scopul de a se stabilii la Londra, şi avea în buzunar rezultatul vânzării, într-o stare de sărăcie totală. Prietenii, însă, i-au alinat necesităţile sale imediate, şi l-au asistat în a aduce o acţiune împotriva judeţului pentru cantitatea pierderii sale, în care el a avut succes. O astfel de procedură ar fi fost socotită drept ciudată în aceste zile.

Strădaniile lui Keach au fost mult binecuvântate. Pentru patru ani biserica peste care prezida el se întâlnea în case particulare, schimbând adesea locurile de adunare pentru a evita urmărirea informatorilor. În 1672, când Charles II a emis „Declaraţia de Indulgenţă”, s-a ridicat o casă de întâlnire pentru biserică. Aceasta a fost lărgită de câteva ori, pe măsură ce creştea congregaţia, şi în mare era capabilă să ţină aproape o mie de persoane.

Predicarea nu a fost singura lucrarea a lui. Keach era un scriitor voluminos. Câteva din lucrările sale au fost „polemice”, câteva „practice”, altele „poetice”. Cele „polemice” tratau câteva subiecte, pe atunci discutate aprins – inclusiv punerea mâinilor, legitimitatea cântării în închinarea publică, autoritatea Sabatului creştin, şi botezul. Cu privire la ultima a scris în mod frecvent, şi cu mare entuziasm. Partea „practică” a lucrărilor sale a cuprins, pe lângă producţiile minore, Tropologia sa, sau, Chei de deschidere a metaforelor Scripturii, Misterele Evangheliei Dezvăluite, sau, O expunerea a tuturor pildelor; şi Călătoriile adevăratei evlavii, şi Călătoriile nelegiuirii. Primele două au fost cărţi volume mari, care au fost mai degrabă distinse pentru ingeniozitatea lor mai degrabă decât criticismul lor. Ele au fost retipărite de câteva ori, dar, oricât de valoroase ar fi sau experimentale, nu pot fi recomandate ca modele de exegeză curată. Celelalte două au fost cam în stilul lui Bunyan. Încă mai sunt preţuite de câţiva cititori serioşi. Cea mai importantă din compunerea sa „Poetică” a fost Sionul în nelinişte, sau, Suspine ale Bisericii Protestante, prima publicată în 1666. Aceasta a fost scrisă, aşa cum spune el în Prefaţă, pentru că a „perceput Papalitatea că era gata să mugurească, şi, dacă nu ar fi prevenit Dumnezeu, ar fi tresărit în ţară”. După Revoluţie, peniţa lui prolifică a produs un alt poem, intitulat, Sionul neliniştit alinat, sau Haina Laudei pentru Duhul de Apăsare. El a mai publicat o colecţie, intitulată, Melodie Spirituală, care conţine circa trei sute de imnuri.

Constituţia lui Keach era slabă, bolile lui erau frecvente. În 1689 viaţa sa era în disperare; doctorii şi-au epuizat îndemânarea lor, şi rudele lui l-au părăsit, aşteptând ca plecarea lui să fie aproape, când, aşa cum relatează Crosby, „Reverendul Hanserd Knollys, văzându-şi prietenul şi fratele aproape de expirare, l-a îndemnat la rugăciune şi, într-o manieră foarte extraordinară şi sinceră, a implorat ca Dumnezeu să-l cruţe şi să adauge la zilele lui timpul acordat slujitorului Său Ezechia. De îndată ce şi-a încheiat acesta rugăciune, a spus, ‚Frate Keach, voi fi în cer înaintea ta’, şi la scurtă vreme l-a părăsit. Atât de remarcabil a fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea acestui om bun, încât nu pot omite aceasta; deşi ar putea fi discreditat de unii, încă mai există evidenţe incontestabile ale faptului; căci Keach s-a făcut bine din boala aceea, şi a trăit încă cincisprezece ani după aceea, şi apoi a fost pe placul lui Dumnezeu să-l viziteze cu acea scurtă boală care a pus capăt vieţii sale”. A murit în 18 iulie 1704, în anul 64 al vieţii sale.

Istoricul Crosby era un membru al bisericii păstorite de Keach. Conturarea sa a caracterului pastorului a fost rezultatul observaţiei personale şi apropiate. În mod clar este o imagine din viaţă, şi e demnă de prezentare.

„A culege fiecare tranzacţie în parte a vieţii acestui lucrător vrednic nu se poate face la o asemenea distanţă de timp; nu, nici chiar să colectăm tot ceea ce a fost excelent şi de dorit în el e prea mare sarcină ca să poată fi preluată acum. Voi observa doar că el era o persoană de mare integritate a sufletului; un însăşi Nataniel; conversia sa nu a fost în zadar şi spumoasă, ci serioasă, fără să fie sumbră sau tifnoasă. El a început să fie religios devreme, şi a continuat credincios până la capăt. Nu a fost şocat de furia persecutorilor săi, deşi a suferit aşa de mult din partea lor pentru cauza lui Hristos. Predicarea Evangheliei era plăcerea sufletului său, şi inima sa era aşa de implicată în lucrarea de slujire încât din vremea primei sale apariţii în public şi până la capătul vieţii sale a fost o scenă continuă de muncă şi strădanie. Studiul şi predicarea sa constantă au epuizat spiritele sale animale şi i-a făcut tăria plăpândă, şi în cele din urmă a descoperit un zel împotriva erorilor din acele zile. Sufletul său era prea mare ca să se retragă de la vreun adevăr ce-l deţinea, fie de la puterile sau de la flatările celor mai eminenţi. El a ieşit din datoriile sale de pastor cu sârguinţă neobosită, prin a predica la timp şi ne la timp, vizitându-i pe cei de sub grija sa, încurajându-i pe cei serioşi, apărând marile adevăruri ale Evangheliei, şi expunându-le în cea mai clară lumină. Cât de jos se apleca el de dragul păcii! Şi cât purta el neputinţele fraţilor lui slabi! Ca nu cumva cei care se luptau prin tăria raţiunii să fie topiţi de aroganţă şi buna natură. El era prudent dar şi paşnic; ierta şi uita rănile, fiind caritabil dar şi precaut. Nu era dependent să rostească cenzură dură faţă de cei ce difereau de el în materii mai mari sau mai mici, însă avea o dragoste pentru toţi sfinţii, şi exercita aceasta în a tine o conştiinţă vidă de ofensă faţă de Dumnezeu şi faţă de om. A arătat o strădanie neobosită pentru a recupera puterea decăzută a religiei, căci el trăia ceea ce predica, şi a fost pe placul lui Dumnezeu să dea reuşită strădaniilor sale încât nu mă îndoiesc de faptul că unii l-ar putea numi părintele lor care i-a născut prin Evanghelie. El nu avea tonuri neobişnuite şi nici gesturi indecente în predicarea sa. Stilul său era puternic şi masculin. Folosea în general notiţe, mai ales în ultima parte a vieţii sale, şi dacă predica sa nu avea înfrumuseţare de limbaj cu care se laudă unii, ei aveau acest avantaj specific, să fie plini de divinitate solidă, care e un caracter mai bun pentru discursurile de amvon decât să spună că sunt plini de elocvenţă pompoasă şi stoluri de inteligenţă. Aceasta era cel puţin una din calificativele sale excelente pentru lucrarea de slujire, încât ştia cum să se poarte în casa Domnului, în privinţa exercitării acelei discipline care e atât de necesară pentru o societate creştină. Cu răbdare şi blândeţe, cu gravitate şi prudenţă, cu imparţialitate şi credincioşie, se umilea pe sine faţă de congregaţia sa, şi cu prudenţă în comportament trata el toate lucrurile din diverse ocazii”4.

WILLIAM KIFFIN este ultimul pe care-l vom numi dintre vrednicii Baptişti din această perioadă. El este un nume într-adevăr de onorat. El era unul din prinţii negustori ai Londrei, şi şi-a câştigat bogăţia prin muncă cinstită. A căutat totodată să câştige sufletele cu înţelepciune şi seriozitate, responsabil fiind faţă de măreţia acestei sarcini. Precum Mardoheu din vechime el a fost „acceptat de mulţimea fraţilor săi, căutând prosperitatea poporului său, şi vorbind paşnic cu toţi din sămânţa sa” (Estera 10:3).

William Kiffin era un nativ din Londra, care s-a născut în anul 1616. Când avea 9 ani, şi-a pierdut ambii părinţi datorită unei ciume, care pe atunci lovise violent în Londra, şi rămăsese şi el cu „şase răni de ciumă”, aşa că „nimic decât moartea nu mai se căuta” de către prietenii săi. A fost pe placul lui Dumnezeu să îl vindece şi să-l binecuvinteze cu viaţă lungă. Convertirea lui a avut loc în tinereţe. Lucrarea instructivă şi puternică din acele vremuri a fost mijlocul de implantare a convingerii în sufletul său, şi în cele din urmă stabilirea lui în credinţă. Un citat din autobiografia sa poate fi citat aici:

„La finalul anului 1632, Domnul a găsit cu cale să-l aducă pe John Goodman la Londra. Am luat parte la slujirea lui şi am găsit-o a fi profitabilă. Prezentând judecata sa asupra felului în care Dumnezeu tratează convertirea păcătoşilor, el a arătat că terorile legii nu erau necesare să fie predicate pentru a pregăti sufletul pentru Hristos, pentru că în natura şi tendinţa lor ele depărtau sufletul de Hristos; răspunzând la foarte multe obiecţii şi Scripturi produse de alţi predicatori pentru a dovedi contrariul. Aceasta mi-a fost de mare folos, încât să-mi satisfacă faptul că Dumnezeu nu s-a legat pe Sine de vreo cale de a converti pe păcătoşi, ci conform bunii Sale plăceri avea căi diferite de aducerea unui suflet la Isus Hristos. Pentru ceva vreme am observat nevoia de Hristos, şi am crezut că doar prin el trebuie să aştept iertarea; şi am văzut totodată valoarea şi excelenţa care erau în El mai presus de alte obiecte, aşa că acum îmi simt sufletul în odihnă şi mă încred în El”5.

Din nou: „Cam în această vreme [1634] m-am familiarizat cu câţiva tineri care luau parte sârguincioşi la acestea, aşa că a fost pe placul Domnului să se facă de cunoscut pe Sine şi harul Său. Aceştia fiind şi ei ucenici ca mine, nu aveau când să discute decât în zilele Domnului. Fiind practica noastră de a participa la lectura de dimineaţă, care începea la şase, atât la Cornhill cât şi la Christ Church, noi ne-am stabilit să ne întâlnim cu o oră mai devreme, să o petrecem în rugăciune şi comunicare a ceea ce am primit de la Domnul unul către altul; sau să repetăm vreo predică care am auzit-o anterior. După puţină vreme, citeam şi câteva pasaje din Scriptură, şi vorbeam din ea după placul lui Dumnezeu. În aceste exerciţii am găsit un mare avantaj, şi gradele mele au ajuns la o mică măsură de cunoaştere, găsind studierea Scripturii foarte plăcută şi încântătoare pentru mine; la care iau parte după felul cum Dumnezeu îmi dă oportunităţi”6.

Tânărul a devenit un vizitator independent, pregătit să urmeze călăuzirea adevărului, indiferent de consecinţe. Observând faptul că anumiţi predicatori excelenţi s-au dus la surghiunire benevolă mai degrabă decât să se conformeze cu Biserica Angliei, el a fost determinat să examineze punctele din dispută dintre acea Biserică şi oponenţii săi, şi aceasta a adus la alăturarea sa de Nonconformişti. A fost cinci ani membru al bisericii Independente, pe atunci sub grija lui Lathorp, când, cu mulţi alţii, s-a retras şi s-a alăturat bisericii Baptiste, prima din Anglia de ordin Baptist Particular, unde era pastor Spilsbury. La doi ani după aceasta, în 1640, o diferenţă de opinie în privinţa proprietăţii predicatorilor care nu au fost puşi să le predice (în care Kiffin a luat partea negativă), a ocazionat o separare. Kiffin şi cei care au fost de acord cu el s-au retras, şi au format o altă biserică, care se întâlnea în Devonshire Square. El a fost ales pastor, şi a deţinut acel post până la moartea sa în 1701 – unul din cele mai lungi posturi înregistrate.

Kiffin a fost angajat extrem în ocupaţii comerciale, făcând comerţ în special cu Olanda, şi a dobândit o mare proprietate. Postura sa în societate, precum şi bine-cunoscuta sa integritate de caracter, i-a oferit influenţă, şi el a exercitat-o adesea pentru protecţia şi alinarea celor în suferinţă. Era mult în favoarea sa, din acele vremuri schimbătoare şi furtunoase, încât a stat distant faţă de toată agitaţia politică. El nu s-a îngrijorat niciodată cu disputele de partide, nici nu s-a amestecat în intrigile şi clicile politicienilor. El era un cetăţean bun al Republicii, se supunea Protectoratului, îl onora pe Rege. Politica sa era, şi aşa îi şi sfătuia pe fraţii lui, să dea ascultare guvernării existente, în lucrurile civile, oricare ar fi forma acelei guvernări. Astfel a fost ţinut în stimă înaltă de toate partidele, şi i s-a arătat un mare respect.

Charles II era întotdeauna în nevoi în privinţa banilor, şi nu îi păsa în ce fel erau obţinuţi. Se spune că într-o ocazie a apelat la Kiffin, şi a cerut să împrumute 40.000 de pounds. Comerciantul Baptist i-a spus că nu avea aşa sumă mare la dispoziţie, dar dacă maiestatea sa accepta 10.000 de pounds ca dar, el era binevoitor cu toată inima. Regele a luat banii, şi Kiffin, după cum era obişnuit să spună, a salvat 30.000 de pounds prin generozitatea sa, căci Charles ar fi uitat să plătească datoria.

S-au făcut câteva încercări de a-i implica pe oamenii buni în chestiuni rele. EL a fost convocat înaintea Domnului Primar, din timpul Protectoratului, că predica împotriva botezului pruncilor, însă punerea sub acuzare nu a fost emisă: dacă ar fi fost, Cromwell ar fi anulat-o. În anumite ocazii, după Restauraţie, el a îndurat scurte întemniţări, depinzând de investigaţie. O dată el a fost acuzat că rosteşte cuvinte de trădare în predică; alta dată, prin intermediul unei scrisori falsificate, că ia parte la chestiuni ale insurecţiei; alte ori, că ar fi angajat oameni să-l ucidă pe Rege. Însă inocenţa sa era atât de aparentă încât el scăpa. Fără îndoială că prin „mâna bună a lui Dumnezeu” era peste el. „Domnul meu Arlington mi-a spus”, observă el, „că deşi, în fiecare listă cu persoane dezafectate adusă lui, care trebuiau să fie asigurate, numele meu era întotdeauna printre ei, şi totuşi Regele nu ar fi crezut nimic niciodată ceva împotriva mea; Domnul Cancelar de asemenea (Earl de Clarendon) era foarte mult prietenul meu”7.

În 1679, când Actul Adunării a fost reînnoit într-o formă mai severă, s-a făcut o încercare de a-l aduce pe Kiffin sub satira acesteia. „A fost pe placul Domnului”, spune el, „ca legile să înceapă să fie puse acum în execuţie împotriva neconformiştilor; şi, în timp ce am fost luat la o întâlnire, am fost judecat, pentru scopul că am recuperat de la mine 40 de pounds. Suma aceasta am depus-o în mâinile unui ofiţer; însă găsindu-se anumite erori în proceduri, i-am răsturnat pe informatorii de la proces. Deşi procesul m-a costat 30 de pounds, a avut acest avantaj – că mulţi săraci care erau judecaţi cu o acuzaţie similară au fost eliberaţi prin aceste mijloace, informatorilor fiindu-le teamă să purceadă împotriva lor”8.

Dup patru ani, ei au încercat din nou, însă fără vreun succes mai bun. „A plăcut Domnului, în prezent, ca după moartea soţiei mele, să fiu din nou judecat de către informatori pentru 300 de pounds, pedeapsa pentru 15 adunări. Ei au aranjat astfel lucrurile în secret, încât să înregistreze în tribunal banii, însă, după ce au descoperit că erau şi erori în acea înregistrare, ei au mutat curtea, judecătorul Jenner fiind la tribună, ca să amendeze înregistrarea. Câţiva din prietenii mei care erau la tribunal, s-au mutat ca să fiu audiat înainte de a fi dat ordinul. În acest fel am ajuns să cunosc de proces, şi după ce am utilizat sfatul abil, ei au pledat că înregistrarea nu putea fi reparată, şi, după câteva audieri înaintea curţii, informatorii au lăsat baltă procesul”9.

Dacă ar fi fost mai mulţi de Kiffin în Anglia în această vreme, comerţul informatorilor ar fi fost mai puţin cu câştig. Persecutorii se revelau în bogăţiile obţinute pe nedrept. Ei vor apărea înaintea unui „scaun de judecată” unde nu se vor găsi „erori în înregistrare”.

O porţiune a istoriei domestice a lui Kiffin este astfel narată:

„A fost pe placul Domnului să ia la Sine pe fiul meu mai mare, care nu a fost o îndurerare prea mare pentru mine şi draga mea soţie. Ascultarea lui faţă de părinţi şi îndrăzneala în căile Domnului au fost atât de evidente încât l-au făcut prietenos în ochii tuturor care-l cunoşteau. Durerea care am simţit-o pentru pierderea sa m-a apăsat mult, cu ceva mai mult decât supărarea obişnuită; însă în mijlocul necazului meu, Domnul m-a susţinut prin acel cuvânt binecuvântat adus atât de puternic minţii mele (Matei 20:15), ‚ Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’ Aceste cuvinte mi-au liniştit inima, aşa că am simţit o supunere perfectă faţă de voia Sa suverană, fiind bine satisfăcut că aceasta era pentru marele avantaj al dragului meu fiu, şi o voce pentru mine să fiu mai smerit, şi mai veghetor peste căile mele.

„Următorul meu fiu fiind într-o condiţie slabă, şi dorind să călătorească, l-am trimis cu căpitanul unei corăbii, o cunoştinţă, care era legat de Aleppo. Temându-mă că în călătoriile sale el putea fi în pericolul de a fi corupt de cei din religia Papală, am trimis un tânăr, un predicator cu el, ca să-l apere de orice de acest gen. Însă am fost foarte prevenit, căci acest predicator l-a părăsit pe el şi corabia în Leghorn, şi s-a dus la Roma, eu însumi fiind, spre supărarea mea, dezamăgit. La revenirea fiului meu acasă, când s-a aflat la Veneţia, s-a întâlnit cu un preot papal, şi fiind îndrăzneţ să discute cu el despre religie, preotul, ca să-şi arate răzbunarea, l-a distrus prin otrăvire. Cât despre numele predicatorului, interzic să fie menţionat, el însăşi mai fiind în viaţă. ‚Mă rog Domnului ca acest păcat să nu fie pus în acuzarea lui’”10.

Mai jos se află o trăsătură bună a vechiului Protestantism. William Kiffin nu a putut acţiona ca unii oameni moderni, care şi-au trimis copiii la şcolile Catolice Romane. El era atât de grijuliu pentru prevenirea fiului său de la eroarea vicleană, încât a fost mulţumit să înfrunte o dublă cheltuială în turul său mai degrabă decât să rişte siguranţa sa spirituală. Toată Cinstea lui, şi a lui să fie pentru purtarea sa de grijă. Numele predicatorului care l-a dezertat nu va fi niciodată cunoscut pe pământ. Kiffin nu avea să-l expună spre defăimare, deşi ar fi meritat-o din plin. Kiffin era un ucenic al Celui „smerit şi blând”.

La circa trei ani după ultima afecţiune menţionată, el şi-a pierdut şi soţia, care murit pe 2 octombrie 1682. El a înregistrat acest eveniment în tensiunea sa obişnuită. „A fost pe placul Domnului”, spune el, „să ia la Sine pe draga şi credincioasa mea soţie, cu care am trăit circa 44 de ani, a cărei tandreţe faţă de mie şi credincioşie faţă de Dumnezeu au fost de aşa fel încât nu pot fi exprimate de mine, căci ea era întotdeauna în asentiment cu mine în toate mizeriile mele. Pot să spun într-adevăr că nu au auzit-o niciodată să rostească cea mai mică nemulţumire faţă de providenţa variata care a venit peste mine sau ea; ea vedea mâna Domnului în toate suferinţele noastre, aşa încât să mă încurajeze în mod constant în căile lui Dumnezeu: moarte ei a fost cea mai mare durere pentru mine pe care am întâlnit-o vreodată în lume”11.

Am oferit o relatare completă într-o secţiune anterioară a nenorocirii care a venit peste Kiffin în moartea nepoţilor săi, Hewlings. Acea rană nu a fost niciodată vindecată; l-a durut până în ziua morţii lui.

În 1687, James II a publicat o „Declaraţie a libertăţii conştiinţei”, asigurând pentru acel scop o putere de a se dispensa de legile din ţară printr-un exerciţiu al prerogativei regale. Câţiva dintre Neconformişti, şi printre ei şi câţiva Baptişti, au fost atât de încântaţi la vederea libertăţii şi egalităţii, încât ei au acceptat cu inimă largă avantajul oferit, şi au prezentat adresări Regelui în această ocazie, exprimând în termeni puternici simţul lor de obligaţie faţă de El. Însă Kiffin şi majoritatea fraţilor lui nu aveau să fie păcăliţi. Ei au văzut că întreaga măsură a fost complet neconstituţională, din moment ce legile nici nu pot fi făcute, anulate, ori suspendate, de legislatura unită; şi ei au fost convinşi că planul real al lui James era de a acorda putere politică asupra Romano-Catolicilor, şi în final să facă Papalitatea năvalnică. Ei s-au abţinut, prin urmare, de la vreo demonstraţie, şi au aşteptat derularea evenimentelor.

Când Regele a privat Oraşul Londrei de cartograful ei, şi şi-a schimbat magistraţii, Kiffin a fost numit unul dintre noii membrii ai consiliului municipal. Iată relatarea sa despre această tranzacţie:

„La scurtă vreme după aceea, a venit peste mine o mare ispită, care era o comisie din partea Regelui de a mă face membru în consiliul municipal al Londrei. Am folosit toate mijloacele posibile pentru a fi scuzat de lorzii din preajma Regelui, cât şi de Sir Nicholas Butler, şi Penn, însă totul în zadar. Ei spuneau că ştiu ca am un interes care să-i slujească Regelui; şi deşi îmi cunoşteau suferinţele mele foarte mari, prin pierderea celor doi nepoţi ai mei, şi a proprietăţilor lor, voi recupera eu valoarea proprietăţilor lor, precum şi în ce onoare şi avantaj doream rezonabil pentru mine”.

„Dar îi mulţumesc Domnului că acele oferte nu au fost capcană pentru mine, fiind pe deplin în judecata mea că acel plan era pentru ruinarea totală a religiei Protestante, care, sper să pot spune, a fost şi este dragă mie şi vieţii mele. Am rămas fără să accept oficiul, din clipa când am primit convocarea să-l preiau, circa şase săptămâni, până ce Domnul Primar, Sir John Peake, a spus în tribunal, că trebuie să fiu trimis la Newgate; şi la câteva zile după aceea, am înţeles că se intenţiona să fiu pus într-un Oficiu de Coroană, şi să se procedeze cu toată severitatea împotriva mea. Când am auzit acestea, am fost la cel mai abil sfătuitor pentru ajutor (unu care acum este procuror în naţiune), şi după ce i-am spus cazul meu, mi-a spus că pericolul meu era foarte mare; căci dacă acceptam să fiu membru al consiliului, aveam riscul să fug de 500 de pounds [aceasta fiind pedeapsa de a lua oficiul fără a primii mai întâi Cina Domnului conform formelor Bisericii Angliei]; şi dacă nu-l acceptam, aşa cum erau pe atunci judecătorii, puteam să fiu amendat de ei, cu 10, 20 sau 30.000 de pounds, oricât le plăcea lor. Aşa că m-am gândit să preiau riscul mai mic de cinci sute de pounds, care era sigur, decât să fiu expus la amenzi aşa de mari încât să-mi ruinez familia şi pe mine însumi. Cu toate aceasta mi-am interzis să iau locul în consiliul municipal pentru o vreme, când cei care erau în acel consiliu au fost de acord să-l invite pe Rege la cină de ziua Domnului Primar, şi au pus 50 de pounds fiecare ca să se aducă acuzaţia; ceea ce i-a făcut pe unii să fie mai doritori pentru postura mea, şi au fost încântaţi să-mi spună că eu m-am abţinut [pentru] a mă scuza de la cei 50 de pounds ai mei. Însă pentru a preveni o astfel de acuzaţiei împotriva mea, am dorit ca un prieten să se cunoască cu Domnul Primar şi cu tribunalul, ca să-mi depun şi eu cei 50 de pounds cu ei, şi totuşi să întârzii în acceptarea oficiului – ceea ce le-am şi trimis. Când a venit Ziua Domnului Primar, şi cina pregătită pentru Rege, am înţeles că erau invitaţi la ospăţ nunţiul Papal, şi câţiva alţi preoţi, care au cinat cu ei, că dacă ştiam că au fost invitaţi, nu prea mi-aş fi dat partea de 50 de pounds pentru ospăţ; însă în ziua următoare de tribunal am ajuns la curte şi am preluat oficiul de membru al conciliului municipal. În postura aceasta eram şi un judecător al Păcii şi cu grad de locotenent; însă nu m-am amestecat cu vreunul din acele locuri, nici în vreun act de putere din acea curte, în privinţa cauzelor dintre om şi om, ci doar lucruri care se legau de bunăstarea oraşului, şi binele orfanilor, cei în situaţii dezastruoase care cereau ajutor, deşi puteam să facem puţine pentru ei. . . Fiind în acel oficiu de circa 9 luni, am fost eliberat din funcţie, spre marea mea satisfacţie. . . Motivul pentru care am oferit această scurtă relatare al acestor lucruri este ca să vedeţi cât de bun a fost Domnul pentru a prevenii acele planuri, pe atunci în dispută, pentru a distruge atât religia cât şi libertăţile noastre, şi doresc cu toată inima ca atât eu cât şi toţi cei preocupaţi să cunoască marea bunătate care o are Dumnezeu, ca El să primească slava din toate indurările care ni le oferă nouă”.

Aşa a scris patriotul creştin. Aici vedem demnitatea blândă a religiei.

Kiffin a murit pe 29 decembrie 1701, în vârstă de 86 de ani.

El a fost privit în general ca om principal în denominaţie. Adică, caracterul său excelent, şi poziţia pe care a ocupat-o, i-au oferit influenţa intre fraţii săi, şi a conferit sfatul său şi cooperarea de dorit. Numele său este legat cu toate procedurile publice ale trupului pentru jumătate de secol. Dacă Curtea dorea să-i împace pe Baptişti, aplicaţia era făcută către Kiffin. Dacă bisericile de la ţară cereau ajutor sau sfat, era ceva natural ca ele să ceară intervenţia lui, şi s-au bazat pe deplin în discreţia şi integritatea sa, ştiind că el se lupta cinstit să facă binele.

El a fost un eminent om bun. Nu putem face altceva decât să admirăm calmul şi supunerea filială a sufletului cu care el a înregistrat chiar şi cele mai dureroase evenimente ale vieţii sale. „A fost pe placul Domnului” – aşa era exprimarea de obicei a părerilor şi sentimentelor sale. Fie că se făcea referire la milă sau la judecată – la manifestări ale binecuvântării – la persecutarea răutăţii – la durerea domestică – la furtuni sau primejdii – sau la bucuroasa eliberare – totuşi, limbajul era acelaşi – „A fost pe placul Domnului”. Astfel el şi-a păstrat sufletul în răbdare şi „a îndurat în timp ce-l vedea pe Cel ce e invizibil”.

Am putea spune şi de alţi bărbaţi excelenţi pe care i-a ridicat Dumnezeu în „Perioada Tulbure”, şi prin care bisericile au fost edificate. Au fost John Gosnold, Joseph Wright, George Hammond, Samuel Taverner, Henry Forty, Benjamin Coxe, Nehemiah Coxe, D.D., William Collins, Hercules Collins, şi mulţii alţii. „Timpul însă se scurge”. Trebuie să încheiem această perioadă.

Istoricii noşti au păstrat câteva anecdote interesante, ilustrative ale acestor vremuri. Vom transcrie aici câteva din ele.

George Hammond era pastor al unei biserici din Canterbury, şi predica frecvent în satele vecine. Odată a fost prins de o furtună, şi s-a adăpostit sub un copac. În timp ce era acolo, o altă persoană i s-a alăturat, care în cursul conversaţiei a spus că era un informator, şi că auzise că avea să fie o adunare în vecinătate, la care trebuia să fie prezent. „Şi eu preiau oamenii”, a spus Hammond. „Chiar aşa?” a spus informatorul, „atunci o sa mergem împreună”. Amândoi au ajuns la casă, şi au stat împreună printre oameni. „Aici sunt oamenii”, a spus Hammond, „dar unde îi predicatorul? Dacă nu e un predicator nu putem să facem o adunare din ea, aşa că ori tu ori eu trebuie să predicăm”. Informatorul a refuzat de sigur, şi Hammond a predicat, spre uimirea omului. Predica a fost binecuvântată pentru el, şi a devenit creştin.

În partea timpurie a lucrării sale Nehemiah Coxe trăia la Cranfield, în Bedfordshire. Acesta a fost încredinţat închisorii pentru că predica Evanghelia. Când a fost dus la proces, el a pledat în greacă, şi la examinare a răspuns în ebraică. Judecătorul a făcut apel la inculpare, şi l-a descris pe acesta drept „Nehemiah Coxe, trăgătorul de corzi”, faţă de care şi-a exprimat uimire, fără îndoială că era destul de straniu ca un cizmar să fie un aşa învăţat. Coxe a insistat asupra dreptului său de a pleda în ce limbă dorea, şi deoarece nici unul din avocaţi nu vorbea greaca sau ebraica, cazul a fost închis în mod necesar. „Ei bine”, a spus judecătorul către consiliul de învăţaţi dinaintea lui, „trăgătorul de corzi v-a legat pe toţi, domnilor”.

Jeremiah Ives, care a fost pentru 30 de ani pastor al unei biserici în Old Jewry, Londra, a fost celebrat pentru tactul şi puterea sa ca om de dezbatere. Charles II auzise de el, şi l-a invitat la Curte să ţină o discuţie cu un preot Romano Catolic, căruia i s-a spus că oponentul său era un cler al Bisericii Angliei. Ives a fost convins să-şi asume acel caracter prin a apărea în straiele clerice. În cursul disputei el a argumentat, că indiferent de autorităţile care ar putea fi aduse în favoarea opiniilor sau practicilor Romane, şi a lucrurilor plauzibile care pot fi spuse în apărarea lor, ele nu pot fi susţinute, pentru că eu fost în totalitate necunoscute în era Apostolică. Acel argument, a răspuns preotul, ar fi de o forţă egală împotriva botezului pruncilor, care nu a fost nici el cunoscut în era Apostolică. Ives a admis aceasta, sugerând că el a respins botezul pruncilor din acelaşi motiv, după care preotul a închis abrupt discuţia, spunând că a fost trişat: el presupusese că disputa cu un cler al Bisericii Angliei, în timp ce lui i s-a adus un „predicator Anabaptist”. Regele şi curtenii lui au fost tare amuzaţi.

În acele zile, predicatorii erau adesea obligaţi să se deghizeze, ca să nu fie recunoscuţi de către informatori. „Se spune că Bunyan, pentru a evita descoperirea, a mers de la casa unui prieten deghizat în căruţaş, îmbrăcat cu un halat alb, o pălărie mare, şi bici în mână, pentru a participa la o întâlnire din cadrul unui hambar”. Andrew Gifford, din Bristol, a adoptat asemănări similare, odată apărând ca un ofiţer, alte ori ca un gentleman. „Nu m-ai întâlnit noaptea trecută”, a spus el unui prieten, „când m-am dus la Poarta Lawford? De ce nu ai vorbit cu mine?” „Nu v-am văzut, sir”. „Nu ai întâlnit un tinichigiu?” „Ba da, sir”. „Păi eu eram acela”, a spus Gifford.

Un vechi memoriu al lui Bunyan conţine următoarele: „Fiind să predic într-un sat de ţară (înainte de restaurarea Regelui Charles) în Cambridgeshire, şi oamenii fiind adunaţi împreună în cimitir, un şcolar de la Cambridge, şi nici unul din cei mai sobrii de acolo, au întrebat ce însemna această adunare de oameni, aceasta fiind în timpul săptămânii; când i s-a spus că unu Bunyan, un tinichigiu, avea să predice acolo, a dat băiatului doi penny ca să-şi ţină calul, spunând că s-a rezolvat să asculte vorbăria tinichigiului, şi aşa s-a dus în biserică să-l audă. Dumnezeu însă s-a întâlnit cu el acolo prin lucrarea Sa, aşa că a ieşit de acolo mult mai schimbat, şi nu vroia să mai asculte pe nimeni decât pe tinichigiu pentru multă vreme, el însuşi devenind mai apoi un predicator eminent din ţară, după aceea”.

„S-a întâmplat”, spune Crosby, „ca magistraţii din Sevenoaks să trimită nişte ofiţeri la întâlnirea congregaţiei din Brabourn, care i-a luat pe toţi oamenii de acolo şi i-a dus în oraş, unde printr-un ordin au fost ţinuţi prizonieri toată noaptea. A doua zi, când s-au întâlnit judecătorii, prizonierii erau aduşi înaintea lor şi examinaţi, şi după câteva discursuri cu ei erau eliberaţi. Aceştia cu o singură inimă, plini de minunăţie şi bucurie, s-au întors la locul de unde au fost luaţi, să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această eliberare atât de neaşteptată. Când au ajuns în acel loc, spre marea surprindere şi bucurie a lor inexprimabilă, ei au găsit femeile, acolo, care nu au plecat acasă, ci au stat în seara, noaptea şi dimineaţa următoare în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru ei”.

Note de subsol

1 Tayler’s History of the General Baptists, i. pp. 308-316.

2 Magnalia, book iii. p. 243 (Ed. 1855).

3 Ivimey, ii. pp. 347-359

4 Ivimey, ii. pp. 360-368.

5 Ivimey’s Life of Kiffin, p. 9.

6 Ibid, p. 13.

7 Life, p. 46.

8 Ibid, p. 58.

9 Life, p. 59.

10 Life, p. 56.

11 Life, p. 58.