ISTORIE BAPTISTĂ – De la fondarea biserici creştine până în prezent (continuare)

45
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VI
Perioada Agitată, din anul 1567 până în anul 1688

SECŢIUNEA XIII
Baptiştii din America de Nord – Biserica din Providence – Baptiştii din Massachusetts – Legiferarea persecuţiei împotriva lor – Biciuirea lui Obadiah Holmes – Prima Biserică din Boston – Newport – Swansea – Alte biserici – Roger Williams – Gregory Dexter – Obadiah Holmes – John Miles – Elias Keach

Voi purcede acum să ofer câteva informaţii cu privirea la introducerea principiilor Baptiste în America. Au existat Baptişti printre primii emigranţi către New England; numărul lor trebuie să fi fost mic, căci nu s-a întreprins nici un efort pentru o anumită perioadă pentru a se aranja închinarea separata. „Câţiva din aceşti oameni”, spune Cotton Mather, „au fost printre plantatorii din New England de la început, şi au fost bine primiţi în comuniunea bisericilor noastre, de care s-au bucurat, păstrându-şi opiniile lor particulare pentru ei înşişi”1.

Predicarea lui Roger Williams din Salem, anterioară alungării sale, despre care vom relata aici, era lipsită de gust pentru unii din ascultătorii săi, pentru că el mărturisea continuu împotriva asumării puterii în chestiunile religioase de către magistrat, şi ei au spus că el a inspirat principii „ce tind spre Anabaptism”. Aceasta probabil că nu a însemnat nimic mai mult decât individualitatea religiei care o învăţa el, şi punea un mare accent pe pietatea personală, ca fiind esenţială uniunii cu Biserica, de parcă era inconsistentă cu teoria de membria Paedobaptistă. Cu certitudine că el nu a profesat pe atunci sentimente Baptiste.

La scurtă vreme după stabilirea sa la Providence, întregul subiect al botezului a fost luat în considerare şi discuţie. Cum a fost iniţiat, şi în ce fel se derula cercetarea, nu ştim. Rezultatul a fost, totuşi, că în 1638, doisprezece bărbaţi s-au declarat pe ei a fi Baptişti în principiu. Apoi s-a ridicat întrebarea, Cum aveau să fie botezaţi aceştia, din moment ce nu aveau un predicator? Poate că ar fi trimis în Anglia după unu, dar aplicaţia se pare că nu ar fi fost reuşită, şi ar fi implicat o cheltuială cu care nu erau pregătiţi să o confrunte; în plus, ar fi avut loc o mare întârziere. În această dilemă ei au adoptat singurul expedient care părea cel mai verosimil să rezolve cazul. Unul din numărul lor, Thomas Holliman, a fost ales să-l boteze pe Williams, care mai apoi i-a botezat pe ceilalţi2. O biserică s-a format imediat, unde Williams a devenit pastor. Însă la scurtă vreme acesta şi-a anulat oficiul, la câteva luni după aceea; în timp ce unii au opinia că el şi-a dat demisia când s-a îmbarcat pentru Anglia pentru a procura un acord pentru colonie, şi în acea ocazie Chad Brown a fost ales ca succesor al său. La întoarcerea sa din Anglia el s-a abţinut de la părtăşia Bisericii, şi a trăit într-o condiţie religioasă izolată, predicând Evanghelia indienilor după cum găsea oportunităţi, însă refuza să participe în ordonanţe. El îmbrăţişase o singură noţiune, care este astfel declarată de unul din biografii lui: „El a negat că ar exista vreo lucrare acum, care este autorizat să predice Evanghelia celor impenitenţi, sau să administreze ordonanţele. El credea că aceste funcţii aparţineau rasei Apostolice de lucrători, care a fost întreruptă şi necontinuată când a început domnia lui Antihrist, şi care, gândea el, nu va fi restaurată, până ce martorii nu vor fi ucişi şi apoi înviaţi (Apocalipsa 11:11). . . El spune în lucrarea sa Nici unul din salariaţii lui Hristos, publicată în 1652 – ‚În anvergura săracă a vieţii mele, am dorit să fiu un observator sârguincios şi constant, şi am fost de multe ori implicat, în oraş, în ţară, în tribunale, în şcoli, universităţi, în biserică, în Vechea şi Noua Anglie, şi totuşi nu pot, în sfânta prezenţă a lui Dumnezeu, să produc rezultatul unei descoperiri satisfăcătoare, că ori lucrarea născută din Apostoli sau din mesagerii către naţiuni, sau hrănirea sau lucrarea de alimentare a învăţătorilor, conform primei instituiri a Domnului Isus, nu sunt încă restaurate şi existente. Singura lucrare, care, în opinia mea, există acum, este cea de profeţi, adică predicatori care explică adevărurile religioase, şi aduc mărturie împotriva erorii”3.

A doua biserică Baptişti din Rhode Island a fost formată la Newport, în 1644, de Dr. John Clark şi 11 alţii. Dr. Clark a devenit pastor: el a demisionat din pastoraţie în 1651, şi l-a însoţit pe Roger Williams în Anglia în afaceri legate de acordul coloniei. El a fost urmat de Obadiah Holmes.

O a doua biserică s-a format la Newport, în 1656, din 21 de persoane, care au ieşit din prima biserică datorită folosirii psalmodierii, la care ei au obiectat, „limitarea libertăţii de profeţire” – răscumpărarea particulară – şi indiferenţa arătată de biserică faţă de punerea mâinilor, o practică privită de cei ce s-au retras ca fiind esenţială. William Vaughan a fost primul pastor.

Patru alte biserici au fost organizate în Rhode Island în timpul acestei perioade North Kingston, 1665; Seventh Day Baptists, Newport, 1671; South Kingston, 1680; Dartmouth (mai apoi mutată la Tiverton), 1685.

An după an, tot mai mulţi Baptişti au emigrat din Anglia spre Massachusetts, si, de fapt, şi-au declarat sentimentele lor. „Anabaptiştii”, spune Winthrop, „creşteau şi se răspândeau în Massachusetts”. Metode variate au fost adoptate pentru a-i tulbura, ceea ce a produs efectul dorit încât mulţi dintre ei au părăsit ţara, şi s-au refugiat intre olandezii din Statul New York. Alţii însă au rămas, care, după cum se părea, nu vedeau a fi ceva rău pentru a-şi ascunde părerile, deducând în mod natural că cei care au fugit din Anglia ca să câştige libertate religioasă vor recunoaşte faţă de tovarăşii lor creştini ceea ce au căutat pentru ei înşişi. Însă cei din New England erau foarte imperfect instruiţi în această materie. Ei tot mai susţineau principiul Stabilirii, şi visau că teocraţia evreiască avea să fie perpetuată în state creştine. A fost emis un Act pentru exilarea Baptiştilor. Era mai uşor de a-i exila decât să-i convingă. Aici este o copie a acelui Act:

„Având în vedere că experienţa a dovedit-o în mod dureros că, încă de la prima apariţie a Anabaptiştilor, acum circa o sută de ani, ei au fost incendiarii republicilor, şi infectatorii de persoane în materiile principale de religie, şi tulburătorii bisericilor în toate locurile unde se aflau, şi că ei susţin botezul pruncilor a fi nelegitim, au susţinut adesea şi alte erori sau erezii odată cu aceasta, deşi ei au tăinuit (aşa cum unii eretici obişnuiau să facă) acestea, până ce aceştia au născocit un avantaj potrivit şi oportunitatea de ieşire, fără vreo întrebarea sau scrupule; şi odată ce, încă de la venirea noastră în New England, au apărut în mijlocul nostru, unii (ca mai înainte) care au negat ordonanţa magistratului, şi legitimitatea facerii de război, şi alţii legitimitatea magistraţilor, şi inspecţia lor în spărtura primei table [adică, primele patru din cele Zece Porunci]; opinii care, dacă ar fi să ne închidem ochii faţă de ele, se prea pare că vor creşte intre noi, aşadar trebuie să aducem vină asupra noastră, infecţie şi necaz în biserici, şi pericol către întreaga republică; se ordonă şi se cade de acord, că dacă vreo persoană, din cadrul acestei jurisdicţii, va condamna deschis sau se va opune botezului pruncilor, sau să se ducă în secret să-i seducă pe alţii de la aprobarea aceasta, sau se vor depărat în mod voit din congregaţia care administrează această ordonanţă, sau va nega ordonanţa magistraturii, sau dreptul legitim şi autoritatea de a face război, sau să pedepsească încălcările exterioare ale primei table, şi va apărea la tribunal de bună voie şi încăpăţânat să continue în acest stil, după timpul potrivit şi mijloacele de incriminare – oricare persoană sau persoane va fi osândită la exil”4.

Acest Act a fost emis pe 13 noiembrie, 1644. În acelaşi an Roger Williams a publicat lucrarea sa nemuritoare, Sângeroasa dogmă a persecuţiei pentru cauza conştiinţei discutate. Aceasta era o pastilă amară pentru John Cotton, predicatorul, şi magistraţii care au fost aşa de gata să facă licitarea sa. Ei au scrâşnit din dinţi faţă de Williams, în timp ce acesta trecea prin Boston în drumul său spre Anglia către Rhode Island, dar ei nu au îndrăznit să muşte – nici măcar nu l-au putut zgâria; ghearele lor erau scurtate; stăteau în uimire faţă de bărbaţii de acasă. Aşa Williams a ajuns sigur spre libera sa colonie; dar „un sărac pe numele Pictorul” a fost „legat şi biciuit” pentru că nu-şi lăsa copilul să fie stropit!

Era o presiune asupra Baptiştilor din Massachusetts. Ei erau puţini şi de temut. Ne putem mira de aceasta? Nu era o încercare mică să fi dus dincolo de graniţele civilizaţiei în acele zile. Auzim doar puţine despre acestea pentru şapte ani, şi din nou biciuire! William Witter, un Baptist înaintat în vârstă, trăia la Lynn. Distanţa, cuplată cu infirmităţile sale, l-au prevenit de la a se bucura de părtăşia creştină cu fraţii săi din biserica de la Newport, de care aparţinea el. Au fost acolo alţi fraţi în aceiaşi vecinătate. S-a recurs la o vizită pastorală. Dr. John Clark, pastor al bisericii, însoţit de Obadiah Holmes, un frate în slujire, şi alt frate pe nume Crandal, s-au îndreptat spre Lynn pentru acel scop, şi şi-au propus să ţină o întâlnire cu fraţii în Ziua Domnului. Ei erau adunaţi şi Dr. Clark îşi începea discursul, când au apărut deodată poliţiştii, s-au apucat să-i prindă pe intruşi, şi i-au ţinut în siguranţă până a doua zi. Ei au ascultat ordinele lor, şi întâlnirea a fost ruptă. În următoarea zi magistraţii Puritani i-au încredinţat închisorii, şi în noaptea următoare, Curtea Asistenţilor l-a adjudecat pe Dr. Clark să plătească o amendă de 20 de pounds, pe Holmes o amendă de 30 de pounds şi pe Crandal cinci pounds. Câţiva prieteni au plătit amenda Dr. Clark. Crandal a fost eliberat cu promisiunea că va apărea ziua următoare la tribunal. A existat o anumită discuţie despre o dispută asupra botezului intre Dr. Clark şi clerul de la Boston, care a sugerat o dorinţă de a se întâlni cu el, însă nu s-a ajuns la nimic.

Amenda lui Holmes a fost cea mai grea, probabil datorită circumstanţelor menţionate în sentinţă, care vor fi citate imediat. El nu a admis să i se plătească amenda, şi nici el nu ar fi plătit-o. Dar el trebuia ori să o plătească ori să fie „bine biciuit”. Aşa a decurs sentinţa. Este o curiozitate, şi ar trebui să fie păstrată:

„Sentinţa asupra lui Obadiah Holmes, din Seaconk, în 31 a lunii a cincia, 1651”.

„Având în vedere că Obadiah Holmes, venind în această jurisdicţie în luna a cincia, s-a întâlnit la casa unuia William Witter, la Lynn, şi a avut aici întâlnire în mod privat (şi în alte vremuri), fiind o persoană excomunicată, v-a convins să predicaţi şi să botezaţi în Ziua Domnului, sau în alte zile, şi fiind apoi luat de poliţie, şi revenind apoi la adunarea din Lynn, în lipsă de respect faţă de ordonanţa lui Dumnezeu şi a închinării Sale, şi-a ţinut pe cap pălăria, pastorul fiind în rugăciune, în atare măsură de a nu da reverenţă prin scoaterea pălăriei, până ce a fost forţată de pe capul său, spre tulburarea congregaţiei, şi fiind contra instituţiei Bisericii, şi fără să fie în acord cu Evanghelia lui Isus Hristos; şi acest Obadiah Holmes, în ziua următoare, s-a întâlnit din nou la menţionatul William Witter, în sfidare faţă de autoritate, fiind atunci în custodia legii, şi a primit acolo sacramentul, fiind excomunicat, şi i-a botezat pe cei care mai fuseseră botezaţi anterior, şi astfel a negat botezul dinainte administrat acestora, bisericile precum şi ordonanţele lucrătorilor, de parcă totul ar fi fost o nulitate; totodată a negat şi legitimitatea botezării pruncilor; şi toate acestea tind să-l dezonoreze pe Dumnezeu, să dispreţuiască ordonanţele lui Dumnezeu printre noi, pacea bisericilor, şi să seducă pe supuşii republicii de la adevărul Evangheliei lui Isus Hristos şi să pervertească dreptele căi ale Domnului; Curtea îl amendează cu 30 de pounds, care să fie plătiţi, sau să se ofere garanţii suficiente că suma aceasta va fi plătită până în prima zi a Curţii Asistenţilor, altfel să fie biciuit: şi să rămână în temniţă până vor fi plătiţi, sau să se ofere siguranţa pentru aceştia”.

„Din partea Curţii,”
„INCREASE NORVEL.”

Sentinţa a fost emisă în iulie. Holmes a fost ţinut în temniţă până în septembrie, când a fost biciuit public, şi aşa de barbar „încât în multe zile, dacă nu în câteva săptămâni, nu putea să se odihnească ci doar să stea pe genunchi şi în coate, incapabil fiind de a suferi vreo parte a trupului său să mai atingă patul pe care şedea el”. Propria sa relatare despre evenimente, într-o scrisoare adresată domnilor Spilsbury, Kiffin şi alţi Baptişti din Londra, în mare afecţiune, dar prea lungă pentru a fi transcrisă aici. El le spune fraţilor de felul cum a declinat bunătatea oferită a prietenilor săi, care „au venit să-l viziteze, dorindu-i să ia prospeţimea vinului şi alte mângâieri”, acesta fiind decis „să nu bea vin şi nici vreo băutură tare în acea zi, până ce pedeapsa lui nu se termina”, ca lumea să nu cumva să spună „că tăria şi confortul creaturii l-au susţinut”; apoi cum s-a retras în camera sa, ca să caute tărie de la Domnul, „şi s-a rugat cu sinceritate ca acesta să-i dea un duh de curaj şi îndrăzneală, o limbă să vorbească pentru El, şi tărie în trup să sufere de dragul Lui, şi să nu se înece sau să cedeze la lovituri, sau să verse lacrimi, ca nu cumva adversarii adevărului să aducă blasfemie şi să fie împietriţi, iar cei cu inima frântă şi slabă să fie descurajaţi”; cum a încercat în acel loc de suferinţă să se adreseze oamenilor, însă a fost prevenit de către magistraţii prezenţi; şi felul cum a fost întărit plin de har să îndure durere. „În timp ce omul acela începea să-mi dea lovituri pe spatele meu, am spus oamenilor ‚Chiar dacă s-ar duce carnea mea, şi duhul meu s-ar prăbuşii, Dumnezeul meu nu va eşua’. Aşa că a fost pe placul Domnului să intervină, şi să-mi umple inima şi limba ca un vas, şi cu o voce tare am izbucnit, rugându-mă Domnului să nu pună în socoteală păcatul acesta asupra lor, şi spuneam oamenilor că acum am descoperit că El nu m-a abandonat, aşa că acum mă încred în El pe vecie; căci într-adevăr, în timp ce loviturile cădeau peste mine, aveam o asemenea manifestare spirituală a prezenţei lui Dumnezeu, încât nu am simţit vreodată şi nici cu limba nu pot exprima; şi durerea exterioară era aşa de depărtată de mine încât nu am mai putut să declar aceasta; era aşa de uşor pentru mine că o puteam suferi, da, şi într-o asemenea manieră nu am simţit-o, deşi era supărătoare, aşa cum spuneau cei ce priveau, omul care lovea cu toată tăria sa (da, scuipa în mâini de trei ori, cum au afirmat mulţi) cu un bici împletit în trei, oferindu-mi 30 de lovituri. Când m-a eliberat din post, având bucurie în inima mea şi veselie în expresia mea, aşa cum au observat cei care mă priveau, am spus magistraţilor, ‚M-aţi lovit parcă cu trandafiri’, şi mai multe apoi, ‚Deşi Domnul a făcut aceasta să fie uşor pentru mine, mă rog ca Dumnezeu să nu pună peste voi această acuzaţie’”. Holmes purcede apoi să spună că John Hazel şi John Spur, care şi-au exprimat simpatia lor prin a da mâna cu el după ce s-a terminat totul, au fost condamnaţi „să plătească 40 de şilingi sau să fie biciuiţi”; şi că un chirurg care i-a pansat rănile a fost cercetat mai apoi dacă acesta a comis vreo crimă. Dar „a fost pe placul Tatălui indurărilor”, adaugă el, „să las la o partea acestea, ca lanţurile şi întemniţarea mea să nu fie vreo piedică pentru Evanghelia, căci înainte de revenirea mea unii s-au predat Domnului şi au fost botezaţi, şi alţii au fost puşi sub cercetare. Şi acum, fiind sfătuit să evadez noaptea, deoarece mi se raportase că erau mandate emise pentru mine, am plecat; şi în ziua următoare, în timp ce eram în călătoria mea, poliţia a venit să cerceteze casa unde m-am oprit; aşa că am scăpat de mâinile lor, şi prin mâna bună a Tatălui meu Ceresc am fost adus acasă din nou la rudele mele, la soţia şi cei opt copii ai mei, fraţii din oraşul nostru din Providence suferind dureri ca să mă poată întâlni la patru mile în pădure, unde ne-am bucurat împreună în Domnul”5.

„Lanţurile şi întemniţarea” i-a aşteptat pe toţi Baptiştii din New England. Ei se întâlneau la închinare după cum puteau, şi mărturiseau adesea împotriva botezului pruncilor, pentru care erau hărţuiţi de tribunale fără milă. În 1665 s-au aventurat să formeze o biserică la Charlestown, lângă Boston. Această biserică a fost mutată apoi la oraş şi considerată prima biserică din Boston. Istoria ei timpurie a fost o povestire lungă de pacoste şi necaz, pricinuite, e prea mult motiv să credem aceasta, la investigarea lucrătorilor. Thomas Gould, fondatorul bisericii, i s-a poruncit, cât şi la alte două persoane, după un an de întemniţare, să „se depărteze din jurisdicţie”. Aceasta a prilejuit mutarea bisericii, pentru o vreme, înspre Noddle’s Island, în Portul Boston, acum East Boston.

Clerul Congregaţional, prin care magistraţii erau instigaţi, au fost dovadă împotriva întregii influenţe sau a vreunei solicitări. Nimic nu i-a alinat. Când un număr de persoane, câţiva dintre ei fiind oameni de poziţie înaltă din colonie, au depus petiţii pentru îngăduirea Baptiştilor, ei au fost ameninţaţi pentru că au făcut petiţii. O scrisoare de mustrare din Anglia, semnată de Dr. Goodwin, Dr. Owen, Philip Nye, John Caryl, şi alţi preoţi eminenţi, a eşuat să producă vreun efect. Chiar şi interferenţa regelui a fost în zadar. O scrisoare regală, „ce solicita libertatea conştiinţei trebuia să fie permisă tuturor Protestanţilor” şi că „nici un bun supus să nu fie subiectul amenţilor şi a confiscărilor dacă nu e de acord cu calea Congregaţională”, a fost neglijată. Când Baptiştii, fiind încurajaţi de această interpunere, s-au stabilit apoi la o casă de întâlnire pentru închinare, ce au construit-o ei, uşile ei au fost bătute în cuie şi li s-a interzis să le deschidă „cu primejduirea lor”. Însă ei au insistat asupra drepturilor lor, au pledat autoritatea regelui, şi în mare li s-a permis să se întâlnească în pace.

Thomas Gould a fost primul pastor al bisericii Baptiste. Isaac Hull l-a urmat, cu care John Russel a fost pentru scurtă vreme asociat. John Emblem, care a fost trimis din Anglia, a devenit co-pastor cu Hull în 1684.

Am oferit detalii complete cu privire la bisericile deja menţionate, în privinţa relatării circumstanţelor interesante legate de istoria lor timpurie. Restul porţiunii de statistici Americane pentru această perioadă pot fi comprimate într-un spaţiu mic.

În 1663, biserica de la Swansea, Massachusetts, a fost constituită de John Miles, care tocmai venise din Swansea, Ţara Galilor, cu câţiva din fraţii lui. Locul unde s-au stabilit în cele din urmă a fost numit după locul de unde au plecat. Întâlnirile Baptiştilor au fost ţinute acolo timp de 13 ani înainte, însă nici o biserică nu a fost fondată. Guvernarea din Massachusetts a încercat să stranguleze biserica în copilăria ei, şi de fapt a amendat pe toţi membrii cu câte cinci pounds fiecare pentru că se închinau la Dumnezeu contrar ordinului stabilit în colonie; cel puţin li s-a permis aceasta, şi biserica a supravieţuit.

O biserică s-a format la Kittery, Mâine, în 1682, însă a murit la începuturile sale. O biserică a fost organizată la Charleston, South Carolina, în 1683. Au fost două biserici în Pennsylvania – Cold Spring, fondată în 1684; Pennepek, în 1688. În acelaşi an o biserică s-a stabilit la Middletown, New Jersey.

În 1688, denominaţia Baptistă din America de Nord cuprindea doar 13 biserici. Şapte erau în Rhode Island, două în Massachusetts, una în South Carolina, două în Pennsylvania, şi una în New Jersey. Cu timpul acestea s-au schimbat mult! Există acum peste 13.000 de biserici! „Cei mici” au „devenit o mie” în mod literal!

Concludem acest capitol cu o scurtă descriere biografică a lui Roger Williams, a cărui nume a fost deja menţionat.

Se cunosc prea puţine despre viaţa timpurie a acestui mare om. Se presupune că a fost un nativ din Ţara Galilor, şi că s-a născut în anul 1599. Sir Edward Coke, aşa cum declară tradiţia, a observat atenţia lui în cadrul bisericii, unde el lua de obicei notiţe la predică, şi a profitat în mod liber de educaţia sa, gândind că acesta ar deveni în anii viitori un avocat abil. Aceasta era o interpunere providenţială, căci părinţii lui Williams erau săraci, şi, dacă nu ar fi fost generozitatea lui Sir Edward, el ar fi rămas în viaţa smerită în toate zilele vieţii lui. După ce a primit o educaţie clasică bună, el a „început studierea legii, la dorinţa şi sub ghidarea patronului său generos, care dorea în mod natural să-şi pregătească elevul înspre profesia onorabilă şi folositoare pe care el însuşi a împodobit-o. Providenţa lui Dumnezeu poate fi văzută în călăuzirea din acest fel a minţii lui Williams care s-a obişnuit cu principiile legii şi ale guvernului, ceea ce l-au calificat pentru datoria sa de legislator al micii sale colonii. Acesta probabil că a descoperit la scurtă vreme că studiul legii nu era potrivit gustului său. Teologia poseda mai multe atracţii faţă de o minte şi inimă ca a lui. Către ştiinţa divină şi-a îndreptat atenţia sa, şi a primit ordinele episcopale. Se spune că el a preluat, în timp ce era în Anglia, conducerea unei parohii, că predicarea sa era stimată, şi caracterul său privat adorat”6.

Dar mintea lui Roger Williams nu a fost formată pentru o astfel de supunere aşa cum o cere Biserica Angliei supuşilor ei. El a înţeles libertatea creştină prea bine pentru a mai continua sub jugul greu al bisericii stabilite. Nu şi-a lepădat părerile. El şi-a „prezentat argumentele sale din Scriptură” către domnii Cotton şi Hooker, care mai apoi l-au urmat în New England, „de ce să nu îndrăznească să se alăture lor în folosirea Rugăciunii Comune”. Dacă a fost alungat prin violenţă, sau că s-ar fi retras voluntar din comuniunea Bisericii Angliei, nu se poate stabili acum. Singurul lucru e cert, că şi-a părăsit ţara nativă, în căutarea libertăţii Evanghelice, şi a ajuns la Boston pe 5 februarie, 1630-31.

Se afla doar de ceva vreme în colonie, când a fost invitat de biserica de la Salem să devină asistent al lui Skelton care slujea acolo. El a fost de acord, şi a lucrat acolo pentru o scurtă vreme, când, ca o consecinţă a opoziţiei oamenilor din Boston, el a plecat către Plymouth, şi a predicat acolo doi ani. Revenind la Salem, şi bine primit de biserică în acel loc, el a rămas cu ei până la exilarea sa.

Williams a fost dezamăgit de aspectul afacerilor din New England. El a descoperit că coloniştii au stabilit o guvernare de tip teocratic; că nimeni nu era admis în exercitarea drepturilor civile decât dacă erau membrii ai bisericilor lor; şi că ofensele aduse împotriva religiei erau pedepsite de către magistrat. Aceste lucruri nu le-a putut suferi, şi şi-a mărturisit asentimentul încă de la începutul stabilirii sale. A existat multă dispută şi trăncăneală, şi nu puţină opresiune din partea autorităţilor coloniale. În mare, sentinţa de exilare a fost emisă asupra lui Williams. Aceasta era astfel exprimată:

„Întrucât Roger Williams, unul din bătrânii bisericii din Salem, a deschis şi divulgat diverse opinii noi şi periculoase împotriva autorităţii magistraţilor, precum şi scrierea scrisorilor de defăimare, atât asupra magistraţilor cât şi a bisericilor de aici, şi că înaintea oricărei convingeri, şi totuşi a menţinut aceleaşi păreri fără retractare; se ordonă prin urmare ca presupusul Williams să fie alungat din această jurisdicţie începând cu următoarele şase săptămâni, care, dacă va neglija să o îndeplinească, va fi legitim pentru guvernator şi doi dintre magistraţi să-l trimită într-un alt loc din afara acestei jurisdicţii, şi să nu se mai întoarcă fără licenţă din partea Curţii”.

Aşa erau „milosteniile tandre” ale Puritanilor Noii Anglii din acele zile. Ei se opuneau magistratului de acasă prin a refuza să-l asculte în lucrurile eclesiastice şi, prin urmare, s-au dus în exil; şi acum ei îşi exilau fratele lor de lucrare pentru însăşi ofensa de care ei înşişi au fost vinovaţi. Era de parcă dragostea cu care se lăudau ei cu libertatea era doar o dragoste de libertate pentru ei înşişi, unită cu asumarea puterii de a o lua de la alţii.

Această sentinţă a fost dată pe 3 noiembrie 1635. S-au admis şase săptămâni lui Williams pentru exilarea lui. El nu a putut tăcea. Au avut loc întâlniri la casa lui, unde a purtat discursuri în maniera sa uzuală, în mare spre supărarea magistraţilor, care au concluzionat că singura cale de a-l opri era să-l expedieze în Anglia într-un vas care era atunci în port. El a auzit de planul lor, şi a prevenit executarea sa prin fugă. În luna ianuarie 1635-6, el şi-a părăsit casa, şi pentru 14 săptămâni a pribegit, expus fiind la rigorile anotimpului – câteodată într-o barcă deschisă, alte ori în păduri – „fără să ştie ce era pâinea sau patul”. În final şi-a pus cortul la Seekonk, unde a cumpărat teren de la indieni, şi a început să construiască şi să planteze. Şi acolo spiritul de persecuţie l-a urmărit. Locul acela trebuia să fie în cadrul coloniei Plymouth, şi magistraţii din acel oraş se temeau de cei din Boston; aşa că ei i-au cerut să plece de acolo mai departe. Din nou, el şi-a continuat ieşirea sa în pelerinaj, însoţit de câţiva din prietenii lui care au mers cu el. „În timp ce se apropiau de ul loc mic, de lângă Tockwotton, acum Indian Point, ei au fost salutaţi de o companie de indieni cu interogarea prietenoasă, What cheer?7 – o frază englezească comună, care au învăţat-o de la colonişti. În acest loc ei au tras la mal, însă nu au rămas acolo multă vreme. Au trecut apoi pe lângă Indian Point şi Fox Point, şi au mers în sus pe râu pe partea de vest a peninsulei, către un loc de lângă gura râului Moshassuck. Tradiţia raportează că Williams a ajuns lângă un pârâu care există şi în ziua de azi. La acest loc s-a început stabilirea în Rhode Island.

‚Numiţi-l sfânt pământ,
Solul pe care ei au călcat;
Ei au plecat nesusţinuţi, după ceea ce-au găsit,
Libertate de a se închina lui Dumnezeu’.

Acestui oraş care l-au fondat aici, Williams, împreună cu pietatea sa obişnuită, şi în comemorarea providenţei plină de milă a lui Dumnezeu faţă de el în suferinţa sa, i-a dat numele de PROVIDENCE”8.

După trei ani, Williams s-a declarat a fi Baptist, aşa cum s-a stabilit întotdeauna, şi a asistat la formarea unei biserici Baptiste, unde a fost primul pastor. Principiile nobile pe care le-a încetăţenit fără de teamă au fost adoptate de noua colonie, şi întrupate în constituţia sa. Primii stabiliţi în Providence au semnat următorul legământ:

„Noi, a căror nume sunt scrise mai jos, fiind doritori să locuim în oraşul Providence, promitem să ne supunem în ascultare activă sau pasivă, la toate acele ordine sau acorduri, care vor fi făcute pentru binele public al trupului, într-un mod ordonat, prin consimţirea majoră a locuitorilor prezenţi, capii de familii, încadrate totodată într-o diviziune teritorială, şi aceia care vor admite şi ei acestea, doar în lucrurile civile”.

Când s-a obţinut licenţa, s-a pregătit un cod de legi, la care acestea sunt cuvintele de încheiere: „În afară de acestea, ceea ce e aici interzis, toţi oamenii pot umbla după cum îi îndeamnă conştiinţa, fiecare în numele Dumnezeul lui. ŞI FIE CA MIEII CU UMBLAREA CEA MAI ÎNALTĂ DIN ACEASTĂ COLONIE, FĂRĂ MOLESTARE, ÎN NUMELE LUI IEHOVAH DUMNEZEUL LOR, DE ACUM ŞI PÂNĂ ÎN VECI”.

Sub influenţa anumitor păreri noi despre religie pe care le-a îmbrăţişat, Williams nu şi-a rezumat legătura sa cu biserica când s-a întors în Anglia, ci a trăit aparte. Viaţa sa, totuşi, nu a fost inutilă. El a predicat Evanghelia intre cei care au fost împrăştiaţi de acolo; a promovat, în diferite feluri, bunăstarea temporală şi spirituală a indienilor; a fost sfătuitorul şi prietenul tuturor locuitorilor; a avut o parte activă în guvernarea coloniei, în cadrul căreia a fost ales în mod repetat Preşedinte. În 1651, el a vizitat Anglia a doua oară, şi a obţinut o confirmaţia a licenţei originale. Uniforma justiţie şi bunătatea cu care a tratat el pe indieni i-a impresionat aşa de mult, încât, într-o ocazie a „Războiului Regelui Philip”, ei au atacat colonie, în 16786, şi „Williams şi-a luat conducerea sa, şi a mers să se întâlnească cu ei” – străduindu-se să-i abată de la încercarea lor, pe motiv că numărul şi puterea Angliei s-ar dovedi copleşitoare – unul dintre şefi a spus, „Ei bine, să vină – suntem gata pentru ei. Cât despre tine, Frate Williams, tu eşti un om bun. Ai fost bun cu noi mulţi ani – nici un fir din capul tău nu va fi atins”9.

Williams, precum mulţi alţi patrioţi adevăraţi, au murit săraci. Pentru câţiva ani înaintea morţii sale, el a depins în principal de copiii săi.

A murit în prima parte a anului 1683, în vârstă de 84 de ani. Nu s-au putut găsi nici o înregistrare despre ultima sa boală, şi despre starea minţii lui la acea vreme. Nu poate fi nici o îndoială, totuşi, că el a fost pe deplin pregătit pentru acel eveniment. Într-o scrisoare adresată Guvernatorului Bradstreet, la Boston, datată 6 mai 1682, după ce s-a referit la inteligenţa recentă din Anglia, el spune: „Toate acestea nu sunt decât temporare, sublunare, şi banale. Eternitatea (O eternitate!) este afacerea noastră”. În mai puţin de un an de la această dată el a intrat în eternitate. Trupul lui „a fost îngropat cu toată solemnitatea pe care a putut-o arăta colonia”. Duhul său s-a bucurat în puritate şi libertate perfectă.

Se cunoaşte aşa de puţin despre succesorii lui Williams la Providence, şi majoritatea pastorilor bisericilor fondate în această perioadă, încât nu mai se merită să dăm doar lista cu nume şi date.

Note de subsol

1 Magnalia, book vii. chap. ii.

2 It was not, perhaps, generally known that Hanserd Knollys was at that time preaching at Dover, and that his services might have been obtained.

3 Knowles’s Memoir of Roger Williams, p. 171¬.

4 Benedict (Ed. 1848), p. 370.

5 Ivimey, ii. pp. 208-211.

6 Knowles’s Memoir, p. 24.

7 A poem called, “What Cheer?” by the Hon. Judge Durfee, would be read with interest. It refers to the incidents above briefly narrated. It was re-published in England some years since, with a Recommendatory Preface by the Rev. John Eustace Giles.

8 Knowles, p. 102.

9 Knowles, p. 354.