Darul vorbirii în alte limbi

112
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

1. Ce spune Biblia despre vorbirea în limbi

Vorbirea în limbi a fost un miracol din partea Duhului Sfânt care a ajutat biserica creștină la început în mărturia ei (Fapte 2). Cartea Faptele Apostolilor înregistrează alte două ocazii în care Duhul Sfânt a făcut ca oamenii să vorbească în limbi, iar în prima epistolă a apostolului Pavel către biserica din Corint, el a dat instrucțiuni despre vorbirea în limbi.

Unele biserici accentuează practica de a vorbi în limbi. Ei învață că fiecare creștin ar trebui să vorbească în limbi ca dovadă a primirii botezului Duhului Sfânt. Alte biserici permit practicarea vorbirii în limbi, dar nu o încurajează. În aceste biserici, vorbitorii în limbi pot forma grupuri de părtășie charismatică în cadrul adunării mai mari. Iar alte biserici le interzic membrilor ei să vorbească în limbi.

Vorbirea în limbi a fost dezbătută în mod foarte serios în ultimul secol. Întrebările majore sunt următoarele:
• Fiecare creștin care primește Duhul Sfânt vorbește în limbi?
• Vorbirea în limbi dovedește venirea Duhului Sfânt în viața unei persoane?
• Sunt cei care vorbesc în limbi mai spirituali sau mai aproape de Dumnezeu decât cei care nu vorbesc?
• Ce rol ar trebui să aibă vorbirea în limbi în întâlnirile bisericii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să consultăm Biblia. Mai întâi, să vedem ce a spus Isus despre vorbirea în limbi.

• Marcu 16:15-18 – Aceste versete nu prezic cât de des se vor produce aceste semne sau dacă fiecare credincios ar fi implicat în fiecare dintre aceste semne sau dacă credincioșii ar trebui să facă eforturi deosebite pentru a arăta aceste minuni. Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să ne uităm la alte scripturi.

Cartea Faptele Apostolilor descrie situații în care s-au scos demoni, au fosr realizate vindecări și au avut loc protejări supranaturale împotriva lucrurilor care aduceau moartea. Cu toate acestea, credincioșii nu au căutat dinadins să scoată demoni și nici nu s-au expus unor lucruri aducătoare de moarte. În privința vindecărilor, știm că au fost momente când nu s-a întâmplat așa ceva (vezi 2 Cor. 12: 7-10, de exemplu). Marcu 16: 17-18 enumeră pur și simplu câteva dintre diversele minuni pe care le-a experimentat biserica lui Dumnezeu. Această listă nu este nici o poruncă, nici o promisiune pentru fiecare creștin. Pentru a răspunde la întrebările noastre despre vorbirea în limbi, trebuie să examinăm alte scripturi.

Isus a spus în Marcu 16: 17-18: „Aceste semne vor însoți pe cei care cred: în numele Meu: vor scoate demoni în Numele Meu, vor vorbi în limbi noi, vor lua șerpi cu mâinile lor și dacă vor bea otrava, nu-i va vătăma, își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor face bine”.

Unii credincioși au luat aceste versete ca o cerință, ca și cum ar fi o însărcinare pe care creștinii ar trebui să o îndeplinească pentru a-și dovedi autenticitatea. Unii încearcă să ridice șerpi otrăviți fără a fi răniți. Ceea ce este important este dacă Dumnezeu dorește ca oamenii Lui să facă așa ceva.

Ar trebui ca poporul lui Dumnezeu să facă lucruri periculoase, pentru ca Dumnezeu să-i salveze printr-un miracol, pentru ca toți să vadă că Dumnezeu le aprobă faptele? Sunt minunile necesare pentru a dovedi că creștinismul are dreptate?

Credința nu vine prin minuni. Israeliții care au trecut Marea Roșie au văzut numeroase miracole, dar ei nu au avut credința să se supună lui Dumnezeu. Și mulți creștini au crezut aceasta. Credința vine atunci când Dumnezeu îi permite cuiva să creadă Evanghelia (Romani 10: 13-14; Ioan 6:44). Miracolul esențial este ceea ce se petrece în inima și mintea cuiva, nu neapărat ceva care poate fi văzut.

În plus, Dumnezeu nu dorește să facem lucruri periculoase pentru a provoca intervenția Sa. Satan L-a ispitit pe Isus cu o asemenea provocare și Isus a răspuns: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4: 5-7). Noi nu ar trebui să încercăm să forțăm mâna lui Dumnezeu să facă ceva. Un astfel de comportament arată lipsă de credință.

Scriptura din Marcu 16:17-18 este o predicție, nu o poruncă. Pur și simplu ni se spune că unii creștini vor experimenta aceste miracole; nu este aici o promisiune de a fi protejați toți creștinii sau de a fi vindecați toți bolnavii, sau că toți vor vorbi în limbi, sau că toți vor scoate demoni. Aceasta indică faptul că se vor întâmpla diverse minuni; nu ni se spune cât de des s-ar întâmpla aceste lucruri.

Minunile apar și astăzi – de vindecare, de exemplu. Demonii au fost scoși. Creștinii au fost cruțați în mod miraculos de accidente. Dar alții au murit, deși erau în credință.
Dovada reală a creștinismului nu este în minuni. Este dragostea lui Dumnezeu, roada Duhului lui Hristos în noi, care ne motivează să ne iubim unii pe alții, să iubim și să ascultăm de Dumnezeu (Romani 5: 5; Galateni 5:22; Ioan 13: 34-35; Romani 8: 14; Fapte 5:32).

• Fapte 2: 1-4 – La scurt timp după ce Cristos a înviat și s-a înălțat la ceruri, ucenicii Lui au celebrat sărbătoarea anuală a Cincizecimii (Fapte 2: 1-4). Ei au experimentat o intervenție supranaturală asupra lor. Ce fel de limbi erau cele în care ei au vorbit? Erau limbi străine. În v. 5-11 se vorbește despre mulți iudeii temători de Dumnezeu, care veniseră la Ierusalim din toate neamurile de sub ceruri. Când au auzit acel sunet din cer, foarte mulți s-au adunat și au rămas încremeniți, pentru că fiecare dintre ascultători îi auzeau pe ucenici vorbind în propria lor limbă maternă, deși vorbitorii erau galileeni. Acești ucenici erau auziți vorbind despre minunile lui Dumnezeu în propriile lor limbi. În acest fel, mulți oameni din multe țări au auzit vestirea evangheliei lui Cristos într-un timp foarte scurt, fără a fi nevoie de traducători.

Oamenii, uimiți și perplecși, se întrebau: „Ce înseamnă asta?” (v. 12). Petru a explicat mai întâi că ei au văzut o împlinire a unei profeții despre Duhul lui Dumnezeu (v. 14-21). Apoi a predicat un mesaj despre Isus ca Mesia sau Cristos și despre nevoia lor de pocăință și botez (v. 22-40). Limbile miraculoase au atras atenția mulțimii și i-au permis lui Petru, deși nu era un rabin, să vorbească cu autoritate poporului.

Această experiență din ziua Cincizecimii este cel mai dramatic incident al „limbilor” descris în Biblie. Aceasta este cea mai completă descriere. Să observăm câteva detalii despre acest incident:
• Au existat trei minuni: un sunet miraculos, o apariție ca focul și vorbirea în alte limbi.
• Aceste „alte limbi” erau limbi care la acel moment puteau fi înțelese în mod clar de iudeii din alte națiuni. Nu a fost nevoie de traducători.
• Mulțimea a perceput miracolul la nivelul auzirii (v. 6, 8, 11), dar scriitorii biblici îl numesc un miracol al vorbirii (v. 4, 18).
• Unii oameni i-au ridiculizat pe apostoli și i-au acuzat că sunt beți (v. 13).
• Nu există nici un indiciu că predica lui Petru, începând cu versetul 14, a fost dată într-o „limbă” miraculoasă.
• Petru a proclamat celor care au acceptat mesajul lui că ei trebuie să se pocăiască și să fie botezați și astfel „vor primi darul Duhului Sfânt” (v. 38). Această promisiune se aplică creștinilor din fiecare secol și din fiecare loc, însă versetul nu arată clar dacă „darul Duhului Sfânt” înseamnă că Duhul Sfânt Însuși este darul sau dacă Petru s-a referit la faptul că, pe lângă primirea Duhului Sfânt, ei vor primi vorbirea în limbi sau o altă manifestare a Duhului ca dar.
• Petru a vorbit oamenilor despre pocăință și botez, dar el nu a descris nici o altă acțiune necesară pentru primirea darului Duhului Sfânt.
• Mii de oameni (se vorbește despre adăugarea a aproape 3000 de suflete la numărul ucenicilor – v. 41) au fost botezați și au fost făcute multe minuni (versurile 41-43), dar nu se mai menționează limbile miraculoase cu această ocazie.

Modul în care relatarea este spusă în Fapte, abilitatea miraculoasă a apostolilor de a vorbi în limbi străine a fost doar unul dintre multe feluri de minuni pe care le-a experimentat biserica timpurie. Cartea Faptelor descrie multe alte minuni, prin care Dumnezeu a condus noua biserică în creșterea ei prin Duhul Sfânt. Nici una dintre aceste minuni nu este prezentată ca o cerință pentru fiecare creștin.

Cartea Faptele Apostolilor descrie alte două apariții ale vorbirii în limbi – una în Cezarea și una în Efes. Vom examina pasajele respective (Unii cercetători spun că și Fapte 8: 14-18 prezintă un eveniment în care s-a vorbit în alte limbi în Samaria: Duhul Sfânt a venit asupra oamenilor într-un mod vizibil, dar nu există nici o mențiune despre limbi, așa că noi nu învățăm nimic despre vorbirea în limbi din acest pasaj).

Lecția reală de la Cincizecime nu este în miracole, ci în mesajul lui Petru: „Pocăiți-vă și fiți botezați … în numele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor voastre. Și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:38).

Lipsa limbilor nu necesită neapărat un miracol, dar lipsa din inimă a unei pocăințe reale necesită un miracol al lui Dumnezeu. Oricine care crede, se pocăiește și este botezat, va primi darul Duhului Sfânt. Nu sunt necesari pași sau adunări suplimentare pentru aceasta.
• Fapte 10: 44-46 – A doua descriere a vorbirii în limbi apare atunci când ne-israeliții au fost adăugați pentru prima dată în biserică – la aprox. 10 ani după moartea și învierea lui Hristos. Până atunci, biserica a fost în primul rând iudaică. Apostolul Petru fusese invitat în casa lui Corneliu, un ofițer (dintre neamuri) al armatei romane din Cezarea care se închina Dumnezeului adevărat (Fapte 10: 24-25). Mulți oameni erau în casă și Petru le-a predicat despre Isus Cristos, despre credință și despre iertarea păcatelor (v. 27, 34-43).
„În timp ce Petru încă vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toți cei care au auzit mesajul” (v. 44). Iudeii care însoțeau pe Petru „au fost uimiți că darul Duhului Sfânt a fost revărsat chiar și asupra neamurilor, pentru că ei îi auzea pe aceștia vorbind în limbi și lăudând pe Dumnezeu” (v. 45-46).

Este greu de văzut din această scurtă mențiune cum sunau aceste „limbi”. Nu ni se spune nimic despre traducători, de exemplu, sau despre limbile străine. Nici nu se spune că neamurile căutau darul limbilor; ei pur și simplu au ascultat Evanghelia și au crezut. „Limbile” au fost considerate ca fiind miraculoase, iar în Fapte 11:15 se indică faptul că ele erau similare cu limbile menționate în Fapte 2.

Limbile miraculoase din Fapte 10, combinate cu miracolul Faptei 2, i-au ajutat pe creștinii iudei să își dea seama că Dumnezeu adăuga convertiți dintre neamuri la biserică. De vreme ce iudeii religioși s-au separat în mod tradițional de neamuri, Dumnezeu a folosit un semn special pentru a arăta creștinilor iudei că El i-a acceptat ca și copii ai săi și pe cei dintre neamuri (Fapte 15: 7-8).

• Fapte 19: 1-7 – Creștinismul a continuat să se extindă în noi regiuni geografice și să includă mai mulți oameni. Cel de-al treilea și ultimul exemplu al vorbirii în limbi din cartea Fapte a avut loc în orașul Efes. Pavel a găsit pe unii ucenici care urmau învățăturile lui Ioan Botezătorul. Ei nu știau despre Duhul Sfânt, așa că Pavel le-a vestit pe deplin adevărul evangheliei și i-a învățat că Ioan le-a spus oamenilor să creadă în Isus (Fapte 19: 1-4).

„Când au auzit aceste lucruri, ei au fost botezați în numele Domnului Isus Cristos. Când Pavel și-a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei și au vorbit în limbi și au profețit” (Fapte 19: 5-6).

Din nou, este imposibil să spunem cum au sunat aceste limbi. Tot ce știm este că acești ucenici au fost rebotezați pentru ca ei să poată primi Duhul Sfânt. Faptul că ei așteptau sau nu darurile limbilor și a profeției, nu ni se spune.

Limbile din Fapte 2 și 10 s-au manifestat ca dezvoltări semnificative în expansiunea bisericii. Dar în Fapte 19, nouă nu ni se spune de ce acest grup de ucenici ai lui Ioan a fost suficient de semnificativ pentru o mențiune specială. Noi știm că această experiență a subliniat necesitatea ca toți iudeii, chiar și cei care au trecut prin procesul pocăinței în vederea ascultării de Dumnezeu, să accepte botezul creștin. De asemenea, ea a arătat că Pavel era un apostol al lui Cristos și că misiunea sa pentru neamuri a fost aprobată de Dumnezeu.

Vorbirea în limbi din cartea Faptele Apostolilor – concluzie
Să ne întoarcem la prima noastră întrebare: Fiecare creștin care primește Duhul Sfânt va vorbi în limbi? Cartea Faptele Apostolilor înregistrează multe vindecări și alte minuni, dar numai trei incidente ale vorbirii în alte limbi. Acest lucru sugerează că vorbirea limbii nu a fost ceva obișnuit, ci mai degrabă un semn miraculos pentru ocazii speciale, ca acela al predicării Evangheliei prin apostoli, prin care a fost întemeiată biserica.

Se pare că majoritatea creștinilor Noului Testament nu au vorbit în limbi. Mai multe versete ne spun că oamenii au fost „umpluți cu Duhul Sfânt”, dar fără vreo menționare a vorbirii în limbi. Să vedem următoarele versete:
– Fapte 4:31 – Apostolii fuseseră deja umpluți cu Duhul în Ziua Cincizecimii. Aici apare un cutremur miraculos, dar vorbirea în limbi nu este menționată.
– Fapte 8:14-17 – Nu există nici o menționare despre vorbirea în limbi când Duhul Sfânt a venit peste convertiții din Samaria;
– Fapte 8:38 – Atunci când famenul etiopian s-a convertit;
– Fapte 9:17-18 – Când Saul, care a devenit Pavel, s-a convertit (Fapte 9: 17-18);
– Fapte 13:8-11 – Când Pavel s-a confruntat cu un vrăjitor;
– Fapte 13:44-52 – Când Pavel a predicat pentru prima dată în Asia.

Aceste pasaje nu dovedesc faptul că vorbirea limbii nu a avut loc, însă indică faptul că nu era important să se menționeze acest lucru. În cele din urmă, observăm că Evangheliile nu Îl descriu pe Isus Însuși ca vorbind în alte limbi.

Dovezile, de aici, sunt limitate. Cartea Fapte este în primul rând o istorie a ceea ce s-a întâmplat; cartea nu conține multe porunci sau promisiuni. La fel ca multe istorii, ea se concentrează pe evenimente neobișnuite sau fără precedent. Există puține încercări de a descrie practicile obișnuite. Cartea Faptele Apostolilor ne oferă o imagine limitată a vorbirii în limbi. Totuși, Pavel a scris multe lucruri despre vorbirea în limbi într-o scrisoare adresată creștinilor din Corint (1 Corinteni). Instrucțiunile lui ne ajută să înțelegem dacă vorbirea limbii este sau nu o dovadă a prezenței Duhului lui Dumnezeu în cel credincios; a unei convertiri profunde a acestuia sau dimpotrivă; sau a faptului că acesta este sau nu mai aproape de Dumnezeu prin acest dar al vorbirii în limbi.

Căutând (umblând după) darul limbilor
Bisericile penticostale învață că creștinii primesc Duhul Sfânt atunci când sunt convertiți mai întâi, dar ei nu sunt plini de Duhul până când nu sunt botezați cu Duhul. Acest botez al Duhului nu este considerat necesar pentru mântuire, însă oamenii sunt încurajați să îl caute pentru a primi o putere suplimentară de a fi martori ai lui Cristos.

Botezul cu Duhul Sfânt, cred Penticostalii, include întotdeauna vorbirea în limbi. Prin urmare, cei care doresc botezul cu Duhul Sfânt vor căuta să vorbească în limbi. Cu toate acestea, orice încercare de a imita limbile din ziua Cincizecimii (Fapte 2) sunt încercări de a imita doar una dintre minunile acelei zile. Au fost și alte minuni în acea zi. Dumnezeu însă va da ceea ce El vrea să dea. Vorbirea în limbi, manifestată în Fapte 2 în ziua cincizecimii, este unică în istorie. Oamenii au înțeles în mod clar mesajul ucenicilor lui Cristos și aceasta a fost minunea percepută de toți participanții. Vorbirea în limbi nu a fost atunci neinteligibilă (o bolboroseală fără sens), ci a fost o adresare pe înțelesul celor care erau atunci prezenți (se vorbește despre aprox. 17 națiuni care erau acolo reprezentate – 2:8-11; toți aceștia au înțeles mesajul Evangheliei în limba lor maternă). Ucenicii lui Cristos nu au învățat aceste limbi ci au primit darul vorbirii în aceste limbi de la Duhul lui Dumnezeu. Nu se specifică că ucenicii, după ce le-au vorbit oamenilor în limbi, să fi putut apoi să vorbească în aceste limbi și după aceea. În istorie nu se cunosc cazuri de vorbire în alte limbi în maniera din Fapte 2. Unii cercetători spun că această minune a încetat în perioada distrugerii Ierusalimului și a templului din cetate de către legiunile romane în anii 70 AD. Însă aceasta este o presupunere. Nu avem date în acest sens.

2. Vorbirea în limbi din Corint

În cea de-a doua călătorie misionară a lui Pavel, pentru a predica evanghelia neamurilor, el a intrat în Europa, predicând în Filipi, Tesalonic, Berea și Atena (Fapte 16: 11-17: 34).
În Corint, Pavel a petrecut mai mult timp, un an și jumătate (Fapte 18: 1, 9-11) – o lungă ședere pentru un apostol care era „mereu în mișcare” (2 Cor. 11:26). Corintul era un oraș-port cu o reputație rea – era un oraș imoral. Acolo Pavel a găsit iudei și neamuri care voiau să fie învățați în Cuvântul lui Dumnezeu.

După ce a fost înființată biserica în Corint, Pavel a plecat de acolo, la Efes în Asia Mică, apoi în Cezarea în Iudea, în Antiohia Siriei și, după câțiva ani, la Efes din nou (Fapte 18: 18-23; 19: 1) .

Vești rele din Corint
În timp ce Pavel s-a întors în Efes, a auzit despre biserica din Corint. Veștile nu erau bune – noii creștini se certau între ei cu privire la mai multe aspecte ale comportamentului creștin. Exemplul lor a făcut ca creștinismul să arate rău, chiar și pentru păgânii imorali.
Creștinii din Corint i-au trimis lui Pavel o scrisoare prin care i-au cerut sfaturi despre o serie de subiecte, inclusiv despre vorbirea în limbi. Ei vorbeau frecvent în limbi, și l-au întrebat pe apostol despre acest dar spiritual. Scrisoarea lor i-a oferit lui Pavel ocazia de a le oferi îndrumarea de care aveau nevoie.

În scrisoarea sa, Pavel i-a criticat, deoarece argumentele lor ruinau unitatea pe care creștinii ar fi trebuit să o aibă. „Unii din casa lui Cloe m-a informat că sunt certuri între voi” (1 Cor. 1:11). „Am auzit că atunci când vă adunați ca și biserică, există diviziuni între voi și într-o oarecare măsură eu cred că așa este” (1 Cor. 11:18). „Întâlnirile voastre fac mai mult rău decât bine” (11:17).

În dezacordurile lor, unii dintre ei au pretins că urmează un anume lider creștin, iar alții pretindeau că urmează pe un altul (1 Cor. 1:12). Comportamentul creștinilor din Corint era greșit, iar Pavel a trebuit să îl corecteze (vezi 1:10).

Pavel scrie despre problemele lor
În cap. 1-4, Pavel a încercat să-i ajute pe credincioși să vadă problemele privind dezbinarea dintre ei. Ei acționau astfel ca niște necredincioși, nu ca niște creștini (1 Cor. 3: 3).

El le-a vorbit apoi despre imoralitatea sexuală din cadrul Bisericii (1 Corinteni 5: 1-13; 6: 12-20) și procesele dintre creștini la tribunalele civile (v. 1-8). Aceste subiecte ilustrează problemele pe care le avea biserica. Pavel a trebuit să le afirme clar, cu cuvinte puternice.
Apoi Pavel a început să răspundă la întrebările lor (vezi 1 Cor. 7: 1). În primul rând, el a abordat subiectul căsătoriei în cap. 7.

În cap. 8, Pavel abordează subiectul mâncărurilor jertfite idolilor.
Din modul în care Pavel scrie scrisoarea, noi putem spune că creștinii din Corint erau mândri de „cunoștințele” lor. Pavel arată că cunoașterea lor, cel puțin modul în care ei o foloseau, era dăunătoare creșterii lor spirituale. Cunoștințele lor au provocat dispute și divizări în biserică. Dragostea, scrie el, este mai valoroasă și este un indicator mai bun al vieții creștine.

Cap. 9 explică dreptul lui Pavel ca apostol, iar capitolul 10 continuă subiectul mâncării jertfite idolilor. În capitolul 11, Pavel face comentarii asupra unor probleme pe care cei din Corint le aveau în întâlnirile lor de închinare.

În cap. 12, Pavel începe o nouă secțiune, care conține comentarii despre vorbirea în limbi (vezi 12:1). Credincioșii aveau nevoie de instrucțiuni care să-i ajute să-și folosească darurile lor spirituale într-un mod potrivit și util.

Există diferite feluri de daruri spirituale, ne spune Pavel, chiar dacă toate sunt inspirate de același Duh Sfânt (12:4). Dumnezeu ne dă aceste abilități speciale „pentru zidirea spirituală a celorlalți, pentru binele comun” – deci creștinii se pot ajuta unul pe celălalt (12:7). Pavel enumeră diferite daruri, inclusiv „vorbirea în diferite feluri de limbi și … interpretarea limbilor” (12:10).

Care sunt aceste limbi? Sunt limbile străine, ca limbile miraculoase vorbite în Ziua Cincizecimii (Fapte 2: 1-11)? Sau acest dar al limbilor produce alte tipuri de sunete? Faptul că a fost necesar un dar supranatural pentru interpretarea sunetelor (1 Cor. 12:10; 14:13) indică oare faptul că vorbirea nu ar fi putut fi o limbă umană? Noi însă nu putem ști dacă vorbirea limbilor moderne este ceva asemănător cu practica din Corint.

Pavel enumeră daruri spirituale similare în scrisoarea sa adresată creștinilor din Roma (Romani 12: 6-8), dar această listă nu menționează darul limbilor sau darul interpretării lor. Cei din Corintul pare să fi fost singura biserică în care vorbirea în limbi a fost folosită în mod regulat.

Nu oricine are același dar spiritual sau aceeași capacitate spirituală, spune Pavel. Dumnezeu este Cel ce distribuie diversele Sale daruri spirituale: câte o capacitate spirituală pentru câte o singură persoană, o altă capacitate (un alt dar) pentru o altă persoană, o a treia abilitate pentru alta, așa cum hotărăște Dumnezeu (1 Cor. 12: 8-11). Prin repartizarea darurilor spirituale în acest fel, Dumnezeu încurajează pe membrii bisericii să lucreze și să se ajute unul pe altul.

Analogia cu un trup uman ilustrează acest lucru. Picioarele, mâinile, ochii și alte părți ale trupului au diferite funcții. Prin contribuția întregului trup ca un întreg, diferitele părți se servesc unul pe celălalt. Așa este în Biserică, în Trupul lui Hristos (12: 12-27). Dumnezeu desemnează oameni cu diferite funcții spirituale: apostoli, profeți, învățători, făcători de minuni, vindecători, cei cu darul ajutorării, administratori și vorbitori în diferite limbi (12:28).
„Sunt toți apostoli?” întreabă Paul. Desigur că nu. Nici nu sunt toți profeți creștini, sau învățători, sau făcători de minuni, sau vindecători, sau vorbitori în limbi sau interpreți ai limbilor – nu sunt toți (12:29-30).

Prin modul în care Pavel își prezintă argumentul, înțelegem că unii credincioși din biserică se așteptau ca fiecare creștin să aibă același dar, atunci când era vorba despre vorbirea în limbi. Ei se îndoiau de spiritualitatea celor care nu aveau darul vorbirii în limbi. Aceasta nu este o modalitate rezonabilă de a judeca creștinismul, le spune Pavel. Nici unul dintre aceste daruri spirituale nu poate fi considerat ca unicul test (unica dovadă) al (a) prezenței și lucrării Duhului Sfânt.

Cea mai bună calitate spirituală
Este bine să dorim darurile spirituale cele mai mari (mai bune), spune Pavel (12: 31). Se pare că creștinii din Corint doreau cu ardoare să fie spirituali și să apară a fi spirituali.
În cap. 13, Pavel descrie cea mai bună evidență a spiritualității – dragostea. Dacă dragostea nu este prezentă, atunci nu contează cât de minunate sunt darurile spirituale pe care cineva le are (13:1-3).

Pavel a menționat „limbile oamenilor și a îngerilor” (13:1). „Limba oamenilor” înseamnă limbi umane (de pe pământ), dar care sunt „limbile îngerilor”? Nu există nici o indicație în Biblie că îngerii ar vorbi cu oamenii în limbi misterioase. De fiecare dată când ei au vorbit oamenilor, ei au fost înțeleși de oameni.

De ce Pavel a menționat limbile îngerești? Poate că unii vorbitori în limbi din Corint au susținut că sunetele vorbirii lor erau îngerești. Sau poate că Pavel a folosit termenul care sugera cel mai înalt limbaj vorbit pe care și-l putea imagina cineva. Și, bineînțeles, în domeniul spiritelor există cu siguranță un vocabular diferit. În orice caz, Pavel ne spune că vorbirea în limbi fără dragoste nu înseamnă nimic (nu valorează nimic) indiferent cât de „spiritual” ar putea să apară cineva.

Modul de viață după voia lui Dumnezeu se bazează pe dragoste. Dragostea perseverează și suferă pentru totdeauna; nu va eșua niciodată sau nu va deveni niciodată inutilă (13:7-8). Dimpotrivă, darurile spirituale nu vor mai fi necesare în cele din urmă. Cunoașterea, cel puțin genul de cunoaștere cu privire la care erau mândri corintenii, va trece (13:8). Chiar și profeția, un dar pe care îl laudă Pavel, va înceta (vezi 13:9-12).

Când oamenii lui Dumnezeu vor deveni perfecți și vor fi glorificați, la revenirea Domnului, cunoașterea spirituală specială nu va mai fi importantă, pentru că toată lumea va cunoaște totul pe deplin. Mesajele și profețiile divine nu vor mai fi importante, din același motiv. De asemenea, limbile vor înceta. Anumite daruri spirituale au valoare în această epocă temporală, dar ele nu au deloc semnificație veșnică în modul în care are dragostea.

O formă mai bună de vorbire
Darurile spirituale au valoare, așa că noi ar trebui să le avem (1 Cor. 12:31). Dar ce fel de daruri spirituale ar trebui să ne dorim? Noi trebuie să urmăm calea iubirii. Ar trebui să dorim cu nerăbdare un dar care să îi ajute pe alții (1 Cor. 14:12).

Pavel recomandă „darul profeției” (14:1). El nu se referă neapărat la prezicerea viitorului. Cuvântul grecesc folosit de Pavel aici înseamnă „o vorbire inspirată (un mesaj inspirat) de Dumnezeu … capacitatea sau abilitatea de a rosti mesaje inspirate”. Verbul tradus „profeție” înseamnă „a vorbi sub influența inspirației divine, cu sau fără referire la evenimentele viitoare” (vezi dicționarul Louw and Nida).

Cu alte cuvinte, darul profeției este, așa cum traduce Edgar Goodspeed, „predicarea inspirată de Dumnezeu”, sau, așa cum afirmă unii, „darul proclamării soliei lui Dumnezeu”. Vorbirea prin profeție, spune Pavel, este mai bună decât să vorbești în limbi (vezi 14:5). De ce? Deoarece predicarea inspirată poate fi înțeleasă, în timp ce limbile nu pot fi înțelese (fără un traducător).

„Oricine vorbește într-o limbă el nu vorbește oamenilor … Nimeni nu-L înțelege … Dar oricine care proorocește vorbește oamenilor pentru întărirea, încurajarea și mângâierea lor” (14: 2-3). Învățarea inspirată poate fi înțeleasă; scopul ei este zidirea sau edificarea Bisericii (14: 4, 31) – ajutându-i pe creștini să trăiască o viață mai bună.

Pavel spune că este bine să vorbești în limbi, dar este mult mai bine să profețești (14:5). „Mai degrabă aș vorbi cinci cuvinte care să fie înțelese, pentru a instrui pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o altă limbă” (14:19). „Dacă nu vorbiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum va ști cineva ce spuneți?” (14:9).

„Dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (14:14). Dacă mintea este neroditoare, aceasta înseamnă că și vorbitorul în altă limbă nu înțelege sunetele ei. Vorbitorul nu ar putea să o explice fără ajutor supranatural (14:13).
Acest lucru este arătat și în comentariile lui Pavel despre instrumentele muzicale: melodia acestor instrumente muzicale nu poate fi identificată „cu excepția cazului în care există o distincție clară în notele cântate” (14:7). În mod similar, mesajele nu pot fi înțelese dacă nu există nicio distincție clară în sunetele lor. În limbile vorbite de cei din Corint, se pare că cuvintele nu puteau fi distinse unul de celălalt. Mesajul nu putea fi înțeles.

Vorbeau cei din Corint limbi străine pe care nu le înțelegeau nimeni în Corint? Sau sunetele vorbirii acestora pur și simplu nu făceau parte din nici o limbă umană?
Pavel nu ne spune în mod clar. Comentariile sale acoperă ambele posibilități – fie sunete care nu aveau nici un sens fie o limbă străină pe care nimeni nu o cunoștea. În ambele cazuri, rezultatul a fost același: în Corint, limbile nu puteau fi înțelese. Poate ele aveau o anumită valoare pentru vorbitor (14:4), dar ele nu aveau nici o valoare pentru biserică.

Interpretare și rânduială
Pavel a folosit o parte din scrisoarea sa pentru a spune creștinilor din Corint cum să folosească darul limbilor. Se pare că era obiceiul lor normal să vorbească în limbi. Dar limbile au devenit o problemă – o problemă suficient de mare pentru ca credincioșii să ceară sfatul lui Pavel despre situația lor.

Pentru circumstanțele specifice din Corint, Pavel a sfătuit pe vorbitorii de limbi să se roage pentru darul de interpretare (14:13); numai prin interpretarea acestor limbi, alții puteau învăța ceva din sunetele acestora (14:5).

“Dacă nu există vreun interpret, vorbitorul ar trebui să tacă în biserică” (14:28). Aceasta înseamnă că vorbitorii se puteau controla pe ei înșiși. Ar trebui, dacă există totuși un interpret în biserică, ca vorbitorul în limbi să vorbească într-un mod ordonat. El nu ar trebui să perturbe serviciile divine ale bisericii, ci să contribuie la buna rânduială a ei. Pavel a explicat: „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (14:33). Când se folosesc darurile spirituale, nu există nici o scuză pentru neorânduială.

Dacă există haos, oamenii nu-I permit lui Dumnezeu să lucreze în ei așa cum El dorește.
Pavel a subliniat că serviciile divine de închinare „ar trebui să se facă într-un mod potrivit și ordonat” (14: 40). Se pare că întâlnirile din biserica din Corint erau dezordonate, mulți vorbind în același timp (vezi ce se putea întâmpla în mintea asistenților necredincioși care veneau ocazional la adunările bisericii – 14:23-25).

Regula principală impusă de Pavel în Corint, cea bazată pe dragoste, a fost că „toate acestea trebuie făcute în vederea zidirii spirituale a bisericii” (14:26).

Doar o singură persoană ar trebui să vorbească la un moment dat în adunarea bisericii și ar trebui să fie doar doi sau trei vorbitori în alte limbi în orice întâlnire (14: 27 – Această regulă se aplică și profeților). Dacă cineva vorbește într-o limbă, cineva trebuie să interpreteze. Dacă nimeni nu ar putea explica mesajul, vorbitorul în altă limbă trebuie să tacă (14: 28).

Pavel i-a corectat cu tărie pe credincioșii din Corint în problemele lor, dar cu privire la vorbirea în limbi el a fost blând. El nu a dorit ca corecția să provoace mai multă dezbinare decât problema care cauzat-o. „Nu interziceți vorbirea în limbi, ci totul ar trebui făcut într-un mod potrivit și ordonat”, spune Pavel (1 Cor. 14:39-40).

Căutând după semen și minuni
Isus a spus în Marcu 16: 17-18: „Aceste semne vor însoți pe cei care cred: în numele Meu: vor scoate demoni în Numele Meu, vor vorbi în limbi noi, vor lua șerpi cu mâinile lor și dacă vor bea otrava, nu-i va vătăma, își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor face bine”.

Unii credincioși au luat aceste versete ca o cerință, ca și cum ar fi o însărcinare pe care creștinii ar trebui să o îndeplinească pentru a-și dovedi autenticitatea. Unii încearcă să ridice șerpi otrăviți fără a fi răniți. Ceea ce este important este dacă Dumnezeu dorește ca oamenii Lui să facă așa ceva.

Ar trebui ca poporul lui Dumnezeu să facă lucruri periculoase, pentru ca Dumnezeu să-i salveze printr-un miracol, pentru ca toți să vadă că Dumnezeu le aprobă faptele? Sunt minunile necesare pentru a dovedi că creștinismul are dreptate?

Credința nu vine prin minuni. Israeliții care au trecut Marea Roșie au văzut numeroase miracole, dar ei nu au avut credința să se supună lui Dumnezeu. Și mulți creștini au crezut aceasta. Credința vine atunci când Dumnezeu îi permite cuiva să creadă Evanghelia (Romani 10: 13-14; Ioan 6:44). Miracolul esențial este ceea ce se petrece în inima și mintea cuiva, nu neapărat ceva care poate fi văzut.

În plus, Dumnezeu nu dorește să facem lucruri periculoase pentru a provoca intervenția Sa. Satan L-a ispitit pe Isus cu o asemenea provocare și Isus a răspuns: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4: 5-7). Noi nu ar trebui să încercăm să forțăm mâna lui Dumnezeu să facă ceva. Un astfel de comportament arată lipsă de credință.

Scriptura din Marcu 16:17-18 este o predicție, nu o poruncă. Pur și simplu ni se spune că unii creștini vor experimenta aceste miracole; nu este aici o promisiune de a fi protejați toți creștinii sau de a fi vindecați toți bolnavii, sau că toți vor vorbi în limbi, sau că toți vor scoate demoni. Aceasta indică faptul că se vor întâmpla diverse minuni; nu ni se spune cât de des s-ar întâmpla aceste lucruri.

Minunile apar și astăzi – de vindecare, de exemplu. Demonii au fost scoși. Creștinii au fost cruțați în mod miraculos de accidente. Dar alții au murit, deși erau în credință.
Dovada reală a creștinismului nu este în minuni. Este dragostea lui Dumnezeu, roada Duhului lui Hristos în noi, care ne motivează să ne iubim unii pe alții, să iubim și să ascultăm de Dumnezeu (Romani 5: 5; Galateni 5:22; Ioan 13: 34-35; Romani 8: 14; Fapte 5:32).

3. Evaluarea darurilor spirituale

Pavel a vorbit creștinilor din Corint (1 Cor. 12:1) despre darurile spirituale pentru ca ei să nu fie neștiutori (1 Cor. 12:1) și pentru ca ei să dorească cele mai bune daruri (12:31). Credincioșii din Corint doreau să aibă daruri spirituale. Pavel a folosit această ocazie pentru a arăta care daruri spirituale ar servi cel mai bine întregii comunități de credincioși. (14:12).

Dragostea ar trebui să fie ghidul credincioșilor pentru a obține cele mai bune daruri spirituale. Fii dornic să ai darurile care vin de la Duhul Sfânt, mai ales darul profeției. Pentru că atunci când profețești (când vorbești un mesaj inspirit de Dumnezeu), vei fi înțeles, și alții vor fi ajutați în plan spiritual (14:1,3).

Scopul vorbirii: Să fii înțeles
Pavel a spus că ei nu trebuie să înceteze să vorbească în limbi (14:39), dar dorea ca ei să-și transforme entuziasmul în canale mai utile, fie prin interpretarea limbilor necunoscute, fie pur și simplu vorbind cuvinte care pot fi înțelese.

„Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi, dar mai ales să proorociți. Cine proorocește este mai mare decât cine vorbește în alte limbi, afară numai dacă tălmăcește aceste limbi, pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (14:5). „De aceea, cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul s-o tălmăcească” (14:13).

Cel mai de folos dar spiritual este darul vorbirii inspirate (14:1). Acest dar spiritual poate încuraja, mângâia și învăța (14:3, 31).

Era cu adevărat Duhul Sfânt?
Duhul Sfânt poate inspira vorbirea în limbi, după cum a spus Pavel în 12: 7-11 și așa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor. Însă vorbirea limbii se poate întâmpla și în alte moduri. Necreștinii, cei din antichitate cât și cei moderni, au vorbit și vorbesc în limbi. Câteva religii antice au inclus vorbirea în limbi, de obicei nu într-o limbă reală, ci pur și simplu prin șiruri de silabe (bolboroseală), numită discurs extatic (în Egiptul antic, în lumea greacă – vezi profeteasa din Delphi; riturile dionisiene conțin o stare de transă; etc.).

Descrierile vorbirii extatice sunt frecvente în studiul religiilor comparative. Religiile Greciei antice au înțeles comportamentul și vorbirea extatică ca fiind dovada inspirației divine ale zeului Apollo. Cum vorbeau acești vechi păgâni în limbi? Fie ei aveau asemenea abilități supranaturale din partea demonilor, fie ei au făcut-o pur și simplu prin abilitățile umane. Investigațiile moderne au constatat că limbile (sau cel puțin ceva care sună ca limbi) pot proveni dintr-o sursă naturală, creierul uman. Fenomenele limbilor pot fi explicate numai pe baza psihologică, sociologică, fiziologică și lingvistică. Consensul majorității oamenilor de știință este că glossolalia (vorbirea în limbi) are loc atunci când o persoană funcționează într-un anumit tip de stare mintală modificată.

Glossolalia nu este limbajul în sensul obișnuit. Este mai degrabă un fenomen vocal în care, în contextul atenției față de realitățile religioase, limba funcționează în afară de contribuția gândirii noastre într-un mod comparabil cu limbile fanteziste ale copiilor. Glossolalia poate fi atât învățată cât și predată prin învățare, și este de fapt ușor de realizat, dacă vrei.

Situațiile în care este manifestată glossolalia sunt în mare măsură dependente de așteptările unui anumit grup, exprimate parțial prin proceduri ritualizate. Iar interpretarea dată glossolaliei depinde de sistemul de credință al grupului. Discursul ecstatic, deși neobișnuit, este o abilitate naturală care poate fi învățată. Vorbirea în limbi nu este neapărat un miracol, deci nu poate fi o dovadă a lucrării Duhului Sfânt. Creștinii din Corint totuși presupuseseră că vorbirea lor în limbi era o dovadă a inspirației supranaturale. Din felul în care Pavel scrie, concluzionăm că unii dintre cei din Corint aveau un adevărat dar spiritual pentru a vorbi în limbi. Cu toate acestea, alții (cei care provocau confuzie) imitau darul vorbirii în limbi. Poate influențați de importanța dată sunetelor extatice în religiile păgâne, unii dintre corinteni au accentuat vorbirea în limbi ca o dovadă vizibilă de a fi spiritual. În acest fel, ei ignorau cele mai importante părți ale creștinismului, cum ar fi dragostea.

Pavel a redirecționat gândurile lor pentru a-i ajuta să vadă o cale mai bună. El a început prin a le reaminti credincioșilor din Corint de trecutul lor păgân (1 Cor. 12: 2) și a dat un exemplu extrem pentru a le arăta că nu orice cuvânt este inspirat de Dumnezeu (vezi 12:3). Mesajele trebuie examinate înainte ca ele să fie acceptate (1 Cor. 14:29; 1 Tes. 5: 20-21). Dumnezeu nu va inspira un mesaj care contrazice Biblia sau calea mai bună a dragostei.

Întrucât mesajul trebuie să fie evaluat, acesta trebuie să fie înțeles. De aceea Pavel spune că darul limbilor, dacă nu există un interpret, este pentru uz personal (1 Cor. 14:28) și de aceea el promovează profeția.

Vorbirea înțeleasă este imens mai bună decât sunetele extatice. Aceasta poate fi controlată și ordonată, poate învăța și edifica atât pe credincioși, cât și pe necredincioși; și nu este bolboroseală dezordonată. Nimeni nu ar confunda-o cu extazul care are loc în grupuri care, de exemplu, se închină zeului vinului în timp ce aceștia beau și fac zgomot cu instrumente muzicale.

Pavel le spune, „Fraților, nu fiți copii la minte, …la minte fiți oameni mari” (14:20). Accentuarea nepotrivită din partea celor din Corint a vorbirii în limbi era un soi de copilărism. Pavel a citat un pasaj din Isaia 28: 11-12 pentru a sublinia că vorbirea în limbi străină de Duhul lui Dumnezeu nu este deloc o modalitate de a aduce oamenii la Dumnezeu.

Limbile sunt un semn „pentru necredincioși”. Oamenii care nu cred în Dumnezeu caută dovezi miraculoase (1 Cor. 14:22). Pe de altă parte, dacă ei percep manifestarea limbilor în manieră de bolboroseală, ei vor spune că oamenii care vorbesc în acest fel sunt beți, nebuni sau chiar inspirați de demoni (14:23; Fapte 2:13).

Limbile, ca semn, nu conduc pe oameni la ascultarea și credința în Domnul nostru Isus. Creștinii, care cred deja, trebuie să caute o manifestare fără spectacol; ei trebuie să caute schimbarea inimii umane, o schimbare pe care o descrie Pavel ca fiind calea dragostei.

A vorbit Pavel în limbi?
Pavel afirmă în 14:18, că el vorbește în alte limbi, însă noi nu știm ce fel de limbi au fost acelea.El știa mai multe limbi. Pavel putea să se roage într-o limbă, dar el a preferat să se roage astfel ca să fie înțeles (14:14-15).

Pavel a descris multe dintre experiențele sale supranaturale și naturale (2 Cor. 12: 1-5; 11: 21-30), însă el nu mai spune nimic despre limbi. Aparent aceasta nu este important pentru creștini nici atunci și nici acum. Din instrucțiunile pe care le-a dat credincioșilor din Corint, este clar că Pavel nu a vorbit într-o întâlnire a bisericii într-o limbă pe care alții să nu o înțeleagă (14:19).

Pavel a spus că limbile ar putea edifica pe vorbitor (14:4), dar auto-edificarea poate însemna etalarea lor personală. Cei din Corint se etalau pe ei înșiși în înțelepciune, cunoaștere și spiritualitate; și, în acest caz, ei erau plini de importanța de sine. Însă pentru maturitatea spirituală, ei aveau nevoie să-și exercite dragostea față de ceilalți și să zidească biserica, nu pe ei înșiși (14:3-4).

Ce a vrut Pavel să spună prin cuvintele: „Aș dori ca fiecare dintre voi să vorbească în limbi” (14:5)? Poate că dorea ca toți corintenii să vorbească cu adevărat de la Dumnezeu. Indiferent ce a vrut să spună, el a clarificat imediat că dorința lui cea mai mare era ca creștinii să vorbească într-un mod în care să poată fi înțeleși: „Aș prefera mai degrabă să proorociți, să vestiți Cuvântul lui Cristos, pentru a-i zidi spiritual pe ceilalți” (vezi 14:1-6).

Concluzii
Vorbirea în limbi dovedește că Duhul Sfânt a venit la acea persoană? Nu. Darurile sau abilitățile, indiferent cât de miraculoase apar, nu ar trebui acceptate în mod automat ca divine. Ele ar trebui să fie testate pentru a vedea dacă sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu modul creștin de viață.

Sunt cei care vorbesc în limbi mai spirituali sau mai aproape de Dumnezeu decât cei care nu o fac? Nu neapărat. Dacă cei care vorbesc în limbi nu au dragoste, Pavel spune că ei sunt niște făcători de zgomot inutili, indiferent ce limbă vorbesc (1 Cor. 13: 1-3).

Ce rol ar trebui să aibă vorbirea în limbi în Biserică? Pavel nu interzice vorbirea limbii, ci limitează strict rolul ei în adunările Bisericii. El le spune corintenilor să nu o folosească în întâlnirile lor, decât dacă cineva ar putea interpreta. Chiar dacă interpreții sunt acolo, o singură persoană ar trebui să vorbească la un moment dat.

Dacă o persoană dorește totuși să vorbească într-o limbă necunoscută, să o facă acasă, în particular, Biserica nu ar trebui să-i acuze pe aceștia, ci să fie îngăduitoare (14:39).

Vorbirea neobișnuită ar putea încuraja pe oameni să continue să-și zidească relația lor cu Dumnezeu. Cel puțin aceasta ar fi o reamintire că nu suntem întotdeauna în măsură să descriem în mod clar nevoile noastre (Rom. 8:26-27).

Experiența din biserica din Corint, în ceea ce privește vorbirea în limbi, pare să fi fost un caz izolat, iar Pavel s-a ocupat de ea într-un mod plin de tact și instructiv. El le-a permis o cantitate limitată de vorbire în limbi, dar el nu a permis ca acest lucru să se manifeste în adunările bisericii, dacă nu ar fi existat vreun interpret. El nu a permis mai multor persoane să vorbească deodată (14:27-28). El a spus în mod clar că mesajele în rânduială și ușor de înțeles erau mult mai bune.

Darul limbilor sau oricare alt dar spiritual nu este un semn special al spiritualității. Toate darurile Duhului sunt date după cum decide Dumnezeu (1 Cor. 12:11). Pe măsură ce urmăm exemplul dat în cartea Faptele Apostolilor, nu trebuie să depunem eforturi deosebite pentru a experimenta acest dar particular. Nimeni, indiferent de darurile pe care le are, nu are vreun motiv să fie mândru din cauza darului său, sau să privească pe alții de sus, cu mândrie (12:21-25). Iar creștinii cu daruri aparent „neînsemnate” nu ar trebui să se simtă inferiori. Fiecare ar trebui să-și folosească pur și simplu abilitățile pentru a-i sluji pe ceilalți (Romani 12: 6-13).

Esența a tot ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre darul vorbirii în limbi este că Duhul Sfânt ne dă tuturor abilitatea de a comunica lucrurile minunate ale lui Dumnezeu în limbajul cel mai potrivit, pentru ca oamenii cu care vorbim să poată înțelege în mod clar Evanghelia lui Cristos. Duhul Sfânt are capacitatea de a-i folosi pe sfinți, oricât de simpli ar fi ei, să vorbească oamenilor despre mântuirea de care ei au nevoie și de a-i face să înțeleagă implicațiile Cuvântului lui Dumnezeu pentru ei înșiși. Duhul Sfânt nu ne vorbește într-un limbaj neinteligibil ci pe limba noastră, pe care noi o înțelegem bine, în contextul nevoilor noastre și a limitărilor noastre. Acest lucru trebuie să-l urmărim în dragoste față de aproapele nostru.