ISTORIE BAPTISTĂ – De la fondarea biserici creştine până în prezent (continuare)

7
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VII
Perioada Tăcută, din anul 1688 până în anul 1800

SECŢIUNEA I
Caracterul general al acestei perioade – Adunarea Generală a Baptiştilor din Londra – Întrebări – Fondul Baptist Particular – Bordul Baptist – Deputaţii neconformişti – The Book Society – Bristol College – Dr. John Ward – Actul de Tolerare – Nota de Schismă – Neconformiştii excluşi din Oficiu – Restricţii – Alinare – Declinul Baptiştilor Generali – Controversa despre Comuniune – Efectele Calvinismului Înalt asupra Baptiştilor Particulari – Începerea Trezirii – Fuller şi Sutcliffe – Starea Denominaţiei din Anglia – Misiunile Străine şi din Ţară

Am numit aceasta „Perioada Tăcută”, deoarece a fost nu numai o perioadă de odihnă, persecuţia fiind încetată, dar şi un timp de tăcere – de adormire – de inactivitate comparativă. Încântarea s-a stins. Un anotimp de istovire, în care există puţină putere sau chiar voinţă de a se mai implica într-o lucrare religioasă. Se părea că aceasta era ca o perioadă de interval ce trebuia să fie admis pentru adunarea tăriei, înainte ca bisericile să poată intra în câmpul de muncă care se deschidea înaintea lor. E adevărat că au existat manifestări, ba chiar minunate, de forţă morală, care au surprins şi i-a buimăcit pe tiranii erei, şi a adus în amintire cele mai bune zile ale martirajului din vechime; şi se poate să se fi presupus că puterea astfel câştigată ar putea fi utilizată în lucrarea Domnului cu succes egal de măreţ, după obstrucţiile care erau îndepărtate din cale. Însă tăria de a indura este foarte diferită de tăria de a trudi. Dacă conflictul duce la moarte, energia supranaturală persistă până la final, şi triumful este complet. Dacă, pe de altă parte, lupta încetează, aşa încât un calm să apară după furtună, are loc o reacţie, şi aceasta nu s-a întâmplat deseori încât o stare de apatie spirituală să fi urmat un timp de încercare dureroasă. Alte considerente ar putea fi aduse, în principal trasate din istoria Bisericii, care tind să ilustreze şi să confirme această remarcă. Fie că explicaţia este sau nu admisă, faptul din instanţa prezentă este suficient de evident. Interesul Baptist din Anglia a ajuns în declin după Revoluţie. Libertatea nu a adus viaţă. Răsăritul de soare a avut doar pentru o vreme un efect de vestejire. După trecerea a mai mult de 60 de ani după încheierea persecuţiei denominaţia s-a găsit a fi în descreştere. „Nu e nici un motiv de îndoială”, spune Ivimey, „că bisericile noastre erau cu mult mai prospere şi mai numeroase la Revoluţia din 1688, decât în această perioadă [1753], după 60 de ani; aşa că acea prosperitate a înjunghiat mai mult decât sabia”1.

O Adunare Generală a fost convocată în Londra, în 1689, la care lucrătorii sau delegaţii de la mai mult de 100 de biserici au fost prezenţi. Întâlnirile au continuat nouă zile, din 3 până în 12 septembrie. Obiectul era de a uni bisericile laolaltă, ca printr-o combinare a energiilor lor să se ajungă la anumite scopuri folositoare, pe lângă beneficiul care putea fi aşteptat de a rezulta din comunicarea frăţească. S-a recomandat în particular să se formeze un fond, prin „dăruiri libere”, şi anual, trimestrial, lunar sau chiar contribuţii săptămânale, „a căror profituri să fie devotate următoarelor obiecte, anume: asistarea bisericilor care nu erau capabile să-şi susţină lucrarea lor”, aşa încât lucrătorii lor să fie „încurajaţi să se devoteze pe sine lucrării mari de predicare a Evangheliei”; trimiterea de lucrători „unde Evanghelia a fost sau nu predicată, şi pentru vizitarea bisericilor”; şi extinderea dorinţelor „acelor membrii care vor fi găsiţi în oricare din bisericile menţionate anterior care sunt dispuse pentru studiu, să aibă un dar de invitare, şi sunt sănătoase în fundamentele lor, în ajungerea la cunoaşterea şi înţelegerea limbilor, latină, greacă şi ebraică”.

Diferite întrebări au fost propuse la această întâlnire, şi opiniile şi sfatul fraţilor a fost căutat; din care se pare că grija lăudabilă a fost exercitată în materia disciplinei. Oferim un extras sau două:

„Întrebare. Dacă, atunci când Biserica a fost de acord în ţinerea unei zile, săptămânal sau lunar, pe lângă prima zi a săptămânii, pentru a se închina lui Dumnezeu şi a face serviciile necesare Bisericii, să nu se acuze cu rău pe acele persoane care neglijează aceste întâlniri, şi să fie puşi sub mustrare, doar dacă aceşti membrii pot arăta o cauză bună pentru absenţa lor?”

„Răspuns. Concluzia în afirmativ (Evrei 10.25)”.

„Î. Ce să se facă cu acele persoane care nu vor lua parte la cheltuielile necesare ale bisericilor unde sunt membrii, conform abilităţii lor?”

„R. Se rezolvă ca, după dovedirea clară, persoanele care ofensează astfel, aşa cum s-a spus anterior, să fie mustrate corespunzător; şi dacă nu apare nici o reformă, Biserica ar trebui să se despartă de ei (Efeseni 5:3; Matei 25L42; 1 Ioan 3:17)”.

„Î. Este oare necesar pentru bătrânii bisericii, care slujesc fraţilor, mesagerii bisericii, să ia în considerent acele excese care sunt găsite printre membrii, bărbaţi şi femei, în privinţa veşmintelor lor?”

„R. În afirmaţie: Că este o ruşine pentru bărbaţi să poarte păr lung, sau peruci lungi, în special predicatorii (1 Corinteni 11:14), sau veşminte ciudate (Ţefania 1:8); că Domnul condamnă pe fiicele Sionului, pentru curajul, aroganţa şi mândria îmbrăcămintei lor, umblând cu gâtul alungit, ochi de femeie uşuratică, cu paşi mici (Isaia 3:16), de parcă ar afecta statura înaltă, după cum vede cineva după gâtul lor lungit; de parcă cineva din aceste vremuri pare, prin rochile lor lungi, să le întreacă în respect. . . Noi dorim în mod cinstit ca bărbaţii şi femeile a căror suflete sunt dedicate supunerii faţă de noi să fie vegheaţi în această materie, şi să se aibă grijă, şi să se folosească tot ce e drept şi de datorie, pentru o reformare în acest sens; şi că cei care sunt vinovaţi de păcatul strigător al mândriei, care abundă în biserici cât şi în naţiune, să fie certaţi; în special dacă luăm în considerare ce timp şi comoară este irosită în zadar în împodobirea trupului, care ar fi mult mai bine folosit în strădania atentă de împodobire a sufletului; şi acuzaţia pusă peste aceste excese, să uşureze necesităţile sfinţilor săraci, şi să promoveze interesul lui Isus Hristos. Şi chiar dacă negăm ca doar în anumite cazuri să se permită ornamente, totuşi, orice ornamente de la bărbaţi sau femei care sunt inconsistente cu modestia, gravitatea, sobrietatea, şi provoacă un scandal religiei, deschizând gurile celor neevlavioşi, ar trebui să fie daţi afară, căci ele nu sunt ornamente la credincioşi, ci mai degrabă o murdărie”2.

Întâlniri similare au fost ţinute în Londra pentru câţiva ani succesivi. Dificultăţile de tranzit din acele zile, cu alte considerente, au dus la o alterare, prin care Bristol a fost substituit cu Londra în fiecare an alternativ. În mare parte acele întâlniri generale nu au mai continuat, şi Asociaţiile de mărime mai mică au fost instituite, similare cu cele din prezent; suntem însă înclinaţi să credem că aranjamentele nu au fost de un caracter permanent. Asociaţia din Vest a fost o excepţie. Acel grup a rămas până în prezent. Celelalte au încetat să existe în mod gradat, şi Asociaţii noi au fost mai apoi organizate. O mare majoritate dintre cele care există acum au fost constituite sau înviate în secolul prezent.

Bisericile din Londra şi vecinătăţile sale erau mai mari şi mai bogate decât cele din alte părţi ale împărăţiei. Este plăcut să observăm că ele au fost dispuse în mod generos, şi că bisericile din district au fost îndatorate acestora pentru asistenţa lor valoroasă. Ei au iniţiat Fondul Baptist Particular, care a fost stabilit în 1717, şi care încă mai există. Obiectele sau au fost uşurarea şi ajutorarea lucrătorilor a căror venituri erau insuficiente pentru susţinerea lor, şi încurajarea candidaţilor pentru slujire, prin ajutorarea lor să-şi cumpere cărţi sau să continue studiile. Sume mari au fost contribuite pentru stabilirea Fondului, atât de biserici cât şi de indivizi, şi adăugiri considerabile s-au făcut prin donaţii şi moşteniri. Dobânda banilor fondaţi constituia venitul, care era mai apoi crescut prin profiturile colectelor anuale. În 1869 venitul era de £3,232 1s. 1d. Această instituire a oferit cel mai important serviciu pentru denominaţie. Baptiştii Generali au stabilit un Fond de acelaşi fel în 1726.

Lucrătorii care trăiau în Londra şi vecinătăţile sale au format o societate, 20 ianuarie 1723-4, care a continuat până acum. Scopurile originale ale societăţii sunt prezentate de Ivimey după cum urmează: „Ei îşi ofereau opiniile şi sfatul în orice materii de dificultate în bisericile la care se făcea referire de către ambele părţi; ei primeau aplicaţii de la lucrătorii de la ţară pentru a-i asista prin Fondul Baptist; ei sancţionau şi recomandau cazurile de clădire şi repararea a caselor de întâlnire din ţară, şi pentru care să se adune bani în Londra; ei vegheau riguros peste puritatea membrilor care formau Bordul, fie că era vorba de schimbări în conduita imorală, sau a principiilor eronate; ei primeau în prietenia lor pe lucrătorii care erau stabiliţi ca pastori în biserici, şi pe lucrătorii tineri care erau introduşi de pastorii din bisericile respective care i-au chemat la slujire; şi în mare parte ei acţionau intru trup de asistare a bisericilor nevoiaşe, şi la ordinarea lucrătorilor – să descurajeze foarte strict separările în biserici – şi să fi susţinut în mod afecţionat pe fiecare în parte împotriva detractorilor”3. Societatea se numeşte acum „Bordul Baptist”.

Anumite alte organizaţii din care Baptiştii au avut beneficii au fost compuse din diferite grupări de Neconformişti Protestanţi, cu care ei s-au unit în aceste ocazii.

Trupul General de Lucrători Neconformişti Protestanţi a celor Trei Denominaţii a fost constituit în anul 1727. Acesta constă din toţi lucrătorii confirmaţi din Denominaţiile Prezbiteriene, Independente şi Baptiste, care locuiau la zece mile de oraşele Londra şi Westminster. Obiectele pentru promovarea la care s-au asociat nu sunt prea strict definite; se poate spune că ei au îmbrăţişat orice afecta bunăstarea interesului Neconformiştilor Protestanţi, în aspectele sale generale sau politice. Multe avantaje au rezultat din această Asociaţie. Este privilegiul acestui trup să prezinte adresări în persoană către Suveran în ocazii importante, cum ar fi încoronarea, mariajul regal, eliberarea de pericol, marile victorii, restaurarea păcii, şi altele asemenea. În astfel de vremuri Regele sau Regina era pus pe tron, însoţiţi de marii ofiţeri de Stat. Prima oportunitate de acest fel era încoronarea Regelui William şi a Reginei Maria. Ivimey a păstrat în „Istoria” sa copii ale adresărilor prezentate în perioada ce o revizuim acum, chiar până în anul 1820, cu replicile regale.

Când s-a format trupul general, în 1727, 45 de lucrători Baptişti s-au alăturat acestuia; numărul prezent este de circa 64.

O altă asociaţie, formată în 1732, s-a dovedit a fi extrem de folositoare. Ne referim la trupul de deputaţi, numiţi să aparere drepturile civile ale Neconformiştilor. Doi gentlemeni sunt trimişi de fiecare congregaţie a celor trei Denominaţii în şi în jurul Oraşelor Londra şi Westminster. Ei se întâlnesc anual, şi oricând era nevoie. Un Comitet Executiv este ales din cadrul Trupului o dată pe an, pentru a rezolva treburile. Obiectele acestei combinaţii sunt menţinerea drepturilor şi privilegiilor, prevenirea uzurpărilor asupra aceloraşi, redresarea plângerilor, şi eliminarea restricţiilor şi a poverilor incompatibile cu libertatea religioasă.

O altă societate în care s-au unit Baptiştii cu alte denominaţii a fost „Book Society”, numită original, „Societatea pentru Propagarea Cunoştinţei Religioase intre cei Săraci”. Aceasta a fost instituită în 1750. Obiectul societăţii este declarat a fi „distribuţia gratuită şi vânzarea de Biblii şi Testamente, şi alte cărţi de excelenţă stabilită, şi publicarea şi lucrări originale şi standard, adaptate să promoveze instruirea religioasă şi morală”. Aceasta combină scopurile Societăţii Biblia şi Tractatul, însă a fost formată înaintea oricărora dintre ele, şi continuă în operarea folositoare.

S-a afirmat într-un capitol anterior că Terril a lăsat moştenire o proprietate considerabilă pentru scopul oferirii de educaţie pentru candidaţii pentru lucrarea de către pastorul bisericii Broadmead Church, Bristol. Posesiunea proprietăţii nu a fost obţinută decât la câţiva ani după moartea sa. Rev. Caleb Jope a fost primul lucrător angajat sun acest acord. El a intrat în datoriile sale în 1710, dar serviciul lui nu pare să fi fost satisfăcător. El a fost urmat în 1720 de Rev. Bernard Foskett, care a deţinut oficiul pentru circa 40 de ani. La moartea sa, în 1758, Rev. Hugh Evans a devenit tutore, care a fost urmat de fiul său, Dr. Caleb Evans, cu care, în ultimii 7 ani ai vieţii sale, Rev. Robert Hall a fost asociat ca asistent. Dr. Evans a murit în 1791, la vârsta de 54 de ani. Tatăl său şi cu el (şi acelaşi lucru poate fi spus de Foskett) erau oameni eminenţi în toate privinţele – ca lucrători, creştini, şi ca tutori teologici – şi au fost ţinuţi în stimă mare în cadrul denominaţiei. Dorinţele bunului Terrill au fost din abundenţă realizate, şi avantajele au derivat din moştenirea sa care s-a extins mult, prin stabilirea Societăţii Educaţionale Bristol, fondată în 1770, în principal prin exercitările lui Dr. Evans. Bristol College, aşa cum este numit el acum, a furnizat un număr mare de lucrători şi misionari. Circa 250 de persoane au primit instruire acolo încă de la stabilirea sa.

Dr. John Ward, un Baptist învăţat, Coleg al Societăţii Regale, şi Profesor la Gresham College, a pus în cadrul fondului în 1754, suma de 1,200. Stocul de bancă, dobânda care se primea din aceasta anual aveau să fie aplicate, după moartea sa, „spre educarea a doi bărbaţi sau mai mulţi, la o universitate scoţiană sau în altă parte, cu o dispoziţie spre lucrare, preferinţa fiind dată către Baptişti”. Dr. Ward. Era un membru al congregaţiei din Little Wild Street, Londra. El a murit în 1758. Unii din cei mai celebraţi bărbaţi ai noştri s-au bucurat de beneficiul acestei folositoare binefaceri. Acum este administrat de cinci tutori, din care toţi sunt Baptişti.

Vom aduce acum în atenţie istoria libertăţii religioase din această perioadă.

Deşi suferinţele Neconformiştilor Protestanţi au încetat o dată cu Revoluţia, poziţia lor a fost pe departe de a fi satisfăcătoare. Actul de Tolerare, emis în 1689, legaliza adunările lor, sub anumite restricţii care vor fi menţionate în prezent; avantajul, însă, a fost acordat cu foarte mare zgârcenie. William III nu i-a fost ciudă de aceasta; ar fi luat toate restricţiile, dacă nu l-ar fi prevenit fanatismul vârstei. În vremea Reginei Anna, partidul Conservatorismul Înalt a obţinut o aşa putere şi influenţă încât s-au luat masuri de a pune călcâiul de fier pe Neconformişti. Nota Schismei spunea – „Ca nici o persoană din Marea Britanie sau Ţara Galilor să nu ţină vor şcoală publică sau privată ori seminar, sau să înveţe ori să instruiască pe tineri, ca tutore sau educator, care să nu fi subscris mai întâi declaraţiei de a se conforma Bisericii Angliei, şi care să nu fi obţinut licenţa de la dioceza respectivă sau ordinară a locului; dacă va eşua să fie aşa, persoana în cauză va fi întemniţată fără cauţiune; şi că nu se va oferi o astfel de licenţă înaintea partidului înainte de a se produce un certificat că a primit sacramentul conform comuniunii Bisericii Angliei, într-o biserică de parohie, într-un an înainte de obţinerea unei astfel de licenţe, şi a subscris jurămintelor de alianţă şi supremaţie”. Se stipula mai apoi că dacă vreo astfel de persoană „va recurge voit sau de bună ştiinţă la oricare Casă de Rugăciune”, sau „să înveţe oricare alt Catehism decât cel expus în Rugăciunea Comună”, licenţa sa să fie nulă, şi va suferi trei luni de întemniţare. Această legiferare nedreaptă emisă de ambele Case, fără a mai lua în considerare opoziţia dificilă, primea încuviinţarea regală, şi avea să intră în vigoare în 1 august 1714. În aceiaşi zi Regina Anna a murit, Casa din Brunswick s-a ridicat la tron, şi o nouă politică a fost inaugurată. Actul nu a fost niciodată permis să fie pus în execuţie, şi în 1719 acesta a fost abrogat în mod formal.

Dar în toată această perioadă Neconformiştii erau excluşi de la regulă din oficiul şi de la angajare de sub Coroană şi în corporaţiile sale. Comuniunea cu Biserica Angliei era o condiţie necesară. Câteva eforturi au fost depuse pentru abrogarea Actelor de Testare şi de Corporaţie, însă întotdeauna fără succes. Prezbiterienii, Congreagaţionaliştii, Baptiştii şi Metodiştii erau consideraţi nevrednici de a face parte la responsabilităţile şi onorurile cu membrii Bisericii Angliei. Ba mai mult – Corporaţia Oraşului Londrei a profitat în mod infam de poziţia lor pentru a stoarce bani de la ei. Şi nici un om care nu era membru al Bisericii Angliei nu putea să ia parte la vreun oficiu dintr-o Corporaţie, căci se cunoştea că Neconformiştii nu se „calificau” (cum se spunea) prin a lua Sacramentul, o lege auxiliară a fost emisă, impunând o amendă de 400/ de la fiecare cetăţean care ar refuza să servească ca Şerif când era numit de Domnul Primar, sau 600/ când era ales de tovarăşii săi cetăţeni. Făcându-se astfel, Neconformiştii erau, de la an la an, propuse sau alese, şi apoi constrânse să plătească amenzile, care erau potrivite pentru reconstruirea Primăriei. Suma de 15.000/ a fost stoarsă de la ei în această manieră: era vremea să se pună un stop la pretenţia nejustă. În 1754, trei Neconformişti (domnii Stratfield, Sheafe, şi Evans) au fost aleşi în oficiul de Şerif. Comitetul Neconformiştilor i-a încurajat să plătească amenda, pe motivul ilegalităţii legii auxiliare. Pentru aceasta ei au fost daţi în judecată în Curtea Şerifului, şi condamnaţi. Judecătorii au inversat decizia, drept pentru care Corporaţia a preluat cauza, prin ordin de eroare, către Camera Lorzilor, unde întrebarea a fost argumentată în mod grav şi cu pricepere. În vremea aceea doi dintre pârâşi muriseră, şi moartea lui Evans, supravieţuitorul, care avea 82 de ani, era aşteptată zilnic. Lordul Mansfield, Cancelarul, a adoptat cauza justiţiei, şi a apărat drepturile Neconformiştilor, în acelaşi timp cenzurând cursul adoptat de Corporaţie în termenii severităţii indignate. Casa a confirmat acţiunea Judecătorilor, pe 4 februarie, 1767; şi astfel opresiunea a încetat pentru totdeauna. Evans, am putea adăuga, care a perseverat pentru 13 ani în rezistenţa sa faţă de eroare, a primit ştirea emiterii cu succes în timp ce era pe patul său de moarte.

E plăcut de înregistrat că nici un Neconformist Protestant nu au fost implicaţi în rebeliunile din 1715 şi 1745. În timpul celei dintâi, au existat proceduri de greve în diferite părţi ale împărăţiei, când cei care erau prieteni cu dinastia exilată au ridicat strigătul de război eclesiastic „Biserica era în pericol”, şi şi-au răzbunat furia lor pe casele de întâlniri ale Neconformiştilor şi alte proprietăţi. Baptiştii au pierdut două locaşuri de închinare în acea ocazie. La izbucnirea celei de-a doua rebeliuni a fost semnalul pentru demonstraţii loiale şi patriotice. Neconformiştii au luat arme ca să apere Regele lor; câţiva din oamenii lor distinşi au primit comisioane, şi s-a mărturisit că vigoarea afişată de ei a tins să reprime puternic pe neconformişti, şi să încurajeze prietenii casei regale. Însă ei au înfruntat pedepsele legii prin a presupune să servească Regele fără să meargă mai întâi la biserică, şi să ia Sacramentul; şi, pe cât de ridicol se pare, a fost absolut necesar să se emită un Act de Indemnitate, care îi elibera îndurător de consecinţele penale ale zelului şi loialităţii lor!

S-a afirmat că libertatea închinării a fost oferită Neconformiştilor „sub anumite restricţii”. Ei puteau să se închine unde şi când doreau, însă era necesar să-şi înregistreze casele lor de întâlnire la Sesiunile Semestriale, şi lucrătorii lor trebuiau să facă jurământul de alianţă şi supremaţie, şi să subscrie la Articolele doctrinare ale Bisericii Angliei (însă Baptiştii nu au fost chemaţi să subscrie la articolul 27, care tratează botezul pruncilor). Ultima cerinţă a fost în special ofensivă pentru ei, nu pentru că nu ar fi crezut în general în doctrinele enunţate în Articole, ci pentru că ei au repudiat autoritatea Statului de a cere supunere. În adiţie faţă de aceasta, învăţătorii Neconformişti erau încă supuşi pedepselor (fără să mai luam şi abrogarea Notei de Schismă), dacă predau la şcoli fără să fi semnat mai întâi declaraţia de conformitate faţă de Biserica Angliei. Aceste necazuri au rămas neredresate până în anul 1779.

O încercare de a le înlătura a fost făcută în anul 1772, şi o Notă pentru acel scop a fost emisă de către Camere, însă a fost respinsă de Lorzi. Numai un episcop a votat pentru ea. O altă încercare a fost făcută în anul următor, cu un rezultat similar. În acea ocazie Arhiepiscopul de York i-a acuzat pe predicatorii Neconformişti că sunt „bărbaţi de ambiţii apropiate”. „Aceasta e judecarea fără milă”, a răspuns Lordul Chatham, „şi oricine aduce o astfel de acuzaţie fără evidenţă defăimează”. Acesta a făcut o pauză, şi apoi a adăugat: „Predicatorii Neconformişti sunt reprezentaţi de bărbaţi de ambiţie apropiată; ei sunt aşa, lorzii mei, şi ambiţia lor e să se ţină aproape de colegiul de pescari, nu de cardinali – şi faţă de doctrinele Apostolilor inspiraţi, nu de gradele de episcopi interesaţi şi aspiranţi. Ei se luptă pentru o închinare Spirituală şi scripturală – avem un crez Calvinist, o liturghie Papală, un cler Arminian. Reforma a deschis Scripturile către toţi; episcopii dar să nu le închidă din nou. Legile ce susţin puterea eclesiastică sunt aduse, ceea ce ar şoca, ca să execute umanitatea. Se spune că sectele religioase au făcut multă zarvă când au fost fără frâu; însă istoria nu oferă nici o dovadă că sectele au fost poznaşe când nu au fost oprimate şi persecutate de Biserica conducătoare”4.

„Libertate creştină!” a exclamat Robert Robinson, „tu, odraslă favorită a cerului, tu prima născută din Creştinism! Am văzut pe slujitorii înţelepţi şi pioşi ai lui Dumnezeu cum te hrăneau în casele lor, şi te veseleau în pieptul lor! I-am văzut cum te conduceau în vederea publică; toţi oamenii buni te aclamau; Camerele Britanice generoase te mângâiau şi te lăudau, şi te-au dus spre o casă mai înaltă, şi acolo – acolo ai expirat în sfintele poale ale lorzilor spirituali!”5

În 1774 Robinson (el era pastor al unei biserici Baptiste din Cambridge) a publicat o lucrare care probabil a influenţat mintea publică despre acest subiect, şi a pregătit calea pentru abrogarea legiferărilor obscure. Ne referim la lucrarea sa Arcana, sau Principiile Petiţionarilor de mai târziu către Parlament pentru alinare în materia despre Subscriere. Cartea a fost scrisă în formă de scrisori, şi subiectele discutate acolo au fost – Imparţialitatea în controversă – Uniformitatea în religie – Dreptul la judecata privată – Inovaţia magistraturii civile – Ortodoxia – Persecuţia – Sofistica. Spiritul incomparabil s-a aprins în această lucrare. Nici un om de Biserică nu o putea citi fără să fie ruşinat despre intoleranţa conducătorilor săi spirituali.

În mare, chiar şi episcopii au fost înmuiaţi. Unul din numărul lor, Dr. Ross, Episcop de Exeter, într-o predică înaintea Casei Lorzilor din 30 ianuarie 1779, şi-a exprimat dorinţa de a se oferi alinare Neconformiştilor. Aluzia a fost luată. Urgent s-a introdus o notă, care a trecut de ambele Camere fără prea mare dificultate, prin care subscrierea faţă de Articole era abolită, şi în locul ei predicatorilor li se cerea să semneze următoarea declaraţie: „Eu, A. B. declar solemn, în prezenţa Dumnezeul Atotputernic, că sunt un creştin, şi Protestant, şi cred că Scripturile Vechiului şi Noului Testament, cum au fost primite de drept printre Bisericile Protestante, conţin voia revelată a lui Dumnezeu; şi că primesc aceiaşi regulă pentru credinţa şi practica mea”. Şi învăţătorii de şcoli neconformişti au obţinut alinarea dorită.

Am narat aceste tranzacţii, în cadrul cărora Baptiştii au fost preocupaţi în comun cu Neconformiştii Protestanţi, pentru a-l pune pe cititor în posesia a câteva fapte care nu ar trebui să fie pierdute din vedere. Persecuţia în formele sale violente nu a mai existat; însă au mai fost încă oameni, şi rasa încă nu s-a stins, care au îmbrăţişat cu drag fiecare oportunitate de le produce supărare acestora care au ales să gândească şi să acţioneze pentru sine în materii de religie. Să fim mulţumitori că acest trib rău-condiţionat se micşorează de tot.

O degenerare tristă a avut loc printre Baptiştii Generali, care, în timp ce cititorul este fără îndoială conştient, au adoptat păreri Arminiene, Baptiştii Particulari fiind denominaţi Calvinişti. Arminianismul s-a strecurat în cadrul lor, şi o dată cu acesta şi alte câteva erori. Pierderea vieţii urma întunecarea luminii. Sentimentele şi practicele Anti-Evanghelice au predominat la o extindere aşa de mare încât cei cu inima sănătoasă din cadrul denominaţiei au simţit necesitatea retractării. Ei s-au retras paşnic în anul 1770, şi au format „Noua Conexie de Baptişti Generali”. Binecuvântarea Domnului a urmat mişcarea. Noul trup astfel constituit este acum Denominaţia Baptistă Generală, bisericile Arianizate decăzând în cea mai mare parte în Socinianism, sau s-au stins treptat.

Controversa Comuniunii a fost retrezită. Nimic nu fusese publicat despre acest subiect încă din vremea lui Charles II, când Bunyan a susţinut libera comuniune, şi Kiffin a răspuns acestuia. În 1771 Robert Robinson a scris un pamflet intitulat Doctrinele Generale ale Tolerării aplicate Liberei Comuniuni. Domnii Ryland, din Northampton, şi Turner, din Abingdon, oameni notabili şi de putere, au publicat eseuri, menţinând aceleaşi păreri. Nici o altă publicaţie despre acest subiect nu a mai fost emisă pentru mulţi ani.

Am remarcat faptul că denominaţia căzuse în mod evident într-o stare de declin religios aproape imediat după restaurarea libertăţii. Statisticile o dovedesc. La orice alte cauze s-ar atribui condiţia lucrurilor, poate fi puţină îndoială că influenţa paralizatoare a sentimentelor doctrinare susţinută de unii din lucrători trebui să fie privită drept principala contribuitoare la acest rezultat. John Brine şi Dr. Gill au fost principalii oameni din denominaţie pentru circa jumătate de secol. Ei erau Supralapsarieni, susţinând că alegerea lui Dumnezeu era independentă de căderea omului. Ei au învăţat justificarea eternă. Proeminenţa nepotrivită a fost oferită în discursurile lor faţă de învăţăturile Scripturii cu privire la scopurile Divine. Deşi ei înşişi au insuflat evlavia practică, şi astfel nu erau susceptibili faţă de acuzaţia de Antinoninism, e motiv să ne temem că un număr dintre cei care au înghiţit vederile lor doctrinare au scos din vedere, sau au îndemnat de abia perceptibil, obligaţia credincioşilor faţă de sfinţenia personală. Şi aceasta este sigur, că aceşti oameni eminenţi, şi toţi urmaşii lor, s-au depărtat de la cursul marcat de Domnul nostru şi de Apostolii Săi. Ei erau satisfăcuţi cu declararea pericolului omului, şi asigurarea acestuia că se află de drumul cel larg al pierzării. Dar ei nu îi chemau să „se pocăiască şi să creadă în Evanghelie”. Ei nu îi implorau să se „împace cu Dumnezeu”. Ei nu „avertizau pe fiecare om şi să înveţe pe toţi în toată înţelepciunea”. Şi bisericile, sub instruirea lor, nu au putut să se angajeze în eforturi pentru convertirea sufletelor. Ei se temeau aşa de mult că se bagă în lucrarea lui Dumnezeu încât u neglijat să facă şi ceea ce le-a poruncit El. Se pare că ei au presupus că păstrarea era toată ţinta lor; ei nu au auzit destule ca să caute o extindere. Nu-i de mirare că a declinat cauza!

Răceala şi recidiva a afectat toate comunităţile religioase din Anglia. Dacă nu ar fi fost miloasa trezire care a însoţit strădaniile lui Whitfield şi ale lui Wesley, adevărul evanghelic ar fi murit odată cu noaptea. Aceşti bărbaţi extraordinari au fost ridicaţi pentru un scop glorios. Efectul slujirii lor a fost simţit de toate denominaţiile. Bisericile au început să se ridice şi să se scuture din praf. O nouă ordine a lucrurilor poate fi datată de la începutul itinerariului lor, indicând o revenire gradată la simplitatea şi zelul Apostolic. Predicatorii creştini predicau diferit; dacă ei rosteau aceleaşi adevăruri, era mai multă afecţiune şi putere în predicare. Unii dintre ei au descoperit că o adăugare la crezul lor era necesară pentru a-i aduce în acord cu standardul ceresc, şi bisericile creştine au văzut că erau datorii obligatorii pentru ei, pe care nu le puteau neglija fără să-şi asume vina.

Procesul restaurator nu a avut efect intre Baptişti aşa de repede ca şi în câteva alte denominaţii; însă în mare au simţit şi ei influenţe, şi nu după multă vreme îmbunătăţirea era de discernut, aşa cum ne arată statisticile. O altă circumstanţă tindea să apară pe scenă. Câţiva lucrători excelenţi din districtele centrale au văzut de mult şi au plâns extinderea opiniilor nescripturale, şi s-au luptat contra cursului; ei au văzut acum o întorsură în favoarea lor, şi au rezolvat înţelept să se pună la dispoziţie pentru aceasta. Robert Hall, din Arnsby, părintele marelui Robert Hall, a ţinut o predică înaintea Asociaţiei Northamptonshire, la Întâlnirea sa Anuală din 1779, bazat pe Isaia 57:14; „Croiţi, croiţi drum, pregătiţi calea, luaţi orice piedică din calea poporului Meu”. În acord cu cererea urgentă a fraţilor săi, discursul său a fost prezentat la scurtă vreme după aceea şi publicului, într-o formă lărgită, sub titlul, Ajutor către călătorii Sionului; sau Încercare de a lua pietrele de poticnire din Cale, în privinţa Religiei Doctrinale, Experimentale şi Practice. Această carte instructivă şi folositoare a avut o mare circulaţie. Aceasta corecta sentimentele religioase ale multora, modelând după tiparul Divin, şi a fost în special un serviciu pentru cauza adevărului.

Din acea vreme putem discerne progres religios. Grija serioasă pentru sufletele altora a început să se manifeste. O întâlnire de rugăciune lunară pentru trezirea religiei şi răspândirea Evangheliei, a fost instituită în 1784. William Carey a meditat asupra stării lumii, şi a dorit să o evanghelizeze. Lucrarea sa, Cercetare a obligaţiilor creştinilor de a folosi mijloacele de convertire ale păgânilor, a fost tipărită în 1791. Aceasta a pavat drumul pentru lucrarea misionară; însă părinţii noştri nu s-au grăbit în aceasta fără sfat sau cu iuţeală. Ei s-au gândit, şi s-au rugat, şi au marcat călăuzirile voii Divine, s-au pregătit să urmeze lumina. Dumnezeu i-a educat pentru lucrare şi astfel, când ei s-au implicat în ea, nu era aşa mult de a prelua un proiect de a dezvolta un principiu, ci încrederea în promisiunile Aceluia care a spus în Cuvântul Său, „Nu se va întoarce la Mine fără rod”.

Andrew Fuller şi John Sutcliffe au fost „bărbaţi care au avut pricepere a vremurilor, ca să ştie ce să facă Israelul”. Când ei au văzut că a venit vremea, s-au pregătit să-i ridice pe oameni. Discursurile lor (transmise la o întâlnire de lucrători din Clipston, Northamptonshire, în 1791) au contribuit în principal la aceasta. Fuller a predicat din Hagai 1:2 despre „Influenţa periculoasă a amânării”; Sutcliffe din 1 Regi 19:10 despre „Gelozia Domnului Oştirilor”. Acţiunea decisivă a urmat la scurtă vreme după aceea.

Pe 2 octombrie 1792, doisprezece lucrători, deputaţi de Asociaţia Northamptonshire, s-au întâlnit în casa lui Beeby Wallis, la Kettering, şi, după discuţi prelungite şi rugăciune, au adoptat un plan de misiune, şi au format o societate, desemnată „Societatea Baptist Particulară pentru Propagarea Evangheliei printre Păgâni”. Numele celor 12 au fost, John Ryland, Reynold Hogg, John Sutcliffe, Andrew Fuller, Abraham Greenwood, Edward Sharman, Joshua Burton, Samuel Pearce, Thomas Blundel, William Heighton, John Eayres, Joseph Timms. Contribuţiile lor unite au avut un total de £13 2s. 6d.

William Carey s-a oferit imediat ca misionar. John Thomas, care mai făcuse lucrare creştină în Calcutta, în timp ce practica chirurgia acolo, şi se afla atunci în Anglia, i s-a alăturat acestuia. Ei au navigat din Anglia pe 13 iunie 1793; John Fountain i-a urmat în 1796; şi în 1799 domnii Ward, Brunsdon, Grand şi Marshman au fost adăugaţi micii grupe. Dificultăţile şi încercările care nu aveau un caracter ordinar au oprimat munca pentru câţiva ani. În mare, misiunea fondase o casă la Serampore, sub protecţia Danemarcei, de care aparţinea Serampore. Acolo, pe 16 mai 1800, prima pagină de Nou Testament în limba Bengaleză, tradusă de Carey, a fost pusă la presă. Aşa s-a pus o temelie solidă, pe care s-a ridicat mai apoi o suprastructură nobilă6.

Este de observat că, la cinci ani după instituirea Societăţii Misionare, pretenţiile de acasă au început să fie profund simţite. Creştinii au văzut aceasta, dacă era un lucru de „făcut”, celălalt nu trebuia „lăsat nefăcut”. Societatea De Misiune Baptistă Indigenă (The Baptist Home Mission Society) a fost fondată în 1797.

Denominaţia şi-a adunat tăria pentru câţiva ani. În 1763 numărul bisericilor era de 200. în 1790 erau 326 biserici în Anglia şi 56 în Ţara Galilor, pe lângă bisericile Baptiştilor Generali, a căror număr nu este dat.

Note de subsol

1 History, iii. p. 279.

2 Ivimey, i. p. 496.

3 History, iii. p. 179.

4 Ivimey, iv. p. 28.

5 Works, ii. p. 183.

6 See Dr. Cox’s History of the Baptist Missionary Society.