Paideia (Educația) Elenică şi Părinții Bisericii – principii educaționale şi moștenire culturală

63
views

de Demetrios J. Constantelos

Deşi tensiunea dintre gândirea greacă şi credinţa creştină nu a fost niciodată absentă din istoria şi experienţa Elenismului, o sinteză şi o balanță a fost dobândită în secolul patru mulțumită intelectului unor persoane precum Vasile cel Mare, Grigorie din Nisa, Grigorie teologul, Cynesios din Cirene, Socrates Scholastikos şi alții care au fost instruiți în clasicii greci şi Sfintele Scripturi. Un student al creştinismului timpuriu descoperă curând cât de des idei din înţelepciunea greacă antică le complementează rațional pe unele dintre cele din Evanghelii şi literatura din Noul Testament.

Gândirea corectă, presupunerile rezonabile, un dialog abordare a chestiunilor şi problemelor care despart națiuni şi comunități; o căutare pentru o balanță în conflictul dintre credință şi rațiune; un simț a ceea ce este drept şi ceea ce este greșit; principii că este mai etic să fii tratat nedrept decât să tratezi pe oricine nedrept, după cum a sfătuit Socrate; credinţa că fiecare faptă lasă amprenta ei în sinele interior cel mai adânc al cuiva; convingerea că există o corelație între gândirea dreptă şi acțiunea corectă, suferința răbdătoare şi victoria finală, cunoştinţa şi învingerea răului – acestea sunt câteva dintre ideile educaționale fundamentale ale grecilor antici.

Dar accentul lor pe logică, trăirea democratică, cunoştinţă, cultivarea persoanei interioare nu au fost privite ca şi garanții pentru eliminarea răului. Grecii au însumat ideile lor educaționale în două cuvinte: „cunoşte-te pe tine însuți”; nu comite păcatul „mândriei”, neiertata aroganță care vede muritorul ca nemuritor, ființa umană ca fiind egală sau mai presus de divin. „Cunoaște-te pe tine însuți” a însemnat că fiecare ființă umană trebuie să gândească drept despre sine, divinitate, legile vieții, şi naturii. Omul trebuie să îşi amintească limitările şi tăriile sale; slăbiciunile şi defectele sale, dar de asemenea abilitățile sale. Cineva trebuie să îşi amintească de faptul că este muritor şi trebuie să trăiască în mod corespunzător.

Dar muritorul a fost educat pentru nemurire. Omul nu a fost Dumnezeu dar a fost chemat să devină „ca dumnezeu”. Omul nu a fost o divinitate, dar el a posedat potențialul de a deveni divin. Fie în Elenismul creştin fie în cel antic, gânditorii greci au accentuat că există o afinitate între umanitate şi divinitate. Deopotrivă Parthenon în Acropolis din Atena, şi Hagia Sofia în Constantinopole, simbolurile Elenismului păgân şi creştin, ne amintesc de prezența Divinității în experiența greacă.

„Alături de fiecare dintre noi stă imediat după naștere un amabil duh călăuzitor ca să ne conducă prin tainele labirintice ale vieții. Şi noi niciodată nu trebuie să gândim că acest duh este rău, nici plin de răutate ca să rănească viața noastră, ci totdeauna să îl ținem pe Dumnezeu bun în toate. Cei care ei înșiși se întorc în caracter şi îşi complică excesiv viața lor, când au ruinat totul prin nepăsare, declară şi susțin ca şi cauză acest duh călăuzitor, şi îl fac rău, devin ei înșiși”, în cuvintele lui Menander.[1] (342-290 BC).

Umilința a fost percepută de greci nu ca slăbiciune ci ca şi cunoştinţă realistă a sinelui şi a mediului nostru. Iubirea de sine şi de cosmos au fost apreciate ca şi coroană a tuturor virtuțiilor etice. Formarea caracterului, alcătuirea lui „kalos kagathos anthropos” (persoana bună şi virtuoasă), a fost scopul final al educației. Şi caracterul este rezultatul unora dintre virtuțiile cardinale. Aeschylos vorbeşte despre sophron, dikaios, agathos şi eusebes aner, omul auto-controlului, justiției, bunătății şi evlaviei. Este caracter care diferențiază pe cei logici de animalele ilogice. „Înmulțirea bună la vite depinde de sănătatea fizică, dar la ființele umane de un caracter bine format,” scrie Demokritos.[2] Omul este „un cosmos în miniatură – un microcosmos,” în cuvintele aceluiași filozof,[3] şi el trebuie să trăiască în conformitate cu ordinele, frumusețea, armonia şi legile cosmosului.

În lumina acestora şi a altor învățături morale şi standarde etice ale grecilor antici, Părinții Bisericii primare au văzut în greaca antică prin elemente sau germeni de revelaţie divină. Părinții Capadocieni în special şi teologii Alexandrini şi mai mulți Antiohieni au formulat atitudinea creştinismului ortodox față de moștenirea greacă antică. Vasile cel Mare, Grigorie din Nyssa, Grigorie teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani care au trăit între 329 şi 407 din era noastră. Ei au devenit oameni de succes în litere, mari teologi şi lideri ai bisericii. Ei au studiat în Atena, Constantinopole, şi Antiohia – Atena din est – şi au devenit reformatori sociali eficienți, apărători ai creştinismului ortodox, şi susținători ai învățăturii grecești.

Al patrulea secol din era noastră a fost unul din cele mai critice din istoria Civilizației Vestice. Aceasta a fost o eră de schimbări majore sociale, economice, politice şi religioase. Instituțiile vechi şi credințele religioase erau în declin şi creştinismul a apărut ca o mișcare dominantă. Noua credinţă s-a angajat în dialog şi în conflict cu cultura greco-romană. Reajustări, reforme, compromisuri, abaterea față de trecut cât şi noile începuturi au devenit caracteristicile secolului al patrulea. Elenismul creştin şi-a primit forma sa finală în secolele patru şi cinci.

Educația şi valorile educaționale au devenit preocuparea noii ere. Cei Trei Ierarhi au jucat un rol atât de mare în evenimentele şi dezvoltările din secolul patru, încât cei credincioşi timp de secole au argumentat referitor la care dintre cei trei a fost cel mai important. Totuşi, în secolul unsprezece, Biserica a proclamat egalitatea lor şi a pus de o parte o zi specială din an pentru a-i comemora pe toţi trei. De atunci încolo, cei Trei Ierarhi au fost sfinţii patroni ai învățăturii şi ai valorilor educaționale. Dar care a fost idealul lor educațional? Sic are au fost sursele din care ei şi-au derivat idealul lor?

Nici unul dintre cei Trei Părinți nu a compus o filozofie a educației sau vre-un manual educațional. Doar Vasile a scris un scurt eseu pentru tineri. Ioan Gură de Aur a predat mai multe predici despre felurite chestiuni periferice la educație. Cu toate acestea, toţi trei au fost proclamați „învățătorii Ecumenici”. De ce? Ei merită acest apelativ pentru că chiar dacă ei nu au scris nici un manual, ei au scris o mare măsură din valoarea educațională. Ideile lor educaționale sunt răspândite în scrierile lor doctrinare, apologetice, hermeneutice, şi în altele. Într-adevăr, noi am putea reconstrui câteva dintre idealurile lor educaționale. Aici noi putem oferi doar un scurt rezumat al gândului lor.

Idealul educațional al celor Trei Ierarhi a fost antrenarea ființei umane într-o persoană cultivată, a cărui scop final este formarea unei icoane ca Dumnezeu. Părinții şi-au adresat întrebarea: când este o persoană educată? Pentru a fi siguri, o diplomă de liceu sau colegiu, cunoştinţă tehnică, acumularea de date şi fapte, certificate de absolvire, bogăția, statutul social nu fac în mod necesar o persoană să fie educată.

Pentru toate vremurile, o persoană educată este una care a dezvoltat un caracter, o persoană care are un miez de valori încercate. O persoană educată este una care meditativă, amabilă şi prudentă; una care are o considerație corespunzătoare față de drepturile, libertățile şi privilegiile semenului său. O persoană educată este modestă şi fără pretenții, căutătoare şi curioasă. El nu se gândește la sine ca fiind centrul în jurul căruia se învârte omenirea şi vecinii săi. El practică înţelepciunea greacă antică „cunoaşte-te pe tine însuți” (gnothi s’auton).

Mai mult, o persoană educată este una care s-a familiarizat cu curentele de gândire din istorie, întipărite nu doar în marile cărți din trecut ci şi în literatura actuală. El a învățat să aprecieze moștenirea trecutului pentru a confrunta prezentul şi a contribui pentru un viitor mai bun. Omul educat a învățat să aprecieze binele, adevărul, şi frumosul; el se străduiește să imite prototipul – pe Dumnezeu însuși. Persoana educată este una cu o judecată independentă, o judecată bazată pe fapte. El nu întreprinde nici o acțiune, nu pronunță nici o condamnare, nu ajunge la nici o decizie până când are faptele. Nici mândria, nici pasiunea, prejudecata sau spiritul partizan nu ar trebui să determine acțiunea şi comportamentul persoanei educate. Persoana educată privește la ambele părți ale chestiunii înainte de a ajunge la orice decizie.

Cei Trei Ierarhi au accentuat nevoia de achiziție a valorilor, mai ales de către tineri. Viziunile lor sunt foarte actuale. Noi toţi suntem martori la o creștere a crimei, iresponsabilității, confuziei. Şi tinerii, conștienți sau inconștienți, au cerut valori spirituale, morale şi intelectuale. Astfel, cinstea, corectitudinea, bunătatea şi compasiunea, respectul față de lege, şi o căutare a lui Dumnezeu, o urmărire a valorilor metafizice, a împlinirii interioare spirituale, nu sunt de modă veche. Marii părinți ai Bisericii, împreună cu istoria ca un întreg, ne spun că o națiune devine civilizată când oamenii săi sunt cultivați la gradul în care ei îşi subordonează plăcerile egoiste şi dorințele, pasiunile, absurditatea şi impulsurile sălbatice către binele comun, către un viitor mai plăcut, pentru lucrurile dincolo de prezent; adică, o persoană educată vede activitățile sale câștigate în perspectiva corespunzătoare.

Cei Trei Ierarhi au cerut tinerilor să probeze şi să caute principii mai înalte, pentru o persoană educată știe că există valori în viața umană care merg dincolo de fizic şi de vremelnic. Ei au amintit turmei lor de ceea ce scrie Sfânta Scriptură: că credința este cea care determină comportamentul. După cum gândește un om în mintea lui, aşa este el. Ei au învățat tinerii că lecția supremă a vieții umane este că „omul este mai mult decât ceea ce mănâncă şi bea el” şi că „viața cuiva nu constă din lucrurile pe care le deține.”

Învăţăturile celor Trei Ierarhi au derivat din Biblie şi din clasicii greci, pentru că obiectul acestora este formarea persoanei umane perfecte, într-adevăr mântuirea, theosis, a ființei umane. Filozofii greci au accentuat virtutea, libertatea spirituală, caracterul. Practica antrenării filozofice şi asceza a fost înălțarea oamenilor către evlavie, (philosophia esti omoiosis theo kata to dynaton anthropos).[4] Oameni precum cei Trei Părinți ai Bisericii au adus împreună ce este mai bun din antichitate cu ce este mai bun din noua credinţă. Ei au îndeplinit sinteza civilizaţiei Eleno-creştine. Filozofia greacă a accentuat că un om educat nu ezită să ceară, să caute, să cerceteze. Dar în căutarea sa, el trebuie să aibă umilința necesară şi spiritul curios al istoricului, compasiunea umanistului, zelul credinciosului religios, şi discernământul şi exactitudinea omului de știință. Mulţi dintre strămoșii noştri, păgâni sau eleniști creştini, au învățat că „nimic nu face omul mai asemenea lui Dumnezeu decât filantropia,”[5] iubirea care derivă din Dumnezeu şi este direcționată spre ființele umane, semenii săi. Ei au căutat să încânte tânjirea lor interioară, să perceapă standardul autentic al comportamentului, să formuleze un stil de viață care era bazat pe rațiunea şi conștiința înnăscută a omului, căutarea naturală a omului a valorilor spirituale, pentru adevăr, înţelepciune, frumusețe şi bunătate.

Prin accentuarea valorii Clasicilor greci, Părinții au recunoscut că există mulți pași prin care un om se suie spre locuința adevărului, chiar dacă nu este un proces ușor să ajungi la apogeu. Există valori în multe școli de gândire, şi înţelepciunea nu este monopolul nici unui sistem. Dar în gândirea greacă şi în creştinism, există două moșteniri foarte bogate care includ valorile meritelor încercate, ele nu sunt moderate sau statice ci valori entuziasmate care au îndurat încercărilor timpului şi s-au dovedit vrednice de conservare. Cei Trei Ierarhi nu s-au temut să testeze tot ceea ce a pretins chiar semințele adevărului, pentru că ei au crezut că „Oriunde se găsește binele există o proprietate a adevărului” după cum a scris istoricul bisericii Socrates Scholastikos.[6]

Întrebarea este, de ce a fost necesar pentru cei Trei Ierarhi să împace vechea moștenire cu noua credinţă? De ce a fost atât de necesar pentru Biserică să pună atât de mare accent pe importanța gândirii grecești şi învățarea tradiției creştine? În termeni simpli, comunitatea creştină a considerat realizările gândirii grecești antice ca fiind învăţământul pregătitor pentru credinţa creştină, ca providențial şi ca dar divin.

Pentru a înțelege importanța moștenirii grecești pentru creştinism, trebuie să înțelegem mai întâi impactul Elenismului asupra iudaismului post-exilic. Cu mult înaintea cuceririlor lui Alexandru cel Mare în Asia, Elenismul şi-a făcut apariția şi impactul acolo. Până în secolul patru înainte de Cristos, mulți oameni din Orientul Apropiat – sirieni, evrei, egipteni, persani – au fost receptivi la mintea Elenică. Gândirea evreiască a fost influenţată drastic şi iudaismul a acceptat Elenismul fără vre-un protest serios. Cărți din scripturile lor au fost scrise în greacă şi pe la mijlocul secolului al doilea întreaga Biblie ebraică (Vechiul Testament) a fost tradus în greacă pentru folosul evreilor care vorbeau greacă. Noul Testament în special este literatură greacă scrisă în majoritatea de evrei Elenizați. Ei erau evrei bilingvi şi scrierile lor, fie evanghelii fie scrisori, au descoperit dincolo de orice îndoială datoria lor față de moștenirea greacă. „De la greci, evreii au învățat să iubească educația – şi de la greci evreii au împrumutat vânzarea en gros,” scrie Abba Eban.[7]

Palestina, în care s-a născut creştinismul, a fost o Palestină Elenistică, ce timp de mai mult de 360 de ani a fost sub influenţa gândirii Elenice. „Pe sol evreiesc noua credinţă a murit; doar transplantarea a făcut creştinismul posibil; pentru că rezultatul adevărat al învățăturilor lui Isus a fost că noua credinţă ar trebui să fie universală. Contribuția principală a limbii grecești a fost cerința lui chiar pentru acest lucru – că creştinismul trebuie să fie universal. El a făcut în secret disprețul său pentru iudaism, şi el a fost în simțire în insistarea asupra unei concepții mai largi decât cea evreiască. Grecii cu adevărat au asigurat triumful lui Isus. El a eliminat tribalul şi temporarul din Evanghelie după cum a venit de la învățătorii pur evreiești, şi, cu toate neregularitățile sale de comportament şi nestatornicia sa de gândire, el cu toate acestea l-a pus pe Isus înaintea lumii ca figura centrală a întregii istorii şi a întregii existențe,” în cuvintele istoricului Britanic T. R. Glover, o autoritate conducătoare a perioadei sub discuție.[8]

Întrebarea referitoare la relaţiile dintre credinţa creştină şi gândirea greacă a preocupat comunitatea creştină timp de aproape trei secole şi jumătate dar a fost rezolvată ca un rezultat al eforturilor intelectuale a oameni precum cei Trei Ierarhi.

Ce ne învață Vasile, Grigorie, şi Ioan Gură de Aur azi? Mai întâi, că luptele şi frustrările noastre, înfrângerile şi dezamăgirile noastre nu sunt unice; că în timp ce purtăm căutatea perpetuă a umanităţii pentru adevăr, pentru înţelepciune, pentru libertatea interioară, pentru fericire, noi trebuie să gândim istoric şi să îi lăsăm pe strămoșii noştri, fie din antichitatea foarte îndepărtată fie din erele mai târzii, să ne ofere experienţa lor şi înţelepciunea lor. Desigur, noi trebuie să ne clădim cercetarea pe descoperirile lor şi să adăugăm pe structura experienței umane propria noastră experienţă. Cerința primară pe care mulți dintre cei mai buni gânditori din moștenirea Elenică-creştină au susținut-o – de la Solon, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon, Aristotel, Plutarh la Vasile, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Fotie, Palamas – a fost realizarea limitărilor omului, nevoia de auto-cunoaştere şi umilință, de o sinceră căutare dincolo de viziunile limitate ale simțurilor naturale, şi o invitație la o aventură intelectuală nesfârșită. Pe scurt, idealul educațional al moștenirii grecești şi creştine este dezvoltarea ființei umane într-o persoană cultivată având credinţa într-un miez de valori şi un efort persistent de a le aplica în viața de zi cu zi până când icoana omului-dumnezeu Cristos, theantrhropos, este formată în el.

B

Atitudinea celor Trei Ierarhi față de credinţă şi rațiune, idealurile creştinismului şi Elenismului, devine un standard pentru părinții şi personalitățile ecleziastice de mai târziu. În tot mileniul Bizantin, paideia– educația s-a odihnit pe două picioare: creştin şi Elenic, Biblia, scrierile Patristice şi clasicii greci din epopeea Homerică până la filozofi, poeți, şi istorici din antichitatea târzie.

Relaţia dintre învăţătura greacă şi creştinism după marii Capadocieni şi alţi părinți ai Bisericii din secolele patru şi cinci a fost întărită chiar mai mult prin lucrarea şi influenţa marilor teologi care au trăit fie în fie în afara granițelor Imperiului Bizantin, cum ar fi Maximos Mărturisitorul, Adreas din Creta, Ioan din Damasc şi Sofronie din Ierusalim. Atât înregistrările literare, cât şi descoperirile arheologice din secolele opt şi nouă, confirmă existența unui remarcabil grad de continuitate şi persistență în Elenism, nu doar în orașele mari din Imperiu (Constantinopole, Niceea, Efes, Trapezous, Tesalonic) dar de asemenea în orașe din foste provincii Bizantine, cum ar fi Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cezarea, Apamea, Bostra, şi Gaza.

Fie în Imperiul Bizantin, fie în alte centre creştine sub conducere Arabă, părinții Bisericii care au susținut relaţia strânsă între credinţa creştină şi învățătura greacă şi-au bazat cazul lor pe atitudinea părinților Bisericii primare şi pe scriitorul ecleziast care nu a văzut nici o antiteză între ce este mai bun în Elenism şi creştinism.

În tractatul din secolul şapte cunoscut ca „Trofee din Damasc”, scriitorul între 661 d.Cr. şi 681, un creştin răspunzând la comentariile unui evreu a apărat grecii antici păgâni după cum urmează: „Unii dintre Eleni, în special filozofi, deopotrivă l-au recunoscut pe Dumnezeu şi au spus multe despre el; dacă vrei, eu îţi explic că în ciuda faptului că fiind Eleni [păgâni] ei au știut mai multe despre Dumnezeu şi au vorbit mai bine decât voi, doctorii legii [legea Mozaică], chiar dacă ei nu au ajuns la deplina cunoştinţă [a lui Dumnezeu].”[9] Acesta a fost un răspuns standard al părinților Bisericii către cei care au ignorat valoarea religioasă a gândirii grecești antice şi căutările religioase.

Aceeaşi atitudine față de învăţătura „sacră” şi „profană”, studiul Bibliei şi a dragilor scriitori creştini şi a clasicilor păgâni, a continuat să îmbogățească şi să călăuzească mintea părinților Bisericii din secolele de mai târziu, cum ar fi Patriarhii Ecumenici Tarasios, din secolul opt; şi Fotie din al nouălea; Metropolitan din Euchaita Ioannis din secolul unsprezece; şi Eustație, Arhiepiscop al Tesalonicului, din secolul doisprezecelea.

Sfântul Tarasios, care a convocat cel de-al șaptelea Consiliu Ecumenic (787), a stăpânit „din abundență Divinele Scripturi şi a adunat ce este mai bun din învățătura seculară [greacă].”[10] Educația lui liberală l-a ajutat să dobândească o atitudine echilibrată față de chestiunile din vremea lui. El a manevrat conflictele între extreme, cu moderație, dobândind o armonie între pozițiile radicale ale iconoclaștilor şi iconofililor. Sub conducerea lui Tarasios, părinții au reușit să restaureze folosirea icoanelor în închinarea creştină, dar în același timp ei au condamnat atașamentul idolatru față de icoane.

Sfântul Fotie a fost un far de învățătură şi o personalitate unică din evul mediu, est şi vest. El a fost înalt educat deopotrivă în creştinism (biblic şi patristic) şi clasici greci. El l-a admirat pe Platon, Aristotel şi pe alți gânditori din antichitate pe care el i-a studiat împreună cu studenții săi. El a armonizat gândirea creştină şi gândirea clasică greacă, dar nu a mers la extreme. Învățătura şi înţelepciunea străvechilor („seculari”) a fost folosită pentru a apăra şi clarifica doctrina şi credinţa creştină. Pe baza învățăturii clasice, Fotie a accentuat importanța legii naturale, care a fost învățată de anticii greci. În frumoasa lui predică despre Vinerea Mare, Fotie a apelat la audiența sa în Hagia Sofia după cum urmează: „Haideți să aducem roadă față de Dumnezeu, Folosiți acelaşi standard pentru voi ca şi pentru vecinul vostru. Orice vă necăjește, vă face rău, şi vă îndurerează, considerați că acelaşi lucru este necăjitor, îndurerează şi rănește pe vecinul vostru. Orice vă necăjește, vă face rău, şi vă îndurerează, considerați că acelaşi lucru este necăjitor, îndurerează şi rănește pe vecinul vostru. Multe națiuni păgâne trăiesc după această lege înnăscută,” o învățătură cumună între filozofii Stoici. În alt discurs „Despre Inaugurarea unei biserici,” Sf. Fotie vorbeşte despre faimosul Fidias, Parrhasios, Praxiteles, Zeuxis, și a Demokritos, parintele teoriei atomice.[11]

Studenții din secolul nouă știu că Sf. Fotie, împreună cu mulți alţi părinți şi teologi ai Bisericii din era Bizantină de mai târziu, erau profund versați în învățătura biblică şi în literatura clasică greacă deopotrivă. Ei au admirat dar de asemenea au studiat grecii antici pe care ei i-au considerat păgâni dar cu toate acestea strămoși. Ei au profitat din stilul, înţelepciunea, şi valorile educaționale, dar de asemenea i-au dojenit pentru viziunile lor religioase şi poveștile mitologice.

Încă două ilustrații la acest subiect. Ioannis Mavropous, Mitropolit din Euchaita în Asia Mică aparține secolului al unsprezecelea. El a fost unul dintre cei mai bine educați ierarhi din vremea lui şi un scriitor a mai multor lucrări incluzând imnuri şi rugăciuni. El a aparținut tradiției creştine la fel de mult ca şi tradiției clasice grecești. El a avut o mare apreciere pentru înţelepciunea, învăţăturile spirituale şi metafizice ale lui Platon şi mustrările etice şi învăţăturile lui Plutarh. Printre alte imnuri şi rugăciuni, Ioannis a adresat o rugăciune lui Cristos făcând un apel pasionat pentru mântuirea amândorura pentru că „amândoi dintre ei în cuvânt şi caracter au aderat strâns de legile tale.”[12] Ca alți părinți ai bisericii, călugări şi mistici, el a aparținut în cel mai deplin sens Elenismului creştin medieval.

Sfântul Eustație, din secolul doisprezece, a fost Arhiepiscop din Tesalonic, al doilea oraș ca importanță din Imperiu după Constantinopole. El a fost simbolul învățăturii în domenii sacre şi seculare deopotrivă. El a scris numeroase lucrări cu subiecte teologice şi religioase, despre monasticism şi canoane şi imnuri bisericești, dar el este mai bine cunoscut pentru comentariile sale asupra epopeii lui Homer, Iliada şi Odiseea, pe care el l-a scris ca texte educative pentru studenții săi. Într-un discurs funerar despre Eustație, el este foarte lăudat pentru că „toţi studenții tineri ai literaturii au căutat compania lui, şi casa lui a fost cu adevărat un altar al Muzelor, altul Academiei, Stoa, şi Peripatos.” Adică, el şi-a folosit casa sa pentru a-l preda pe Platon, Aristotel, Zeno, părintele Stoicismului, şi pe alți scriitori antici incluzându-l pe Pindar[os], Athenaios şi Stabo[n]. Sfântul Eustație a învățat că tinerii creştini pot extrage tot felul de beneficii din studiul clasicilor greci şi că credinţa creştină şi cultura greacă (limba, filozofia, literatura) nu sunt sisteme antitetice.[13]

Întrebarea referitoare la relaţia dintre creştinismul ortodox şi învățătura clasică greacă i-a preocupat pe mulți cărturari, deopotrivă clerici şi laici, pentru mai multe secole după doisprezece, inclusiv perioada după căderea Constantinopolului şi înghițirea națiunii grecești de Imperiul Turc Otoman. Două tendințe, una conservatoare, care a privit teologia creştină ortodoxă şi învățarea atot suficientă, şi una progresivă sau luminată, care apără o tradiție care a fost întemeiată de Părinții Bisericii din secolele anterioare.

Părinții progresiști ai bisericii, inclusiv Patriarhii, au crezut în educație, o largă paideia care nu doar va ilumina dar de asemenea va ajuta pe greci să îşi mențină identitatea lor şi să perpetueze moștenirea lor. Ultimul sfert al secolului şaptesprezece, şi secolul optsprezece au fost mai ales semnificativi pentru trezirea învățăturii grecești. În mod frecvent impulsul pentru o renaștere a clasicilor greci a venit de la fețe bisericești şi laici care au trăit în orașe în afara granițelor Imperiului Otoman.

În secolul optsprezece în special, Biserica, fie prin inițiativa Patriarhiei Ecumenice, a autorităţilor ecleziastice eparhiale, sau a indivizilor, a încurajat întemeierea de școli şi academii. Mai multe astfel de academii au fost înființate în Constantinopole, Smirna, Ioannina, Chis, Thessaly şi în alte părți. De exemplu, în 1713, ieromonahul Makarios a întemeiat o academie în Patmos în timp ce un an mai târziu, în 1714, Neophytos Kafsokalyvites a întemeiat Academia Athonjiada.

Câteva dintre fețele bisericești progresive din acea perioadă au fost Eugenios Voulgaris (1716-1806), Nikephoros Theotokes (1736-1800), Chrysaanthos Notaras (ca. 1663-1731), Anthimos Gazes (1758-1828) şi Neophytos Doukas (1760-1845).

Ce este important de subliniat este că părinții Bisericii curentului principal erau studenți şi la Biblie şi la Literatura Greacă, oameni care au înțeles lumea Semită şi de asemenea gândirea greacă. Atât de timpuriu precum era Apostolică, Apologeții creştini, teologi, scriitori ecleziastici şi părinți Bisericești conducători au realizat că creştinismul este doar în parte o religie Semitică. Ca studenți ai Scripturilor, ei au distins că chiar de la început învăţăturile creştinismului au fost fertilizate cu idei, terminologie, şi concepte grecești, care au fost mai cosmopolite decât omoloagele lor Semitice.

De exemplu, în mintea Semitică, învăţătura Vechiului Testament că Dumnezeu este moral perfect şi că Dumnezeu este ceea ce este fără un nume specific, nu era cu totul străină gândirii grecești.

Din secolul şase înainte de Cristos au apărut printre greci viziuni care au eliberat zeii de atribute condamnabile atribuite lor fie de mituri fie de scriitori. Unii filozofi au chestionat chiar existența zeilor sau a lui Dumnezeu. Alții au accentuat limitele cunoştinţei umane şi ale inteligenței umane de a pătrunde misterele Divinității. Iată câteva ilustrații.

Xenofan din Colofon (c. 570-c. 460 î.Hr.) a atacat concepțiile antropomorfe ale divinității și i-a acuzat pe Homer și Hesiod pentru că ei au „atribuit zeilor toate lucrurile care sunt rușinoase și de ocară printre oameni.” Pentru Xenofan „există un zeu printre zei și oameni, cel mai mare nu la fel ca muritorii în trup sau la minte.”[14] Pentru Herakletos din Efes, un contemporan al lui Xenofan, dumnezeu în Logosul universal, mintea și legeaa Cosmosului. „Toate lucrurile au fost făcute în conformitate cu Logosul.” Unul trebuie să trăiască în conformitate cu acest Logos, un bun comun al tuturor.[15]

În secolul al cincilea marele poet şi dramaturg a ridicat întrebarea dacă „Dumnezeu” are un nume. În a lui Agamemnon, Aeschylos vorbește despre Zeus sau „indiferent care ar putea fi numele său” sau „orice el [Zeus] şi-ar putea dori să fie numit.” El presupune că numele de Zeus a fost dat unui zeu necunoscut.[16] În a lui Femei Troiane, Euripide îl are pe Hecuba adresându-se lui Zeus spunând „noi nu cunoaştem esenţa ta – cel mai dificil lucru de cunoscut fie prin natură fie prin invenția umană că noi ne adresăm ție cu un nume.”[17] Din nou, implicația de aici este că zeitatea nu are nici un nume.

În secolul al patrulea, Platon (d. 347 î.Cr.), în dialogul său Kratylos îl are pe Ermogenes care îl întreabă pe Socrate dacă este logic să dea nume la divinități, sau divinității.[18] Viziunea că Dumnezeu nu are nici un nume și că este „un necunoscut” Dumnezeu a câștigat teren în măsura în care mai multe orașe-state grecești au ridicat statui la „Dumnezeul necunoscut.” „Necunoscutul” Dumnezeu a ajuns să fie perceput ca bunătatea și frumusețea absolută, universal și comun pentru toţi oamenii. „Dumnezeul necunoscut” este Ființa care a adus totul în ființă, Ființa în care toate ființele umane au ființa lor.

Învățăturile etice ale lui Socrate, Sofocle, Aristotel și Zeno au fost mai cosmopolite și umane decât cele de origine Semită. Multe povești despre „războaiele Domnului” din Vechiul Testament contrazic afirmațiile că israeliții antici aveau doar de o dispoziție pașnică. Porunca Vechiului Testament a-și iubi vecinii se aplică numai persoanelor dintr-o națiune. Ideile cosmopolitane nu sunt absente de la unii dintre profeții Vechiului Testament, dar aici, de asemenea, Israel este cel care rămâne înălțat mai presus de toate popoarele. Punctul lor de vedere este întotdeauna exclusivitatea lui Israel, și Dumnezeu răspunde doar la cererile lui Israel.[19] A fost Isus Hristos și apostolul Pavel care a înlăturat granițele dintre națiuni. A fost întâlnirea creștinismului cu Elenismul care a făcut din primul o religie cosmopolită. Această relație, nu fără tensiuni periodice, a predominat de-a lungul mileniului bizantin și la secolele după acesta.

Datorită acestei atitudini bine stabilite a Bisericii față de moștenirea intelectuală din Elenismul antic, scriitorii Bizantini (clerici și laici deopotrivă) au fost determinați să înfrumusețeze scrierile lor, nu numai cu referiri la Sfânta Scriptură, dar, de asemenea, cu pasaje din poeți, filosofi, istorici și gânditori religioși greci antici. Făcând aşa, părinții Bisericii pe de o parte, au afirmat credința lor creștină și angajamentul lor, dar pe de altă parte, ei au menținut identitatea lor culturală greacă. Cu mult înainte de antropologii, filosofii și teologii moderni, părinții Bisericii au confirmat faptul că cultura este haina exterioară a religiei și religia este inima culturii, adică, cele două sunt inseparabile.

NOTE DE SUBSOL:

[1] Menander, Fragments 549k.

[2] Democritus of Abrera, Fragments, no. 57, Ancilla to the Pre-Socratic Philosophers, ed. Kathleen Freeman (Cambridge, Mass. 1978), p. 100.

[3] ibid., no. 34.

[4] Plato, Theaetetus, 1766.

[5] See my book Byzantine Philanthropy and Social Welfare, 2nd ed. new Rochelle, NY 1991. esp. pp. 115-21.

[6] Socrates Scholastikos, Ecclesiastical History, Bk. 3, ch. 16.

[7] Abba Eban, Heritage: Civilization and the Jews (New York 1984), p. 76.

[8] T. R. Glover, The Conflict of Religious in the Early Roman Empire (Beacon Press: Boston, 1960) pp. 144-145.

[9] G. Bardy, Editor, “Tropaia kata loudaion en Damasko” Patrologia orientalis, vol. 15. Paris 1927. pp. 189-275.

[10]The Life of the Patriarch Tarasios by Ignatios the Deacon, ed. by Stephanos Efthymiades (Ashgate, Variorum 1998), p. 75 (tr. 173).

[11] Photios, Homilies, no. 4, ed. B. Laourdas, Photiou Omiliai, Thessaloniki 1959, pp. 17-19. English tr. by Cyril Mango, The Homilies of Photius Patriarch of Constantinople. Cambridge Mass. 1958. pp 128-129.

[12] Apostolos Karpozilos, Symbole ste melete tou biou kai tou ergou tou Ioanne Mauropodos. Ioannina 1982, pp. 103-106.

[13] See Agios Eustathios Praktika Theologikou Synedriou, ed. Christoforos Kontakis. Thessalonike 1989, especially the papers by Christos Theodorides, pp. 117-129 and Ioannis Nikolaides, pp. 209-221.

[14] G. S. Kirk and J. E. Raven, edd. The Presocratic Philosopher. Cambridge, Mass. 1957, repr. 1975. pp. 163, 169.

[15] ibid., p. 187.

[16] Aeschylos, Agamemnon, 160.

[17] Euripides, Trojan Women, 884.

[18] Plato, Kratylos (Cratylus), 400d-e.

[19] cf. Theodore N.ldeke, Sketches from Eastern History, tr. by John Sutherland Black (Beirut 1963), pp. 1-20