Cum a perpetuat teologia creştină din era Patristică inegalitatea genului

37
views

de Henry Emerson

Biblia creştină şi doctrinele Bisericii derivate din aceasta au garantat urma sa permanentă asupra culturii vestice, în toate domeniile imaginabile, incluzând tratamentul femeilor.

Femeia medieval timpurie a trăit într-o vreme tulbure, când creştinii îşi formau prima dată ideile lor despre căsătorie, sex şi femei. Temelia așezată va fi dezbătută şi disecată în direcții şi în dimensiuni probabil de neînchipuit pentru apostoli şi primii creştini.

Biblia este o parte indispensabilă a înțelegerii atitudinilor vestice față de femei. În a spune, ”Este bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie,„ apostolul Pavel va aprinde o dezbatere de durată milenară. Este mai bine pentru un creştin să se căsătorească şi să aibă copii, sau să nu se căsătorească şi să rămână cast? Complicând mai departe lucrurile, autorităţile din Biserica creştină primară s-au luptat chiar cu definiția căsătoriei, care va avea un impact asupra chestiunii dacă clericii ar putea să se căsătorească.

Cuvintele lui Pavel cu siguranţă i-au convins pe părinții Bisericii de noțiunea de cler cast, atât de mult încât ei s-au uitat la ideea de căsătorie, şi în special actul de naștere, cu dispreț. În timp ce chiar Pavel a admis, el ”nu a avut nici o poruncă de la Domnul,„ el şi-a luat libertatea să spună, ”aș vrea ca toţi bărbații să fie chiar ca mine,„ şi să clasifice ideea de căsătorie ca fiind o stare a curăției spirituale distinct mai joasă. De la relatarea creației, la Pavel, la Ieronim, Augustin, şi Părinții Bisericii, teologia creştină care s-a ivit în era Patristică a avut un efect negativ cu privire la ideile despre femei, care vor confirma în sfârşit perpetuarea inegalității genului în lumea vestică, în toată perioada medievală şi după aceasta, într-o manieră care i-a întrecut pe strămoșii lor evrei şi Biblici.

Era Patristică, aproximativ la sfârşitul primului secol până la sfârşitul secolului opt, a fost vremea în care ”părinții bisericii„ au formulat majoritatea temeliilor decisive şi a lucrurilor esenţiale din biserica creştină primară. Întreaga perioadă este de obicei împărțită în trei perioade mai mici similare: Originile (timpul apostolilor până în secolul 3 d.Cr.), Marele Secol (300-430 d.Cr.), şi Ultimele Secole (430-750 d.Cr.). 430 d.Cr. este anul în care Sfântul Augustin a murit. În această perioadă, ”cei mai distinși dintre Părinți primesc titlul ecleziastic oficial de ”Doctor al Bisericii.„„ (Ciresi 1).

Printre cei discutați în această lucrare sunt Ambrozie, Augustin, şi Ieronim, care toţi au trăit în timpul Marelui Secol, care este considerat ”epoca de aur„ a erei (Ciresi 1). Tertulian, un gânditor creştin timpuriu foarte influent, este discutat pe larg, şi a trăit în timpul perioadei Originilor. Filo, un filozof evreu care este menționat pe scurt, a trăit un pic mai devreme, dar încă a influenţat părinții Bisericii. Fiecare perioadă din era Patristică a influenţat mult următoarea, după cum se va arăta în această lucrare, şi era Patristică, ca un întreg a continuat să influenţeze societatea medievală creştină din Europa. Era Patristică şi doctrinele formulate în ea au avut un efect puternic, în general, asupra societății medievale, şi mai specific, asupra genului feminin.

Precedând stabilirea gândirii creştine medievale curentului principal, sunt sute de ani de dezbateri, din care ies la iveală atitudini predominate. Dar mai întâi, când examinăm cauzele rădăcină ale naturii anti-feminine a atitudinilor creştine medievale, cel mai bine este să începem cu capitolele doi şi trei din Geneza, care spun povestea creației de către Dumnezeu a primului bărbat şi a femeii, Adam şi Eva, şi căderea lor în cele din urmă. Interpretările acestor două capitole, scurte cum sunt ele, au fost o parte semnificativă a temeliei gândirii creştine de mai târziu în privința femeilor, cu care majoritatea părinților Bisericii au cântărit propriile lor interpretări ale acestei secțiuni specifice din textul Biblic.

Femeia din relatare, Eva, a fost supusă la ispită de un șarpe, care a implorat-o pe Eva să mănânce dintr-un pom din care Dumnezeu însuși le-a poruncit să nu mănânce. Odată ce Eva a mâncat din acest pom, ea i-a oferit același fruct lui Adam, pe care el l-a acceptat liber. Potrivit relatării, acest act de neascultare a introdus păcatul în lume, separându-i pe oameni de Dumnezeu. Stephen J. Duffy de la Universitatea Loyola afirmă aceasta despre mitul Adamic: ”Răul nu este mai bătrân decât creația, nici contemporan cu originea lucrurilor. Creația este bună, nu rea. Răul este corupția care are loc într-o creație care este deja isprăvită şi bună.„ Duffy argumentează că acesta a fost unul dintre scopurile principale pe care capitolele doi şi trei din Geneza au încercat să le transmită (Duffy 598). Midrash argumentează că Dumnezeu a creat-o pe Eva în timp ce Adam dormea pentru că Eva însăși reprezenta somnul, în faptul că ”femeile îl împiedică pe bărbat să lucreze şi să studieze.„ Din nou, femeile îi distrag pe bărbați din a urmări relaţia lor cu Dumnezeu, sau, după explicația lui Duffy, femeile îi corup pe bărbați.

Tertulian, un influent cugetător creştin din era Patristică timpurie, a caracterizat-o pe Eva ca, ”ușa prin care diavolul intră,„ dezvinovățindu-l pe Adam de responsabilitate şi punând vina drept pe umerii femeii. Bărbatul, pe care șarpele ”nu a îndrăznit să-l atace„ direct, ar fi rămas liber de păcat dacă nu ar fi fost tovarășa sa femeie, Eva, care a căzut în ispită (Sousan 64).[1] Potrivit lui Kristina Mormino, un cărturar medieval, ”nu este nici o îndoială că scrierile lui Tertulian au avut ceva impact asupra altor autori din Biserica Primară„ (Mormino 16).

Deşi Tertulian scria în secolul doi şi trei d.Cr., influenţa lui stabilește precedente care se vor perpetua cu timpul. Ieronim a argumentat împotriva luării unei soții, declarând, ”El nu este mai puţin singur decât atunci când este singur,„ în flagrantă şi extinsă condamnare a genului feminin. Pentru a fi siguri, gânditorii creştini medievali de mai târziu au portretizat femeile ca obstacole pentru bărbați, care au acționat ca vase pentru rău pentru a distrage oameni altfel pioși de la studiul corespunzător. După cum a spus în mod faimos Augustin de Hippo, ”Doamne, dă-mi castitatea, dar nu încă„ (Sousan 64). Augustin a crezut că ”femeile erau inferioare prin virtutea de a fi create din coasta lui Adam,„ şi că ”această inferioritate este cea care o face pe Eva ispititoarea lui Adam şi conduce la dezastru„ (McLeese 21). Precedentele stabilite de gânditorii creştini timpurii în interpretările lor ale Relatării Creației Biblice nu ar trebui subevaluate în influenţa lor asupra concluziilor medievale mai târzii cu privire la femeie.

Filo din Alexandria interpretează Relatarea Creației ca ”o alegorie despre natura umană,„ cu Adam reprezentând intelectul înalt şi rațiunea iar Eva ca irațională, şi șarpele ca plăcerea. Șarpele (plăcerea) atunci o înșeală pe Eva (iraționalitatea), corupându-l pe Adam (rațiunea) (Sousan 58).[2] Potrivit lui Dr. Andre Sousan, Ambrozie, unul dintre cei patru Doctori original acceptați ai Bisericii, pare să fi adoptat în general evaluarea lui Filo referitoare la relatare. Augustin, un alt Doctor acceptat original al Bisericii, a interpretat relatarea într-un mod similar, aruncând-o într-o triadă de ”sugestie-desfătare-consimțământ.„ Sousan afirmă că Augustin argumentează că Grădina din Eden în care au trăit Adam şi Eva reprezintă ”eul uman.„

Șarpele reprezintă ”sugestiile care vin spre noi, din interior şi din exterior.„ Eva reprezintă ”sentimentele stârnite, înclinațiile spre ceea ce este oferit, desfătarea luată în obiect,„ şi în final Adam reprezintă ”consimțământul care este dat în centrul eului„ (Sousan 58). Dr. C.E. McLeese afirmă că Augustin favorizează ”o tradiție Tertuliană sau probabil Nord Africană pentru Geneza 2:15-25 şi Geneza 3.„ De asemenea, ”ele sunt indicii ispititoare şi ecouri ale lui Filo„ (McLeese 7). Luat mai departe, cineva ar putea de asemenea să interpreteze relatarea ca o alegorie sexuală. Adică, Eva devine conștientă de eul ei sexual şi apoi transferă această cunoştinţă lui Adam. Din unghiul lui Filo, după cum este detaliat mai devreme în acest paragraf, Eva este prima care este ispitită de plăcere, şi prima care cedează la aceasta, şi astfel este responsabilă pentru Păcatul Original sau primar. Dintr-un unghi sexual, acest prim păcat este poft sau dorința, şi Eva este aruncată ca o ispititoare sexuală pentru Adam.

Totuşi, Sousan afirmă că majoritatea cărturarilor biblici sunt de acord că relatarea creştină a creației este mai puţin de o alegorie, după cum este un mit crezut a fi adevărat, şi folosit pentru a explica natura lumii, ca în cazul oricărui alt mit al creației (Sousan 58). În orice caz, chiar de la început, slăbiciunea femeii este o dorință pentru plăcere, şi slăbiciunea bărbatului este femeia. Tot astfel, maniera în care Dumnezeu o creează pe Eva, dintr-o coastă a lui Adam, a fost interpretată a însemna că femeile sunt subordonate sau dependente de bărbați, sau versiuni mai mici ale bărbatului. Fără îndoială, aceasta are implicații profunde pentru atitudini legate de gen, căsătorie, şi relaţii sexuale.

Jovinian a scris, ”Religia noastră a inventat o nouă dogmă împotriva naturii„ în critica față de obsesia cu virginitatea şi castitatea (Hunter 45, Studii Teologice). Jovinian însuși a egalat virtuțile virginității cu cele ale vieții căsătorite, care a invitat aspre mustrări de la alt gânditor creştin proeminent din acel timp, Ieronim. Scopul lui Jovinian, totuşi, a fost nu atât de mult de a elimina clerul cast, din care el făcea parte, ci să sfârșească sentimentele de superioritate spirituală pe care cei caști le aveau față de laicii căsătoriți. Augustin spune că Jovinian a convins fecioare consacrate să ”renunțe la jurămintele lor,„ după ce a indicat spre Sfinţi care erau căsătoriți, spunând, ”Eşti tu mai bună decât Sara, mai bună decât Suzana sau Ana?„ (Hunter 45).

În Împotriva lui Jovinian, Ieronim foloseşte cuvintele Apostolului Pavel pentru a respinge pretențiile lui Jovinian, şi clarifică nu doar aversiunea sa față de instituția căsătoriei în sine dar de asemenea față de genul feminin. După cum a afirmat Pavel în 1 Corinteni 7, ”din cauza curviei,„ un bărbat ar putea să se căsătorească pentru a evita păcătuirea dacă el nu poate mânui viața celibatară (Fremantle 98). În timp ce Pavel clar nu dă ideii de căsătorie un gir răsunător, el declară că părțile care consimt vor avea stăpânire asupra trupului unul asupra altuia, şi că ei nu ar trebui să se lipsească de relaţiile sexuale decât prin ”consimţământ reciproc.„ El de asemenea afirmă, ”Cei care se căsătoresc vor înfrunta multe necazuri în această viață, şi eu vreau să îi scutesc de aceasta,„ dar este clar că nu este un păcat să te căsătorești. Totuşi, Pavel face o distincție între bine şi mai bine, care probabil a contribuit la căderea doctrinei lui Jovinian.

Totuşi, în apărarea poziției sale, Ieronim nu doar îl citează pe Pavel, dar el ia libertăţi considerabile. El declară că este ”rău„ să atingi o femeie, o deducție legată de afirmaţia lui Pavel, ”Este bine să nu atingi o femeie.„ Ieronim declară că este pericol în atingerea unei femei, pentru că ea face ca ”înțelegerea tânărului să zboare.„ Chiar dacă există femei bune, spune Ieronim, cineva nu ar trebui să fugă de riscul de a se căsători cu una rea, şi astfel să rămână cu totul necăsătorit. În loc să argumenteze că cineva poate atinge o puritate spirituală mai bună fără să se căsătorească, după cum a făcut Pavel, Ieronim ia oportunitatea pentru a deprecia genul feminin în general. Printre insultele sale sunt, ”A susține o soție săracă este greu, este greu: să te împaci cu una bogată, este tortură.„ El de asemenea o compară cu marfa vândută la piață, spunând, ”O soție este singurul lucru care nu este arătat înainte să fie căsătorită, de frica faptului că ea s-ar putea să nu dea satisfacție.„ În plus, ”dacă îi dai administrarea întregii case, tu însuți trebuie să fii sclavul ei,„ şi, ”un sclav credincios este un manager mult mai bun.„ Chiar în presupunerea că ar putea exista o ”soție bună şi agreabilă,„ Ieronim se plânge că un soț trebuie să, ”împărtășească geamătele ei în nașterea de copii, şi să sufere tortură când ea este în pericol„ (Freemantle 100).

Cu siguranţă, Ieronim este atât de ostil față de ideea de căsătorie datorită dorinței sale de a fi mai aproape de Dumnezeu, şi nu de dezgustul său propriu față de genul feminin, sau ar crede cineva aceasta după ce citește cuvintele sale? Pentru mulți o oportunitate, Părinții Bisericii au amestecat scriptura în ceva care în mod clar nu este, în acest caz luând presupunerea blândă a lui Pavel că este mai bine să nu te căsătorești şi să o folosească precum o rampă de lansare pentru o cuvântare misogină. În acelaşi timp, ei ignoră gradul în care apostolii, în acest caz Pavel, a mers să accentueze că el pur şi simplu îşi dădea părerea lui şi că nu a avut nici o poruncă de la Dumnezeu cu privire la această chestiune. ”Eu spun aceasta ca o concesie, nu ca o poruncă. Eu doresc ca toţi bărbații să fie ca mine,„ spune Pavel, ”Dar fiecare bărbat are darul lui de la Dumnezeu; unul are acest dar, altul are acela„ (Versiunea Nouă Internaţională, 1 Corinteni 7:7).

El este clar în mod continuu în distingerea între porunca Domnului şi preferința lui personală. Tot astfel, în Geneza, Tertulian şi alții asemenea lui dezaccentueză rolul lui Adam în cădere, în în schimb re referă la natura irațională a femeii. Ea este ispititoarea voinței lui Adam. În ciuda cuvintelor lui Dumnezeu, ”din cauza ta„ lui Adam când El spune, ”Blestemat este pământul,„ această viziune asupra lui Eva se infiltrează în mințile figurilor influente din biserica creştină în toată perioada medievală (Geneza 3:17). Dar totuşi, Dumnezeu îi spune lui Eva, ”Dorința ta va fi pentru soțul tău, şi el va stăpâni peste tine„ (Geneza 3:16). De asemenea, Pavel spune, ”este bine pentru un bărbat să nu se atingă de femeie,„ şi totuşi ei nu exprimă un dezgust față de genul feminin care poate începe să se compare cu cuvintele lui Ieronim (Freemantle 98). Este clar că, în timp ce Biblia este în mod clar patriarhală în natură, mulți dintre apostoli sau Isus Cristos însuși nu ar fi sprijinit măsura în care părinții Bisericii au marginalizat genul feminin, dată fiind dovada găsită în tăria limbajului folosit în cuvintele lor proprii.

Cu toată incantația anti-feminină a gânditorilor creştini timpurii, dintre care mulți au avut o influenţă reală şi de durată asupra dogmei Bisericii, nu ar trebui să fie o surpriză că Biserica mai târziu a insistat asupra unei preoții caste, formată numai din bărbați. De asemenea, aceşti clerici în general trebuie să rămână nu doar caști, dar de asemenea necăsătoriți. Totuşi, cazul nu a fost mereu acesta. Papa Siricius (384-399) a emis primul decret papal cerând abstinența clericilor căsătoriți (Callam 3). În efortul lor de a fi mai mult ca Fiul lui Dumnezeu, cât şi ca Sfânta lui Mamă, mulți creştini timpurii au îmbrățișat ideea unei căsătorii caste, dar au fost întâmpinați cu suspiciune şi în cele din urmă cu condamnare din partea autorităţilor Bisericii.

Fenomenul clerului căsătorit a avut în final aceeaşi soartă, deşi i-a luat destul de mult timp să dispară, cu unii susținând un tip de relaţie sexuală cu soțiile lor şi alții angajându-se să se abțină cu totul în vâna căsătoriilor caste îmbrățișate de laici. Aceasta a produs dificultăți legale, deoarece avocații şi autorităţile legale s-au zbătut să definească ce exact constituia o căsătorie (Bullough 28). Unii au argumentat că împlinirea sau relaţiile sexuale legitimau o căsătorie, în timp ce suporterii căsătoriei caste pretindeau că un bărbat şi o femeie trebuiau doar să consimtă în mod voit să fie uniți pentru ca o căsătorie să fie legitimă. Clerul căsătorit a încercat să folosească căsătoria lui Iosif cu Maria, presupusă ca o căsătorie castă, ca dovadă pentru legitimitatea practicii lor şi în efortul de a separa actul de împlinire de sacramentul căsătoriei în sine. Ambrozie a îmbrățișat ideea că ”căsătoria consta din acordul reciproc al cuplului, nu împreunarea lor carnală„ (Bullough 28).

Augustin a afirmat mai târziu că o căsătorie rămânea legitimă chiar în evenimentul în care cei uniți încetau să mai aibă relaţii sexuale, dând naștere căsătoriilor care la început erau normale dar cu o finală întoarcere spre castitate mai târziu în viață. Augustin de asemenea a declarat, ”A trăi ca și căsătorit fără împreunare este cea mai înaltă perfecțiune a creştinismului, citând exemplul lui Maria şi Iosif„ (Bullough 28).[3] Ieronim de asemenea a exprimat susținerea sa față de căsătoria castă. Totuşi, mai multe întrebări încă aveau nevoie de răspuns. Pentru unul, ce se întâmplă dacă o parte dorește o căsătorie castă în opoziție față de cealaltă parte? Pe când căsătoriile forțate erau destul de obişnuite, dorința pentru căsătorie castă la laici în mod normal venea de la femeie, ceea ce ar putea explica opoziția autorităţilor bisericii de a aproba pe deplin căsătoria castă pentru ne-clerici (Bullough 29). Pentru unul, aceasta părea că încalcă porunca străveche de ”a fi roditor şi a se înmulți.„

De asemenea, dacă un bărbat dorește o viață castă, el poate simplu refuza să ia o soție, în timp ce femeii adesea nu i se acorda un astfel de privilegiu, în special într-o eră când mănăstirile de maici erau rare, şi închise pentru femeile obişnuite. Este ușor să auzi ecourile din istoria creației în aceste cuvinte: ”De vreme ce femeile nu au fost create după chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost făcut bărbatul, ci dintr-o coastă a bărbatului pentru a sluji ca şi tovarășă a lui şi ajutor, această creație mai joasă, ca să vorbim așa, a făcut femeile mai sensibile la ispitele sexuale, şi castitatea lor, de aceea, a fost mai probabil să fie suspectă„ (Bullough 37). Un astfel de argument ar putea fi un ajutor semnificativ în controlarea norocului femeilor, care datorită vulnerabilităților lor, ele trebuie să fie protejate. Dar totuşi, multe femei au rezistat cât de mult au putut. Sfânta Macrina s-a găsit forțată într-o logodnă în ciuda dorinței sale exprimate de a rămâne castă. La moartea subită a logodnicului ei, cu viziunile lui Ambrozie ca ajutor al ei, ea a declarat că promisiunile şi nu actul actual al împlinirii au fost cele care au recunoscut ca legală o căsătorie, şi astfel ”s-a proclamat văduva lui credincioasă şi a refuzat să se mai căsătorească din nou„„ (Bullough 29).

Majoritatea femeilor nu au fost la fel de norocoase ca ea, şi s-au găsit forțate în căsătorii împotriva voinței lor, în ciuda tânjirii lor de a rămâne fecioare. De asemenea, autoritățile s-au luptat cu alte întrebări. Într-un caz, o autoritate a refuzat să anuleze o căsătorie pe baza faptului că ea nu a fost împlinită de doi ani şi că părțile implicate au experimentat ”ură reciprocă, imposibil de stârnit„ unul față de celălalt (Bullough 29). Biserica era de asemenea refractară în a lăuda căsătoriile caste fără echivoc, pentru că în unele cazuri, aceste căsătorii au avut consecinţe teribile. În particular, când căsătoria castă a lui Eduard Mărturisitorul în mod evident nu a produs un moștenitor la tronul Angliei, aceasta a dus la o dispută de succesiune care a rezultat în Cucerirea Normană. Aceasta ilustrează durata şi scopul acestei dezbateri care a durat mult, de la Biserica primară până în evul mediu. Mințile legale tind să dorească să lege căsătoria de relaţia sexuală, dar totuşi au găsit pe Maria şi Iosif ivindu-se ca obstacole față de scopurile lor.

Potrivit lui Mary A. Clark, ”teoria consimţământului,„ sau teoria că ”doar consimţământul cuplului era„ cel ”care a constituit esenţa căsătoriei,„ a fost un argument popular din evul mediu (Clark 279). Factorul decisiv de decizie a devenit dorința Bisericii creştine pentru un cler celibatar şi necăsătorit, şi respingerea categorică a ideii de cler căsătorit, cast sau altfel. În Biserica primară, preoții căsătoriți adesea transmiteau pozițiile lor către copiii lor soțiile lor jucau de asemenea roluri, uneori slujind ca diaconese. Căsătoriile caste din cadrul clerului au ajutat la ușurarea încurcăturii de a avea copii care să pretindă pozițiile sau proprietatea preotului (Bullough 32).

Cu toate acestea, dorința Bisericii de a întemeia ordinul natural al preoției caste, care guverna spiritual laicii care se căsătoreau şi aveau copii, a copleșit eforturile de a avea pretenții pentru un loc pentru căsătoria castă şi clerul căsătorit deopotrivă. În 1139, al Doilea Consiliul Lateran a făcut pași spre a anula căsătoriile tuturor clericilor, şi în ciuda rezistenței, li s-a poruncit să se despartă permanent de soțiile lor. Dr. Vern L. Bullough argumentează că, fie prin plan fie nu, Biserica era mereu pe o cale spre un cler necăsătorit şi cast, mai întâi clericilor căsătoriți li s-a cerut să se abțină de la relaţii conjugale cu soțiile lor, şi apoi mai târziu au fost forțați să se despartă cu totul. De asemenea, odată ce ideea de căsătorie castă nu mai avea nevoie să justifice clerul căsătorit, a fost cu totul abandonată, şi deşi ea a rămas cumva populară printre laici, ea a fost tot mai mult privită cu dizgrație şi suspiciune (Bullough 32).

Viziunile Părinților Bisericii şi a altor gânditori influenţi ai Bisericii în final se vor scurge până la urmă spre oamenii obişnuiți, care adesea le-au îmbrățișat cu entuziasm. Ca în Roma Antică, prostituția era în general privită ca un rău necesar, deşi Sfântul Augustin însuși ”nu a găsit nimic mai murdar, mai lipsit de decență, mai plin de rușine decât bordelurile şi prostituția„ (Bullough 36).[4] Conceptul prostituatei răscumpărate, încurajat de povestea lui Maria Magdalena din Noul Testament, de fapt a ajutat statutul femeilor prostituate din evul mediu. O Împărăteasă Teodora chiar a deschis o mănăstire specific pentru foste prostituate, pe care ea a numit-o ”Pocăinţa.„ Dar totuşi, în mare parte ca în Roma, prostituata avea un statut foarte jos într-adevăr, ”atât de jos încât ei nici măcar nu i se cerea să asculte legea; aceasta era aşa pentru că ea era sub sfidarea legii.„ Ea nici măcar nu putea să îl acuze pe altul de o crimă, sau să se reprezinte într-un tribunal (Bullough 37).

Transvestismul în timpul evului mediu era în general privit cu încruntare cu excepția cazului în care o femeie juca rolul unui bărbat. De fapt, au existat femei sfinte care erau transvestite, adică, ele trăiau şi lucrau ca bărbați şi de fapt erau ținute în mare considerație pentru aceasta. Un exemplu este Pelagia, care a scăpat din Antioh după ce a fost înșelată într-o întâlnire sexuală şi a trăit ca un bărbat timp de mai mulți ani în Muntele Olivet, asumându-şi numele masculin de Pelagius. Acolo, ea a fost renumită pentru ”obiceiurile sale ascetice şi sfinţenie.„ La moartea ei, când sexul ei adevărat a fost descoperit, admiratorii ei a trebuit să spună: ”Slavă ție, Doamne Isuse, căci ai multe comori ascunse pe pământ, atât femei cât şi bărbați„ (Bullough 46).

Transvestiții bărbați, pe de altă parte, erau înjosiți. Logica din spatele acesteia era că, datorită superiorității innăscute a genului masculin, era permis şi chiar bine ca o femeie să acționeze ca un bărbat. Dar ca un bărbat, totuşi, să se îmbrace ca o femeie era considerat ca o urâciune, pentru că un bărbat nu ar trebui să se coboare pe sine la statutul unei femei. Aceasta reflectă disprețul general pe care l-a avut societatea față de genul feminin, o atitudine cu siguranţă ajutată de învățăturile bisericii creştine. Potrivit lui David G. Hunter în articolul său ”Fecioara, Mireasa, şi Biserica,„ chiar reprezentări ale femeilor în literatura medievală nu ar trebui să fie luate la valoarea lor nominală, deoarece ”retorica virtuții femeii ar putea servi într-o economie de relaţii de putere printre bărbați„ (Hunter 282).

În mod clar, Scriptura Biblică este în miezul ei patriarhală, dar mulți gânditori remarcabili ai Bisericii au fost nerăbdători să pedepsească femeia într-o manieră pe care predecesorii lor (figuri Biblice) nu ar fi aprobat-o. Atitudinile lor anti-feminine în final se vor scurge spre mare parte din societatea medievală, care era deja dominată de biserica creştină, la fel cum era influenţată de tradiţii Greco-Romane, şi vor confirma demiterea femeii spre statutul secundar social timp de un mileniu. De la Tertulian, spre Doctorii Bisericii, spre reprezentații în cadrul societății medievale în sine, în mod clar există o tradiție creştină de atitudini anti-feminine care a persistat un mileniu.

În timpul erei Patristice, există un șir neîntrerupt de gândire creştină anti-feminină şi cu ivirea fiecărei noi generații, cei bătrâni au transmis ștafeta, şi în final aceasta a culminat într-o societate medievală înalt patrialhală. Ca să fim siguri, Biserica nu a fost prima structură patriarhală care a condus vestul, dar în învăţăturile lui Cristos, probabil ele au avut ocazia unică de a merge dincolo de insistențele vechi Greco-Romane cu privire la genul feminin. Cu toate acestea, îmbrățișarea lor a atitudinilor anti-feminine în timpul erei Patristice va avea repercursiuni asupra femeilor în toată perioada medievală, şi dincolo de aceasta.

Bibliografie

Bullough, Vern. Sexual Practices and the Medieval Church. New York: Prometheus Books, 1982.

Callam, Daniel. “Clerical Continence in the Fourth Century: Three Papal Decretals.” Theological Studies (2001)

Ciresi, Sal. “Revisiting the Church Fathers.” Catholic Herald (11/11/04)

Clark, Mary A. “Biblical Interpretation and the Construction of Christian Sexualities.” Church History, 69 (2000)

Duffy, Stephen J. “Our Hearts of Darkness: Original Sin Revisited.” Theological Studies, 49 (1988).

Fremantle, W.H. The Principal: Works of St. Jerome. William B. Eerdmans Publishing: 1974

Holy Bible, New International Version. Nashville, 1995.

Hunter, David. “The Virgin, the Bride, and the Church: Reading Psalm 45 in Ambrose, Jerome, and Augustine.” Church History, 69 (2000)

Hunter, David. “Resistance to the Virginal Ideal in Late Fourth Century Rome: The Case of Jovinian.” Theological Studies, 48 (1987)

McLeese, C.E. Augustine on Adam’s Rib and Eve’s Sin: An Evaluation of Theological Sexism in Augustine’s Exegesis of Gen. 2:15-25 and Gen. 3, Montreal University: 1998

Mormino, Kristina. Behind the Veil: Envisioning Virginity in Old French Hegiography. Emory University: 2003.

Sousan, Andre. The Woman in the Garden of Eden: A Rhetorical-Critical Study of Genesis 2:4b-3:24

NOTE DE SUBSOL:

[1] Tertullian states this in De Cultu Feminarum, pt. II

[2] Philo states this in Opif. 66; Leg. 1, 31; 1, 90; 2, 2; 2, 6; 3, 161, as used by Dr. Sousan

[3] Augustine states this in several works, among them De Conjugiis Adulterinus, 1, 3, PL 40, 453, and De Bono Conjugali, 1, 6, PL 40, 377, as noted by Dr. Bullough

[4] Augustine states this in De Ordine, II, iv, and 12, as noted by Dr. Bullough