Filozofia lui Kant în opoziție cu credința creștină

81
views

de Viorel Ardelean

Immanuel_Kant_Wikipedia

CUPRINS

  1. INTRODUCERE
  2. FILOZOFIA CA ŞTIINŢĂ
  3. SPAŢIUL ŞI TIMPUL
  4. RAŢIUNEA
  5. FIINŢA SUPREMĂ
  6. LIBERTATEA
  7. „TEOLOGIA LUI KANT”
  8. CONCLUZII
  9. BIBLIOGRAFIE

1. INTRODUCERE

De la începuturile creştinismului alte învăţături printre care şi filozofia au interacţionat mai mult sau mai puţin cu învăţăturile creştine, uneori influenţate de ele, alteori intrând în conflict ca ea. Chiar şi cei mai simpli credincioşi sau necredincioşi,  când pune întrebări de genul cine sunt, unde merg sau care este sensul vieţii, gândesc în mod filozofic, chiar dacă la un nivel mai simplu. Dar când un filozof cu renume cum este Kant, face acest lucru, impactul poate fi mai puternic, şi teologi creştini  de renume trebuie să contracareze aceste filozofii false, care nu duc la viaţă, ci la moarte veşnică. Kant a fost un filozof german din perioada iluministă, fiind socotit unul din cei mai mari gânditori ai lumii apusene, Alţi filozofi ca FichteSchelling și Hegel au dezvoltat sistemele lor filozofice pe gândirea lui Kant. Şi artiştii sau scriitori ca GoetheSchiller sau Kleist   în operele lor au fost influenţaţi de Kant mai ales în domeniu estetici[1].

Kant a fost influenţat de Hume din „ somnul dogmatic” el analizează operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care îl duc pe „ drumul cel drept” şi  îi provoacă o „ revoluţie în reflecţie” Kant a crezut că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă, ci în spirit şi în raţiune. Pentru Hume cunoaşterea vine numai din experienţă.   Kant este original în sensul că se sprijină  în gândirea lui şi pe progresul fizicii, elaborate de Galilei şi Newton şi încearcă să facă o sinteză a acestora. Kant caută un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor umane. Acest lucru îl abordează în opera sa Critica Raţiunii Pure idee continuată în opera Critica Raţiunii Practice, publicată în anul 1781 când el avea peste 57 de ani. El recunoaşte faptul că raţiunea este limitată în domeniul cunoaşterii, dar are o valoare practică, aşadar moral dar care este un surogat înlocuind credinţa în Dumnezeu cu altceva, în centrul fiind omul care poate rezolva toate lucrurile, gândirea lui Kant fiind o gândire de tip umanist.

În concepţia sa cosmogonică el publică “Istoria generală a naturii și teoria universului”, în care spune că universul este generat dintr-o nebuloasă, idee dezvoltată mai târziu de către Pierre de Laplace. Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene de către Schelling, sau Hegel, intră în aşa zisul neo-kantianism abordată de filozofi ca Hannei Arendt sau Wilhelm Windelband, şi John Rawls, a căror concepte filozofice au ca bază filozofia lui Kant.

Teologi creştini ca Brown, Geisler, Cairns, Henry, şi alţii, critică de pe baze biblice filozofia raţiunii din gândirea lui Kant, o filozofie care este moartă şi nu duce la viaţă. Filozofia lui Kant este doar un surogat fără relevanţă pentru spiritul şi sufletul umanEa duce la moarte spirituală şi Dumnezeu este scos din ecuaţie, rezolvare răului din lume şi a păcatului nefiind rezolvate.

2. FILOZOFIA CA ŞTIINŢĂ

Filozofia este ştiinţa  constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care interpretează şi reflectă realitatea sub aspectele ei generale. Ea este o concepţie despre lume şi viaţă.[2] Aceasta  este doar una dintre definiţiile care s-au dat filozofiei, care se prezenta ca o alternativă a religiei. Făcând din om şi raţiune, punctul de plecare, Kant l-a urmat pe Descartes. Filozofia devine astfel un fel de pat al lui Procust, în care ideile pot fi scurtate sau lungite, ajustate pentru a se potrivii propriilor idei şi interese. Dar filozofia păgână trece în mod deliberat cu vederea experienţa creştină cu Dumnezeu şi mărturia istorică din Biblie.[3] Kant operează cu concepte diferite de cele ale religiei. În actul perceperii materialului brut, gândirea filozofică utilizează Formele Intuiţiei, (timpul şi spaţiul), la fel categoriile pure ale intelectului, (cantitatea şi calitatea).[4] Operând în acest fel Kant încearcă să îl evite pe Dumnezeu. Dacă el nu a fost capabil să renunţe cu totul la religie, în schimb a susţinut o religie fără Dumnezeu, care nu necesita închinare, şi era posibilă ca o  profesie tuturor oamenilor.[5] Excluzându-l pe Dumnezeu din conceptele gândirii filozofice, Cuvântul lui Dumnezeu poate fi criticat sau neglijat. Filozofia idealistă a lui Kant (1724-1804), împreună cu vederile lui Schleiermarcher, Hegel şi Ritschl, au creat un cadru propice pentru o critică a Bibliei. În „Critica raţiunii pure” Kant  argumentează că prin simţuri sau raţiune omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu,  clasificându-le ca date ale lumii noumenului.[6] Dar în acest fel Kant nu poate ajunge niciodată la adevăr sau fericire. Conceptul de fericire este un concept nedeterminat încât deşi orice om  vrea să ajungă la ea, el nu va fi de acord cu sine însuşi asupra definiţiei şi a scopului.[7] Un motiv întemeiat este şi faptul că viaţa spirituală a omului este un proces   dinamic indiferent de direcţia sau destinaţia sa. Kant şi alţi filozofi prin renunţarea lor la credinţa în Dumnezeu, au căutat alternative în domeniul filozofic, pentru a umple golul creat.

3. SPAŢIUL ŞI TIMPUL

Ideea de spaţiu şi timp ocupă un loc important în gândirea filozofică a lui Kant. Spaţiul nu prezintă o însuşire a unui lucru în sine, nici pe acestea în raporturile sale reciproce, (obiect- spaţiu),  şi nici o determinare a lor care să fie inerentă a obiectelor însele.[8] În viziunea lui Kant omul este centrul existenţei şi a experienţei. Astfel spaţiul este doar forma tuturor fenomenelor simţurilor externe. Nu se poate vorbii de spaţiu, de existenţe întinse, etc, decât din punct de vedere al omului.[9] Kant nu admite alte fiinţe raţionale care să fie capabile să perceapă ideea de spaţiu. Conceptul transcendental al fenomenului de spaţiu este că nimic din ce este intuit, nu este o formă a lucrurilor proprii în ele însele, spaţiul este o reprezentare  ale sensibilităţii noastre, a lucrurilor ale căror formă este spaţiul. Dar o experienţă el nu constituie vreodată o problemă.[10] De fapt aici Kant se contrazice. Dar Kant nu pune nici măcar problema dacă este posibil ca spaţiul să aibă o origine. În fizica modernă actuală spaţiul este perceput în trei dimensiuni, iar în mod tacit este adăugată a patra dimensiune a spaţiului care este timpul. De asemenea el este perceput doar într-o strânsă relaţie de existenţă cu materia. Azi avem o mult mai bună şi completă definiţie a spaţiului care să corespundă unor cerinţe actuale cel puţin în domeniul fizic.  „Astfel spaţiul este definit ca o formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni, şi exprimă ordinea coexistenţei  obiectelor lumii reale, poziţie, distanţă, formă, mărime, întinderea lor.”[11]

Timpul este factorul care condiţionează existenţa umană ca individ şi ca specie, fără ca omul să poată interveni. Sensibil la acest aspect Kant a încercat o definire a lui, diferită de concepţiile religioase creştine care au ca sursă Biblia. Astfel timpul nu are o realitate absolută al lui. Această însuşiri care aparţin lucrurilor în sine şi nu pot fi redate vreodată prin simţuri. Kant vorbeşte de timpul ideal. Realitatea timpului dispare şi obiectul este tratat ca fenomen.[12] Pentru Kant nu există conceptul de veşnicie, timpul nu este ceva etern. Infinitatea timpului înseamnă că orice mărime determinată al lui, este determinată numai prin limitările unui timp unic,  care serveşte ca fundament. Reprezentarea originară de timp trebuie dată ca limitată.[13] El recunoaşte totuşi că fiinţele şi obiectele sunt supuse trecerii  timpului. Afirmaţiile noastre ne învaţă că realitatea empirică a timpului în raport cu toate obiectele care ar putea fi date cândva simţurilor noastre. În experienţă un obiect este supus condiţiei timpului.[14] Pentru Kant şi obiectele şi fiinţele poartă pecetea finitului. Pentru el nu există timp real. Şi totuşi el există şi avem o bună definire a lui, care este mai actuală şi mai adevărată, fiindcă implică şi ideea de persoană. Există fiinţe care percep trecerea timpului şi acest lucru este ceva esenţial. „Astfel timpul este definit ca formă fundamentală de existenţă a materiei în continuă dezvoltare, exprimând succesiunea şi simultanietatea proceselor realităţii obiective. Este o perioadă măsurată în ore, zile, etc, care corespunde desfăşurării unei acţiuni, eveniment sau fenomen. El este o scurgere succesivă de momente”.[15]  Pentru completarea tabloului se introduc alţi doi termeni din fizică, şi se poate da o imagine mai reală a lumii noastre. Astfel universul este un continuu  de spaţiu/ timp, şi masă / energie. Nici unul nu poate avea o existenţă reală independentă faţă de celelalte. Începutul timpului trebuie să fie simultan cu cel al spaţiului şi al energiei.[16] Dacă ne aducem aminte de lucrarea lui Dumnezeu din Geneza 1:1, tabloul este complet schimbat, faţă poziţia filozofică pe care a abordat-o Kant.

Kant operează cu ideea de spaţiu şi timp dar le neagă o realitate obiectivă. Obiectele şi fiinţele nu ocupă un loc în spaţiu. Spaţiul este doar o percepţie a simţurilor noastre. Dar prin acesta el neagă şi ideea de mişcare. Unde şi în ce se deplasează fiinţele, sau totul este doar o iluzie. La fel gândeşte şi ideea de timp Deşi condiţionaţi de trecerea timpului, acesta nu are o realitate a sa. Timpul unic este doar o idee. Tot aşa prin aceste afirmaţii Kant neagă însăşi ideea de viaţă, pentru că  naşterea, creşterea şi moartea, care sunt realităţi ale lumii noastre.

4. RAŢIUNEA

În mod categoric Kant pune un deosebit accent pe raţiune, ajungând în final să o critice şi pe aceasta. Simţurile ocupă şi ele rolul lor dar într-un loc secund. El încearcă o împletire a lor. Cine porunceşte: raţiunea sau imaginaţia? „Kant percepe o ţesătură care să împletească judecăţi, categorii, noţiuni, legi, sisteme, discipline, metode, tehnici, observaţii, raţionamente, întreguri, părţi, structuri, funcţiuni, conjuncturi, haos, ordine, etc, menite prin efort la descoperirea adevărului”.[17]  Raţiunea trebuie prin operaţiile care le face să ajungă în domeniul practic pentru a emite maxime şi axiome. Raţiunea umană comună este îmboldită din motive practice, să iasă din sfera ei şi să păşească în domeniul unei filozofii practice pentru ca aici să primească informaţii clare cu ajutorul cărora să obţină o privire la  izvorul principiului ei  şi la determinarea  exactă, în opoziţie cu maximele întemeiate pe alte principii.[18] Kant afirmă că toate maximele sunt caracterizate de o formă, un scop, o determinare completă.[19] Kant recunoaşte atât libertatea omului cât şi condiţionarea lui, dar care pentru el este dependentă de raţiune. Ce-l înalţă pe om deasupra lui însuşi este personalitatea, adică libertatea şi independenţa  faţă de mecanismul întregii naturi, o fiinţă care este totuşi considerată supusă unor legi speciale, legi pur practice, date de propria-i raţiune.[20] Dar acest lucru nu-l înalţă pe om ci îl limitează, fiindcă fiinţa umană este finită. Termenii de imanent şi transcendent au pentru Kant cu totul alte conotaţii decât cele teologice creştine, ele sunt totuşi  legate de procesul de cunoaştere. El afirmă că înţelegerea noastră este lărgită prin raţiune pură practică şi ce este speculativ pentru transcendent,  este imanent   pentru cea practică, doar din punct de vedere practic.[21]  Raţiunea se prezintă aici într-o facultate logică şi una transcedntală. Este necesară căutarea un noţiuni superioare, care să cuprindă ambele concepte.[22] Prin speculaţii filozofice Kant ajunge la o fiinţă raţională caracterizată de voinţă. El afirmă că orice lucru al naturii acţionează după legi. Doar o fiinţă raţională poate acţiona conform reprezentării legilor, de unde, rezultă că ea are o voinţă. Dar pentru că rezultanta acţiunilor din legi necesită  raţiune, voinţa este deci o raţiune practică.[23]  Voinţa de care vorbeşte Kant trebuie să aibă două caracteristici: să fie perfectă şi bună. La rândul ei „o voinţă perfect bună nu ar putea să fie constrânsă să acţioneze conform acestor legi. Aici apare un paradox în gândirea lui Kant. Imperativele nu sunt valabile pentru voinţa divină, pentru o voinţă sfântă, pentru că voliţia  există deja prin ea însăşi în mod necesar, conform legii”.[24]  Deci voinţa perfectă şi bună nu este atribuită unei persoane. Kant pune o întrebare fără răspuns. Întrebare este dacă există o lege necesară pentru toatele fiinţele raţionale de a judeca acţiunile lor totdeauna potrivit unor maxime, care ele însele pot servi drept legi universale?[25]  Dar  în mod raţional este imposibil să existe legi sau maxime de orice natură în spatele cărora să nu existe o persoană care să le emită. Rolul ştiinţei în cunoaşterea lumii este recunoscut şi de alţi filozofi. Petre Ţuţea  afirmă că „o importantă categorie a relaţiei necesare pentru înţelegerea întregului şi a unei ordini relative a  lumii, este necesar aportul adus de  ştiinţă”.[26] Kant a respins teologia naturală, el a văzut neajunsurile argumentelor tradiţionale aduse în favoarea lui Dumnezeu, dar prin ce a pus în loc, (raţiunea), nu s-a menţinut la suprafaţă.[27] O cunoaştere reală care înseamnă raţiune şi sentiment se realizează doar prin descoperirea de Sine al lui Dumnezeu. Refuzând această revelaţie se ajunge la deformări şi falsuri ale realităţii imediate şi transcendente, iar maximele şi axiomele nu au un suport real.  Kant formulează problema centrală a criticii raţiunii pure, în întrebarea cum sunt posibile judecăţi sintetice a priori. Se disting patru termeni:  analitic,  sintetic, a priori, care înseamnă o cunoaştere absolut independentă de experienţă, şi  a posteriori, ce presupune o cunoaştere empirică posibilă numai prin experienţă.[28] Utilizarea acestor termeni scoţând din ecuaţie conceptul de Dumnezeu adevărat, aduce rezultate negative. Pe de altă parte Creaţia în sine ne descopere o Fiinţă raţională care a existat înaintea procesului de creaţie pe care L-a conceput. Creatorul se descopere omului prin creaţia Sa raţională. El nu va afirma niciodată că viciul este neprihănire, sau că doi ori doi fac trei. El este credincios Lui însuşi. Constaţa Lui nu implică o ordine ontologică, logică sau morală independente de El.[29] Dumnezeul creştinismului este şi un Dumnezeu al raţiunii. „Aşa zisele legi ale logicii şi matematicii nu sunt realităţi independente, cărora  Dumnezeu trebuie să li se conformeze. Legile naturii coexistă cu voinţa şi scopul lui Dumnezeu revelat. În final încrederea noastră nu se împlineşte în natura cosmică ci în Creator.”[30] Dincolo de legi, maxime, şi postulate descoperim o Persoană care este Dumnezeu. „Viziunea lui Kant asupra cunoaşterii a fost un amestec de raţionalism şi empirism. Influenţat un timp de Hume, cu timpul şi-a elaborat propria filozofie critică ce investighează natura şi obiectul fiinţei umane”.[31] Filozofia lui Kant nu poate conduce la adevăr. Acest lucru este afirmat de  filozofi şi teologi creştini, dar mai ales de Scriptură.

În filozofia lui Kant, raţiunea are un rol principal, iar simţurile joacă rolul secundar. Dar totul este redus la om şi Kant nu trece dincolo de el. Termenii de imanenţă şi trancendenţă sunt redefiniţi, pentru a slujii propriei filozofii. În spatele tuturor proceselor din univers se află doar legi impersonale. Chiar voinţa perfectă şi bună postulată de Kant este impersonală. Henry în lucrarea sa  ne prezintă un Dumnezeu personal, înzestrat cu logică şi raţiune, Dumnezeu care se revelează pe paginile din Scriptură.

5. FIINŢA SUPREMĂ

Umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei, sau puteri impersonale. A admite existenţa acestei inteligenţe supreme, este un lucru legat de datoria conştiinţei noastre, ipoteză sau credinţă, dar este o credinţă a raţiunii pure, fiindcă este un rezultat  al raţiunii.[32] Dar în concepţia lui Kant ideea de Dumnezeu este legată de voinţa , lege, raţiune pură. Ideile de Dumnezeu şi nemurire,  sunt numai condiţii ale obiectivului necesar ale unei voinţe determinate prin această lege, deci numai ale folosiri practice a raţiunii noastre pure.[33] Raţiunea este deci suverană lui Dumnezeu. Legea morală  a unei fiinţe absolut perfecte, este o lege a sfinţeniei, dar pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale finite, este o lege a datoriei, a constrângerii morale şi a determinărilor acţiunii.[34] Kant operează  continuu în universul finit. Conceptul de Dumnezeu rămâne pe drumul empiric, un concept imprecis despre perfecţiunea Fiinţei prime, El este un creator înţelept bun puternic, dar nu omniştiint,  atotputernic, etc.[35] Kant refuză ideea unui Dumnezeu transcendent.  Principiul moral îl admite pe Dumnezeu numai sub supoziţia unui autor al lumii de o perfecţiune supremă. El trebuie să fie atotştiutor, atotputernic, omniprezent, etern, dar el nu este un concept originar aparţinând fizicii.[36] Prin aceste afirmaţii Kant refuză şi imanenţa lui Dumnezeu. El introduce un nou concept de Bine Suprem, dar cu un semn de întrebare. Dacă Binele suveran este imposibil după regulile practice, atunci şi legea morală, trebuie să fie fantastică şi imaginară, îndreptată spre scopuri deşarte.[37] „Deci Binele suveran nu este practic posibil decât în supoziţia nemuririi sufletului deci aceasta ca legea morală, este un postulat al raţiunii pure practice.”[38]  Kant ajunge la ideea de Dumnezeu, dar îl postulează diferit faţă de Dumnezeul din Scriptură.  Deci cauza supremă a naturii, pentru că presupune faptul că  Binele Suprem are intelect şi voinţă, este  Dumnezeu. Postulatul derivat al celei mai bune lumi, este postulatul unui bine originar, anume al existenţei lui Dumnezeu.[39] La baza acestui raţionament stă ideea de morală, iar rezultatele sunt eronate. Kant afirmă: „Această necesitate morală este subiectivă şi se înţelege că nu este necesară existenţa obiectivă al lui Dumnezeu, ca fundament al oricărei obligaţii în genere”.[40] El împrumută elemente ale creştinismului. Doctrina creştinismului dă un concept al Binelui suveran, (Împărăţiei lui Dumnezeu), singurul care satisface şi cea mai riguroasă exigenţă a raţiunii practice.[41] Dar conceptul de Împărăţie al lui Dumnezeu este redefinit. În contrast teologii moderni prezintă un Dumnezeu al Scripturilor  „Calvin a remarcat  că timpul viitor avea în ebraică aceiaşi forţă ca şi prezentul.” El există prin Sine şi este de aceea vecinic şi astfel dă fiinţă şi existenţă fiecărei făpturi.” Yahweh este” Dumnezeul părinţilor voştri” (Ex. 3:15). Părinţii bisericii au trăit cu secole în urmă dar El este acelaşi”.[42] Spre deosebire de religia lui Kant, Dumnezeul Bibliei pretinde închinare şi adorare. Prin Dumnezeu noi înţelegem ceea ce este vrednic de închinare. El este Fiinţa Supremă prin care omul se dedică la o angajare totală. O angajare faţă de ceva care este mai prejos de suprem înseamnă idolatrie.[43] Realitatea este că idolatria se practică mai mult ca şi închinarea adevărată. Un alt aspect este cel al spaţiului şi timpului. Omnipotenţă însemnă că Dumnezeu este puternic, nu are mărime sau dimensiune spaţială şi este prezent în fiecare punct din spaţiu cu întreaga lui Făptură şi în acelaşi timp Dumnezeu  acţionează diferit în spaţii diferite.[44] Dar Dumnezeu din Scriptură nu poate fi prins în legi sau concepte omeneşti.

Oamenii recunosc existenţa unor puteri, fiinţe, zei, dumnezeii, care le sunt superioare, dar în faţa cărora majoritatea refuză să se li se închine. Adevăraţii creştini recunosc un Dumnezeu al Scripturii, în timp ce ateii, în cazul de faţă, Kant, un filozof cu renume, ca rezultat a raţiunii postulează „ fiinţa supremă” „ binele suprem”,  care este ancorat puternic de necesitatea morală, datorie şi conştiinţă, şi legi omeneşti. Kant nu recunoaşte atributele lui Dumnezeu, nici Transcendenţa sau Imananţa Sa. Chiar dacă Biblia îl defineşte p om ca rob al păcatului (Rom. 6:14), ideea de libertate bântuie mintea omenească.

6. LIBERTATEA

Liberul arbitru a fost şi este o preocupare constantă în viaţa omului. Este ceva de care omul  nu poate să scape, „furca edenică” rămâne o constantă zilnică în viaţa credinciosului şi a necredinciosului. Dar alegerea este în funcţie de ceva anume. Principiul autonomiei voinţei este deci de a nu alege astfel decât maximele alegerii noastre să fie incluse în aceeaşi lege intenţionată şi totodată şi ca lege universală.[45] Libertatea există dar şi voinţa este ceva inclus în alegerea noastră. Voinţa  este un fel de cauzalitate a fiinţelor vii, pentru că ele sunt raţionale. Libertatea ar fi aceea proprietate a unei cauzalităţi care poate acţiona independent de cauze străine care s-o determine.[46] Dar nu există o libertate absolută, ea fiind condiţionată de mulţi factori, pe de o parte dar şi estela fel de adevărat că orice fiinţă care nu poate acţiona altfel decât în ideea de libertate, este din punct de vedere practic liberă pentru că pentru ea sunt valabile toate legile care sunt unite inseparabil cu libertatea.[47] Ce înseamnă libertateade fapt când semantica cuvântului diferă de la o epocă la alta, sau în culturi diferite este o altă problemă în plus.    Ideea de libertate este legată inseparabil de conceptul de autonomie, care stă la baza  acţiunilor tuturor fiinţelor raţionale, ca şi legea naturii care stă la baza tuturor fenomenelor.[48] Conceptul din păcate  este o răzvrătire faţă de Creator.  Toţi oamenii se concep în ceea ce priveşte voinţa, ca şi liberi. De aici rezultă toate judecăţile asupra acţiunilor prin care ei declară că ar fi trebuit să se întâmple, deşi nu s-a întâmplat.[49] Din păcate este o percepţie falsă asupra realităţii. De aceea libertatea  nu este decât o idee a raţiunii a cărei realitate obiectivă în sine este problematică, iar natura un concept al intelectului care în mod necesar trebuie să-şi dovedească realitatea prin exemple ale experienţei.[50] Dorinţa omului de a-şi transcede propria condiţie a dus la păcat. Asfel dorinţa nelegitimă a omului de a uzurpa tronul lui Dumnezeu a dus omul în situaţia  de a se întrona ca şi suveran. Între ascultare şi răzvrătire apare o gamă largă de poziţii intermediare, în care omul  dezbate diferite poziţii, pentru a preciza în final poziţia sa faţă de Dumnezeu.[51] În majoritatea cazurilor există o percepţie falsă despre libertate şi despre Dumnezeu.  Creştinismul ne învaţă că întreaga autoritate vine de la Dumnezeu[52]

7. „TEOLOGIA LUI KANT”

O serie de teologi creştini de renume critică filozofia lui Kant. Colin Brawn afirmă că  scopul lui Kant este de a dezbrăca creştinismul de credinţa într-un Dumnezeu supranatural care intervine personal în problemele umanităţii. Asfel  rezultatul este un deism atenuat.[53] Filozofia lui Kant face acest lucru cu un preţ foarte mare.  Formaţia sa pietistă l-a condus  la sentimentul obligaţeiei morale, sau a conştiinţei omului, pe care el o numea imperativ şi categoric, un punct de plecare a religiei.[54] Dar Kant nu răspunde  la o întrebare esenţială şi anume care este originea cestei conştiinţe. De asemenea exisă o continuitate între idealismul lui Kant şi liberalismul modern care crede în „scânteia divină” ce  se află în interiorul fiecărui om, ce trebuie doar cultivată, pentru a obţine o morală mai bună şi în final nemurire.[55] Pentru Kant, morala nu vine de sus, ci din interiorul omului şi este o gândire de tip umanist.  Kant respinge în mod categoric orice dovezi teoretice pentru existenţa unei Fiinţe Absolute Perfecte sau Necesare. [56] Dumnezeul postulat de Kant este un dumnezeu finit.   Kant postulează un Dumnezeu din necesitate morală. Postulatul poate fi prezentat într-o formă simplificată. Cel mai mare bine este ca toţi oamenii să aibă fericire în armonie cu datoria, ei trebuie să realizeze binele cel mai mare, dar nu-l pot realiza fără Dumnezeu, deci trebuie să existe premiza că există o viaţa viitoare şi un Dumnezeu care să împlinească binele cel mai mare.[57] Omul ocupă primul loc în filozofia lui Kant, iar faptele altora care se produc cu mari jertfe şi numai din iubire pentru datorie, pot fi lăudate ca fapte nobile şi sublime.[58]  Kant respinge argumentele tradiţionale aduse în favoarea existenţei lui Dumnezeu, prin argumentul ontologic, nu acceptă existenţa unei fiinţe doar prin definiţia ei, cosmologic, pentru că eu exist, trebuie să existe şi o fiinţă absolut necesară şi teleologic, în care  el dă scop şi semnificaţie investigaţiei ştiinţifice. Se pot vedea clar semnele  unei ordini care duc la concluzia că lucrurile lumii nu s-au construit singure.[59] Biblia afirmă clar  şi categoric  faptul că Universul are un  Creator ( Gen. 1: 31), dar pentru Kant, omportantă este doar raţiunea.  El califică eforturile teologie ca nule , dar nu îl „închide” complet pe Dumnezeu.[60]  El nu are nevoie de un Dumnezeu în calitate de  mântuitor, sfetnic sau stimulent, ci raţiunea îl ghidează spre ce este bun. Totuşi el crede că această concepţie etică îl descopere pe Dumnezeu.[61] Raţiunea lui Kant nu conduce la o angaşare faţă de Dumnezeu. În mod paradoxal  concluzia lui Kant este că omul trebuie să trăiască aşa cum ar exista Dumnezeu.[62] Morala nu are nevoie de religie dar indică spre ea. Ea ne conduce la ideea unui bine suprem în lume, care ne obligă la postularea unei Fiinţe Atotputernice, superior morală şi sfântă, singura capabilă să unească cele două elemente ale Binelui suprem, datoria şi fericirea.[63] Termenii în care Kant discută conceptul de fericire nu sunt biblici.  Kant discută despre Dumnezeu şi nemurire în contextul a ceea ce numim summum bonum,  sau Binele suprem.[64] În cazul de faţă ideea de nemurire nu are suport. El afirmă faptul că noi suntem membrii legislatori a unui imperiu moral, dar există posibilitatea unei porunci de genul: iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele tău ca pe tine însăţi, poruncă care reclamă respect pentru o lege care porunceşte iubirea.[65]  Dar principiul fericirii personale, din care unii vor să facă criteriu suprem al moralităţii, este enunţat în mod izbitor exact pe dos.  Dacă Kant nu îl recunoaşte pe Dumnezeu, atunci cu atât mai puţin îl recunoaşte pe Hristos şi pe Duhul Sfânt.  În filozofia lui Kant nu exista loc pentru revelaţia istorică şi obiectivă al lui Dumnezeu în Biblie. Mai mult nu exista loc pentru Cristos, Dumnezeul  Om.[66] Nu este singurul care face această greşală.  Mulţi filozofi susţin că summum bonum  este imposibil de atins. Trebuie nu îl implică neapărat şi pe verbul a putea. Luther susţine că oamenii sunt incapabili să trăiască după cerinţele morale ale lui Dumnezeu.[67] Dacă se face comparaţia dintre Kant şi Hristos, care spune că cea de a doua poruncă majoră este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, şi Isus aminteşte ascultătorilor de prima poruncă din Decalog ( Ex. 20), acest fapt ne arară prăpastia dintre credinţă şi filozofie. Pe de altă parte oamenii au conştiinţa faţă de Divinitate, nu numai în creştinism ci în toate religiile.[68] Kant nu este capabil să-i pronunţe numele lui Isus, [69] cu atât mai mult să aibe o relaţie mântuitoare cu El.  Concepţia creştină despre har şi mântuire a fost înlocuită printr-o religie a ajutorului de sine. În religia lui Kant Isus este „ personificarea  principiului pozitiv”, „S-a coborât din ceruri la noi,”  dar fără un impact în ceea ce priveşte mântuirea omului. Dar  Dumnezeul din Scriptură este un Dumnezeu care porunceşte

Scopul lui Kant este de a promova o religie care nu implică închinarea omului faţă d Dumnezeu. De asemeanea Dumnezeu nu este implicat în viaţa omului nici ca şi Creator şi nici ca şi Domn. Dumnezeul postulat de Kant este legat de necesitatea morală, iar religia este de tip umanist, în care omul este acela care rezolvă toate problemele. Dar noţiunea de Bine Suprem nu poate să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Kant nu poate accepta ideea de Hristos ca şi Răscumpărător. Colin Brown, Norman Geisller,  Earle Cairns, Karl Henry, şi alţi teologi creştini, se opun acestei filozofii sterile a raţiunii promovată de gândirea lui Kant.

8. CONCLUZII

Kant ca şi filozof aparţinând perioadei iluministe, propune raţiunea ca mijloc de cunoaştere a teologiei biblice, dar el o face de jos în sus.  Prin renunţarea la Dumnezeul relevat în Biblie, Kant nu are cu se să umple golul creat. El opereză cu ideea de timp şi spaţiu, fiind conştient de limitele la care este supusă fiinţa umană, dar neagă realitatea obiectivă şi prin acest lucru el neagă ideea de mişcare şi de viaţă. În mintea lui conceptul de timp unic este doar o idee. Raţiunea este prioritară în gândirea lui Kant, iar simţurile joacă un rol secundar. El redefineşte termenii de Transcendenţă şi Imanenţă, , iar voinţa perfecă şi bună are un caracter personal. Fiinţa Supremă postulată de Kant, este rezultatul unei necesităţi morale dictate de datorie şi conştiinţă. Religia propusă de El nu necesită niciun fel de închinare. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Omul este o fiinţă liberă, care îşi autodetermină destinul. Kant nu recunoaşte faptul că Dumnezeul din Scriptură s-a revelat omului. Religia lui  este de tip umanist, în care omul este acela care rezolvă toate problemele. Dar noţiunea de Bine Suprem nu poate să înlocuiescă pe Dumnezeul cel adevărat. În gândirea lui Kant Hristos ca Persoană şi Lucrare, nu este modalitatea prin care se iartă păcatele, iar păcatul originar, însemnă răul din natura umană. De fapt Kant nu are puterea să pronunţe numele lui Isus. Totul este redus la „omnipotenţa” umană.  El nu are posibilitatea să construiască relaţii cu fiinţe transcendente, cu Dumnezeu sau Isus Hristos din religia iudeo-creştină.  Teologi ca Brown, Geisler, Cairns, Henry, şi alţii, critică de pe baze biblice filozofia raţiunii din gândirea lui Kant, o filozofie care este moartă şi nu duce la viaţă. Filozofia lui Kant este doar un surogat fără relevanţă pentru spiritul şi sufletul uman.  Evrei 13:9  Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit.

9. BIBLIOGRAFIE

Immanuel Kant  http://ro.wikipedia.org/wiki

Dicţionarul explicativ al Limbii române  Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975

PETRE ŢUŢEA   „Lumea ca Teatru” Editura VESTALA  Bucureşti 1993

IMMANUEL KANT  „CRITICA RAŢIUNII PRACTICE” EDITURA ŞTIINŢIFICĂ   BUCUREŞTI 1972

IMMANUEL KANT  „CRITICA RAŢIUNII PURE” Editura I.R.I. Bucureşti 1994

EARLE  E. CAIRNS   „CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECPLELOR” EDITURA „ CARTEA CREŞTINĂ”  ORADEA 1997

Norman L. Geisler,    „Filozofia religiei” Editura  Cartea Creştină  Oradea 1999

Colin Brown,   „Filozofia şi Credinţa Creştină” Editura  „Cartea Creştină”  Oradea  2000

Henry  Carl  F. H.    „Dumnezeu revelaţie şi autoritate    Editura  „Cartea Creştină”  Oradea  1996 – 2000.

Geisler Norman      „Apologetică Creştină” Societatea Misionară Română,  Weheaton  Illinoid  S.U.A. 1993

Morris M. Henry    „Bazele Biblice ale Ştiinţei Moderne” Societatea  Missionară  Română,   Wheaton  Illinois,  S.U.A. 1993

GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY”  An Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity- Pres, Leicester England. Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA.

NOTE DE SUBSOL:

[1] Immanuel Kant  http://ro.wikipedia.org/wiki

[2] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag  335

[3] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 110

[4] Prefaţă la prima ediţie, Etica Transcedentală, din Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină, pag 99 – 100

[5] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 109

[6] Earle E. Cairns  Creştinismul de-a lungul secolelor, pag 404

[7] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  36, note, pag 263

[8] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  77

[9] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  77

[10] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  79

[11] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag 880

[12] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  83-84

[13] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  81

[14] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  81

[15] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag  954

[16] Henry M. Morris, Bazale Biblice ale Ştiinţei Moderne, pag 131

[17] Petre Ţuţea, Lumea ca teatru, pag 107

[18] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 23

[19]  Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  45

[20] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  176

[21] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  224

[22] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag  275

[23] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  30

[24] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  31-32, note, pag 261

[25] Immanu Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  45

[26] Petre Ţuţea, Lumea ca teatru, pag 107

[27] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 109

[28] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină, pag 98-99

[29]  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.  5 pag 362.

[30] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 368.

[31] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină, pag 97

[32] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  216

[33] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  90

[34]  Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  170

[35] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  230

[36] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  230 – 231

[37] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  204

[38] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  213

[39] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  216

[40] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  216

[41] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  218

[42] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate. vol 2. pag 274.

[43] Geisler Norman, Apologetică Creştină, pag 273

[44] GRUDEM WAYNE  „SYSTEMATIC THEOLOGY   pag 173

[45]  Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  59

[46] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  65

[47] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  67

[48] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  72

[49] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  74

[50] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  75

[51]  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 363.

[52] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate,  vol  4, pag 6

[53] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 107

[54] Earle E. Cairns  Creştinismul de-a lungul secolelor pag 404

[55] Earle E. Cairns  Creştinismul de-a lungul secolelor pag 404

[56] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 129

[57] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[58] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  174

[59] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 101 – 103

[60] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 103

[61] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 104

[62] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[63] Kant, Religia în limitele raţiunii pure, pag, 4-5, din Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 107

[64] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 107

[65] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag  172

[66] Earle E. Cairns  Creştinismul de-a lungul secolelor, pag 404

[67] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[68] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 106

[69] Colin Brown,   Filozofia şi Credinţa Creştină pag 108