ISTORIE BAPTISTĂ – De la fondarea biserici creştine până în prezent (ultima parte)

23
views

J. M. Crampde J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)

CAPITOLUL VII
Perioada Tăcută, din anul 1688 până în anul 1800

SECŢIUNEA III
Progresul denominaţiei în America de Nord – Suferinţele din New England –Elizabeth Backus – Doamna Kimball – Virginia – Predicarea lui Whitfield – „Noile Lumini” – Asociaţia Philadelphia – Alte asociaţii – Corespondenţa cu predicatorii din Londra – Mari treziri – Universitatea Brown – Nova Scotia – New Brunswick – Canada

La începerea acestei perioade existau doar 13 biserici Baptiste în America de Nord. În anul 1740, numărul bisericilor era 37, cu mai puţin de 3.000 de membrii. În anul 1790, însă, erau 872 de biserici care conţineau 64.975 de membrii. 25 de biserici noi au fost formate în prima jumătate a perioadei; în a doua jumătate nu mai puţin de 835 de biserici. Aceasta este cu certitudine o creştere minunată.

Este interesant de notat datele stabilirii primelor biserici din câteva State:

  1. Welsh Tract, Delaware.
    1705. Groton, Connecticut.
    1714. Burleigh, Virginia.
    1724. Golden Hill, New York.
    1727. Perquimans, N. Carolina.
    1742. Chestnut Ridge, Maryland.
    1755. Newtown, New Hampshire.
    1764. Berwick, Maine.
    1768. Shaftesbury, Vermont.
    1772. Kiokee, Georgia.
    1780. Buffalo Ridge, Tennessee.
    1781. Nolinn, Kentucky.
    1790. Miami, Ohio.
    1796. New Design, Illinois.

Strămoşii noştri Baptişti au avut o luptă grea în Statele Noii Anglii. Congregaţionaliştii erau „Ordinul Principal”, şi suportul lucrătorilor lor era oferit prin lege, sub forma unei taxe, percepută de la toţi locuitorii. Ei au plecat de la o stabilire şi au aşezat alta! O mişcare înapoiată a avut loc, în introducerea „legământului de jumătate de cale”, care a umplut bisericile cu oameni care erau străini faţă de evlavie1. Aprecierea pentru salariile lucrătorilor era riguros impusă. A fost în zadar faptul că Baptiştii au pledat dezacordul lor conştiincios din „Ordinul Principal”, şi obligaţia sub care stăteau ei pentru a-şi susţine predicatorii lor. Oprimatorii lor nu aveau să asculte, nici să se abată vreo notă de la cererile lor. Biciul era în mâinile lor, şi aceştia îl aplicau fără milă.

„Din anul 1692 până în anul 1728, Baptiştii erau pretutindeni, cu excepţia Bostonului şi alte câteva oraşe, taxaţi pentru a susţine pe lucrătorii Congregaţionalişti. Faptul menţinerii închinării lor prin sine nu era admis pentru a fi un motiv suficient pentru a-i scuti pe aceştia de la rate pentru a susţine o lucrare care din punctul de vedere al conştiinţei ei nu-l puteau auzi. Pentru refuzul lor de a plăti asemenea rate, ni se spune că ‚adesea trupurile lor erau prinse şi aruncate în temniţa comună, drept răufăcători, iar vitele lor, porcii, caii, mobila din casă şi uneltele de gospodărie, erau sechestrate cu forţa de la ei, şi vândute în mod ruşinos, de multe ori nici măcar la un sfert din prima valoare’. Mai este adăugat totodată că ‚presiunile apăsătoare şi suferinţele cauzate de aceste sechestrări, întemniţări, şi pierderile consecvente ca urmare, i-a făcut pe mulţi Baptişti să se îndoaie, adesea ruinaţi de unii din oamenii noşti, şi descurajaţi de alţii în aşa măsură încât aceştia se strămutau cu restul lucrurilor care le-au mai rămas, în afara Provinciei’”2.

În Anul 1728, un Act a fost emis de către Curtea Generală din Massachusetts, care îi scutea pe Baptişti de la taxă; întrucât aceasta uşura doar persoanele, lăsând astfel proprietatea susceptibilă, acesta a fost de puţin serviciu. Au fost emise mai apoi şi alte Acte, care să fie în vigoare pentru scurte perioade, presupuse a da uşurare; acestea însă au fost astupate cu aşa de multe condiţii dificile şi întunecate, încât Baptiştii au continuat să sufere, în multe locuri, pentru mulţi ani. Următoarele scrisori de la câteva femei creştine oferă ilustraţiile dureroase ale acestor declaraţii.

Elizabeth Backus, mama Rev. Isaac Backus, îi scrie astfel fiului ei:

„Norwich, Nov. 4, 1752.”

„DRAGUL MEU FIU, – Am auzit ceva despre încercările tale şi am fost întristată, până să am tăria să dau cazul lui Dumnezeu, şi să-mi las povara acolo. Şi acum vreau să îţi spun ceva despre încercările noastre. Fratele tău Samuel este în temniţă de 20 de zile. Pe 15 octombrie colectorii au venit la casa noastră şi m-au dus în închisoare, în jurul orei nouă, într-o noapte ploioasă, întunecată. Fraţii Hill şi Sabins au fost aduşi acolo în ziua următoare. Am stat în temniţă 13 zile, iar apoi am fost puşi în libertate, nu ştiu prin ce mijloace. În timp ce eram acolo, mulţi oameni au venit să mă vadă, unii spuneau un lucru alţii alt lucru. Oh, nenumăratele capcane şi ispite care mă asediază! Nu m-am gândit la ele înainte. Dar o, condescendenţa Cerului! Deşi eram legată când am fost aruncată în acest cuptor, eram totuşi eliberată şi l-am găsit pe Isus în mijlocul cuptorului cu mine. Oh, apoi am putut să renunţ la numele meu, proprietate, familie, viaţă şi suflare, în mod liber pentru Dumnezeu. De acum temniţa mi se părea ca un palat. L-am putut binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate râsetele şi batjocurile aduse la adresa mea. Oh, dragostea ce s-a revărsat pentru toată omenirea! Atunci am putut să iert cum îmi dorisem să fiu iertată, şi să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Diaconul Griswold a fost pus în temniţă pe 8 octombrie, şi ieri bătrânul frate Grover; încă se mai află în căutarea altora, toate acestea făcând apel la umilire. Biserica a numit ziua de 13 noiembrie să fie petrecută în rugăciune şi post pentru acestea. Îmi amintesc de dragostea mea pentru tine şi soţia ta, şi dragii copii ai lui Dumnezeu cu tine, implorând rugăciunile tale pentru noi într-o asemenea zi de încercare. Cu toţi suntem într-o stare tolerabilă de sănătate, aşteptând să te vedem. Acestea de la draga ta mamă,

ELIZABETH BACKUS”.

„DOMNULE BACKUS, – Înţeleg că dumneata aduni materiale pentru o Istorie Baptistă, în care îţi propui să faci public felul cum sunt oprimaţi Baptiştii în Massachusetts Bay. Aceasta este pentru a vă înştiinţa de faptul că în anul 1768, într-o noapte foarte rece de iarnă, în jurul orei nouă sau zece seara, am fost luat prizonier, şi dus de colectorul din oraşul unde trăiesc, din familia mea, formată din trei copii mici, ca să fiu pus în temniţă. Fiind o noapte destul de rece, am concluzionat, printr-un sfat, că în timp ce eram deţinut într-o tavernă în drum spre temniţă câteva ore, pentru a plăti suma de 4-8 L. M. [adică Bani Legali], pentru care am fost făcut prizonier, aceasta fiind rata ministerială. Motivul pentru care am refuzat să o plătesc înainte a fost pentru că eram Baptişti, şi aparţineam Societăţii Baptiste, în Haverhill, şi aveam un certificat arătat evaluatorilor, după cum presupun, conform legii. Aşa ei au avut de a face cu o săracă văduvă din Bradford, a lui Solomon Kimball, din oraşul menţionat anterior; în a cărei casă Rev. Hezekiah Smith a fost tratat cu ruşine de către mulţi dintre oamenii din Bradford, care au venit trimişi de şerif, Amos Mulliken, la vremea când Smith trebuia să predice în casa noastră, la cererea soţului meu, şi s-a argumentat cald cu el, şi l-a ameninţat dacă nu avea să predice. Domnul Smith a început serviciu cu o cântare, fără să ia în socoteală gălăgia, vociferările şi ameninţările oamenilor. Unul dintre ei a apucat scaunul, în spatele căruia stătea domnul Smith, dinaintea lui. Soţul meu a dorit ca Smith să mai întârzie puţin până ce acesta înăbuşea tumultul; însă toate strădaniile sale de a-i linişti au fost în zadar. Soţul meu a dorit ca domnul Smith să înceapă serviciul public, care l-a şi îndeplinit, şi l-a continuat fără alte molestări.

MARTHA KIMBALL”.
„Bradford, septembrie 2, 1774”.
„N.B. Pot atesta cele de mai sus. Se poate observa că taverna unde m-au dus se află la circa două mile de casa mea. După ce am plătit ceea ce mi-au cerut aceştia, iar apoi a trebuit să mă întorc la săracii mei copii fără de tată, prin zăpadă cu picioarele goale, în moartea nopţii, expus la severitatea răcelii”3.

În celelalte State din Noua Anglie, cu excepţia lui Rhode Island, Baptiştii au avut de a face cu acelaşi tratament. Rev. Marshall, de exemplu, care a lucrat în Connecticut, a fost pus în butuci pentru că predica în parohia altui lucrător, şi apoi trimis în temniţă pentru „predicarea Evangheliei contrar legii”. Limba de calomnie a fost ocupată împotriva lui, şi „pretutindeni se vorbea împotriva lui”. Taxat în mod nedrept, întemniţat nelegitim, ţinta ridiculizării tuturor oamenilor, ei nu au tremurat, şi nici nu au încetinit în zel sau efort; şi Dumnezeu i-a binecuvântat în mod minunat.

Succesul lor a fost mare şi în Virginia. După trezirea de sub Whitfield şi asociaţii săi, mulţi lucrători Baptişti au făcut itinerarii în acel Stat, şi au predicat în aşa fel încât mulţimile au crezut şi s-au convertit. La scurtă vreme a izbucnit persecuţia. Câţiva dintre lucrători au fost arestaţi. „Dacă se poate în închinarea voastră”, spunea avocatul, „aceşti bărbaţi sunt mari tulburători de pace; ei abia se întâlnesc cu omul pe drum şi îi şi înfige un text din Scriptură pe gât”. Deoarece ei nu vroiau să promită că vor înceta să predice, ei au fost încredinţaţi temniţei, unde au mers cu bucurie, cântând în timp ce mergeau pe stradă, imnul Dr. Watts, „Largă e calea ce duce la moarte”. Aceasta era în zona din Spottsylvania, în anul 1768. Acelaşi curs a fost urmat de magistraţii din alte părţi ale Statului. Circa 30 de lucrători, pe lângă mulţi susţinători şi alţii care au manifestat seriozitatea creştină pentru salvarea sufletelor, au fost întemniţaţi, unii dintre ei în mod repetat4.

„Magistraţii, în toate părţile Republicii, au îndemnat şi direcţionat clerul din cadrul Statului, precum şi pe prietenii lor mai zeloşi, să înceapă o tulburare neliniştită a oamenilor, şi o persecuţie fără inimă a lucrătorilor din bisericile noastre. S-au făcut încercări de a înlătura Actul de Tolerare, şi legile vechi şi învechite au fost căutate, şi s-au făcut legi pentru punerea în vigoare a prevederilor lor. Evaluările au fost urmărite cu mare vigilenţă; amenzi au fost impuse şi adunate; adunările au fost tulburate şi dispersate cu violenţă; pastorii şi alţi lucrători au fost arestaţi, aduşi înaintea tribunalelor, terorizaţi şi pedepsiţi în mod ruşinos. Toate acestea, şi multe altele, sunt recunoscute de însăşi lucrătorii şi istoricii ‚Bisericii de Stat’. Dr. Hawks, de exemplu, spune: ‚Nici un neconformist din Virginia nu a experimentat, pentru o vreme, un tratament mai aspru ca cel asupra Baptiştilor. Ei au fost bătuţi şi întemniţaţi, şi cruzimea şi-a taxat ingeniozitatea sa pentru a inventa moduri noi de pedeapsă şi tulburare. Consecinţele uzuale au urmat. Persecuţia îşi făcea prieteni din victimele sale; şi cei cărora nu li s-a permis să vorbească în privat, au găsit auditorii doritori în mulţimea ce-i simpatizau, care se aduna în jurul temniţelor, să-i audă cum predică de dincolo de ferestrele cu zăbrele. Nu este puţin probabil că însăşi această opoziţie a împărţit tărie în alt mod, în măsura în care aceasta a oferit Baptiştilor o bază comună pe care să aducă rezistenţă’”5.

„În toate temniţele unde fraţii noşti erau întemniţaţi, ei predicau zilnic de la ferestre către mulţimile care se adunau să-i asculte”6.

Iritaţi dincolo de măsură de această îndrăzneală, duşmanii lor au recurs la diferite expediente pentru a le încerca. „În unele cazuri”, spune Benedict, „s-au bătut din tobe în timpul serviciului; s-au ridicat îngrădiri mari înaintea ferestrelor temniţei; chibrituri şi alte materiale sufocante au fost arse în afara uşilor temniţei”. Toate însă erau în zadar. Slujitorii lui Dumnezeu predicau, iar oamenii erau în mod egal determinaţi să asculte. Convertiţii se multiplicau; biserici noi au apărut pretutindeni în Stat: „aşa de mult a crescut Cuvântul lui Dumnezeu, şi a predominat”.

Marea creştere a denominaţiei noastre a avut loc după anul 1740. În toamna acelui an Whitfield ajunsese la Newport, Rhode Island, şi a început acel curs de strădanie Evanghelică în Statele Unite care a fost productiv, sub binecuvântarea Divină, de rezultate atât de remarcabile. Trezirea de la Northampton, Massachusetts, în 1734, pregătise deja minţile oamenilor, într-o oarecare măsură, pentru revărsarea generală a Duhului. Aceasta a fost acordată în mod plin de har, manifestarea sa fiind aşa de glorioasă încât „în terme de doi sau trei ani 30 sau 40 de mii de suflete au fost născute în familia cerului în New England”7. Unii dintre convertiţi s-au alăturat bisericilor existente, însă un număr mare au format biserici separate, solicitând evidenţa satisfăcătoare ca acei candidaţi pentru comuniune să fie supuşi regenerării. Regula Noului Testament fusese înlăturată din cadrul „Ordinului Principal”, şi Noile Lumini, aşa cum au fost numiţi aceştia, au determinat să reinstaureze principiile primitive în locul lor adecvat. Efectul natural a fost că mulţi dintre ei au devenit Baptişti.

Noii convertiţi erau „aprinşi în duhul”. Ei însetau după mântuirea sufletelor. Eforturile neasemuite au fost imediat utilizate pentru răspândirea Evangheliei. Unii au mers din casă în casă din cadrul vecinătăţii lor, „avertizând şi învăţând pe fiecare om”, şi îi îndemnau pe toţi să se întoarcă la Domnul. Lucrătorii pioşi au fost stârniţi de exercitarea neobişnuită, şi creştinii vechi şi-au reînnoit tinereţea lor. „Domnul a dat cuvântul; mare a fost compania acelora ce l-a publicat”. Nu erau cu toţii calificaţi pentru lucrare, aşa cum am judeca noi acum; au fost comise greşeli, şi s-au adoptat măsuri de proprietate îndoielnică, în anumite locuri; însă astfel de lucruri pot fi aşteptate în vremuri de mare încântare spirituală. Nu se poate nega faptul că lucrătorii au fost în general bărbaţi ai lui Dumnezeu, „plini de Duhul Sfânt şi de putere”. Ei aveau convingeri profunde cu privire la răul păcatului, şi la primejdia stării de rebeliune. Dragostea lui Dumnezeu în Hristos a împuternicit sufletele lor. Părerile lor despre realităţile solemne ale unei alte lumi erau vii şi afectau inimile. Ei „întotdeauna puneau pe Domnul înaintea lor”, şi umblau precum ar fi în faţa scaunului de judecată. Apelurile lor sincere îi făceau pe cei tari să tremure, îi uimea pe mulţi destrăbălaţi în tăcere, şi producea lacrimi din partea ofensatorilor încăpăţânaţi. Zeci de mii se plecau înaintea maiestăţii adevărului.

Unii dintre cei mai puternici predicatori au emigrat în alte State; şi oriunde mergeau, potopul binecuvântării curgea peste ţară. Virginia a fost îndatorată în mod remarcabil strădaniilor acestora. În 1768 existau doar 10 biserici Baptiste în acel Stat; în 1790 erau 210. Statele Carolina şi altele din Sud au fost şi ele vizitate de Noile Lumini, şi efecte măreţe au urmat.

De îndată de bisericile baptiste au devenit suficient de numeroase, ele au purces să se combine în Asociaţii, aranjament care a fost dovedit a fi eminent de conductiv faţă de prosperitatea grupului. Păzindu-se cu atenţie împotriva asumării puterii eclesiastice şi evitarea tuturor instanţelor cu afacerile bisericilor individuale, lucrătorii şi delegaţii care se adunau din când în când au exercitat o supervizare frăţească asupra cauzei Baptiste, şi adesea „au plănuit lucruri liberale” în dreptul ei. Edificarea personală a fost promovată de serviciile religioase; părtăşia creştină a fost reînnoită şi extinsă; întrebări importante despre doctrină şi practică au fost discutate, şi s-a dat sfat în cazurile dificile; bisericile slabe şi nevoiaşe au fost asistate; s-au produs planuri pentru difuzarea mai largă a adevărului Evangheliei. Aproape toate aventurile denominaţiei noastre pot fi referinţa pentru influenţa acelor adunări Asociaţionale.

Asociaţia Philadelphia a fost prima de acest fel. Aceasta a fost formată în 1707. „Această asociaţie”, spune Dr. Samuel Jones, în Predica de Secol, „a apărut din ceea ce ei numesc adunările Generale şi uneori Anuale. Aceste adunări au fost instituite încă din 1688, şi au avut loc în mod alternativ în mai şi septembrie la Lower Dublin, Philadelphia, Salem, Cohansey, Chester şi Burlington, locuri unde erau membrii, deşi nici o biserică sau biserici nu au fost constituite, cu excepţia lui Lower Dublin şi Cohansey. La aceste întâlniri strădaniile lor erau în principal îngrădite faţă de lucrarea Cuvântului şi administrarea ordonanţelor Evangheliei. Însă în anul 1707, aceştia se pare că au luat mai decent forma unei Asociaţii; pe atunci ei aveau delegaţi din câteva biserici şi s-au extins în grijile lor generale. Noi, prin urmare, ne datăm începuturile ca o Asociaţie din acea vreme, deşi s-au putea, cu doar puţină incorectitudine, să o extindem cu câţiva ani în urmă. Aceştia nu erau decât un grup plăpând, deşi erau un grup de fraţi credincioşi, ce constau din cinci biserici, anume, cele din Lower Dublin, Piscataway, Middletown, Cohansey şi Welsh Tract. Pe atunci erau doar aceste cinci în America de Nord, cu excepţia lui Massachusetts şi Rhode Island”8.

Această Asociaţie este încă un grup mare şi înfloritor, fără a lua în considerare numeroasele mlădiţe care le-a produs. Există alte 17 Asociaţii în Stat.

La câţiva ani după stabilirea Asociaţiei Philadelphia, s-a deschis o corespondenţă cu lucrătorii Baptişti din Londra. Într-o scrisoare datată din 12 august 1714, Abel Morgan spune: „Suntem acum nouă biserici. . . În aceste biserici există circa 500 de membrii, dar care sunt larg răspândiţi în această zonă. E nevoie de lucrătorii noştri pentru a lucra cu mâinile lor. Speram, dacă Domnul ne va da mai mult ajutor, să fim mai multe biserici în scurt timp. Majoritatea bisericilor administrează sacramentul o dată pe lună. Aceşti lucrători sunt cu toţi sănătoşi în credinţă, şi practicăm majoritatea lucrurilor precum bisericile britanice”. O altă scrisoare, scrisă în anul următor, conţinea o cerere de asistenţă, în cărţi, etc., „pentru păstrarea şi promovarea ulterioară a adevărului din aceste părţi”. Doi gentlemeni au răspuns cererii. „Thomas Hollis şi John Taylor au dat o provizie de cărţi; Hollis a trimis 12 copii ale Adnotărilor lui Burkitt asupra Noului Testament, spunând ca fiecare lucrători din acele părţi să aibă câte o copie; John Taylor a dat cărţi în valoare de 12 lire, şi câteva copii ale Catehismului Baptist”. Confirmând darul, biserica din Philadelphia a scris următoarele: „Scrisoarea voastră a fost citită în întâlnirile noastre din oraş şi ţară. Am ajuns la concluzia ca aceste cărţi să fie dispuse după intenţie: cărţile de familie pentru beneficiul celor bine-dispuşi; Adnotările pentru persoanele calificate în particular. Celelalte cărţi pentru folos public, pentru ca fraţii noştri de bază să poată apela la ele, acestea fiind înregistrate aici în oraş, pot fi împrumutate şi returnate apoi; prin acestea generaţia prezentă cât şi cea viitoare poate beneficia de ele. Conţinutul scrisorilor şi un catalog al cărţilor este înregistrat în biblioteca bisericii noastre, pentru a se prevenii greşelile”. O altă confirmare a fost trimisă de către Asociaţie, la întrunirea sa anuală, ţinută în septembrie 1717. Un extras din scrisoarea lor va arăta natura luptei dusă de Baptiştii din Pennsylvania din acea vreme: „Credem că însăşi minţile oamenilor de aici sunt pătate cu Arminianism, Socinianism şi altele. Noţiunea comună a religiei printre ei este precum o casă de leproşi: nu trebuie să fie reparată prin petecire, ci trebuie dărâmată şi re-construită pe temelia corectă – legământul de har. Aceasta ne luptăm să facem, şi, prin urmare, ne împotrivim curentului vremii, pentru ca cei care ne întrec să nu vadă nici o cauză de a deplânge faptul că am mers înaintea lor; şi aceasta vom continua, dacă ne va permite Dumnezeu”9. Ei au făcut-o şi au făcut-o corect. Nici unul din succesorii lor nu s-au plâns „că ar fi mers careva înaintea lor”.

Am reclamat creşterea remarcabilă a denominaţiei noastre în ultima jumătate a perioadei notate acum. A fost roada unei serii de treziri. Lucrătorii dina cele vremuri nu erau satisfăcuţi cu eliberarea din datoriile lor de pastoraţie. Ei au făcut călătorii lungi, predicau unde mergeau, uneori fără vreun plan definit sau preconceput, ci munceau şi călătoreau după cum se credeau călăuziţi de sus. Au urmat efecte măreţe, „Domnul lucra cu ei, şi confirma Cuvântul”, nu neapărat prin „semne care au urmat”, aşa cum au văzut bisericile Apostolice, ci printr-o afişare mai mare a puterii şi milei, prin convertiri de suflete. Aceste manifestări nu au fost îngrădite în vreo anumită parte a ţării; de ele s-au bucurat pretutindeni. Rhode Island a experimentat o binecuvântare bogată în 1774. Bisericile din părţile de nord ale New England erau mai mult de dublu în număr în cei zece ani de după 1792. Multe mii au fost adăugate în Virginia şi alte State Sudice. În 1791 a existat o trezire extensivă în Massachusetts, care a ajuns până în Statul New York. 293 de membrii au fost adăugaţi bisericilor din Saratoga şi Stillwater în acel an10.

Nu trebuie să fim surprinşi de anumite lucruri ciudate. Toată societatea era într-o fierbere; lucruri ciudate se întâmplau la suprafaţă, ici şi colo, şi erau privite, sau se râdeau de ele, sau se plângea, până ce se uitau. Dacă bisericile ce formau Sandy Creek Association din North Carolina erau tenace în sărutul dragoste, punerea mâinilor peste membrii, numirea diaconiţelor, şi altele de acest gen; dacă un trup mare Baptişti din Virginia era aşa de greşit încât să aleagă, în anul 1774, trei din numărul lor, şi să-i desemneze drept „apostoli”, investindu-i cu puterea de superintendenţă generală; şi dacă, în anumite privinţe, fervenţa sentimentelor Noilor Lumini ajungea la o mai bună discreţie şi decenţă, trebuie să ţinem în minte lucrurile specifice din acele vremuri. După un anotimp lung de răceală şi secetă, Domnul a „turnat apă peste cel însetat, şi potoape de apă peste pământul uscat”; vegetaţia spirituală a crescut groasă şi puternică, care necesita cultivatori îndemânatici, şi o anumită pagubă a fost experimentată pentru dorinţa de îngrijire în altoire şi pregătire. În decursul a câţiva ani aceste nevoi au fost împlinite şi s-au constituit aranjamentele adecvate. Cu siguranţă că am prefera o trezire a religiei, deşi am fi izbucniţi de ceva iregularităţi, faţă de răceala ca de moarte a formei şi simplicităţii ortodoxiei.

Anul 1764 a fost memorabil pentru fundarea Colegiului Rhode Island, acum numit „Brown University”. Această Instituţie îşi are originea în Asociaţia Philadelphia. Dorinţa acestei măsuri fusese simţită de multă vreme. Rev. Morgan Edwards era mişcătorul principal în această mişcare, şi părerile lui au fost înaintate cu zel către Baptiştii din Pennsylvania. Ei au ales Rhode Island drept loc al Colegiului propus, deoarece se presupunea că preponderenţa Baptiştilor din acel Sta va asigura acordarea unui statut potrivit de integrare. Rev. James Manning, pe atunci din Philadelphia, fiind la Newport, Rhode Island, în 1763, în drumul său către Halifax Nova Scotia, a convocat o întrunire a principalilor Baptişti, şi le-a prezentat subiectul înaintea acestora. Rezultatul a fost că s-a format un plat, s-au luat măsurile preliminare, şi s-a aplicat imediat la legislatura pentru un statut. Au apărut câteva dificultăţi, din tratamentul necinstit al unul lucrător Prezbiterian a cărui asistenţă a fost cerută în participarea la statut, şi care de fapt l-a trasat într-o asemenea manieră încât Prezbiterienii să aibă controlul. Planul a fost biruit, şi promotorii originali ai obiectului au obţinut dorinţele lor. Colegiul a fost fondat pe baza următorului plan:

„În cadrul acestei instituţii catolice şi liberale nu vor fi admise vreun test religios, ci, din contra, toţi membrii ei se vor bucura pe deplin, în mod liber, absolut, de libertatea de conştiinţă neîntreruptă; şi locul profesorilor, al tutorilor, şi al celorlalţi ofiţeri, cu excepţia preşedintelui, va fi liber şi deschis tuturor denominaţiilor de Protestanţi; şi tinerii din toate denominaţiile religioase pot şi vor fi admişi în mod liber faţă de avantajele egale, onorariile şi onorurile colegiului sau universităţii, şi vor primi un tratament corect, generos şi egal în cadrul rezidenţei lor de aici, aceştia având în comportament paşnic, conformându-se după legile şi statuturile în vigoare; şi învăţătura publică va fi în privinţa ştiinţelor; şi diferenţele sectariene de opinie nu vor face parte din instruirea publică şi clasică”.

„Guvernarea colegiului este condusă de un Bord de Indivizi, ce constă din 12 membrii, din care 8, inclusiv preşedintele, trebuie să fie Baptişti; şi un Bord de Tutori, care constă din 36 de membrii, din care 22 trebuie să fie Baptişti, cinci Prieteni sau Quakeri, patru Congregaţionalişti şi cinci Episcopalieni. Aceştia reprezintă denominaţiile diferite ce există în Statul unde s-a obţinut statutul. Instruirea şi guvernarea imediată a colegiului stă în responsabilitatea preşedintelui şi a Bordului de Indivizi”11.

Manning, mai târziu Dr. Manning, a fost ales preşedinte. El şi-a început lucrările la Warren, în 1766, şi a fost la scurtă vreme încurajat de către studenţii aduşi lui pentru instruire. Ridicarea unei clădiri de colegiu era necesară, şi Providence a fost ales ca loc, acel oraş oferind cea mai mare contribuţie pentru acest obiect. Lucrarea a fost realizată în 1770. La izbucnirea războiului american, Instituţia a fost suspendată pentru 6 ani, şi clădirea a fost folosită drept baracă şi pentru scopurile de spital ale armatei. Dr. Manning a murit în 1791, şi a fost urmat de Dr. Maxcy, care şi-a dat demisia în 1802, când Dr. Masser a devenit preşedinte. El a fost urmat de Dr. Wayland, care a demisionat, „plin de onoruri”, în 1856. Universitatea a fost apoi sub preşedenţia Dr. Barnas Sears, care a demisionat în 1867, pentru a supraveghea aranjamentele educaţionale din Sud, fondate de foarte generoasa libertatea a lui George Peabody, Esq., şi este urmat de Dr. Alexis Caswell.

Această vulnerabilă instituţie are acum o sută de ani. Circa 2.000 de studenţi au absolvit de aici, din care circa 500 au devenit lucrători ai Evangheliei12.

Colegiul Rhode Island a fost numit „Brown University”, în 1804, în onoarea lui Nicholas Brown, Esq., cui i se datorează liberalitatea. În anul mai sus menţionat el a fondat Profesoratul în Retorică şi Beletristică. Mai apoi a ridicat „Hope Hall”, o structură spaţioasă, desemnată să permită acomodarea crescută de care era nevoie pentru studenţi, ce a costat 30.000 de dolari. „Manning Hall”, construită mai recent de câţiva binefăcători generoşi, are biblioteca la parter, şi partea superioară este folosită drept capelă. Biblioteca cuprinde intre 30 şi 40 de mii de volume.

Importanţa oferirii mijloacelor de instruire pentru ci care au intrat în lucrare a fost devreme simţită de fraţii noştri pe Continentul American. O sumă considerabilă a fost ridicată pentru asistarea persoanelor de acest fel de către Asociaţia Philadelphia. Seminarele de educaţie privată au fost stabilite în diferite părţi ale ţării, care au fost frecventate de mulţi care mai apoi au devenit lucrători ai Evangheliei. Prima academie de acest fel a fost deschisă de Eaton, la Hopewell, New Jersey, în 1756. Dr. Samuel Jones a stabilit alta, la Lower Dublin, Pennsylvania, în 1766; o a treia a fost fondată la Wrentham, Massachusetts, în 1776, de W. Williams, unul din primii absolvenţi ai Colegiului Rhode Island. Acestea au fost eforturi folositoare. EI au fost germenii nobilelor preluări care au caracterizat era curentă.

Introducerea principiilor şi practicilor Baptiste în acea parte a Continentului American care acum este numit „British North America” rămână a fi înregistrat.

În 1760, Shubael Bimock şi familia, cu alte persoane, au emigrat din Connecticut şi s-au stabilit în Newport, Nova Scotia. Pacostele care le-au îndurat în propria lor ţară prin a fi taxaţi pentru susţinerea lucrătorilor „Ordinului Principal” (Congregaţional) a dus la înlăturarea lor. Rev. John Sutton, un lucrător Baptist, i-a însoţit. El a rămas circa un an în provincie, a botezat pe fiul lui Dimock, Daniel şi pe mulţi alţii, apoi s-a întors. Familia Dimocks, tatăl şi fiul, au predicat Evanghelia în districtul unde s-au stabilit, şi mulţi au fost convertiţi şi botezaţi, însă nu s-a format nici o biserică.

Rev. Ebenezer Moulton, din Massachusetts, a vizitat aceiaşi provincie în 1761, şi a predicat în principal la Yarmouth. Aceleaşi rezultate au avut loc la Newport. Şi el s-a întors.

În 1763, Rev. Nathan Mason înlăturat din Swansea, Massachusetts, înspre Sackville, care pe atunci era în Nova Scotia, dar care acum este în New Brunswick (separarea în două provincii având loc în 1784). A fost formată o biserică, unde Mason a fost ales pastor înainte de a pleca. Întreaga biserică a emigrat. Ei au rămas la Sackville circa 8 ani, timp în care au crescut la 60 de membrii. Emigranţii originali s-au întors, şi biserica s-a stins. O altă biserică a fost formată în acelaşi loc în 1799.

Prima biserică Baptistă formată în provincie a fost în Horton. 10 persoane au constituit o biserică, pe 19 octombrie 1778, şi Rev. Nicholas Pearson, care predicase acolo de ceva vreme, a fost ales pastor al lor. Strădaniile sale au avut aşa mare succes încât 52 de persoane au fost adăugate bisericii în 1779 şi 1780. În ultimul an biserica a adoptat comuniunea deschisă, prin admiterea Congregaţionaliştilor la părtăşia lor. Celelalte biserici careu au fost stabilite în cadrul secolului au stabilit aceiaşi politică.

Lucrătorilor cărora le e datoare denominaţia pentru strădaniile lor din Nova Scotia au fost Thomas Handly Chipman, Joseph Dimock, John Burton, James Manning, Theodore Seth Harding, Harris Harding, Edward Manning, Enoch Towner şi Joseph Crandal. Toţi aceştia au fost bărbaţi eminenţi în vremea lor. Needucaţi în înţelesul comun al cuvântului, ei erau bine versaţi în teologia Bibliei, şi erau predicatori puternici. Ei nu se îngrădeau faţă de vecinătatea unde locuiau, ci călătoreau prin provincie, proclamând vestea bună oriunde aveau acces la oameni, şi întorcând pe mulţi „de la puterea Satanei la Dumnezeu”. Numele lor sunt ţinute în mare onoare în Nova Scotia.

Părtăşia amestecată a predominat în toate bisericile, cu excepţia celei de la Halifax, care era singura biserică Baptistă (numită propriu astfel) din Nova Scotia, la finalul secolului al 18lea. Dar toţi pastorii erau Baptişti, şi convertiţii erau botezaţi în mod invariabil. Comuniunea strictă a devenit practica bisericilor în 1809.

Prima Asociaţie din British North America a fost formată în Lower Granville, Nova Scotia, 23 iunie, 1800. Aceasta consta din nouă biserici, anume: Annapolis şi Upper Granville, Digby, Lower Granville, Horton, Newport, Cornwallis, Chester, Yarmouth şi Sackville, N.B.

O biserică Baptistă a fost formată în Township of Hallowell, Prince Edward County, Canada West, în jurul anului 1795. Rev. Joseph Winn a fost poastor şi probabil a exercitat supravegherea generală asupra altor comunităţi baptiste, care au fost ulterior fondate în acea parte a Canadei. Rev. Reuben Crandell a fost şi el un lucrător activ şi de succes în aceiaşi provincie.

AU fost mulţi lucrători excelenţi a căror nume şi vieţi merită să fie înregistrate aici, dar spaţiul nu ne permite.

Note de subsol:

1 Legământul „de jumătate de cale” este astfel explicat de Dr. Lyman Beecher: „Conform proviziilor acestei anomalii în religie, persoanele cu o comportare regulată, deşi lipsiţi de pietate, poţi fi consideraţi drept membrii ai Bisericii, şi să-şi ofere copiii spre botez, fără să vină la Cina Sacramentală, motiv pentru care pietatea era considerată indispensabilă. Efectul era că, datorită legământului, aşa cum era numit, devenea o ceremonie comună, aiurită, şi botezul era extins tuturor care erau la modă, făceau lucruri de auto-neprihănirea, pentru a putea solicita aceasta pentru ei sau copiii lor. În privinţa promisiunii educării copiilor lor în frica de Domnul şi supunerea faţă de disciplina Bisericii, pe de altă parte, sau de grija atentă pe de altă parte, ei le treceau cu vederea, atât cei corecţi cât şi cei care le făceau” – Autobiografie, i. p. 270

2 Dr. Hovey’s Life and Times of Isaac Backus, p. 167.

3 Hovey, pp. 28, 184.

4 Benedict’s History of the Baptists, p. 654.

5 History of the Protestant Episcopal Church in Virginia, p. 121.

6 Howell’s Early Baptists of Virginia, p. 39.

7 Trumbull’s History of Connecticut, quoted by Dr. Hovey, p. 35.

8 Benedict’s History, p. 605.

9 Ivimey, iii. pp. 127,131, 133.

10 Hovey, p. 258.

11 Hovey, p. 151.

12 See Guild’s History of Brown University.

CAPITOLUL VIII
Statistici şi Reflecţii

Efecte ale lucrării de misiune – Trezirile – Extinderea Denominaţiei – Tabel statistic – Diversitatea şi adaptarea talentului – Agenţia Baptistă de acum utilizată – Rev. C. H. Spurgeon – Uniunea Baptistă – Particularităţi ale perioadei prezente – Îndatoriri ale Baptiştilor

Istoria secolului prin care trecem acum trebuie spusă mult mai pe scurt decât oricare perioadă antecedentă acestuia. Numele oamenilor vii nu aparţin în mod adecvat istoriei; şi chiar dintre cei care au plecat recent, nu e posibil să vorbim cu un grad de imparţialitate pe care îl cere compunerea istorică. Câteva pagini scurte trebuie, prin urmare, să completeze relatarea noastră.

Formarea Societăţii Misionare Baptiste a fost o eră în istoriei denominaţiei noastre. Părerile lărgite au luat locul noţiunilor egoiste şi înguste care au predominat de aşa mult timp. Când natura şi extinderea obligaţiei creştine în referire faţă de difuzarea Evangheliei au fost înţelese, şi au rezultat acţiuni corespunzătoare, o condiţie religioasă sănătoasă a fost curând experimentată. Noua vigoare revendica scopul. Alte aventurări pe lângă misiunile străine au fost preluate, şi au fost îndeplinite cu ardoare perseverentă, caracteristică stării alterate de sentiment.

Misiunile domestice şi-au implicat atenţia asupra bisericilor Britanice din Anglia încă din 1797, şi au fost încă de pe atunci continuate cu o activitate judicioasă. Pe Continentul Nord American călătoriile extensive erau modul ordinar al efortului de acasă. Populaţia care creştea în mod rapid nu putea fi evanghelizată în vreun alt fel. Aceste exercitări sunt de acum direcţionate de Societatea Misionară Naţională, sau de convenţiile de stat respective.

În 1813 bisericile Baptiste din Statele Unite au fost trezite la un sens al îndatoririi lor faţă de lume prin interpunerea graţioasă care a adus pe Judson şi pe Rice printre ei. Pe atunci începea cariera lor misionară. Aceasta a fost prosperă într-un grad fără înfloritor.

Uimitoarea trezire a religiei care a avut loc în cadrul Uniunii la începutul secolului a fost un proces educaţional, ce a tins să pregătească pe servitorii lui Dumnezeu pentru adoptarea unei politici larg agresive. Talentul sfinţit a fost dezvoltat ager pentru utilizare în cauza Domnului. Spiritul de consacrarea plana în mod puternic asupra bisericilor. Îndemnurile concise a Dr. Carey, „Aşteptaţi-vă la lucruri mari, încercaţi lucruri mari”, au devenit lozincile celor cu inimă largă. Activitatea sfântă a fost roada; puterea crescută a fost evoluată, pentru a putea fi extinsă asupra noilor exercitări, şi vechea promisiune a fost împlinită, „Te voi binecuvânta şi voi face numele tău mare, şi vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2).

Şi acum, să privim în jurul şi peste acestea şi să exclamăm, „Ce lucrări a făcut Dumnezeu!”

La încheierea „Perioadei tăcute”, numărul bisericilor baptiste din Marea Britanie şi Irlanda întreceau oarecum 400, care conţineau probabil 20.000 de membrii. Există acum circa 2.400 de biserici şi numărul membrilor lor e estimat la 280.000. În plus, principiile noastre au prins rădăcini în Coloniile Imperiului, şi se răspândesc rapid. Bisericile baptiste au fost plantate în West Indian Islands, în Australia, în Van Diemen’s Land, în Africa, în diferite părţi din India, şi în mod plenar în America de Nord Britanică unde, acum 70 de ani în urmă, existau doar două biserici din denominaţia noastră în existenţă.

În Continentul Europei, strădaniile preaiubitului nostru frate Oncken şi a co-asistenţilor săi energici au fost binecuvântate în mod remarcabil. Bisericile din credinţa şi ordinul primitiv există în Hanover, în Prussia, în câteva din statele Germane, în Franţa, în Elveţia, în Danemarca şi în Suedia.

În Statele Unite, însă, a fost mărturisit cel mai uimitor progres. Câteva cauze au contribuit la aceasta. Una este fluxul imens de emigraţie anuală care se transmitea în acea ţară cu zecile de mii din toate părţile Europei, Marea Britanie şi Irlanda, şi printre ei numeroşi Baptişti. Alta este potrivirea modului de guvernare şi starea societăţii în ceea ce priveşte libertatea principiilor Baptiste. Adoptarea lucrării Baptiste, în general, faţă de condiţia şi obiceiurile oamenilor, nu trebuie trecută cui vederea. Acestea, totuşi, sunt doar considerente secundare, deşi trebuie alocată o greutate adecvată şi acestora. Fără îndoială că bisericile Baptiste au împărtăşit în mare acele revărsări ale Duhului care au făcut distincţia specifică a efortului creştin în acea parte a lumii, şi care, se crede, sunt îndeaproape conectate cu predicarea credincioasă simplă şi aderenţa scrupuloasă faţă de legile „Regelui Regilor”. În anul 1790 existau, în Statele Unite, 872 de biserici, care conţineau 64.975 membrii. Există acum Baptiştii Regulaţi, care părăsesc Baptiştii Liberei Voinţei, Anti-misiune, De Şase Principii şi De Ziua a Şaptea, „Biserica lui Dumnezeu”, Ucenicii (sau Campbelliţii), Tunkerii, şi Menoniţii, 13.355 biserici, cu 1.109.926 membrii.

Adunând statisticile într-o sumă, următorul tabel prezintă o aproximare a tăriei prezente a denominaţiei:

  Biserici Membrii
United States 13.355 1.109.926
Great Britain and Ireland 2.400 280.000
British North America 567 41.000
West Indies 205 36.000
Burma, Assam, and Siam 375 17.000
Continent of Europe 292 23.494
India 70 3.000
  ———— ————
Total 17.264 1.510

Aceasta este o aproximare din care doar în China, Africa şi Australia-Asia sunt scoase din socoteală, rezultatele nefiind destul de clare şi depline pentru a garanta o declaraţie definită. Cu excepţia Statelor Unite, Europa şi British North America, toate celelalte incluse în lista aceasta sunt estimări găsite în rapoartele oficiale. Credem că acestea sunt sub cantitatea actuală; dar era mai bine să se greşească în această parte, dacă nu s-a putut obţine acurateţea completă.

Există o altă părere în această privinţă. Aceasta este era societăţilor. Desemnările care ar fi de altfel impracticabile pot fi duse în efect prin combinarea efortului şi diviziunii lucrării. Ne-am alăturat altor creştini declaranţi în fondarea şi susţinerea instituţiilor de utilitate generală, şi au împărtăşit partea noastră completă de poveri a filantropiei. Există însă câteva departamente ale spiritului creştin în care trebuie să fim mulţumiţi să lucrăm singuri. Printre organizaţiile noastre favorabile există următoarele:

  1. English Baptist Home Missionary Society.
  2. Baptist Irish Society.
  3. Baptist Highland Mission. Society for Aged or Infirm Baptist Ministers.
  4. Baptist Building Fund. American Baptist Publication Society.
  5. American Baptist Home Missionary Society.
  6. American and Foreign Bible Society.
  7. Bible Translation Society.
  8. Baptist Tract Society.
  9. Southern Baptist Convention (Home Missions and Bible).
  10. American Bible Union.
  11. American Baptist Historical Society.

În cadrul Departamentului de Misiune Străină avem:

  1. Baptist Missionary Society.
  2. American Baptist Missionary Union (formerly the “Baptist General Convention”).
  3. General Baptist Missionary Society.
  4. American Baptist Free Mission Society.
  5. Southern Baptist Convention (Foreign Missions).

În susţinerea acestor instituţii, ni s-a permis, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, să folosim anual circa £150.000. Venitul Societăţii Misionare Baptiste singur a fost raportat în cadrul anului trecut a fi nu mai puţin decât £39.339; în timp ce venitul Misiunii Irlandeze şi de Casă (inclus încă din 1854 într-o singură Societate) este raportat, pentru anul care se încheie în martie 1870, £7.233, 16s, 3d.

Nu mai este nevoie să spunem că toată această cheltuială este adiţională faţă de cea solicitată pentru susţinerea operaţiunilor educaţionale extensive, şi acoperirea tuturor cheltuielilor legate de închinarea publică şi întreţinerea lucrării creştine.

Despre caracterul agenţiilor prin care marea lucrare încredinţată nouă a fost în acest fel realizată, nu e posibil să vorbim, decât pe scurt.

S-a remarcat adesea că atunci când Dumnezeu e pe cale să excludă un scop mare, El pregăteşte dinainte agenţia adecvată; şi interferenţele providenţiale de un fel surprinzător, pentru a putea produce obiectul numit, care nu a fost notat în mod nefrecvent. Să ne gândim, pentru un moment, la oamenii pe care Dumnezeu ni i-a dat pentru lucrarea din ultimul curs de ani. Gândiţi-vă la cei trei nemuritori de la Serampore – Carey, Marsham şi Ward. Gândiţi-vă la alţi misionari, calificaţi în mod admirabil pentru poziţiile la care au fost chemaţi să le ocupe – Adoniram Judson, with his incomparable wives, and George Boardman, in Burma; Comstock, in Arracan; Chamberlain and Yates, in India; Coultart, Knibb, and Burchell, in Jamaica; cu mulţi alţii a căror nume sunt familiare prietenilor Misiunilor. Gândiţi-vă la scriitorii prin a căror peniţe puternice principiile noastre au fost explicate şi apărate. Gândiţi-vă la bărbaţii de elocvenţă şi de sfat, care au mânuit şi ghidat opinia publică, au ferit-o de descurajare sau a prevenit-o de greşeli. Gândiţi-vă la bărbaţii cu bogăţii, a căror inimi au fost mişcate de harul lui Dumnezeu pentru a „născoci lucruri liberale”, şi a căror exemple au stimulat aşa de mult pe alţi încât comoara bunăvoinţei creştine a părut să fie, precum „vasul de făină” al văduvei şi „ulciorul de ulei”, inepuizabile. „Toate acestea vin de la Domnul Oştirilor, care este minunat în sfat şi excelent în lucrare” (Isaia 28:29).

Există totuşi un alt fapt care nu trebuie scăpat din vedere. Ne referim la maşinăria intelectuală care se află de acum în operaţie pentru beneficiul omenirii sub supravegherea Baptistă, sau ca rezultat al strădaniei Baptiste. Fraţii noştri au luat parte printre traducători. Versiunile lor ale Scripturii vor fi citite de naţiunile Orientului din generaţie în generaţie. Roiurile de mulţimi din India datorează în principal lui Carey şi Yates pentru Cuvântul lui Dumnezeu, şi chiar Brahminii primesc acel Cuvânt în venerata lor Sanskrit din partea mâinilor Baptiştilor. Nativii din Burma, Assam şi Siam, datorează lui Judson şi asociaţii săi, obişnuinţa lor cu oracolele Divine. În acele ţări Orientale, de asemenea, şi oriunde în altă parte Misionarii noştri au plantat standardul ceresc, educaţia tinerilor a fost privită ca o materie de importanţă principală. Prin intermediul instituţiilor ei au stabilit, sau au asistat la stabilirea unei fundaţii care a fost pusă şi pe care templul cunoştinţei va fi înălţat în vremurile viitoare.

În Anglia, cu excepţia instituţiilor teologice – cu care fiecare denominaţie trebuie să se găsească pentru sine – Baptiştii se folosesc de aceste facilităţi pentru achiziţia de învăţătură şi ştiinţe ce sunt abundent oferite pentru toate clasele comunităţii. Dar în Statele Unite acestea s-au manifestat, în acelaşi timp, au iluminat patriotismul şi zelul denominaţional. Colegiile şi seminarele de prin ordin, investite amplu şi bine dotate cu instructori, împlinesc nevoile propriilor lor familii, şi oferă stimulare pentru ca alţii să participe în avantaje. Prin acest intermediu o influenţă salutară este extinsă asupra comunităţii ca întreg. Următoarele sunt câteva statistici educaţionale ale denominaţiei în Marea Britanie:

Colegii Preşedinţi An fondare
Bristol College Rev. F. W. Gotch, LL.D. 1770
Rawdon College Rev. S. G. Green, B.A. 1804
Pontypool College, Wales Rev. Thos. Thomas, D.D. 1807
Regent’s Park College Rev. Joseph Angus, D.D. 1810
Haverfordwest College Rev. Thos. Davies, D.D. 1839
Chilwell College Rev. W. Underwood, M.A. 1797
Glasgow Rev, Jas. Paterson, D.D. 1856
North Wales Rev. Hugh Jones, M.A. 1862
Pastors’ College Rev. C. H. Spurgeon. 1861
Chamber Hall, Bury Rev. H. Dowson 1866

În timp ce oferim declaraţia de mai sus, este imposibil să evităm influenţa care a fost exercitată asupra denominaţiei de către Rev. C. H. Spurgeon. Deşi se află încă printre cei vii (mulţi ani să trăiască) el a atribuit un serviciu nepreţuit pentru cauza Baptistă, încât nici o istorie Baptistă nu ar putea fi completă fără a include numele său. Cu o popularitate fără precedent şi puterea unui predicator, înzestrat cu entuziasmul şi activitatea neobosită, posedat în special de o anxietate serioasă pentru suflete şi o devoţiune pasionată faţă de Salvator, marile sale puteri au fost întotdeauna la serviciul bisericilor, cu rezultate care par să se lărgească după fiecare an. Probabil că cea mai de bază influenţă a sa ar fi exercitată în legătură cu Colegiul Pastorilor care este numit mai sus. Acolo aproximativ 100 de studenţi sunt pregătiţi pentru lucrarea Cuvântului; şi dintre ei pleacă, în numere considerabile în fiecare an, pastori de biserici, unii din ei care ocupă, nu în mod nevrednici, cele mai proeminente poziţii din ţară. De sigur, toate acestea sunt marcate, mai mult sau mai puţin, cu caracteristicile speciale ale aceluia pe care au învăţat să-l admire şi să-l onoreze; aşa că intre ei Spurgeon poate fi reprodus în mod continuu. Trupul Baptist este cu certitudine un lucru diferit acum, din ceea ce a fost când, cam cu 16 ani de atunci, tinerii din Cambridgeshire şi-au făcut prima apariţie la amvonul Capelei din strada New Park.

Ar fi neadecvat să nu menţionăm, în recitirea influenţelor care au tins recent la lărgirea şi întărirea denominaţiei, vigoarea crescută care a fost afişată în anii târzii în operaţiunile Uniunii Baptiste. Bisericile sunt datoare venerabilului John Howard Hinton (clarum et memorabile nomen) pentru strădaniile sale aşa de mulţi ani; dar spre zelul şi perseverenţa Secretarului junior, Rev. J. H. Millard, Uniunea datorează mai mult pentru noua şi mai viguroasa ei viaţă. Întâlnirile sale de toamnă au fost, în special „vremuri de împrospătare din prezenţa Domnului”. Din nou şi din nou avem fraţi plecaţi din mijlocul lor ce spun, „Iată, ce plăcut şi frumos este ca fraţi să locuiască în unitate!” Dacă denominaţia este mai consolidată şi unită decât a fost vreodată, Uniunea Baptistă şi ofiţerii săi merită multa laudă care nu va fi niciodată ţinută în mod negeneros sau cu nepăsare.

În anii târzii denominaţia a fost mai atentă la literatura sa faţă de anterior. Periodicele Baptiste publicate în Marea Britanie sunt – The Freemen, săptămânal, editat de Rev. Dr. Angus, şi alţi gentlemeni; The Baptist Magazine, lunar, stabilit în 1809 editat acum de Rev. W. G. Lewis; The General Baptist Magazine, editat de Rev. J. Clifford, M.A.; The Sword and the Trowel, lunar, editat de Rev. C. H. Spurgeon; The Gospel Herald and Voice of Truth, The Church, The Baptist Messenger, The Missionary Herald, The Juvenile Missionary Herald, şi The German Baptist Reporter – toate lunare. Există şi alte 8 periodice din Ţara Galilor, pentru folosul Baptiştilor din Principalitate. Periodicele Baptiste emise în Statele Unite sunt prea numeroase pentru a mai fi numite. Câteva dintre ele circulă cu sutele de mii.

Dumnezeu ne-a desemnat o poziţie onorabilă. Ne mai rămâne să ne dovedim a fi vrednici de ea.

„Principiile Reformei secolului al 16lea sunt sub o expansiune continuă. Oamenii sunt implicaţi în examinarea fundamentelor, şi trasarea tuturor lucrurilor către originea lor. Pretenţiile de prescriere şi obicei sunt respinse. În religie, postura luată de vechii Reformatori este pe deplin recunoscută: nimic nu trebuie admis ce nu poate fi susţinut „prin Scriptură şi în mod necesar de raţiune”. Cu astfel de păreri, cercetătorii conduc investigaţiile lor fără teamă, şi le împing în fiecare direcţie. Prin abandonarea tradiţiei ei cer un sistem de adevăr şi practică ce va rămâne în picioare în faţa testului criticismului cercetător. Ei doresc să debaraseze tot ce este gunoi şi să găsească „căile vechi”.

Noi profesăm a umbla în ele, şi că continuăm Reforma spre subiectele sale legitime. Nu este iraţional să presupunem aceasta, aşa cum cercetarea independentă o arată, scrutând toate formele de profesiune religioasă, sentimentele şi practicile noastre vor fi extrem de îmbrăţişate, ca fiind cele ce prezintă cea mai apropiată asemănare cu Creştinismul primitiv. Observarea botezului pruncilor este pe moarte în cadrul fraţilor noştri Paedobaptişti. Am putea în mod corect să sugerăm că marile avansări în rangurile noastre va urma.

Care sunt, aşadar, datoriile cuvenite nouă sub astfel de circumstanţe? La această întrebare se poate răspunde pe scurt – că, dacă ne-am menţine poziţia, trebuie, în primul rând, să cultivăm cu seriozitatea crescândă pietatea inteligentă şi aprinsă a inimii; trebuie să adoptăm măsurile pentru expunere şi difuzare a sentimentelor noastre asupra acelor puncte în care diferim de alte încuviinţări religioase; trebuie să ne extindem influenţa noastră creştină prin eforturi misionare locale, conduse pe o scală liberală; trebuie să nutrim talentul în creştere, şi să dăm tuturor servitorilor Domnului oportunităţi de a fi utilizaţi în cauza Sa, conform darurilor lor respective; trebuie să încurajăm un zel entuziast pentru educaţie; trebuie să ne implicăm în mod efectiv simpatiile noastre pentru cei tineri; trebuie să fim mereu gata să promovăm îmbunătăţirile sociale şi să avansăm planurile filantropice; şi trebuie să exemplificăm, în toată unitatea nefrântă, devoţiunea faţă de Salvatorul, şi să depindem cu credinţă de ajutorul divin.

Ar fi uşor să lărgim fiecare din aceste topice. Vom continua noi înşine, totuşi, spre ceea ce este mai important – pietatea personală.

Baptiştii ar trebui să fie în mod preeminent oameni religioşi. Profesiunea şi practica noastră sunt specifice. O considerăm a fi misiunea noastră specială pentru a pleda pentru ascultarea personală faţă de voia Domnului. Pentru aceasta ne-am luptat din totdeauna. Respingem membria ereditară, susţinând faptul că oamenii nu se nasc creştini, ci că ei devin creştini când sunt născuţi din nou, şi până acolo, ei nu au nici un drept la ordonanţele creştine, pentru că ei nu se pot bucura de binecuvântările creştine. Noi negăm puterea sacramentală, susţinând faptul că sufletul este reînnoit şi sfinţit nu printr-un act exterior îndeplinit asupra noastră sau de noi, ci prin adevărul Evangheliei şi harul Duhului Sfânt. Adunăm din învăţăturile Apostolilor faptul că un om trebuie să fie creştin înainte ca acesta să se jure că este unu; şi, în acord deplin, după cum şi credem, cu instrucţiunile Noului Testament, nu admitem pe nimeni în părtăşia noastră fără o profesare de pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Botezul lor este în acelaşi timp o declaraţie a singurei bazări pe Salvatorul, şi un simbol al uniunii lor cu El în moartea şi învierea Sa – o uniune spirituală, vitală. Bisericile noastre, astfel constituite, profesează a fi societăţi de credincioşi, congregaţii de sfinţi.

Membria în bisericile Baptiste, aşadar, implică pietatea. Obiectul uniunii noastre este de a nutri evlavia în fiecare din noi, şi de a o difuza în afară spre cea mai mare extindere posibilă. Tăgăduind toate încercările faţă de simpla atracţie exterioară, eforturile noastre tind în mod exclusiv spre avansarea religiei personale. Îi invităm pe oameni la credinţa şi sfinţenia bisericilor primitive. Dorinţa noastră este mai întâi de a-i chema la Dumnezeu, şi apoi de a-i pregăti pentru cer printr-un curs de educare spirituală. Toate acestea nu pot fi realizate decât printr-o comunitate spirituală adevărată, şi aceste eforturi nu pot fi susţinute mult decât dacă există un progres spiritual continuat. Ortodoxia este necesară, şi ordinea este necesară; dar nici ortodoxia şi nici ordinea nu va asigura prosperitatea fără o trăire în asemănarea cu Hristos. Cât de onest ar trebui să aspirăm după acea binecuvântare! Cât de sârguincios ar trebui să ne luptăm să o obţinem, şi într-o măsură crescută! Cu ce ardoare ar trebui să adoptăm toate mijloacele scripturale pentru a promova comuniunea cu Răscumpărătorul, şi de a aprinde simpatia şi dragostea printre servitorii Săi! Extinderea şi eficacitatea salvatoare a influenţei noastre trebuie să depindă de cantitatea de realizări spirituale ale noastre. Există secte ce pot prospera fără aceste realizări, datorită caracterului lumesc care este inerent în constituţiile lor, şi legătura privilegiilor bisericii cu descendenţa naturală; denominaţia Baptistă, însă, depinde în totalitate de succesul şi lărgirea dominaţiei adevăratei evlavii printre membrii săi. Bisericile noastre vor fi adăposturi potrivite pentru cei care scapă de pericolele frigului şi ale formalităţii toropite, doar dacă ei vor exemplifica „lucrarea credinţei, strădaniei dragostei şi răbdarea speranţei”, prin care urmaşii timpurii ai Domnului au fost distinşi. Dacă ne lipsesc acestea, căutătorii vor merge acolo unde este mai multă putere, deşi forma şi ordinul ar fi mai puţin agreabil faţă de modelul apostolic, şi „viitorul” nostru va fi întunecat de norii eşecului şi al dizgraţiei.

Cu ce zel, aşadar, ar trebui să ne implicăm în toate strădaniile prin care religia cinstită poate fi promovată printre noi! Cât de aproape ar trebui să ne ţinem de adevărul evanghelic, ferindu-ne de toate tendinţele de a scădea standardul, sau de a înlocui eseul elegant cu învăţătura Biblică şi apelul aprins! Cât de atent trebuie să fie încurajat spiritul Evangheliei! Cât de aprins ar trebui să fie toate oportunităţile pentru ca lărgirea progresului mutual în pietate să fie îmbunătăţit! Cât de numeroase şi bine susţinute ar trebui să fie eforturile de bunăvoinţă şi zel, astfel stabilit legătura dintre activitatea creştină şi mentalitatea spirituală, şi „a dovedi ceea ce este buna, şi acceptabila şi perfecta voie a lui Dumnezeu!” Şi cu ce observaţie silitoare ar trebui să fie cinstite legile disciplinei, aşa încât, puritatea bisericilor fiind menţinută, membrii lor să poată fi „epistole ale lui Hristos, cunoscute şi citite de toţi oamenii!” Dacă aceste metode de evlavie viguroasă şi roditoare devin caracteristice denominaţiei noastre, forţa de atracţie va fi simţită de toţi din jurul nostru; uniunea cu bisericile noastre va fi privită nu doar ca o datorie, ci ca un privilegiu; şi mii vor spune, „Vom merge cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi”. Oamenii vor percepe că profesiunea de aderenţă a noastră faţă de simplicitatea primitivă şi puritate este asigurată – faptul că devoţiunea noastră faţă de cauza Salvatorului nu e impulsivă, ci obişnuită – şi că în alăturarea de numărul nostru ei nu vor asculta doar de dictatele de conştiinţă scripturală, ci se vor asigura de o mare măsură de bucurii creştine, şi o desfăşurare mai deplină a vieţii creştine.

„Există un viitor pentru Baptişti”, şi e datoria noastră să ne pregătim pentru aceasta. Mii de suflete, care se uită din întuneric, şi „simt pentru Dumnezeu”, cer călăuzirea noastră în căutarea adevărului şi a vieţii. Libertatea, insultată şi târâtă de tiranii pământeşti, ne cheamă să afirmăm drepturile conştiinţei, şi imunitatea sa întreagă din controlul uman; şi, în timp ce aceasta ne face semn de a merge la războiul sfânt, ne aminteşte că este slava noastră (o slavă în care majoritatea comunităţilor Protestante vor face parte) te a mânui sabia Duhului cu mâini care nu au fost niciodată înroşite de sângele vreunui frate. Martirii noştri – arşi, decapitaţi, strangulaţi, sau înecaţi, în fiecare ţară Europeană, din era Reformei, şi totuşi necunoscuţi faţă de faimă, deşi eroismul lor creştin era generozitate dreaptă – se aşteaptă ca, în difuzarea şi apărarea adevărurilor pentru care au suferit, noi să afişăm un zel potrivit lotului nostru privilegiat. O mare lucrare ne stă înainte, atât acasă cât şi în afară, care cere o dragoste aprinsă, îndrăzneală întreprinzătoare, şi perseverenţă neînfrântă.