Nepăsarea care poate fi fatală

82
views

Marian Ghitade Marian Ghiță

De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2:1-4)

Pasajul acesta reprezintă un avetisment foarte serios pentru sfinții Domnului. Acest avertisment este primul dintre cele cinci pe care le găsim în epistola către Evrei (2:1-4; 3:7-4:13; 5:11-6:12; 10:19-31; 12:25-29).

Deși epistola este adresată în special credincioșilor iudei, care L-au primit în viața lor pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor în viața lor și deși avertismentul este dat în contextul evenimentelor de dinaintea anului 70 AD (atunci când Ierusalimul a fost cucerit de romani și templul din cetate a fost distrus iar iudaismul a suferit astfel o lovitură de grație), totuși avertismentul este pe deplin valabil pentru toți credincioșii în Domnul Isus Cristos, indiferent că sunt iudei sau dintre neamuri și indiferent de vremea și locul în care ei trăiesc. Așadar, oricine care citește epistola aceasta către Evrei este chemat de Duhul Sânt să ia seama cu toată ființa la acest avertisment.

Avertismentul ne atrage atenția cu privire la pericolul nepăsării faţă de mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă în Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Acest pericol a fost prezent întotdeauna în viaţa poporului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei sale, și este unul dintre pericolele foarte prezente în bisericile creştine de astăzi. Nu degeaba apostolul Pavel îl avertizează pe Timotei despre o vreme „când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Tim. 4:3-4). Mulţi credincioşi vor considera că nu au ajuns atât de nepăsători față evanghelia mântuirii, la nivelul de alarmă din pasajul nostru, totuşi, acest pericol al nepăsării pândeşte la uşa inimilor noastre, gata să ne întunece minţile, să ne împietrească inimile şi, astfel, să ne despartă de lucrurile mântuitoare pe care le-am auzit vestite de Domnul nostru (Gen. 4:7; Mat. 13:19-22; 2 Cor. 4:3-4; Evr. 3:7-8).

Cum se manifestă nepăsarea despre care se vorbeşte în Evr. 2:1-4, şi prin ce anume este aceasta un pericol devastator pentru sufletele noastre?

  1. Prin a nu te ține cu toată puterea de Cuvântul lui Dumnezeu

În Evr. 2:1 ni se spune: „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele.”

Îndemnul este unul foarte serios. El începe cu, „De aceea, cu atât mai mult…”. Suntem astfel trimiși la ceea ce ne este prezentat în Evr. 1. Motivația pentru avertizarea din 2:1-4 se află în primul capitol. Acest capitol ne arată că Dumnezeu a vorbit (v. 1). Însă El nu a vorbit oricum. Felul lui Dumnezeu de a vorbi oamenilor este marcat de importanța cuvântului Lui și de înțelepciune Dumnezeiască.

Cuvântul Vechiului Testament a fost dat de Dumnezeu în mod progresiv, în diverse etape ale întregii istorii vechi-testamentale, prin mulţi profeţi şi în diverse modalităţi. Acum, însă („la sfârşitul acestor zile” – 1:2), Dumnezeu ne-a vorbit nouă (destinatarii epistolei), într-un alt mod: ne-a vorbit prin Fiul Său (care este mai mare decât toţi profeţii Vechiului Testament – 1:2-4). El este Cel numit „Cuvântul lui Dumnezeu” (vezi Ioan 1:1-18; Apoc. 19:13). Fiul lui Dumnezeu este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (1:3). El este Creatorul şi Susţinătorul creaţiei lui Dumnezeu (1:3; Ioan 1:1-5). El este mai mare decât îngerii lui Dumnezeu (1:4-14), pentru că este Însuşi Fiul Lui. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos este Cuvântul final al lui Dumnezeu, întregul Lui Cuvânt, substanţa (realitatea, trupul – Col. 2:17) Cuvântului lui Dumnezeu, spre care întregul Vechi Testament (umbra – Col. 2:17) le-a direcţionat atenţia tuturor celor din istoria vechi-testamentală (Mat. 11:12-13; Gal. 3:23-25; Col. 2:16-17). În Fiul (Domnul Isus Cristos), Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat în mod deplin (Ioan 1:18); nu a mai fost nevoie de diverse etape şi nici de diverse modalităţi ale vorbirii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui, a fost vorbit de Dumnezeu prin Cristos în mod plenar şi nu prin icoane de vorbire, ci în mod real – Cuvântul s-a întrupat în persoana şi lucrarea lui Cristos (Ioan 1:14). Primindu-L pe Cristos în viaţa noastră, prin credinţă, noi primim tot Cuvântul lui Dumnezeu spre mântuire şi viaţă veşnică (Ioan 20:31). De aceea, a primi cuvântul Bibliei fără a-L primi pe Cristos prin credinţă, noi, în realitate, respingem Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui (cuvânt întrupat în Cristos – Ioan 1:14). Odată ce omul a ajuns la Cristos, rolul Legii şi al iudaismului s-a terminat; nu poţi avea şi „umbra” şi „trupul (Cristos)” în acelaşi timp (Col. 2:16-17). Iudaismul (cu tot ce reprezintă el – Legea, Vechiul Testament) a fost revelaţia parţială a Cuvântului mântuitor din partea lui Dumnezeu pentru ca atunci când urma să vină Cristos, Domnul (revelaţia totală a Cuvântului mântuitor), oamenii să înţeleagă şi să primească pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn şi astfel să primească Cuvântul lui Cristos ca şi cuvânt mântuitor. Odată ce a venit Cristos, iudaismul şi-a încetat misiunea (Mat. 11:12-13; Ioan 1:17). În istoria mântuirii sunt, deci, două etape distincte: „în vechime” (epoca iudaismului, a Vechiului Testament, a îndrumării spre Cristos), şi „la sfârşitul acestor zile” (epoca lui Cristos, a venirii cuvântului mântuitor). Cele două etape sunt consecutive şi nu se pot suprapune – venirea celei de-a doua etapă a dus la încheiera (şi împlinirea) primei etape (Evr. 8:13). A acorda, deci, atenţia cuvenită Cuvântului vestit de Cristos înseamnă a-L proclama pe Domnul Isus Cristos ca singurul şi adevăratul Mântuitor şi Domn pentru viaţa ta (Ioan 14:6; Fap. 4:11-12); înseamnă a considera că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat întreaga mântuire şi toate binecuvântările vieţii veşnice (Col. 1:19; 2:9-10; Filip. 4:13). În afară de Cristos noi nu avem nimic de la Dumnezeu (Ioan 15:5). Când, lângă Cristos, adăugăm şi altceva pentru a fi mântuiţi (iudaism, reguli omeneşti, etc.), noi de fapt afirmăm că Cristos nu este suficient pentru mântuire (vezi Galateni, Coloseni). Acest lucru atrage blestemul (anatema) din partea lui Dumnezeu peste cel care acceptă o asemenea „evanghelie”, de fapt, o falsă evanghelie (Gal. 1:6-9). Tot Vechiul Testament este un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; vezi Gal. 3:15-29).

Cum s-ar putea întâmpla ca cineva să fie îndepărtat de lucrurile mântuitoare pe care le-a auzit? Autorul epistolei, prin folosirea verbului „să ne ținem”, are în minte imaginea ancorării unei bărci sau a unui vas plutitor.  Vasul este ținut la mal (ancorat) prin fixarea lui de legături potrivite. Legătura în vederea ancorării trebuie să se facă cu mare grijă pentru ca aceasta să nu se desfacă. Atunci când apa mării sau a lacului pe care este vasul plutitor este liniştită, vasul nu este în pericol de a se depărta de mal chiar dacă legătura cu malul ar fi fost făcută superficial. Dar, atunci când curenții sunt puternici sau apar furtuni și valuri mari, pericolul ruperii legăturii vasului este iminent şi ne vom trezi că vasul respectiv este luat de ape, aşa încât va fi extrem de dificil să o mai poți ancora la mal. Din cauza unei legături neglijente, sau neprofesioniste s-ar putea pierde vasul.

Suntem astfel atenționați că, din pricina nepăsării față de mântuirea lui Dumnezeu noi putem ajunge să o periclităm, să o pierdem, chiar. Pierderea mântuirii nu apare din cauză că ea, ca promisiune a evangheliei lui Cristos, ar fi șubredă și în pericol de a nu reuși să facă față situațiilor dificile ale vieții. Problema nu este evanghelia lui Cristos. Ea este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Rom. 1:16-17). Ea ne oferă o mântuire desăvârșită și veșnică (Evr. 5:9; 10:14). Ea este asiguratoare pentru toți cei din poporul lui Dumnezeu (Efes. 1:13-14) și imbatabilă în ciuda tuturor atacurilor celui rău (vezi Apocalipsa). Problema este alta. Cum te ții tu de această evanghelie a mântuirii? Iată de ce Domnul Isus Cristos ne-a avertizat într-un mod foarte serios în privinţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. El ne spune: „Luaţi seama la ce auziţi” (Mc. 4:24-25). Aceasta ne arată că este vital important ceea ce auzim (vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu, nu despre un cuvânt omenesc) şi felul în care îl auzim. Destinatarii iniţiali ai epistolei (creştinii evrei) au auzit Cuvântul lui Cristos şi au primit prin credinţă în ei înşişi mântuirea şi viaţa veşnică. Dar, după o vreme, se pare destul de lungă, în care probabil încercările cu care au fost confruntaţi nu au fost extrem de serioase, au ajuns să se confrunte mai apoi cu ceva la care mulţi dintre ei nu s-au aşteptat – cu o prigoană teribilă (pe vremea împăratului Nero). Nu înseamnă că nu au fost avertizaţi despre prigonirile din cauza Cuvântului (vezi avertizările foarte clare ale Domnului Isus – Ioan 15:18-16:2; vezi cuvintele apostolului Pavel – Fap. 14:22). Dar, la momentul când valul prigoanei i-a lovit, s-a descoperit ceea ce de fapt era pentru ei o realitate nevăzută, lăuntrică – felul real în care ei au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, felul în care ei s-au legat de acesta. Unii dintre ei au fost serioşi în a asculta despre lucrurile mântuitoare şi ascultarea lor s-a dovedit a fi ca şi o ancorare serioasă a vasului de mal (printr-o legătură trainică), așa cum s-a arătat mai sus. În timp ce alţii, au ascultat în mod superficial Cuvântul şi ascultarea lor s-a descoperit a fi ca şi o legătură lipsită de trăinicie a vasului de mal şi din această cauză legătura vasului cu malul s-a rupt şi aceasta a început să se îndepărteze de mal. Dacă posesorii vasului ar fi acceptat de la început eventualitatea unor furtuni viitoare, ei s-ar fi pus în gardă și nu ar fi fost neglijenți cu posibilele pericole viitoare ci s-ar fi legat zdravăn de Cristos și ar fi luat aminte la toate binecuvântările evangheliei și s-ar fi întărit cu acestea, sau ar fi luat aminte la toate avertizările evangheliei și ar fi luat măsurile de precauție arătate în ea.  Dacă acești creștini ar fi luat aminte la cuvântul lui Dumnezeu în mod permanent ar fi văzut că necazurile sau prigonirile sunt elemente prin care vom trece în această viață (nu le putem evita) și acest lucru ne-ar fi făcut alerți la o asemenea eventualitate și aceasta ne-ar fi făcut să privim în mod serios în cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea ce mijloace de întărire sunt prezentate în el pentru a trece biruitori prin asemenea încercări de foc; ele nu ne-ar lovi pe nepregătite. Dar dacă noi mergem pe ideea că Domnul ne va păzi de orice încercare, pentru că suntem iubiți de El (lucru care nu apare în cuvântul evangheliei, sau nu în această formă simplistă), atunci când vor veni situațiile dificile noi ne vom prăbuși pentru că nu ne-am pregătit deloc pentru așa ceva, ba mai mult, Îl vom învinovăți pe Dumnezeu și îi vom întoarce poate spatele pentru că ni se va părea la momentul încercării că El nu ne iubește. Problema pentru noi este deci felul în care am primit evanghelia mântuirii – felul în care am crezut în Cristos şi în lucrarea Lui mântuitoare, felul în care am ascultat şi ascultăm cuvântul despre mântuire (felul în care ne-am ancorat barca de mal).

Priviţi vă rog și la cuvintele Domnului Isus despre „parabola semănătorului” (Mat. 13:19-23). Personal, am sentimentul că prea puţin se are în vedere adevărurile din acest pasaj, atunci când oamenii sunt chemaţi să primească mântuirea prin credinţă. Vorbim (unii dintre noi) despre „a-L primi” în inimă pe Domnul Isus Cristos, pentru a fi mântuiţi, tratând procesul primirii mântuirii (al credinţei în Domnul) în mod simplist. Este o deosebire esenţială între a vorbi „simplu” şi a vorbi în mod „simplist”. A predica Evanghelia în mod simplu înseamnă a vorbi despre lucrurile adânci şi minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu pe înţelesul tuturor oamenilor, pentru ca toţi să-l înţeleagă bine. A predica însă Evanghelia în mod simplist înseamnă a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât oamenii să nu fie incomodaţi de adevărurile Cuvântului, ci ei să fie impresionaţi în mod plăcut de acestea şi să le fie uşor şi simplu să accepte provocarea Evangheliei. Priviţi însă, de exemplu, la convertirea lui Pavel (Fap. 9) şi la ceea ce el spune despre Evanghelia lui Cristos (vezi 1 Cor. 1:21-24; 2:1-5), dacă vrem cu adevărat să înţelegem cât de „convenabil” este în realitate adevărul ei pentru omul firesc. Chiar şi atunci când Cuvântul este predicat după voia lui Dumnezeu, vor fi mulţi oameni care vor primi doar ceea ce le convine din acest Cuvânt. Ce vrea să ne spună Domnul Isus în Mat. 13:19-23? Cuvântul Evangheliei are putere de a produce mântuire şi viaţă veşnică în cel care îl primeşte. Dar, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să facă față unor factori care pot împiedica rodirea lui. (1) Omul care nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când îl ascultă are parte de răpirea acestuia din inima lui, din partea diavolului (Mat. 13:19). Faptul că acel om nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu arată lipsa lui de interes faţă de ceea ce a ascultat. Aceasta îl duce la pierderea a ceea ce a ascultat. (2) Când cineva ascultă cu bucurie Cuvântul sfânt şi este dispus să ia aminte la el doar în situaţii plăcute, convenabile lui, va respinge Cuvântul, atunci când vin necazuri sau prigoniri din cauza acestui Cuvânt (Mat. 13:20-21). Sunt foarte mulţi oameni care consideră că binecuvântările Cuvântului sunt doar cele materiale și temporare. Ei nu sunt dispuși însă să piardă ceea ce este pământesc pentru a câștiga ceea ce este ceresc și veșnic (vezi Mat. 13:44-46). (3) Când cineva ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar lasă în mod neglijent ca îngrijorările din această viaţă, înşelăciunea bogăţiilor acestei lumi şi poftele cărnii de orice fel, să se dezvolte în inima lor, acestea vor ajunge mai apoi să înece (să sufoce) Cuvântul primit şi aceşti oameni vor ajunge să piardă binecuvântările adevărate ale acestui Cuvânt (Mat. 13:22).

Priviţi vă rog și la cuvintele apostolului Pavel din ultima lui epistolă, scrise cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii sale (vezi 2 Tim. 4:16-18). El spune că a beneficiat într-un mod excepţional de sprijinul Domnului atunci când a trebuit să îşi pledeze cauza în faţa cezarului de la Roma (care era atunci însuşi Nero). Ne-am fi aşteptat ca Pavel să ne spună că, din cauza faptului că Domnul a stat lângă el, ar fi obţinut achitarea de la cezar. Dar Pavel nu a fost achitat atunci. El a primit condamnarea la moarte (observaţi că Pavel era conştient de faptul că era la sfârşitul vieţii sale – 2 Tim. 4:6-8). Cum totuşi poate spune Pavel că „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui” (2 Tim. 4:18)? Pentru Pavel protecţia Domnului şi izbăvirea din partea Lui însemnau cu totul altceva decât protecţie şi izbăvire pământească. Pentru Pavel adevărata protecţie însemna întărirea divină de a vesti Cuvântul Evangheliei tuturor oamenilor şi, în special, lui Nero la acel moment (2 Tim. 4:17). Izbăvirea (mântuirea) din partea lui Dumnezeu pentru el însemna de fapt harul de a intra Împărăţia cerească a Domnului (2 Tim. 4:18). Cu această încredere deplină în binecuvântarea Cuvântului lui Cristos pentru el, Pavel şi-a încheiat viaţa. Pentru că Pavel s-a ţinut cu toată puterea de Domnul Isus Cristos – Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, el s-a considerat un om care a izbândit în viaţă (2 Tim. 4:6-8).

Autorul epistolei ne mai spune că nu putem scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu dacă nesocotim Cuvântul Lui. Şi, „dacă Cuvântul vestit prin îngeri (cuvântul Vechiului Testament) s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire” (2:2), atunci, păstrând proporţiile, neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu vestit de Cristos, va primi desigur o condamnare imens mai mare faţă de cei neascultători din vechime. Merită să privim cu mare atenţie la „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Întrebarea nu are nici un răspuns cuantificabil. Pedepsele neascultării faţă de cuvântul venit de la Dumnezeu prin îngeri au fost teribile (vezi întregul Vechi Testament) – ele ne îngrozesc. Când vorbim despre pedepsele care vor veni peste cei care nu ascultă de Cristos, ele trec dincolo de ceea ce am putea gândi vreodată. Ele sunt veşnice şi pe măsura realităţilor spirituale, deci imens mai mari şi mai groaznice.

Toate acestea ne obligă enorm (2 Cor. 5:14). Ne obligă la o deplină ascultare a Cuvântului Lui şi la o deplină dedicare faţă de Dumnezeul şi Domnul nostru. Noi trebuie să avem atitudinea Mariei, mama Domnului Isus, atunci când auzea Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 2:19 – ea păstra toate cuvintele auzite şi se gândea la ele în inima ei – un proces lăuntric şi profund de meditare a Cuvântului lui Dumnezeu), dar şi atitudinea Mariei din Betania, care s-a aşezat la picioarele Domnului pentru a asculta şi a înţelege bine cuvintele Sale (Lc. 10:38-42). Doar atunci vom fi feriți de nepăsarea faţă de mântuirea care vine de la Dumnezeu.

  1. Prin a desconsidera mântuirea nespus de mare care este în Cristos

Când nu te ții de cuvântul evangheliei lui Cristos, în maniera arătată la punctul 1, se va dezvolta nepăsarea faţă de o mântuire care este nespus de mare (2:3). Mulți se întreabă dacă mântuirea se poate pierde. Unii susţin că mântuirea nu se poate pierde, iar alţii afirmă contrariul. Nu avem acum intenţia să o facem pe avocaţii vreuneia din aceste două concepţii. Nu credem că pasajul nostru este destinat să clarifice o asemenea problemă. Întreaga epistolă ne vorbeşte despre o mântuire nespus de mare (2:3), desăvârşită (10:14) şi veşnică (5:9). Dumnezeu ne-a dăruit în Cristos o mântuire care, vorbind în limbaj omenesc, nu are absolut nici o fisură. De aceea, cei care îşi pun încrederea deplină în Cristos pentru mântuirea lor, sunt pe deplin asiguraţi în mântuirea lor (4:16).

Ceea ce ne spune pasajul nostru (şi de fapt toate pasajele avertizatoare din epistolă) este că, din moment ce avem de-a face cu „o mântuire aşa de mare” (2:3), ea trebuie crezută, şi ţinută (2:1) cu toată grija şi preocuparea fiinţei noastre. Ea trebuie apreciată la justa ei valoare şi trebuie lăsată să-şi facă pe deplin lucrarea în noi. Nepăsarea faţă de o asemenea mântuire este un păcat teribil în faţa lui Dumnezeu, nu pentru că el scoate în evidenţă aşa-zisele „slăbiciuni” ale mântuirii în Cristos (ea nu are deloc fisuri şi nici slăbiciuni), ci pentru că prin nepăsare noi jignim pe Dumnezeul mântuirii noastre şi „devalorizăm” în ochii noştri (și a altora) o asemenea mântuire şi pe Domnul ei. Un credincios adevărat, dacă descoperă păcatul nepăsării în viaţa lui, se va pocăi de el; el nu va suporta să păstreze un asemenea păcat în inima lui. Dacă cineva păstrează un asemenea păcat şi Duhul lui Dumnezeu nu-l poate trezi pe acest om din acest păcat (din cauza refuzului lui), atunci, conform învăţăturii Scripturii, el nu este un creştin veritabil (1 Ioan 3:4-10). Un om care ştie că un vapor transatlantic este pe deplin sigur ca să-l transporte cu bine şi în siguranţă când acesta traversează un ocean, el va căuta să se folosească de toate elementele şi mijloacele protectoare şi asiguratoare ale acelui vapor (și ele sunt foarte multe). Dacă este un om normal, cu mintea întreagă, nu-şi va permite să se joace cu viaţa lui, punând-o în pericol într-un mod iresponsabil. Dar un om care, în loc să profite de mijloacele asiguratoare şi protectoare ale vasului pentru a trece oceanul în siguranţă, îşi va permite, de exemplu, să se joace ca un copil fără minte, aplecându-se în mod periculos peste parapetul asigurator, şi astfel cade în apă; sau îşi va permite să adoarmă aşezat pe parapetul asigurator, în loc să meargă în camera repartizată pentru el ca să doarmă, şi astfel ajunge să se prăbuşească în apa oceanului, el nu va avea dreptul să spună că vasul este nesigur şi nici nu va fi considerat de cineva, din cauza gestului lui necugetat, a fi un om normal. El va suporta consecinţele dezastruoase ale gestului lui; printr-un asemenea gest el îşi arată desconsiderarea şi necredinţa lui (din rea intenţie) faţă de mijloacele protectoare ale vasului în cauză.

  1. Prin a nu aprecia cum se cuvine maniera transmiterii mesajului aceste mântuiri

În final, autorul epistolei către Evrei ne arată şi cum Dumnezeu ne-a comunicat cuvântul Său mântuitor (2:3-4). Acest cuvânt ne-a fost întâi vestit de Domnul. Aici nu este vorba despre o vestire obişnuită a mântuirii. Ideea din spatele afirmaţiei de aici este aceea a întrupării întregului Cuvânt al lui Dumnezeu (Ioan 1:14). În Cristos, Dumnezeu S-a implicat la un nivel superior, mult mai înalt, pentru a-L face purtătorul Lui de Cuvânt. Cristos este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (1:3) – El este unicul Fiu al lui Dumnezeu (Evr. 1). În El avem tot Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul în substanţa lui, nu doar umbra lucrurilor viitoare, ci trupul (realitatea) Cuvântului (vezi şi Ioan 1:1-18). Aşadar, Dumnezeu Însuşi a fost în Cristos în mod plenar (2 Cor. 5:19), pentru a-Şi comunica Cuvântul oamenilor – o implicare totală a Dumnezeirii în Cristos. Dacă Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său în acest fel, dacă acest cuvânt ne-a fost vestit în această manieră de Domnul nostru, atunci „cu atât mai mult” (Evr. 2:1) ascultarea şi primirea acestui Cuvânt mântuitor ar trebui, din partea noastră, să depăşească în dedicare, reverenţă şi preocupare atitudinea de ascultare pe care au avut-o cei ascultători de Domnul din vechime.

Mai mult, vestirea Evangheliei mântuirii ne-a fost adeverită de martorii Săi, apostolii (Evr. 2:3). Ei au fost martori oculari ai Cuvântului vieţii şi au vestit doar ceea ce au văzut cu ochii lor, ceea ce au auzit cu urechile lor şi ceea ce au pipăit cu mâinile lor, cu privire la acest Cuvânt (1 Ioan 1:1-3). Putem spune că avem de-a face cu martori de prim rang, pe deplin credibili (vezi Evangheliile). Ei au avut harul de a fi faţă în faţă, prin Duhul lui Dumnezeu, cu Cel care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13; Ioan 1:14; 16:12-15; vezi diferenţa între ce au văzut apostolii Domnului şi ce a văzut Moise din gloria Domnului – Ex. 33:12-34:7; 2 Cor. 3).

Şi mai mult, vestirea şi mărturia Cuvântului mântuitor au fost întărite de Dumnezeu Însuşi cu semne, puteri, felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, pe care El le-a împărţit după voia Lui (Evr. 2:4). Deci, avem de-a face cu o mărturie perfect argumentată de Dumnezeu Însuşi. Toate acestea, ne arată că ajungerea Cuvântului lui Dumnezeu, care ne aduce mântuire, a fost realizată printr-un proces bine pus la punct, în care Dumnezeu a utilizat toate mijloacele Sale pentru ca noi să-l credem şi să ne putem bucura de mântuirea Sa din plin. Dumnezeu S-a implicat cu întreaga Sa fiinţă, putere, înţelepciune, dragoste pentru ca noi să avem şi să primim Cuvântul Lui.

Concluzie

Pericolul nepăsării faţă de o mântuire aşa de mare este foarte prezent în vremurile noastre. El este un pericol mortal pentru mântuirea noastră. Nu avem voie să-l ignorăm. Noi nu avem voie să ajungem în situația de a vedea că este prea târziu să mai recuperăm ceva din ceea ce ne-a oferit Dumnezeu în Domnul Isus Cristos şi din ceea ce Cuvântul ne-a vestit nouă (vezi parabola fecioarelor – Matei 25:1-13). Mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos nu este o mântuire care să nu răspundă nevoilor noastre veşnice şi nici una care să ne lase baltă când suntem loviţi, ispitiţi, sau încercaţi (Evr. 4:15-16). Ea este o mântuire veşnică şi desăvârşită (Evr. 5:9; 10:14). Ea este pe deplin sigură. Mântuirea prin Domnul nostru este „o mântuire aşa de mare” (Evr. 2:3). Glorie Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru! Dar, aceasta nu înseamnă deloc să fim neglijenţi faţă de ea şi nici să dormim pe perna nepăsării, spunându-ne nouă sau altora că, indiferent cum ne raportăm la ea, „mântuirea nu se poate pierde”. Atâta timp cât avem scrisă această avertizare, pe lângă altele, în Scriptură (Evr. 2:1-4; vezi şi Filip. 2:12-13; etc.) nu avem voie să fim nepăsători în faţa unei mântuiri atât de glorioase. Dacă Domnul nostru Isus Cristos este un Mântuitor aşa de glorios şi dacă mântuirea pe care o avem prin El este aşa de mare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne deschidem total înaintea Domnului şi înaintea mântuirii Lui, să ne lăsăm copleşiţi, în adâncul fiinţei noastre, de reverenţa care i se cuvine numai lui Dumnezeu şi să ne ţinem (cu atât mai mult) de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evr. 2:1).

Există un tipar care trebuie să fie impregnat serios în atitudinea cu care noi ar trebui să privim şi să primim lucrurile mântuitoare pe care le avem prin Cristos, fără de care, putem compromite intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Este vorba despre tiparul stabilit de Duhul lui Dumnezeu în 2 Petru 1:3-11. Citeşte acest pasaj cu atenţie! „Dumnezeiasca Lui putere (a lui Dumnezeu)  ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui (a lui Cristos, Domnul; noi avem deci tot ce ne trebuie pentru mântuirea veşnică în El)…..De aceea (să fim nepăsători ?! nu, deloc), daţi-vă şi voi toate silinţele …Cine nu are aceste lucruri este orb…În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului…”. Deplina mântuire pe care o avem în Cristos ne cere o responsabilitate imensă faţă de ea. Acesta este limbajul Scripturii. Ţine-te cu străşnicie de lucrurile mântuitoare consemnate în Scriptură! AMIN.

Previous articleVestirea Evangheliei
SHARE